CREATIVITATE ŞI INOVARE

Creativitate

Noţiuni generale de caracterizarea creativităţii

Un sistem economic nu poate acţiona eficient decât dacă se modifică continuu în
raport cu cerinţele mediului şi cu evoluţiile celorlalţi factori ai sistemului. Pentru
atingerea acestor obiective este necesară angajarea sistemului economic considerat într-
un proces de creativitate şi inovare continuă.
Termenul de creativitate a fost introdus în 1938 de G.W.Allport ca o dispoziţie
generală a personalităţii spre nou, deci o anumită organizare a proceselor psihice în
sistemul de personalitate.
Creativitatea poate fi definită şi drept capacitatea de identificare a unor noi
legături între elemente, evenimente, obiecte, legi etc. aparent fără legătură.
Trăsăturile definitorii creativităţii sunt noutatea şi originalitatea ideilor,
soluţiilor, comportamentelor. Noutatea se referă la diferenţa de timp la care apare un
produs faţă de celelalte produse, iar originalitatea se referă la raritatea produsului. Pot
exista şi idei, produse etc. noi (recente), dar cu originalitate redusă. Important este ca
produsele, ideile etc. să aibe valoare, deci calităţi care să le recomande. De aceea este
absolut necesar să existe curaj pentru asumarea riscului, să se renunţe la felul clasic, dar
comod de a privi lumea.
Alte trăsături ale creativităţii sunt eficienţa, productivitatea, utilitatea. Multe idei
pot fi noi, originale, dar nu sunt creative deoarece nu sunt utile, sau nu sunt eficiente.
Există mai multe forme de creativitate:
1. După modul de desfăşurare a activităţii creatoare pot exista creativitate
individuală, colectivă şi socială.
2. După conţinut, există creativitate tehnică, ştiinţifică, artistică,
organizatorică, politică etc.
Activitatea creativă implică:
- selectarea informaţiei, deci identificarea unui domeniu, a unor elemente
la care se pot aduce contribuţii noi;
- realizarea propriu-zisă a actului creativ, prin realizarea de noi conexiuni;
- analiza produsului actului creativ, pentru a stabili dacaă va fi acceptat pe
piaţă. Uneori acceptarea de către piaţă se face în mai mulţi ani.
Oamenilor înalt creatori le sunt caracteristice două trăsături:
- abstractizarea, deci capacitatea de a stabili clar modelul de căutare a
soluţiei, independent de contextul problemei;
- generalizarea, deci extinderea răspunsurilor la clase largi.

Etapele procesului creator

 Procesul creator necesită o foarte bună pregătire de specialitate, un spirit de
observaţie deosebit, capacitate de intuiţie remarcabilă, efort deosebit. Pentru reuşita lui
este necesar să se parcurgă patru etape şi anume: prepararea, incubaţia, iluminarea şi
verificarea.
1) Prepararea sau pregătirea este o etapă complexă şi uneori chiar decisivă, în
care au loc:
- observaţia şi sesizarea problemei;
- analiza şi definirea problemei, pentru a clarifica necesitatea creativităţii;
- strângerea materialului informaţional, de preferinţă cât mai variat;
- formularea de ipoteze preliminare, restructurarea materialului şi apariţia
primelor soluţii.
Originalitatea are un rol important în căutarea preliminară de soluţii. Trebuie să se
renunţe la modele tradiţionale, la restricţii iluzorii, pentru a nu bloca creativitatea.
2) Incubaţia este etapa de aşteptare, în care activitatea se desfăşoară preponderant
în plan mintal, preconştient, cu grad mai mare de libertate şi flexibilitate. Persoana este
aparent pasivă, dar mintal realizează operaţii de combinare şi sinteză între informaţiile
deja stocate şi cele noi.
3) Iluminarea este momentul central al creaţiei, bazat pe etapele anterioare. Ideea,
soluţia la o problemă apare brusc, fără intervenţia unei persoane, prin asociaţii, analogii
între domenii. Se poate produce în stări conştiente sau mai puţin conştiente (somn,
trezire). Este facilitată de unele condiţii cum sunt: ambianţă plăcută, linişte, singurătate,
capacitate de transpoziţie.
4) Verificarea este o etapă de elaborare, revizuire şi cizelare a ideilor, soluţiilor.
Pentru domeniul tehnico-ştiinţific, verificarea se realizează în trei faze, prin:
- proiectul pentru materializarea ideii într-o soluţie tehnică reală;
- execuţia, sau realizarea fizică la nivel de laborator;
- experimentele pentru confirmarea practică a realizării ideii.
Finalizarea ideilor creatoare necesită eforturi mari spirituale, fizice şi susţinere
financiară.

Factorii intelectuali care favorizează creativitatea

Creativitatea este favorizată de un mod de gândire ştiinţific şi de o capacitate de
investigare ştiinţifică, deci pe baza unei bune pregătiri de specialitate, să se abordeze
problemele în mod ordonat, complex, dinamic şi în interacţiune. Se apelează la
explorarea ştiinţifică, ceea ce presupune orientarea spre ceea ce este esenţial, inexistent.
Altă componentă esenţială a creativităţii este spiritul de observaţie ştiinţifică, ceea ce
înseamnă precizie, caracter sistematic, cuantificare şi control.
Un om de ştiinţă se bazează pe studiu bibliographic, pe perfecţionarea continuă a
tehnicilor şi metodelor de investigare şi prelucrare, are abilitate de a găsi informaţia cea
mai adecvată, caută şi formulează noi probleme, revizuie ipotezele şi tezele cunoscute, dă
dovadă de îndoială ştiinţifică, spirit critic obiectiv şi are preocupări pentru formularea
accesibilă a rezultatelor cercetării.
 Factorii intelectuali implicaţi în activitatea creatoare sunt numerosi. Conform
psihologului american J.P.Guilford, creator al unui “model tridimensional al
intelectului”, aceşti factori sunt:
1) Inteligenţa, definită drept capacitatea de a utiliza gândirea într-un
anumit scop şi pentru rezolvarea de probleme. Este un factor comun
tuturor operaţiilor intelectuale şi priveşte operaţiile de cunoaştere,
producţie convergentă şi elaborare.
2) 2) Rezolvarea de probleme, deci de situaţii pentru care nu există încă
modalităţi de soluţionare. Persoanele înalt creative acordă o atenţie
deosebită fazei de analiză a problemei, formulează întrebări, caută
informaţii suplimentare. Indivizii slab creativi consumă mult timp
sintetizării informaţiilor despre problemă, elaborării planului de
rezolvare, în detrimental analizei pentru o bună înţelegere a problemei.
3) Imaginaţia permite utilizarea de imagini complexe şi dinamice pentru
descoperirea de noi relaţii. Mecanismele operaţionale sunt asocierea şi
combinarea între fenomene, obiecte care par total diferite între ele,
pentru apariţia de idei originale. Modurile cotidiene se pot inverse
pentru a stârni reacţii creatoare, sau cum se spune se realizează
“transformarea familiarului în străin”. Există şi varianta inversă, de
“transformarea străinului în familiar”, când se raportează problemele
noi la cunoştinţe deja cunoscute, reducând astfel senzaţia de încordare,
teamă şi chiar dezorientarea.
4) Sensibilitatea la implicaţii constă în observarea şi analizarea unei
nevoi, cerinţe, care ridică o problemă. În modelul lui Guilford, această
abilitate este denumită evaluarea semantică de implicaţii şi reprezintă
o dispoziţie complexă a personalităţii pentru a identifica probleme pe
care ceilalţi nu le văd.
5) Procesele asociative. Activitatea creatoare implică operaţii de
combinare şi recombinare a unor elemente existente separat până la un
moment dat.
6) Fluiditatea se referă la uşurinţa şi rapiditatea de a stabili asociaţii, la
debitul verbal, de idei şi de exprimări. Fluiditatea asigură o mare
cantitate de răspunsuri, deci creşte probabilitatea de a găsi variantele
bune de răspunsuri.
După materialul cu care se operează pot exista mai multe tipuri de
fluiditate:
- fluiditatea ideaţională (de idei), caracterizată prin cantitatea de idei,
cuvinte, titluri, fraze, răspunsuri elaborate de individ;
- fluiditatea asociativă dată de cantitatea de asociaţii, relaţii, produse,
stabilirea de analogii, similarităţi, aflarea de sinonime;
 - fluiditatea expresională dată de cantitatea de expresii noi, propoziţii,
idei, întrebări, răspunsuri;
- fluiditatea verbală, exprimată prin cantitatea de cuvinte folosite în
unitatea de timp, cuvinte ce corespund cerinţelor unor clase stabilite
anterior;
- fluiditatea figurală exprimată de desene cu o anumită temă.
7) Flexibilitatea se referă la modificarea, restructurarea eficientă a
gândirii odată cu apariţia ideilor noi. Ca urmare a schimbărilor se
renunţă la unele puncte de vedere şi se adoptă altele noi. Flexibilitatea
poate fi:
- spontană, când iniţiativa elaborării unei diversităţi de răspunsuri aparţine
unei persoane;
- adaptivă, când elaborarea unei diversităţi de răspunsuri rezultă din
instructajul probei.
8) Originalitatea sau capacitatea de aflare a unor răspunsuri rare din punct
de vedere statistic. Constituie o dispoziţie a întregii personalităţi, deci
capacitatea de a rezolva problemele nu numai adaptiv, cât mai ales
neobişnuit şi în mai multe feluri. Ca metodă de rezolvare este
ingeniozitatea, deci rezolvarea problemelor într-un mod abil,
surprinzător şi elegant.
8) Elaborarea reprezintă stabilirea etapelor (paşilor) pentru rezolvarea
unei probleme, considerând cât mai multe consecinţe şi implicaţii pe
care le poate avea soluţia problemei.

Motivaţia
Motivaţia reprezintă motorul fiecărei acţiuni şi activităţi. Poate fi reprezentată
prin dorinţa de a avea succes, sau prin teama de eşec.
Motivaţia creativă poate fi apreciată prin:
- caracterul ofensiv (de creştere, de dezvoltare). Persoana îşi menţine
starea de încordare pentru căutarea soluţiilor unei probleme;
- caracterul neperiodic, deci dorinţa de cunoaştere a noului se amplifică
fără periodicitate;
- caracterul direct sau intrinsec. Omul nu urmăreşte un scop exterior
acţiunii, ci acţionează din plăcere;
- orientarea către conţinutul muncii şi nu spre aspectele de climat;
- orientarea spre obţinerea de performanţe superioare în muncă;
- caracterul extensional, spre proiecte variate, nu numai spre un singur
domeniu de activitate. Se apreciază că persoanele înalt creatoare se
manifestă în cât mai multe domenii de acţiune, din care 2-3 sunt diferite
de profesie.
 Atitudini creative
Atitudinile creative reprezintă o trăsătură de personalitate, având un rol decisiv în
realizarea si autodepăşirea persoanei. Câteva exemple:
- capacitatea de a observa lucruri banale;
- capacitatea de concentrare;
- experienţa proprie;
- receptivitatea faţă de nou;
- curajul în abordarea situaţiilor noi şi asumarea riscului;
- nonconformismul intelectual şi profesional;
- orientarea către viitorul îndepărtat;
- sensibilitatea faţă de experienţa anterioară;
- căutarea creativă;
- abilitatea de organizare optimă şi eficientă a timpului, prin ierarhizarea
problemelor şi soluţionarea lor în funcţie de importanţă;
- responsabilitatea profesională;
- finalizarea ideilor, a proiectelor;
- forţa intelectuală şi morală pentru argumentarea propriilor idei;
- autonomie şi independenţă în realizarea problemelor de specialitate (prin
efort individual);
- evitarea problemelor de rutină, a muncii repetitive;
- independenţa în gândire şi acţiune;
- relativa independenţă faţă de opiniile altora;
- aprecierea şi autoaprecierea după originalitatea rezultatelor;
- spiritul de investigaţie ştiinţifică;
- iniţiativa;
- încrederea în forţele proprii;
- abilitatea de a opera în acelaşi timp cu mai multe idei;
- aspiraţiile profesionale permanent la cote ridicate;
- autodepăşirea, nemulţumirea faţă de lucrurile deja finalizate;
- tendinţa de autoperfecţionare continuă.

