Creativitate şi inovare antreprenorială

pentru proiecte comunitare

Este vremea puterii creative personale, a puterii de a ne crea viaţa nestingheriţi de frică şi îndoială,
a puterii de a deveni în totalitate ceea ce suntem – cocreatori de realitate, entuziasmaţi de acţiunile
în care ne implicăm. Mulţi dintre noi simţim că se incheie tranziţia şi confuzia, urmează claritatea
şi explozia puterii