2.1.2. Metode şi tehnici de stimulare a creativităţii

Producerea ideilor necesită metode şi tehnici speciale. Metodele trebuie să fie
combinate, utilizate alternativ (pentru a nu se instala rutina), iar trecerea de la o metodă
la alta să se realizeze cu uşurinţă.
Metodele sunt foarte diverse, dar pot fi grupate în trei mari categorii:
- metode de abordare logică (convergente);
- metode euristice (divergente);
- metode imaginative.
 Metodele convergente intervin preponderent în actul de creaţie, la etapele de
pregătire şi incubaţie. Metodele divergente şi imaginative intervin în etapele de
iluminare şi verificare.
1. Metode de abordare logică (convergente)
Aceste metode urmăresc să pună în evidenţă subproblemele, pentru a fi mai uşor
de abordat. Se utilizează analiza funcţională, analiza morfologică şi analiza grafică.
Analiza funcţională utilizează evidenţierea funcţiilor unui produs, ierarhizarea acestor
funcţii, costurile lor. Se caută apoi soluţii de îndeplinire a funcţiilor în condiţii
îmbunătăţite, în care costurile pot rămâne constante, sau se diminuează.
Analiza morfologică implică descompunerea unui produs în elemente de formă, căutarea
tuturor soluţiilor existente, combinarea acestor soluţii, stabilirea costului de realizarea a
fiecărei soluţii şi alegerea variantei optime.
Analiza grafică efectuează analiza folosind grafice. De exemplu: drumul critic, arborele
decizional etc.
2. Metode euristice (divergente)
Aceste metode îşi propun să caute o soluţie dintr-o infinitate de soluţii, fără a avea
certitudinea de că soluţia aflată este cea optimă. Metodele sunt: morfologică, matricea
descoperirilor şi desfacerea problemei în elemente.
Metoda morfologică urmăreşte identificarea tuturor soluţiilor de rezolvare a unei
probleme, în limitele unor restricţii de natură tehnologică, financiară, comercială etc.
Metoda se foloseşte la conceperea de noi produse, sau la modernizarea produselor. Se
parcurg mai multe etape:
• precizarea problemei ce trebuie rezolvată, definindu-se principalii
factori (parametri) implicaţi în rezolvarea ei;
• analiza factorilor şi stabilirea valorilor pe care le pot lua. Valorile se
înscriu în matrici de forma:
[ p1 , p12, ….. p1k]
1

[p21, p22, ….. p2k, p2m]

:
:
[pn1, pn2, ….. pnk, pnm, pnn]
Se încercuieşte în fiecare matrice câte o valoare şi se leagă între ele cercurile,
obţinându-se un lanţ ce poate constitui o soluţie de rezolvare a problemei. Operaţiile se
repetă, pentru obţinerea tuturor soluţiilor posibile, în anumite condiţii restrictive. Se
recomandă ca la aplicarea metodei să nu se facă nicio apreciere asupra utilităţii soluţiilor.
• stabilirea valorilor performanţelor pentru toate soluţiile posibile. Se
alege soluţia optimă pentru posibilităţile şi condiţiile la un moment dat. Metoda
contribuie la identificarea unor noi soluţii, oferind simultan idei pentru cercetarea
ştiinţifică.
Matricea descoperirilor este o tehnică care permite combinarea a doi factori. Se
construieşte un tabel cu dublă intrare, în care se înscriu diferiţi factori pe orizontală şi
verticală. Acestea se pot combina diferit, pentru a se obţine o idee asupra unui nou
produs, sau altă necesitate luată în considerare.
De cele mai multe ori, factorii luaţi în studiu sunt de natură tehnică-tehnică şi
tehnică-economică. Eficienţa acestei tehnici creşte când echipa de cercetare este alcătuită
din specialişti pe diverse domenii, furnizori de materiale si beneficiari.
De exemplu, matricea tehnică-economică este folosită pentru căutarea ideilor de
obţinere a noi produse, sau de realizare a produselor cu costuri minime.

Tabelul 2.1. Matrice tehnico-economică.

Factori Factori tehnici: Actuali Apropiaţi
A A A’ A”
economici: B, B’
Combinaţii AB A’B A”B
AB’ A’ B’ A”B’

Desfacerea problemei în elementele sale şi înscrierea lor într-o matrice de analiză este o
tehnică prin care fiecare element component este cercetat cu o serie de întrebări dintr-o
grilă. Tehnica se foloseşte în special pentru perfecţionarea produselor deja existente.
Matricea de analiză poate fi şi tridimensională. Fiecare proprietate a produsului
(mărime, culoare, densitate etc.) se analizează cu o grilă de evaluare (de tipul a adăuga, a
rearanja, a omite, a separa etc.) şi o listă cu întrebări (cine?; unde?; când?; ce?; cum?; de
ce?). Se reprezintă matricea printr-un paralelipiped, având înscrise pe laturi proprietăţile
produsului, grila de evaluare şi lista de întrebări. Parcurgând proprietăţile produsului în
diferite situaţii (prin luarea în considerare a posibilităţilor de schimbare şi a întrebărilor)
se ajunge la o serie de soluţii noi, de îmbunătăţire a produsului.
3. Metode imaginative
Pentru a stimula creativitatea se iau în considerare metodele creative (nu şi cele
reproductive), orientate spre crearea unui lucru nou. Tehnicile utilizate sunt denumite:
brainstorming, sinectică, carnetul colectiv, “Phillips 66”, notarea ideilor din timpul
somnului.
Brainstorming (asaltul de idei) apelează la discuţia în grup pentru obţinerea a cât mai
multe idei, într-un timp scurt (0,5-1 oră), în vederea aflării soluţiei optime pentru
rezolvarea unei probleme. Autorul acestei tehnici (A. Osborn) a considerat valabile
următoarele reguli:
• cantitatea generează calitatea, deci la cât mai multe idei creşte
probabilitatea de a afla una valoroasă;
• orice critică este interzisă pentru a evita inhibarea ideilor;
• stimularea asociaţiei de idei pornind de la ideile emise;
• imaginaţia, chiar absurdă este bine-venită.
Sedinţa de brainstorming se organizează cu 5-12 persoane de profesii diferite, pe
aceeaşi poziţie ierarhică, cu interes pentru o problemă, prin participare benevolă. Locul
se alege în afara instituţiei, la o oră convenabilă tuturor participanţilor. Convocarea se
face prin invitaţie; ţinuta membrilor grupului este comodă ; prezentarea problemei de
către conducătorul grupului va dura 3 minute, iar intervenţiile vor fi de 1-2 minute. Se
vor nota toate ideile, care vor fi ulterior analizate de experţi.
După încheierea şedinţei grupul se dizolvă.
Tehnica prezintă şi dezavantaje: apariţia de stagnări în timpul şedinţei, peste care
trebuie să se treacă cu abilitate şi nevalorificarea permanentă a potenţialului creativ al
grupului.
Tehnica a fost îmbunătăţită prin mărirea duratei unei şedinţe la câteva ore şi
reluarea acesteia pentru soluţionarea problemei. Se recomandă ca din grup să facă parte
persoane cu experienţă, dar şi altele cu experienţă redusă, chiar studenţi sau elevi. Alte
abordări ale tehnicii brainstorming recomandă abordarea treptată, în etape, a rezolvării
unei probleme complexe. De exemplu, reducerea costurilor de producţie poate fi
abordată prin divizare în subprobleme, care sunt analizate una câte una.
Sinectica utilizează analogii, deci referiri şi comparaţii cu activitatea fiecărei persoane,
cu fapte din domenii diferite, sau cu imagini simbolice.
Grupul sinectic cuprinde 5-7 persoane, cu vârste de 25-40 ani, din toate sectoarele
întreprinderii, cu interes faţă de problemele de specialitate. Discuţiile se poartă în
contradictoriu, argumentate ştiinţific, într-o şedinţă de 50-60 minute. Grupul este condus
de doi leaderi, unul tehnic şi celălalt din afara domeniului. Discuţiile sunt înregistrate
pentru a fi analizate ulterior.
Metoda carnetului colectiv este apreciată ca una dintre cele mai eficiente metode
intuitive. Aplicarea metodei constă într-o serie de etape:
- constituirea unui grup de creativitate, în care fiecare persoană primeşte
un carnet pentru notarea timp de o lună a ideilor, în vederea soluţionării
unei probleme;
- după o lună, fiecare membru întocmeşte un rezumat, în care propune
idea cea mai bună;
- conducătorul grupului preia carnetele şi sintetizează ideile;
- carnetele cu rezumatul conducătorului sunt redistribuite membrilor
grupului;
- organizarea unei discuţii în grup pentru alegerea celor mai bune idei.
Tehnica Phillips 66 (denumită după numele lui Phillips Donald) propune
organizarea de reuniuni cu maxim 30 persoane, care vor dezbate o problemă de
creativitate timp de 2 ore.
Participanţii sunt împărţiţi în grupuri de câte 6, din care unul va fi ales ca
reprezentant. Se prezintă problema ce trebuie rezolvată, după care grupurile se retrag
pentru 6 minute. Fiecare reprezentant de grup notează ideile elaborate. Grupurile se
reunesc şi fiecare reprezentant va prezenta ideile. In final se vor selecta ideile interesante
si se va adopta idea cea mai avantajoasă.
Această tehnică este apreciată ca deosebit de operativă.
 Tehnica notării ideilor din timpul somnului pleacă de la idea că în timpul
somnului se pot stabili combinaţii noi între informaţii.
Practic, această tehnică presupune însuşirea datelor unei probleme, înainte de
culcare. Se notează rapid imaginile ce apar înainte de dormit, sau la trezire. Ideile noi se
discută apoi în echipă, pentru selectarea lor. Tehnica se poate combina cu reuniunile de
brainstorming. După o astfel de reuniune, pot apărea a doua zi, idei noi, chiar superioare.
Cu unele mici dezavantaje, metodele şi tehnicile de stimulare a creativităţii
prezintă avantaje:
- contribuie la creşterea eficienţei economice şi sociale;
- contribuie la creşterea competitivităţii firmelor, prin asimilarea de noi produse,
reducerea costurilor, creşterea calităţii produselor şi a activităţii firmelor în general,
asigurarea protecţiei mediului etc.;
- atrag personalul la rezolvarea unor probleme complexe ale conducerii;
- permit elaborarea mai multor variante de decizii, cu consecinte economico-
sociale diferenţiate.

2. 2. Inovare

2.2.1. Noţiuni introductive

Prima definiţie a inovării tehnico-economice a fost dată de economistul englez

Schumpeter în anul 1941, care afirma că inovarea reprezintă acţiunea de a produce
altceva sau altfel. El considera următoarele activităţi ca aparţinând activităţii de inovare:
- crearea de produs nou;
- introducerea unei noi metode de fabricaţie;
- utilizarea unei materii prime noi;
- intrarea pe o nouă piaţă, sau crearea unei noi pieţe;
- o nouă organizare a firmei;
- crearea unei noi imagini a firmei.
Primele trei activităţi vizează inovarea tehnologică, iar următoarele trei, inovarea
economică.
 Alţi autori au definit inovarea, încercând să cuprindă mai multe elemente.
După Mansfield, inovarea reprezintă procesul global de creativitate tehnologică şi
comercială, transferul unei idei noi, sau un nou concept, până la stadiul final al unui nou
produs, proces, sau activitate de service acceptate de piaţă.
Altă definiţie consideră inovarea ca fiind transformarea unei idei într-un produs
vandabil, nou sau ameliorat, într-un proces industrial sau comercial, sau într-o nouă
metodă socială.
Inovarea nu înseamnă un proces revoluţionar întotdeauna, ci se poate realiza şi în
paşi mici. Pentru materializarea inovării se parcurg mai multe etape:
1. Apelare la sursa ideilor: imaginaţie, observaţii, analize.
2. Creativitatea pentru generarea de idei noi.
3. Rafinarea ideii pentru a stabili dacă ideea este compatibilă cu problemele şi
politica firmei.
4. Fezabilitatea pentru a justifica tehnic şi economic utilitatea aplicării ideii.
5. Implementarea în practică a ideii noi.
6. Obţinerea rezultatului: produs nou, proces nou, costuri mai mici etc.
Pentru materializarea inovării se realizează activităţi diverse, cum sunt:
- activităţi de transfer orizontal: elemente de noutate → noi aplicaţii;
- activităţi de transfer vertical: cunoaştere → cercetare → produs nou/
tehnologie nouă;
- o nouă organizare a firmei → o nouă imagine.

Cauzele care determină inovarea în întreprinderi

Activitatea de inovare în întreprinderi este provocată de o serie de factori, ca de
exemplu:
1. Nevoia de a păstra sau dezvolta poziţia ocupată de firmă pe piaţă, pentru a nu
pierde clienţii.
2. Cererea pieţii pentru produse cât mai diverse, cu performanţe înbunătăţite. In
general, întreprinderile diversifică mai mult produsele, decât procesele
tehnologice. Pentru diversificarea produselor se apelează la resurse interne,
dar dacă se schimă profilul firmei, se apelează şi la achiziţii externe.
3. Obligativitatea de a respecta legislaţia şi cerinţele sociale. Trebuie respectate
condiţiile referitoare la protecţia mediului, a consumatorilor, introducerea de
noi standarde. Se mai au în vedere şi eventuale schimbări în forma de
proprietate a întreprinderii, sau politica naţională (de exemplu renunţarea la
taxe vamale etc.);
4. Utilizarea de resurse de materii prime şi de energie care pot avea fluctuaţii de
preţuri (exemplu: preţurile petrolului şi ale produselor petroliere etc.);
5. Concurenţa, care poate pătrunde pe piaţă cu produse noi, mai ieftine etc. Piaţa
produselor farmaceutice este un domeniu de concurenţă permanentă, uneori
acerbă;
 6. Dezvoltarea întreprinderii;
7. Poziţia şi strategia conducerii firmei.Conducerea poate fi de tip conservator
(mizând pe stabilitate), controlor (urmărind aspectele tehnico-economice şi
sociale), lider (încurajează creşterea, optimizarea), întreprinzător (caută
oportunităţi), creator (crează oportunităţi).
Personalul unei firme poate fi antrenat în acţiuni de căutare şi implementare de
soluţii inovante, stimulându-l prin recompense şi promovare.
Inovarea depinde aşadar de o strategie clară a întreprinderii, obiective clar
formulate, finanţare, management competent, existenţa unei echipe bine pregătită, uneori
multidisciplinară ca pregătire, existenţa unei proceduri clare şi corecte de evaluare a
muncii, un climat concurenţial, atât intern cât şi extern firmei.

Factorii care încurajează inovarea într-o întreprindere

Se identifică o multitudine de factori care încurajează inovarea într-o
întreprindere:
- conducerea întreprinderii orientată spre introducerea noului, cu strategie şi
obiective clare;
- alegerea corectă a personalului, după criterii de competenţă;
- existenţa unui serviciu de cercetare, care să se implice în toate fazele
activităţii;
- alcătuirea unei echipe pluridisciplinare pentru inovare şi introducerea
elementelor inovante;
- cunoaşterea opiniei clienţilor, în privinţa deficienţelor produselor,
îmbunătăţirii caracteristicilor produselor, introducerii de noi produse;
- apelarea la studii de prognoză, care să permită alegerea corectă a politicii
firmei, pentru dezvoltare, introducerea noului;
- concentrarea resurselor pe un număr limitat de proiecte de inovare, pentru o
realizare rapidă a lor.
Pot exista însă în activitatea firmelor şi factori care frânează activitatea de
inovare, ca de exemplu:
- concentrarea excesivă a eforturilor pe activităţi de perfecţionare;
- poziţia conducerii de a nu-şi asuma riscul introducerii noului, de a nu se
angaja în proiecte de introducere a noului;
- depresiunea economică, care limitează fondurile, scade cererea produselor pe
piaţă, creşterea riscurilor;
- inerţia pieţei în a accepta noul. Poate fi cauzată în unele ţări şi de puterea
slabă de cumpărare;
- schimbarea domeniului de activitate al firmei prin înnoire, care poate frâna
temporar;
- incertitudinile referitoare la evoluţia preţurilor resurselor naturale şi de
energie;
 - informarea defectuoasă.
Se admite existenţa următorilor factori care explică de ce unele întreprinderi sunt
mai inovante decât altele (în special în sfera IMM-urilor):
1. Deschiderea firmei spre mediul exterior (deci capacitatea firmei de a
urmări informaţiile din exterior);
2. Resursele umane;
3. Resursele tehnologice: materii prime, materiale, utilităţi, energie,
informaţii, utilaje, aparate etc.
4. Resursele financiare;
5. Organizarea întreprinderii;
6. Strategia adoptată;
7. Conducerea întreprinderii.
Clasificarea întreprinderilor după implicarea în activitatea de inovare este
prezentata în tabelul 2.2.

Tabelul 2.2. Clasificarea întreprinderilor după implicarea în activitatea de inovare

Tipul închisă stabilă deschisă inovantă
întreprinderii
Inovare foarte redusă redusă moderată susţinută
Comportare opusă la nou răspunde la nou activă permanent activă
Eficienţă redusă moderată înaltă slabă
Conducere opusă la nou lipsă de interes acceptă susţine permanent noul
noul

Pentru a identifica sensul în care trebuie făcută o schimbare se foloseşte de multe

ori, un chestionar, în care întrebările sunt de tipul:
- care sunt caracteristicile ideale ale unui produs pentru ca acesta să fie acceptat
imediat pe piaţă?
- cât timp se va menţine produsul pe segmentul de piaţă?
- cum va evolua segmentul de piaţă?
- de ce resurse se dispune: tehnologii, materiale, energie, oameni?
- ce concurent poate lansa un produs mai competitiv?

Sursele potenţiale ale inovării

Activitatea de inovare poate apare ca urmare a schimbărilor din structura
firmei/pieţii, ale legislaţiei, din percepţia diferită a problemelor, din analiza eşecurilor şi
realizărilor, sau din modul de rezolvare al firme similare.
Economistul American Peter Drucker a identificat şapte surse potenţiale ale
inovării, din care patru sunt surse interne firmei, iar următoarele trei sunt surse externe
firmei.
Sursele interne de stimulare a inovării sunt:
 1. Neprevăzutul, sub forma succesului sau insucesului. De exemplu,
multe produse realizate pentru tehnica militară au avut success pe piaţa de bunuri. De
exemplu GPS – sistemul de poziţionare globală, a pătruns şi în construcţia de
automobilele, pe lângă aeronave şi nave maritime. Cheltuielile mari, poluarea, rata
crescută a accidentelor fac ca unele modele de avioane să fie retrase din fabricaţie.
2. Incongruenţa sau discrepanţa poate stimula sau nu inovarea. De
exemplu, incongruenţa dintre realitatea percepută şi cea adevărată. Astfel, cererea mare
la transportul de mărfuri şi de pasageri a stimulat creşterea gabaritului navelor,
extinderea utilizării transcontainerelor, adaptarea managementului prin noi soluţii de
depozitare şi transport, noi construcţii de porturi etc.
Incongruenţă poate apare şi între “valorile” producătorului şi cele ale clientului,
sau în ritmul/logica unui proces. Clienţii impun inovarea rapidă prin solicitarea unor
performanţe deosebite, aşa cum se întâmplă azi cu telefonia mobilă.
3. Necesităţile procesului. Multe procese sunt susceptibile la inovare
pentru a câştiga pe piaţă, sau a menţine un segment de piaţă. Astfel, fabricarea circuitelor
integrate s-a realizate pe plachete germaniu, apoi de siliciu, lucrându-se azi pe plachete
de siliciu cu depunere de germanium, după care se configurează circuitul integrat.
4. Schimbări în structura domeniului sau a pieţelor. Fotografia pe
placă de sticlă a fost înlocuită cu cea cu peliculă pe suport de celuloză modificată, iar în
ultimii ani, cu fotografia digitală. Preţurile au scăzut, performanţele aparatelor au crescut,
devenind azi accesibilă multor categorii de oameni.
Sursele externe de stimulare a inovării sunt considerate:
1. Modificările demografice, ca număr, grupe de vârstă. Astfel, tinerii impun
anumite cerinţe pentru produse şi servicii, care nu pot fi trecute cu vederea. De exemplu,
moda, aparatele electrocasnice, de telefonie, calculatoare, cartea “de buzunar” etc.
2. Schimbările de atitudine. Uneori în societate pot apărea unele atitudini
care stimulează creativitatea şi inovarea. De exemplu, grija faţă de sănătate a dus la
apariţia produselor “ecologice”, a crescut solicitarea pentru vaccinuri, gimnastică de
întreţinere, publicaţii, reclame etc.
4. Noile cunoştinţe din diferite domenii ale ştiinţei şi tehnologiei sunt
generatoare de inovaţie. Exemplele sunt multiple, în domeniul ştiinţei
materialelor, a energeticii, informaticii.
5.

Indicatorii procesului de inovare

Indicatorii procesului de inovare urmăresc:
· Comercializarea tehnologiei, deci transferul de la ştiinţă la idei comerciale de
succes.
· Transferul de cunoştinţe, prin colaborare efectivă şi flux de informaţii, la toate
nivelele.
· Receptivitatea faţă de ideile altora, asigurându-se astfel şi accesul la sursele de
cunoştinte din întreaga lume.
Câteva exemple de indicatori :
1 . Cheltuielile întreprinderilor cu inovaţia, inclusiv C-D
Succesul noilor produse sau procese necesită, în afara cheltuielilor pentru C-D şi o
serie de investiţii legate de proiectare, instruire tehnică, marketing si echipamente. Acest
indicator include aşadar întreaga gama de cheltuieli, fără a indica eficienţa cheltuielilor
cu inovarea, ci doar indicarea angajamentului pentru inovare.
2. Performanţa în domeniul patentelor
Patentele reprezintă un mijloc de protejare a proprietăţii intelectuale investite in
inovare. Ele pot prin urmare să ofere o indicaţie asupra modului cum se transformă
cunoştinţele în noi produse sau procese.
3. Ponderea firmelor care inovează
Studii recente aduc un alt unghi de vedere asupra masurării inovaţiilor prin
chestionarea întreprinderilor despre activităţile inovative. Firmele au fost întrebate daca
au scos produse sau servicii noi pe piaţă, sau dacă au elaborat noi procese tehnologice.
De exemplu, în UK peste jumatate din întreprinderile din industria prelucrătoare sunt
clasificate drept inovatoare, ceea ce este peste media europeană.
4 . Procentul vanzărilor de produse noi sau îmbunătăţite
O cale de a aprecia succesul inovaţiilor este examinarea veniturile generate de
produsele noi sau îmbunătăţite. Indicatorul nu arată însă dacă vânzările provin de la
produse revoluţionare ca noutate, daca sunt noi doar faţă de piaţa respectivă, dacă
reprezintă numai un uşor avans faţă de tehnologiile actuale, sau pur şi simplu sunt copii
după produse similare vândute în altă parte.
5. Licenţierea în universităţi, crearea de firme în mediul universitar
Universităţile sunt nucleul economiei bazate pe cunoaştere. Ele nu numai că
generează cunoştinţe şi antrenează minţile creatoare, dar pot fi de asemenea agenţi
importanţi ai creşterii economice, răspunzând la influenţele globalizării şi noilor
tehnologii, precum şi nevoii de interacţiune cu întreprinderea. În mod concret,
universităţile dezvoltă tot mai multe parteneriate strategice cu întreprinderile, infiinţând
parcuri ştiinţifice, incubatoare ş.a. sau creând noi companii.
‘Spin-offs’ şi ‘start-ups’ sunt firme create pentru a aplica direct în lumea
comercială cunoştinţele şi expertiza deţinute de institutele de învăţământ superior. Ele
pot fi infiinţate de studenţi şi membri ai staff-ului universitar, pe baza cunoştinţelor şi
expertizei din toate domeniile.
6. Surse de informaţii pentru inovaţie
Din perspectiva competitivităţii este puţin folositor să ai ştiinţe de primă clasă dacă
cunoştinţele ştiinţifice nu curg de la universităţi şi centre de cercetare către întreprindere
şi societate în întregul ei. La rândul lor, firmele deţin şi ele informaţii importante de la
clienţii si furnizorii lor.
 Toate acestea subliniază importanţa deschiderii canalelor de informare, dezvoltării
de noi legături, angajării în proiecte de colaborare şi asigurarea că s-au acordat
stimulentele potrivite pentru a utiliza efectiv cunoştinţele.
Conform studiilor, firmele apreciază mai mult sursele interne de informare decât cele
externe. Sursa de informare considerată cea mai importantă pentru inovare o reprezintă
clienţii şi furnizorii. De exemplu, pentru industria prelucrătoare primele două surse sunt
reprezentate de clienţi şi de sursele din interiorul întreprinderii.
7. Publicarea cercetărilor în parteneriat universităţi - industrie
Efectuarea unor cercetări comune de către universităţi şi întreprinderi reprezintă un
indicator al reţelelor neoficiale, prin care sunt trecute cunoştinţele de bază de la ştiintă la
industrie.
Publicarea de cercetări comune este în creştere. Această practică este dominantă în
industriile farmaceutică şi chimică, care în UK de exemplu, deţine 40% din articolele
publicate în comun cu universităţile.
8. Internaţionalizarea cercetării şi dezvoltării (C-D)
Internaţionalizarea C-D ajută ţara gazdă să aibă acces la cunoştinţele descoperite pe
plan mondial şi să se menţină alături de liderii în tehnologii. În multe cazuri
internaţionalizarea proprietăţii centrelor se face prin fuziuni, dar companiile
multinaţionale au o perspectivă mai largă asupra locului unde să-ţi concentreze
activităţile de cercetare.
Canada deţine primul loc, urmată de UK, fiind cele mai atractive locaţii pentru
activităţile de C-D cu participare străină.
9. Alianţele tehnologice între firme
Alianţele tehnologice internaţionale între firme reprezintă o alta cale de acces la
cunoştintele globale. Se permite astfel accesul firmelor la pieţe noi. Ca orice altă formă
de colaborare, alianţele internaţionale de firme pot lua diferite forme, incluzând
înţelegerile de împărţire a rezultatelor şi societăţile mixte.
10. Rata de înfiinţare şi închidere de întreprinderi
Spiritul întreprinzător este abilitatea de a descoperi noi oprtunităţi de afaceri. O cale
de a exploata oportunităţile de pe piaţă este de a înfiinţa o nouă întreprindere. Datele
privind înfiinţarea de noi întreprinderi şi închiderea altora pot da o indicaţie asupra
capacităţii economiei de a folosi noile condiţii de pe piaţă. O rata înaltă a întreprinderilor
noi demonstrează un dinamism întreprinzator al economiei şi capacitatea ei de a se
transforma şi adapta la noile condiţii impuse de piaţă. O rată înaltă a întreprinderilor
închise trebuie să ducă la îmbunătăţirea alocării resurselor, deoarece resursele pot fi
dirijate către aceia care sunt capabili să le exploateze.
11. Viteza de creştere a firmelor
Activitatea întreprinzătoare nu înseamna numai crearea de întreprinderi noi, ci şi
dezvoltarea celor existente. Există puţine întreprinderi cu ritm rapid de dezvoltare
(companii cu rata compusă de creştere de cel putin 20% pe an, timp de 4 ani ), care tind
să fie principala sursă de inovare şi de creare de noi locuri de munca. Acestea descoperă
rapid noile oportunităţi şi sunt destul de flexibile ca să le exploateze.
 Cercetările din SUA relevă că în perioada 1994-1998, astfel de întreprinderi au
reprezentat 4% din numărul firmelor, dar au creat mai mult de 95% din noile locuri de
muncă.
12. Atitudinea faţă de asumarea unor riscuri
Dacă societatea nu sprijină întreprinzătorii şi activităţile lor, atunci puţini oameni vor
fi dispuşi să-şi asume riscul afacerilor. Atitudinea faţă de nereuşită este de asemenea
importantă, deoarece întreprinzătorii trebuie să înveţe din propriile greşeli înainte de a
realiza o afacere de succes.
Atitudinea societăţii faţă de risc poate de asemenea să afecteze dinamismul unei
economii prin influenţa ei asupra : - cererii de noi produse şi servicii ; - adoptarea unor
noi tehnologii ; - disponibilitatea capitalului de risc ; - politicile guvernamentale şi
abordarea reglementărilor.
În concluzie, factorii identificaţi în analize privind mediul de afaceri, resursele şi
procesul de inovare contribuie toţi la succesul economic. Totusi, performanţa necesită
în ultimă instantă să fie judecată dupa rezultate.

2.2.2. Omul inovant

Activitatea creatoare şi de inovare este caracteristică omului. Un om inovant
trebuie să fie receptiv la nou, să dea dovadă de imaginaţie, spirit de observaţie, capacitate
de a face conexiuni, extrapolări şi în acelaşi timp să fie pragmatic.
Capacitatea de a fi creativ şi inovant se poate aprecia după următoarele criterii:
1. Uşurinţa de a rezolva problemele cu care se confruntă.
2. Capacitatea de a-şi asuma riscuri, inevitabile oricărei înnoiri.
3. Capacitatea de a conduce un colectiv deoameni (să fie leader).
4. Să comunice cu uşurinţă cu oamenii.
5. Să posede experienţă în domeniu.
6. Să dea dovadă de imaginaţie şi optimism.
Calităţile cerute de criteriile prezentate nu se pot reuni în acelaşi om. Pot exista
oameni creativi, dar care nu reuşesc să transpună în viaţă produsul imaginaţiei şi oameni
care nu generează idei noi, care realizează noul după ideile altora etc.
Sociologul englez Kirton consideră existenţa a două mari categorii de oameni:
metodici (pedanţi) şi inovativi. El propune un test specific, cu 32 întrebări notate de la 1
la 5, pentru autoapreciere de către subiecţi. Nota finală va fi cuprinsă în intervalul 32-
160. Mediana, care exprimă în măsură egală creativitatea şi inventivitatea este
considerată pentru punctajul de 96. Se obţine o distribuţie Gauss a celor chestionaţi, în
care cei cu punctaj sub 96 sunt consideraţi metodici, iar cei cu punctaj peste 96,
inventivi.
Într-o echipă pot coexista oameni inventivi şi metodici, care trebuie să
colaboreze. Oamenii inventive vor facilita introducerea noului, vor dinamiza echipa prin
comportarea lor, creând mobilitatea necesară schimbărilor radicale.
Oamenii metodici în schimb, vor aduce ordine, stabilitate, coerenţa echipei,
asigurând siguranţa realizării inovaţiilor cu grad mai mare de risc.
 Caracteristicile de bază ale oamenilor metodici şi inventivi sunt sintetizate în
tabelul 2.3.

Tabelul 2.3. Caracteristicile oamenilor metodici şi inventivi

Caracteristicile oamenilor metodici Caracteristicile oamenilor inventivi
Precizie, constanţă, eficienţă, prudenţă, Par indisciplinaţi, au un stil propriu de
spirit metodic abordare a problemelor
Caută solutii problemelor după o Caută soluţii complicate, inedite,
metodologie stabilită şi verificată (prin alternative, fiind deseori în
paşi de rezolvare) contradictoriu cu ceilalţi
Urmăresc în mod egal scopul şi Se preocupă în special de scop
mijloacele de atingere
Pot lucra o lungă perioada de timp fără Acceptă pentru scurt timp activitatea de
schimbări rutină
Respectă reguli, regulamente Nu respectă reguli, obiceiuri
Conduc structuri stabilizate Preiau controlul în situaţii atipice
Nu sunt prea siguri de sine, se supun Sunt foarte siguri de sine, apărându-şi
ordinelor ierarhice propriile idei
Au un aport major în societate Foarte utili în situaţii de criză, sau
pentru prevenirea lor

După J.P.Sol, oamenii se deosebesc ca: logici (perfecţionişti), poeţi (care propun
idei originale) şi experţi (care judecă şi critică). In echipe este de preferat să existe
oameni din toate categoriile.
Oamenii pot fi stimulaţi să aducă soluţii noi prin mediul de activitate şi prin
poziţia conducerii firmei.
Pot fi însă şi situaţii de stagnare a performanţelor creative ale oamenilor,. De
exemplu: - teama de a nu face greşeli, de ridicol, sau de furt intelectual; -birocraţia care
poate “sufoca” realizarea ideilor; - ierarhizarea în echipă, când cei cu idei, de obicei
tineri, nu îndrăznesc să-şi promoveze ideile; - alegerea greşită a temei.

2.2.3. Inovarea tehnologică

Clasificarea inovaţiilor tehnologice se poate orienta după:

1. obiectul inovării;
2. gradul de intensitate;
3. impactul asupra industriei şi pieţii în general.
1. După obiect se diferenţiază inovarea de produs şi cea de proces tehnologic,
cu trei variante: de flux tehnologic, de procedeu de fabricaţie şi inovarea incrementată.
a) Inovarea de produs este forma de inovare cea mai frecventă, ce se manifestă
prin schimbări în:
- concepţia produsului, utilizând principii noi, tehnologii noi;
 - utilizarea de noi materiale cu caracteristici mai bune;
- un nou design;
- noi utilizări ale aceluiaşi produs.
b) Inovarea de proces vizează aspectele interne dintr-o întreprindere. Se pot
schimba:
- fluxurile tehnologice (de exemplu: introducerea robotizării în industria de
asamblare a aparatelor electronice, în construcţia de autoturisme etc.);
- procedeele de fabricaţie (procedeul float de obţinere a geamurilor plane, pe
orizontală şi nu pe verticală, cum erau variantele clasice, sau procedeele noi din
construcţii, bazate pe cofraje glisante, utilizarea de materiale polimerice etc.);
- se ameliorează unele operaţii ale fluxului, pentru reducerea consumurilor de
materiale, energie, creşterea calităţii, a productivităţii etc. Această variantă poartă
denumirea de inovare incrementată.
O analiză a procedeelor de inovare reliefează că inovarea de produs ocupă un loc
primordial faţă de cea de proces, cu toate că activitatea de cercetare-dezvoltare a firmelor
este direcţionată preponderent către inovarea de proces.
Inovarea de proces nu este specifică numai industriei, ea afectând şi alte domenii
de activitate.
Inovarea de produs are o pondere mai mare în perioada emergentă a tehnologilor,
când se caută soluţii de obţinerea produselor cu performanţe mai bune, dar şi cu costuri
acceptabile. Inovarea de proces este intensificată în special în perioada evolutivă a
tehnologiilor. La maturitatea tehnologiilor intervine rutina, activitatea inovativă scade,
referitor la procesul tehnologic şi produsul deja lansat. Dar inovarea se poate concentra
spre alt process, sau alt produs, ce urmează a fi lansate pe piaţă.
2. După gradul de intensitate tehnologică se deosebesc inovaţii de ameliorare,
de adaptare şi de ruptură.
a) Inovaţiile de ameliorare sunt mai simplu de gândit şi realizat. Prin acestea se
fac modificări pentru înlocuirea unor materiale cu altele, modificări la
soluţiile constructive, se apelează la alte tehnici şi tehnologii. De exemplu se
înlocuiesc metalele cu materiale plastice sau compozite; materialele clasice
din construcţii: ciment, var, ipsos se înlocuiesc cu materiale plastice,
aluminiu, sticlă etc.
b) Inovaţiile de adaptare menţin principiile de bază ale produsului, dar
realizează un salt calitativ la unul sau mai multe componente. De exemplu,
introducerea motorului Diesel la automobile; trenurile de mare viteză adaptate
la circulaţia călătorilor (după modificările constructive ale garniturii de tren,
infrastructurii, şi managementului feroviar) etc.
c) Inovaţiile de ruptură sunt cele care schimbă principiile de funcţionare, pentru
obţinerea de produse noi, sau cu performanţe înbunătăţite. Este posibilă chiar
a dispariţie a vechilor tehnologii, prin substituirea cu cele noi. Astfel,
centralele neconvenţionale de producere a energiei electrice se bazează pe alte
 principii de funcţionare decât termo-, hidro – sau atomocentralele. Centralele
solare folosesc fie încălzirea cu radiaţie solară a unor fluide, fie efectele
termoionic şi fotovoltaic. Centralele eoliene utilizează curenţii de aer,
centralele mareomotrice – mişcările de flux-reflux şi ale valurilor, centralele
geotermale folosesc căldura acumulată în roci etc. Din păcate aceste tipuri de
centrale încă nu pot substitui pe cele convenţionale.

Fig.2.1. Modificarea unei tehnologii prin perfectionare sau înlocuire

3. După impactul asupra pieţei în general şi asupra industriei în particular se

disting inovaţii de fond, de nişă comercială, curente şi revoluţionare.
Inovarea de fond crează un produs nou pentru o piaţă nouă.
Inovarea de nişă comercială foloseşte un produs deja cunoscut căruie îi găseşte o
piaţă nouă.
Inovarea curentă aduce pieţii produse îmbunătăţite calitativ, sau cu design
modificat, cu preţ mai scăzut etc.
Inovarea revoluţionară schimbă modul de realizare a produsului, păstrându-i
acestuia funcţiile şi a segmentului de piaţă . Astfel, fiecare generaţie de calculatoare
reprezintă o inovaţie revoluţionară.
În general, un produs nou parcurge următoarele etape: apariţie (inovare de fond),
lărgirea aplicaţiilor (inovare de nişă), îmbunătăţiri (inovare curentă), inovare
revoluţionară.
Diferitele tipuri de inovaţii pot avea efecte economice diferite:
- pot păstra şi chiar întări vechile relaţii de afaceri;
- crează noi relaţii de afaceri;
- păstrează tehnologiile existente;
- crează noi logistici tehnologice.
Concurenţa obligă întreprinderile să inventeze permanent, pentru a nu fi eliminate
de pe piaţă. Sunt situaţii când se poate modifica poziţia concurenţială a firmelor pe piaţă
datorită experienţei în domeniu şi progresului tehnic. Curba “experienţei” ce redă
variaţia costului unitar în timp este descrescătoare (fig.2.2). Progresul tehnic determină
ca la costuri egale, produsele să prezinte performanţe diferite. Considerând două firme A
şi B, reprezentând variaţia costurilor unitare în timp se observă avantajul concurenţial al
firmei A la un moment dat, când costul unitar în firma A este mai scăzut decât în firma
B. După N ani, avantajul concurenţial se schimbă în favoarea firmei B, prin reducerea
costurilor.

Fig.2.2. Variaţia costurilor unitare în două firme A şi B în timp.

2.2.4. Rolul progresului tehnic în dobândirea şi menţinerea avantajului

concurenţial

Progresul tehnic contribuie la creşterea competitivităţii firmei, deci la creşterea

capacităţii acesteia de a rezista concurenţei. Tehnologiile trebuie să permită reducerea
costurilor, creşterea calităţii produselor, a siguranţei în exploatare, protecţia
consumatorilor, a mediului, scăderea efortului fizic uman etc., iar avantajul concurenţial
să fie durabil. Mai mult decât atât, tehnologiile pot restructura un domeniu de activitate.
Pentru a studia rolul progresului tehnic în dobândirea şi menţinerea avantajului
concurenţial se întreprind activităţi specifice, cunoscute ca veghe tehnologică şi
prognoză tehnologică.

1. Veghea tehnologică
Pentru a se menţine pe piaţă, o firmă trebuie în primul rând să fie informată
asupra unei multitudini de aspecte. Cantitatea de informaţie este însă foarte mare,
diversă, şi trebuie organizată pentru a întelege fenomenele complexe.
Veghea tehnologică reprezintă activitatea de structurare, finalizare şi prezentare
a rezultatelor căutării de informaţie externă.
Veghea tehnolgică are ca obiective:
- informarea asupra stadiului cunoaşterii din alte firme şi tendinţele dezvoltării;
 - detectarea noutăţilor susceptibile de a fi integrate în sistemele deja existente
(tehnici noi, aparate, dispozitive, tehnologii);
- identificarea potenţialilor concurenţi;
- depistarea zonelor în care firma se poate extinde datorită unor avantaje:
performanţele produselor, costurile convenabile, concurenţa redusă, piaţa
favorabilă etc.
Informarea întreprinderii asupra apariţiei noului în zona de preocupări cunoaşte
mai multe stadii. La început se semnalează sporadic, elemente ce prefigurează o viitoare
dezvoltare. În etapa următoare, informaţiile devin mai coerente şi consistente şi
valorificarea lor poate aduce un avantaj economic, sau dimpotrivă, momentul favorabil a
fost depăşit. La durată de timp mai mare, avantajele economice scad, datorită extinderii
concurenţei.
Informaţiile pe care trebuie să le obţină întreprinderile pot fi de natură diferită şi
anume: ştiinţifice, tehnice, tehnologice, tehnico-economice, legislative, de protecţie a
mediului, oamenilor, (producători şi consumatori), marketing, comunicaţii, organizare,
formare.
Informaţia este prelută ca informaţie brută, devine apoi informaţie prelucrată, ce
se poate utiliza şi difuza.
a) Informaţia brută este diversă, vastă, necesitând resurse importante pentru
culegere. Statistica arată că firmele investesc în culegerea şi prelucrarea de informaţii
utile sume ce reprezintă sub 1% din cifra de afaceri în Europa şi 1,5% din cifra de afaceri
în Japonia.
Sursele din care se procură informaţiile pot fi primare, secundare şi
neformalizate.
Sursele primare sunt considerate revistele de specialitate, volumele conferinţelor,
congreselor ştiintifice şi simpozioanelor, brevetele de invenţii, tezele de doctorat. Se
găsesc in biblioteci, sau pe suport electronic şi se apelează prin internet şi intranet.
Conţin informaţii de ultimă oră, în detaliu.
Sursele secundare pot fi: revistele de rezumate, ziare, cărţi,, bănci de date, reviste
specializate în veghea tehnologică ( FUTURETECH, HIGH TECH MATERIALS
ALERT, INSIDE R&D ş.a. în SUA.), mijloacele mass-media, internet. Conţin
informaţii prezentate relative succinct.
Sursele neformale sunt cu mult mai diverse. Cele legale sunt materialele
publicitare, prospectele, manualele tehnice de utilizare a produselor, expoziţiile,
colocviile, saloanele tehnice, sesiunile de comunicări. Informaţii se mai pot obţine din
atelierele de service, de la furnizorii de materiale, din vizite în întreprinderi, călătorii de
studii, contractele de cercetare, din contactul direct cu angajaţii unei alte firme etc.
Un alt mod de a privi sursele de informaţii consideră existenţa unor surse:
- “deschise” ce pot reprezenta 70% din totalul informaţiilor;
- “închise” , cu o pondere de 20%;
 - spionaj economic (10%), pentru care se iau măsuri speciale de delimitare. Nu
este de neglijat în domenii ca produse farmaceutice, aeronautică, materiale speciale,
industria automobilelor etc.
b) Informaţia prelucrată
Prelucrarea informaţiei are drept scop înţelegerea ei şi eliminarea informaţiilor
inutile. Trebuie făcută în timp scurt de la culegere pentru a fi utilizabilă.
Prelucrarea informaţiei urmează mai multe etape:
1. completarea informaţiei sumare cu detalii. Se apelează la cărţi, articole din
reviste, brevete în original, banca de date etc.;
2. trierea informaţiei, prin extragerea elementelor utile;
3. evaluarea prin apelare la cunoştinţele specialiştilor întreprinderii;
4. verificarea;
5. sinteza, sub formă de rapoarte cu volum acceptabil, care să ajute la
dezvoltarea întreprinderii.
c) Difuzarea informaţiei
Informaţia prelucrată trebuie difuzată şi stocată pe suport de hârtie, sau electronic
şi difuzată, mijloacele de difuzare devenind astfel surse de informaţii.

2. Prognoza tehnologică
Perioada actuală este definită prin progresul rapid al ştiinţei, tehnicii, scurtarea
duratei de la apariţia unei invenţii la transpunerea ei în practică. Estimarea corectă,
fundamentată ştiinţific a tendinţelor de evoluţie a unui domeniu apelează la studii de
prognoză.
Prognoza reprezintă evaluarea probabilă, ştiintifică a evoluţiei calitative şi
cantitative a unui domeniu într-un interval de timp.
Limita de timp se denumeşte orizont şi poate fi scurt, mediu şi lung. Alegerea
dimensiunii orizontului prognozei are în vedere scopul urmărit Se estimează evoluţiile
posibile ale domeniului, probabilitatea de atingere a acestor evoluţii, pentru a stabili
strategia de atingere a unor obiective şi mijloacele necesare de realizare.
Alegerea orizontului studiului de prognoză depinde de:
- scopul urmărit;
- beneficiarul studiului: serviciu, firmă, guvern, organizaţie naţională/
internaţională;
- importanţa deciziilor ce trebuie luate;
- stabilitatea studiului. Sistemele stabile evoluează diferit faţă de sistemele
turbulente, deci studiile de prognoză se apropie mult de adevăr;
- costurile pentru punerea la punct a tehnicii de realizare a prognozei, de corecţie
pentru actualizare şi pentru comparare cu alte metode;
- uşurinţa în aplicare.
Studiile trebuie să fie precise, deci marja de eroare trebuie să fie în limite
acceptabile. Marja de eroare acceptată depinde de natura procesului prognozat, scop,
tehnica folosită, orizontul de timp. Se exprimă prin valori numerice pozitive şi negative
(de exemplu: + 5 % ).
După domeniul abordat se diferenţiază mai multe tipuri de prognoze: tehnologice,
economice, sociale, politice etc.
Studiile de prognoză se realizează de specialiştii din interiorul firmelor, sau din
firme specializate. Beneficiarii sunt firmele de orice dimensiune, organizaţii
guvernamentale şi nonguvernamentale, guverne. De exemplu se fac studii privin strategia
dezvoltării unor domenii industriale, agrare, turismului, comerţului, protecţiei mediului
etc. la nivel de firme, naţiuni, regiuni, sau la nivel global, internaţional.
Se apelează la diverse tehnici, calitative sau cantitative.
Tehnicile cantitative se fac de obicei pe orizonturi scurte de timp, apelând la date
statistice ale evoluţiei trecute, pe care le extrapolează. În cele mai multe cazuri se
apelează la tehnici de regresie şi metode de prognoză prin filtraj adaptiv.
Tehnicile calitative au în vedere orizonturi de timp medii şi mari, iau în
considerare o multitudine de factori în evoluţia lor, corelaţiile dintre ei, probabilitatea de
apariţie a perturbaţiilor, frecvenţa şi intensitatea acestor perturbaţii.
De exemplu, în domeniul construcţiei avioanelor civile, firmele americane alocă
aproximativ 70-75 % din fondurile de prognoză pentru studii pe orizont de maxim 5 ani,
20-25 % pentru studii pe 10 ani şi aproximativ 5 % pentru prognoze pe termen lung.
Rezultatul acestui tip de prognoză nu se exprimă numeric, ci prin aprecieri asupra
tendinţelor şi limitelor de evoluţie posibilă. Ca metode de lucru se utilizează :
- metoda curbelor logistice;
- spaţiul transferurilor de tehnologie;
- metoda curbelor de substituţie şi de progres tehnic;
- metoda morfologică;
- metoda Delphi;
- metoda scenariilor.
- Se exemplifică metodele curbelor logistice şi spaţiului transferurilor de
tehnologie.
a) Metoda curbelor logistice
Evoluţia unui produs pe piaţă, a unei tehnologii etc. poate fi descrisă matematic de o
ecuaţie logistică cu formula:
y = p/(1+ae-bx)
unde: - y reprezintă performanţa urmărită; - p este valoarea maximă a lui y la care
funcţia tinde tangenţial, când x tinde către infinit; - x este timpul; - a,b sunt parametri de
care depinde înclinarea părţii ascendente a logisticii faţă de axa Ox şi ordonata la origine.
Alura unei curbe logistice este prezentată în figura 2.3.
 Fig.2.3 . Evoluţia unei tehnologii după o curbă logistică.

Pe curbă se distind următoarele zone:

OA = perioada de iniţiere, când tehnologia este emergentă, sau născândă;
AB = perioada de creştere, de dezvoltare;
BC = perioada de plafonare, când tehnologia nu se mai dezvoltă;
CD = perioada de declin;
DE = perioada de dispariţie, cănd tehnologia este depăşită şi trebuie înlocuită.
Asadar curba logistică corespunde perioadelor de evoluţie a unei tehnologii:
perioada emergentă, evolutivă, de maturitate şi de declin.
In perioada de declin poate apare pe piaţă o nouă tehnologie, sau un nou produs,
ce evoluzează după o curbă logistică proprie, care însă pleacă de la altă origine
(performanţă). Procesul se repetă în timp cu alte tehnologii. Curbele logistice au o
tangentă comună, numită înfăşurătoare (fig. 2.4).
Deşi interesul oricărei firme este să dispună de sisteme tehnologice cât mai
avansate care să-i permită o creştere cât mai rapidă, momentul de lansare a unei
tehnologii determină nivelul cheltuielilor. Acestea vor fi mari sub aspect economic dacă
lansarea se face prematur, fără a ţine seama de elementele încă insuficient studiate (de
exemplu, beneficiile lansării la o anumită dată a avionului Concorde nu au acoperit
cheltuielile de cercetare-proiectare necesare pentru corectarea deficienţelor).

Fig. 2.4. Succesiunea dezvoltării unei tehnologii pentru trei variante tehnologice

Pe de altă parte, dacă tehnologia nouă este lansată cu întârzire, eforturile

financiare vor fi mai mici, deoarece problemele din sfera cercetării au fost rezolvate, dar
nici beneficiile nu vor fi prea mari (cazul tehnologiilor “oferite” ţărilor din lumea a II-a,
după ce au atins perioada de plafonare.
 Efectele economice ale momentului de lansare a unei noi tehnologii sunt
prezentate în figura 2.5.

Fig. 2.5. Efectele economice ale unei noi tehnologii

1-curba “optimă”; 2-curba reprezentând lansarea prematură a tehnologiei;
3- curba reprezentând lansarea cu întârziere a tehnologiei
Curba trasată continuu (1) reprezintă situaţia "optimă" a evoluţiei unei noi
tehnologii lansate la timp. Eforturile financiare încep în momentul I, mult înainte de
momentul O când (pe graficul de sus) se lansează noua tehnologie. In perioada I-F se fac
cercetări fundamentale apoi, în F-O, studii în instalaţii pilot şi semi-industriale, care
presupun eforturi financiare mari. In perioada G -A` eforturile financiare se
materializează în investitii, care însa încep să fie acoperite din producţia noii tehnologii.
In domeniul A`-B`-C` beneficiile sunt substanţiale, apoi în C`D` ele scad.
Când beneficiile tind spre zero (punctul D`), tehnologia nu mai este rentabilă şi se
renunţă la ea.
Totalul eforturilor financiare este dat de suprafaţa cuprinsa între curba I-F-G-A`
şi axa Ox, iar totalul beneficiilor e dat de suprafaţa între curba A`- B`-C`-D` şi axa Ox.
Totalul beneficiilor trebuie să depăşeasca totalul cheltuielilor, deci succesul
tehnologiei va fi cu atât mai mare cu cât diferenţa între suprafaţa de deasupra axei Ox şi
cea de sub axa Ox este mai mare.

b) Spaţiul transferurilor de tehnologie

Spaţiul transferurilor de tehnologie este o metodă folosită pentru a stabili
momentul optim de lansare a unei noi tehnologii. Această metodă ia în consideraţie
nivelul tehnologic şi nivelul consecinţelor, parcurgându-se o schemă logică de
raţionament, pusă la punct de profesorul Jantch.
În principiu, schema constă în parcurgerea a opt etape, denumite trepte, care se
referă la:
- treapta 1: resursele ştiinţifice - ultimile noutăţi din ştiinţa fundamentală,
cunoştinţe încă neaplicate în practică;
- treapta 2: resursele tehnologice - brevete de invenţii, noi utilaje, noi tehnici de
lucru ;
- treapta 3: tehnologiile elementare - noi procese tehnologice elaborate în cadrul
instituţiilor de cercetare şi proiectare tehnologică (inginerie tehnologică);
- treapta 4: sistemele tehnologice - integrarea noii tehnologii într-un proces de
producţie complet .
Treptele 1-4 corespund “nivelului tehnologic”. Deasupra lor se plasează alte patru
trepte care alcătuiesc “nivelul consecinţelor” şi care vizează:
- treapta 5: aplicaţiile, respectiv posibilităţile de a valorifica produsele noii
tehnologii, întrucât ele condiţionează dezvoltarea ulterioară a tehnologiei;
treapta 6: mediul economic, când se studiază consecinţele apariţiei noii
tehnologii;
- treapta 7: sistemul social - se urmăresc efectele asupra economiei naţionale,
altor domenii, problemelor de apărare, sănătate, demografie etc.;
- treapta 8: societatea în ansamblu - se stabilesc consecinţele pe plan
internaţional.
Termenul “spaţiu” presupune o geometrie tridimensională după cum rezultă din
fig. 2.6.

8
7 Prognoza normativã :
6 prognozã 8. Obiective globale
prognozã 5 7. Obiective naþionale Fig. 2.6.
explorativã 4 normativã
3 6. Misiuni Reprezentarea
2 5. Sarcini de îndeplinit schematică a
1
alte ramuri 4. Uzine noi
spaţiului
industriale 3. Tehnologii noi
2. Cereri de brevete transferurilor
alte firme 1. Contracte de cercetare de tehnologie
alte þãri
Pe axa OX se situează corelaţiile, la nivelul fiecărei trepte cu alte domenii
ştiinţifice şi alte domenii industriale, iar pe axa OY se situează corespondenţa cu situaţia
din alte ţări, schimbul de cunoştiinţe în cercetarea fundamentală şi aplicativă.
Pe axa OZ se plasează obiectivele fiecărei trepte descrise mai sus.
Circulaţia în spaţiul transferurilor de tehnologie de jos în sus, în scopul
prognozării evoluţiei poartă numele de “prognoză explorativă”. Urcând fiecare treaptă se
pot estima atât timpul necesar cât şi eforturile, umane şi materiale, pentru atingerea
treptei superioare.
 Circulaţia de sus în jos se numeşte “pognoză normativă”. Se pleacă de la
obiective şi se stabilesc tehnologiile ce trebuie dezvoltate pentru satisfacerea acestora,
eventual ţinând cont şi de factorul timp.
În practică, cele două metode de prognoză se îmbină, în sensul că în cadrul unei
prognoze explorative, de la un punct se poate coborâ pe o scară “paralelă” într-o
prognoză normativă.
Iată un exemplu privind parcurgerea pe verticală a spaţiului transferului
tehnologic în domeniul electronicii:
treapta 1 - cercetări ştiinţifice din fizica solidului;
treapta 2 - descoperirea tranzistorilor;
treapta 3 - tehnologii principale noi pentru elaborarea industrială a tranzistorilor
cum ar fi: - topirea zonară pentru purificarea metalelor; - impurificarea controlată pentru
obţinerea semiconductorilor;
treapta 4 - modificarea altor componente electronice (condensatori,
transformatoare) pentru a fi compatibile cu tranzistorii;
treapta 5 – realizarea de aparate electronice principale noi (radiouri cu tranzistori,
calculatoare din generaţiile II-III, calculatoare de buzunar, ceasuri electronice)
caracterizate prin dimensiuni reduse, fiabilitate ridicată, consum redus de electricitate
etc.;
treapta 6 - dezoltarea explozivă a telecomunicaţiilor şi industriei de calculatoare;
treapta 7 - apariţia unor profesii noi: creator de soft, depanator calculatoare,
inginer de sistem etc.;
treapta 8 - mărirea vitezei de circulaţie a informaţiilor pe plan mondial (bănci de
date, transmisii TV prin satelit) şi schimbarea raporturilor de forţe.
Pentru acelaşi exemplu, circulaţia pe orizontală se referă la elaborarea de noi
metode de analiză în urme a impurităţilor la fabricarea tranzistrorilor, dezvoltarea
chimiei siliciului, dezvoltarea industriei bateriilor uscate şi microacumulatoarelor cu
mercur ş.a. În mod evident, circulaţia pe orizontală (prin schimb de informaţii şi
cunoştinţe tehnice brevete, licenţe, know-how, joint venture este mult mai amplă decât în
exemplul prezentat.

Observaţii
- joint-venture reprezintă acţiunea de cooperare, de regulă între state, pentru
dezvoltarea unei anumite direcţii tehnologice;
- know-how - reprezintă cunoştiinţele necesare exploatării optime a unui utilaj
sau a unei linii tehnologice.

Strategii de perfecţionare tehnologică

Strategia tehnologică se plasează în domeniul optimizărilor, în condiţii de

incertitudine sau risc.În literatura de specialitate sunt descrise diferite metode de alegere
a unei strategii, metode bazate pe aprecierea globală, de ansamblu, a situaţiei (de
exemplu: metoda grilei de evaluare a lui Arthur D. Little ş.a.
În funcţie de natura efortului depus în obţinerea tehnologiei se face distincţie între
strategia dezvoltării tehnologice şi o strategie a achizăţiei/vânzării de tehnologie, adică a
transferului de tehnologie.
Strategia dezvoltării este o strategie de inovare, ca rezultat al unei activităţi de
cercetare-dezvoltare continue şi care asigură un avantaj concurenţial cert şi o poziţie de
lider (naţional sau mondial) firmei care o adoptă.
Strategia achiziţiei de tehnologii vizează :
- cooperarea cu alte firme (joint venture) pentru dezvoltarea de noi tehnologii;
- cumpărarea de licenţe, ceea ce permite accesul la tehnologiile dezvoltate de alţii
şi reduce termenul de implementare a noilor tehnologii;
- cumpărarea de componente care înglobează tehnologii noi, asamblarea şi
vânzarea produselor eventual sub marca firmei.
Strategia vânzării este specifică firmelor care nu doresc să-şi valorifice, cu efort
propriu, tehnologiile pe care le-au dezvoltat şi le oferă spre cumpărare celor interesaţi.
Este cazul ofertelor tehnologice făcute de firme puternice către ţări mai puţin dezvoltate.
Oferta este făcută de cele mai multe ori, în momentul în care tehnologia respectivă a
atins pragul plafonării în ţara de origine. De regulă, tehnologiile performante nu pot fi
cumpărate de ţările mai puţin dezvoltate fie datorită costului prohibitiv, fie pentru
evitarea unor noi concurenţi pe piaţă.
Dar transferul de tehnologie poate avea loc chiar în interiorul firmei, de la
sectorul de cercetare către sectoarele productive, în cadrul unei strategii globale de
dezvoltare a întreprinderii, care ţine cont de momentul introducerii tehnologiilor noi şi de
caracterul producţiei (continuă, omogenă, neomogenă etc..)

Valorificarea tehnologiilor firmei

Firme japoneze ca şi unele grupuri de cercetare din Europa propun o concepţie
nouă referitoare la valorificarea potenţialului tehnologic al firmei, conform căreia
tehnologia de care dispune întreprinderea este de fapt elementul determinant, care
permite dezvoltarea şi conduce la diversificarea producţiei. Acest mod de gândire este
cunoscut sub numele de strategia “Bonzai” (în japoneză, bonzai = trunchi de copac) şi se
bazează pe integrarea, combinarea şi valorificarea tehnologiilor, funcţia tehnologică a
întreprinderii fiind reprezentată sub forma unui arbore .
La bază se situează cercetările ştiinţifice fundamentale. Rădăcinile propriu-zise
constau din tehnologiile elementare stăpânite de întreprindere şi activitatea de cercetare-
dezvoltare.
Trunchiul reprezintă asamblul de competenţe care caracterizează firma şi o
diferenţiază de altă întreprinderii similare. Se analizează şi fixează competenţele în raport
cu concurenţa, se desfăşoară activitatea de inovare, se realizează relaţiile pe orizontală cu
alte firme, relaţiile cu furnizorii şi beneficiarii, elemente de excelenţă tehnologică.
 Ramurile reprezintă liniile tehnologice care pot conduce la o anumită categorie de
produse deci de valorificare a tehnologiilor şi competenţelor în funcţie de cerinţele şi
evoluţia pieţelor.

2.3. Managementul inovării

2.3.1. Activitatea inventivă şi invenţiile

Invenţia reprezintă rezolvarea tehnică a unei probleme din orice domeniu, care
reprezintă noutate şi progres faţă de stadiul cunoscut al tehnicii pe plan naţional şi
internaţional.
Elementele componente ale invenţiei sunt prezentate sub forma de revendicări ce
definesc elementele de noutate ale invenţiei. Revendicările se bazează pe descriere, deci
trebuie să fie explicitate în scris şi, după caz, în figuri explicative.
Noutatea invenţiei se apreciază după data (referinţa în timp) depunerii în ţara
respectivă, la oficiul naţional de proprietate industrială, pentru România acesta fiind
OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci). Această dată constituie limita de la care
se stabileşte stadiul tehnicii faţă de care se raportează noutatea. Stadiul tehnicii include
toate cunoştinţele care au devenit accesibile publicului până la data înregistrării cererii de
brevet de invenţie, sau a priorităţii. Noutatea se stabileşte în conformitate cu prevederile
legale - art.8. din Legea 64/1991, în raport cu conţinutul revendicărilor şi cu domeniul de
aplicare precizat în descriere.
Cazurile în care o invenţie este complet nouă sunt extrem de rare în zilele noastre.
În majoritatea lor, invenţiile au la bază cunoştinţe şi soluţii anterioare, faţă de care aduc
anumite elemente de noutate.
Orice invenţie implică o activitate inventivă dacă este îndeplinită cel puţin una
din condiţiile următoare:
- nu rezultă ca evidentă în stadiul tehnicii din domeniul de aplicare, sau dintr-un
domeniu apropiat al acestuia;
- specialistul din domeniu nu poate rezolva problema aşa cum o rezolvă invenţia;
- necesitatea rezolvării problemei există de mult timp şi rezolvările cunoscute nu
sunt la nivelul rezolvării din invenţie;
- invenţia este folosită cu sau fără modificări într-un domeniu, cu efecte cel puţin
egale cu efectele altor invenţii din acel domeniu;
- inventia constă în îmbinarea elementelor cunoscute din stadiul tehnicii, obţinând
un efect global pozitiv;
- inventia are ca obiect un procedeu analog, care realizează fie un efect tehnic
nou, fie o substanţă cu calităţi noi, fie materii prime noi.
Pe de altă parte se consideră că o propunere de invenţie nu implică o activitate
inventivă si deci nu se poate acorda un brevet de inventie, dacă:
- se enunţă numai o problemă tehnică, fără a o rezolva;
 - se rezolvă numai o problemă de economisire de materiale sau energie,
optimizarea dimensiunilor sau reducerea costurilor, fără a obţine efecte tehnice noi, sau
superioare;
- se rezolvă problema numai printr-o simplă înlocuire de materiale cu
caracteristici cunoscute, care conduc la efecte previzibile;
- se modifică forma, sau aspectul în scop estetic;
- se rezolvă problema prin simplificare, sau prin mijloace echivalente existente,
fără a obţine efecte cel puţin egale cu tehnicile cunoscute;
- se îmbină două sau mai multe soluţii deja cunoscute, cu efecte previzibile
(cazul juxtapunerii soluţiilor cunoscute);
- se selectează un caz particular fără să conducă la efecte deosebite;
- se alege un material cunoscut şi/sau execută modificări constructive după reguli
cunoscute;
- se referă la un produs natural asupra căruia nu s-a intervenit tehnologic.
Noutăţile considerate a fi invenţii sunt certificate prin brevete de invenţii, care
atestă dreptul exclusiv de exploatare. La brevetarea invenţiilor, condiţia de noutate nu
este însă suficientă pentru acordarea brevetului de invenţie. Dreptul de exploatare este
legat de o noutate esenţială şi originală în domeniu, care să nu se identifice, sau să se
confunde cu nici una din soluţiile consacrate.
O invenţie este susceptibilă de aplicare industrială (conform art.10 din lege) dacă
obiectul ei poate fi folosit cel puţin într-un domeniu de activitate şi poate fi reprodus cu
aceleaşi caracteristici ori de câte ori este necesar. Dacă nu este asigurată
reproductibilitatea caracteristicilor, în invenţie trebuie specificat domeniul în care se
obţine reproductibilitatea.
Aşadar, obiectul invenţiei trebuie să fie folosit într-un domeniu, să asigure
rezolvarea unei probleme, orice persoană de specialitate să poată realiza invenţia fără să
desfăşoare activitate inventivă şi să poată fi reprodusă ori de câte ori este necesar.
Deoarece obiectul invenţiei trebuie să fie concret, să poată fi fabricat, sau utilizat
industrial, deci nu se brevetează concepte ştiinţifice şi creaţii estetice. Astfel se exclud de
la brevetabilitate: ideile neconcretizate în soluţii tehnice; descoperirile ştiinţifice,
geografice, geologice, arheologice; teoriile ştiinţifice; metodele matematice; metodele de
comercializare; ideile publicitare; metodele economice, de gestiune financiară;
programele de calculator; diagramele; metodele de învăţământ şi de instruire; regulile de
joc; sistemele urbanistice; planurile şi metodele de sistematizare; fenomenele fizice în
sine; reţetele culinare; realizările cu caracter estetic.
Rezultă de aici, pe scurt, cele trei criterii de brevetabilitate: noutatea, activitatea
inventivă şi aplicabilitatea industrială. Neîndeplinirea unui singur criteriu de
brevetabilitate determină respingerea cererii de brevet. Legea interzice brevetarea acelor
invenţii, calificându-le nebrevetabile dacă sunt contrare ordinii publice sau bunelor
moravuri.
Pot constitui invenţii brevetabile:
 - soluţiile practice, din orice domeniu, care realizează orice idee, teorie ştiinţifică,
metodă matematică, de învăţământ, sistem de urbanizare etc.;
- orice procedeu ce permite facilitarea unei operaţii tehnice utilizând programe de
calculator, în măsura în care se obţine şi efectul tehnic. Programele de calculator sunt
considerate ca echivalentul metodelor matematice, prezentând caracter pur abstract.
Programele pot fi însă incluse în documentaţia cererii de brevet. Brevetele pot fi ilustrate
cu diagrame, sau alte materiale grafice (scheme de principiu, reprezentări schematice de
fluxuri tehnologice);
- jocuri şi jucării noi bazate pe reguli de joc nebrevetabile;
- produse alimentare noi, la care se utilizează reţete culinare nebrevetabile;
- mijloacele şi procedeele tehnice de creare, reproducere, multiplicare,
înregistrare, redare, conservare, recondiţionare a operelor de artă.

2.3.2. Brevetul de invenţie

Cererea de brevet de invenţie
In conformitate cu prevederile legale naţionale şi internaţionale, cererea de brevet
de invenţie trebuie să se refere la o singură invenţie, sau la un grup de invenţii legate într-
un concept inventiv general. In caz contrar, autorul sau de succesorul său în drepturi
poate diviza cererea de brevet.
Unitatea unui grup de invenţii este respectată dacă este îndeplinită cel puţin una
dintre condiţiile urmatoare: grupul de invenţii contribuie la rezolvarea aceleeaşi probleme
tehnice; determină obţinerea aceloraşi efecte tehnice; există o interdependenţă tehnică
între invenţii; dacă cel puţin una dintre invenţiile din grup nu poate fi realizată sau
aplicată fără celelalte; dacă lipsa cel puţin a unei invenţii din grup face inaplicabilă
oricare invenţie din grup.
Exista practic doua variante în a redacta o cerere de inventie:
a)cererea de brevet de invenţie care cuprinde o singură invenţie;
b) cererea de brevet de invenţie care conţine un grup de invenţii.
Cererea unitară de brevet de invenţie poate să includă o singură revendicare,
situaţie cel mai des întâlnită, sau mai multe revendicări. Revendicările trebuie să asigure
protecţia produsului nou creat, sau să prezinte variante de produşi, punând în evidenţă
anumite caracteristici fizico-chimice ale produşilor creaţi şi precizând domeniile de
utilizare.
In cererile de brevet de invenţie referitoare la un grup de invenţii se admit
revendicări independente în următoarele situaţii: pentru produs, pentru un procedeu
conceput pentru fabricarea produsului şi pentru folosirea produsului; pentru un procedeu
şi pentru un mijloc special conceput pentru realizarea produsului; pentru produs, pentru
un procedeu special conceput pentru realizarea produsului şi pentru un mijloc special
conceput pentru realizarea produsului.
Absenţa unităţii grupului de invenţii (sau a invenţiei) se poate constata fie direct a
priori, adică înainte ca revendicările să fie comparate cu stadiul tehnicii, fie a posteriori,
adică după compararea revendicărilor solicitate de inventator cu stadiul tehnicii.
 Revendicările definesc obiectul protecţiei solicitate de inventator pentru
activitatea inventivă depusă. Ele trebui să fie clare şi să prezinte caracteristicile esenţiale,
care sunt necesare pentru rezolvarea problemei tehnice din cererea de brevet de invenţie.
In text, revendicările trebuie să conţină un preambul în care se menţionează
obiectul invenţiei şi caracteristicile tehnice ale stadiului tehnicii, precum si o parte
precedată de expresia "caracterizat prin aceea că", în care se expun caracteristicile tehnice
ale invenţiei pentru care se solicită protecţie.

Obţinerea brevetului de invenţie

Brevetul de invenţie este un document de protecţie ce se acordă unei persoane
fizice sau juridice, sau unui grup de persoane, pentru protejarea invenţiilor.
Dacă una şi aceeaşi invenţie a fost creată independent, de doi sau mai mulţi
inventatori, sau de colective de inventatori, brevetul de invenţie se acordă aceluia care a
depus la OSIM în condiţii reglementare, cererea de brevet. Dacă toţi inventatorii au
depus cereri reglementare, brevetul se acordă aceluia dintre ei a cărui cerere are prioritate
în timp.
In România, protecţia invenţiilor este reglementată prin dispoziţiile legii
nr.64/1991, care stabileşte că eliberarea brevetului de invenţie aparţine inventatorului,
sau succesorilor săi legali, sau testamentari. Inventatorul are dreptul de a i se menţiona
numele şi calitatea de inventator în brevetul de invenţie, în toate publicaţiile editate în
legătură cu acest brevet şi în cartea sa de muncă. In cazul în care mai multe persoane au
creat aceeaşi invenţie, dreptul la brevet le aparţine tuturor, ei fiind consideraţi coautori.
Invenţiile de serviciu sunt invenţii realizate de salariaţi, legate sau nu de obligaţii
contractuale, dar create în legătură cu activităţile unităţii, sau cu funcţia salariatului,
utilizând cunoştinţele tehnologice sau baza materială din unitate. Inventatorii şi unitatea
au obligaţia reciprocă de a se informa asupra creării invenţiei, respectiv asupra stadiului
ei de realizare şi de a se abţine de la orice divulgare.
Se pot menţiona trei situaţii distincte;
1 - dacă inventatorul a creat invenţia în cadrul unui contract de muncă în care i s-
a încredinţat explicit o misiune inventivă, dreptul de eliberare a brevetului aparţine
unităţii;
2 - dacă invenţia a fost creată pe baza uneui activităţi rezultată dintr-un contract
de cercetare, dreptul de brevet de invenţie aparţine unităţii care a comandat cercetarea;
3 - dacă invenţia a fost creată de salariaţi nelegaţi prin contract cu misiunea
inventivă, sau de un contract de cercetare, dreptul la brevetul de invenţie aparţine
inventatorilor salariaţi.
Nebrevetarea unei soluţii tehnice brevetabilă şi exploatarea ei fără protecţia legală
presupune asumarea unui risc, existând posibilitatea obţinerii de către altă persoană a
drepturilor, creşte concurenţa pe segmental de piaţă, scad încasările etc.
 Model de producere a invenţiilor
Pentru punerea la punct a unei soluţii noi, ca INVENŢIE se dau în „lucru” sub
formă de temă, sau program de cercetare-proiectare, ideile sau propunerile de soluţii
preliminare. Pornind de la acestea, specialişti individuali sau colective de specialişti,
direct, ori cu ajutorul tehnicilor şi metodelor de stimulare a creativităţii vor căuta să
definească, din punct de vedere conceptual soluţia practică, care să ducă la realizarea
funcţiei sau funcţiilor necesare.
Definirea conceptuală a soluţiei reprezintă de fapt actul de creaţie propriu-zisă.
Odată definită soluţia tehnică urmează proiectarea conceptuală, în care se stabilesc
performanţele produsului sau metodei, definindu-se funcţia specifică, funcţiile
auxiliare, alte funcţii nespecifice, parametri calitativi şi cantitativi ai acestor funcţii,
costurile, profitul, efectele asupra mediului, aspectele ergonomice etc. Tot în cadrul
proiectării conceptuale se ţine seama de restricţiile de resurse, exigenţele clienţilor şi
ale pieţii, exigenţele legale, exigenţele legate de natura reglementativă etc.
Celelalte faze, de la proiect până la produs urmează fluxul proiectului: design,
proiectarea tehnologică, fabricaţia, prototip, serie zero, testări, activităţi financiare,
marketing, distibuire etc.
O secvenţă interesantă din punct de vedere al creativităţii este urmărirea
produsului în exploatare, realizându-se astfel o buclă feed-back. Aceasta oferă
informaţiile necesare perfecţionărilor şi, de multe ori prin reluarea ciclului de mai sus,
realizării unei noi invenţii.
Exploatarea brevetelor de invenţie
A valorifica un brevet de invenţie înseamnă a obţine o serie de avantaje de natură
diversă, printre care şi drepturi băneşti. Totodată se recunoaşte moral capacitatea
intelectuală , inventivă a autorului, sau autorilor.
Exploatarea brevetului de invenţie se poate realiza direct de către inventator, sau
indirect, când autorul nu dispune de fonduri suficiente de investiţii pentru punerea în
practică a realizării invenţiei.
Dacă autorul invenţiei exploatează direct invenţia brevetată, obţine o serie de
avantaje rezultate din vânzarea produselor obţinute din aplicarea brevetului, participare
directă la profit, interzicerea exploatării neautorizate, reducerea concurenţei etc.
La exploatarea indirectă a brevetului de invenţie, autorului nu îi revin toate
avantajele. El transferă prin contract, către altă persoană sau firmă, drepturile. In contract
sunt trecute obiectul, natura şi limitele drepturilor ce se transmit, condiţiile transmiterii,
alte obligaţii de natură financiară, garanţii, clauze de încetarea contractului, drepturile la
încetarea contractului.
Contractul poate fi de licenţă şi de cesiune.
Licenţa este un contract scris întocmit între titularul de brevet şi beneficiar, prin
care proprietarul de brevet vinde contra unui preţ, dreptul de a folosi brevetul unei alte
persoane, instituţii, sau firmă. Vânzarea se poate face pe timp nelimitat, sau după o
anumită perioadă de timp, pentru producţia şi desfacerea pe piaţa internă, sau cu dreptul
titularului de brevet de a folosi în paralel aceeaşi piaţă. Preţul se stabileşte plecând de la
valoarea de piaţă a obiectului brevetului. Plata se realizează ca redevenţă ( un procent din
cifra de afaceri realizată pe baza aplicării invenţiei), sau prin forfetare (o sumă fixă, care
nu ţine seama de cantitatea producţiei ce se poate realiza după aplicarea invenţiei). Mai
pot exista schimbul de licenţe (cross-licensing) şi forma de participare a titularului la
investiţii. Cesiunea reprezintă cedarea drepturilor de folosinţă a brevetului pe un anumit
teritoriu/timp.
Contractul de licenţiere reprezintă de fapt comerţ de inteligenţă, generator de
profituri substanţiale.
Comerţul cu brevete de invenţie constă în:
- cesionarea teritorială, deci vânzarea dreptului de folosinţă a brevetului pe un
anumit teritoriu;
- arendarea produselor obţinute din aplicarea invenţiei pe un anumit teritoriu şi un
anumit timp;
- licenţierea, respective vinderea dreptului de folosire a invenţiei, pe timp nelimitat,
sau după o anumită perioadă de timp.
Licenţierea se poate face în ţară sau în străinătate. Licenţiatorul (autorul invenţiei)
economiseşte fonduri financiare şi materiale, beneficiază de protecţia licenţei, se poate
asocia cu o firmă, asigură rentabilitatea cercetării ştiinţifice etc. Licenţiatul
(cumpărătorul brevetului) nu investeşte în cercetarea ştinţifică şi are toate avantajele din
folosirea invenţiei.

2.3.4. Protecţia invenţiilor

Brevetul de invenţie protejează ca un produs, sau o tehnologie brevetată să nu
poată fi copiat şi reprodus de către un cumpărător. Fabricarea şi comercializarea unui
produs (sau tehnologie) rezultat prin aplicarea unei invenţii brevetate în România
reprezintă infracţiune, denumită contrafacere.
OSIM realizează cercetări documentare din literatura de brevete, din care se poate
afla portofoliul de invenţii brevetate de o firmă pe teritoriul României, elaboreaza studii
privind evitarea riscului de contrafacere pe teritoriul României, indicând dacă există
protecţie printr-un brevet de invenţie pentru un produs, sau o tehnologie, sau studii de
prognoză pe termen scurt şi mediu privind evoluţia în timp a unor materiale, maşini şi
utilaje, tehnologii, subramuri şi domenii ale tehnicii.
În anul 1973 a luat fiinţă Organizaţia Europeană a Brevetelor, care are drept scop
protecţia invenţiilor în statele contractante (19 state iniţial) şi stabilirea unei proceduri
unice de eliberare a brevetelor europene în statele membre (contractante). Ulterior şi
România a aderat la această organizaţie.
Un brevet european conferă titularului său, în fiecare dintre statele contractante în
care este el eliberat, aceleaşi drepturi ca un brevet naţional. Durata brevetului european
este de 20 de ani de la data depozitului cererii de brevet. Procedura de eliberare
europeană a unui brevet nu suprimă procedurile naţionale, astfel încât solicitantul poate
să aleagă pentru protecţia unei invenţii, calea unei proceduri naţionale în fiecare din
statele participante la Organizaţia Europeană a Brevetelor. Calea europeană directă are
însă la bază aplicarea ansamblului de proceduri de eliberare a brevetului european bazat
pe CBE.
La nivel mondial există un for extrem de complex denumit Organizaţia Mondială
a Proprietăţii Intelectuale, OMPI (WIPO în engleză). OMPI are ca scop promovarea
protecţiei proprietăţii intelectuale în lume şi asigură cooperarea administrativă între
diferitele uniuni care o compun. Uniunile existente în OMPI sunt: Uniunea pentru
protecţia proprietăţii industriale (de la Paris), Uniunea pentru protecţia operelor literare
şi artistice (de la Berna), Aranjamentul privind înlăturarea falsificării indicaţiilor de
provenienţă (de la Madrid), Aranjamentul privind depozitul internaţioonal al desenelor
şi modelelor (de la Haga), Aranjamentul privind clasificarea internaţională a produselor
din domeniul mărcilor (de la Nisa), Uniunea internaţională de cooperare în materie de
brevete (PCT).
OMPI joacă un rol de informare, asistenţă şi încurajare prin toate funcţiile sale
administrative, prin elaborarea de normative şi reguli internaţionale în domeniul
proprietăţii intelectuale, prin încheierea de tratate internaţionale, prin furnizarea de
informaţii, în special juridice şi tehnice privind brevetele de invenţii şi Registrul
Internaţional de Mărci. Se asigură un program important de asistenţă juridică şi tehnică,
în special pentru ţările în curs de dezvoltare.
Acordul de la Marrakech din 1994 semnat în cadrul acordului general asupra
tarifelor vamale şi comerţului (GATT) a înfiinţat Organizaţia Mondială a Comerţului
(OMC). Acordul cuprinde şi aspectele drepturilor de proprietate intelectuală care ţin de
comerţ (ADPIC sau TRIPS).
Unele convenţii internaţionale regionale referitoare la protecţia proprietăţii
industriale au prevăzut înfiinţarea de organisme internaţionale comune, cum sunt de
exemplu Organizaţia Africană a Proprietăţii Intelectuale (OAPI) şi Convenţia
BENELUX în materie de mărci.
România a semnat numeroase convenţii şi tratate internaţionale în domeniul
proprietăţii industriale, din care mai importante sunt:
- Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale;
- Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale;
- Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor;
- Aranjamentul de la Strasbourg privind clasificarea internaţională a brevetelor de
invenţie;
- acorduri privind asocierea cu comunităţile economice europene, SUA, ţările
Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, Organizaţia Europeană de Brevete .
Pe baza acestor convenţii internaţionale, acorduri şi tratate încheiate cu alte state
sau cu organisme intrenaţionale, persoanele fizice şi juridice române pot să-si breveteze
invenţiile în alte state. Persoanele fizice sau juridice străine, care au domiciliu sau sediul
în afara teritoriului României au dreptul la brevet numai pe baza convenţiilor
internaţionale privind invenţiile la care România este parte, sau pe bază de reciprocitate.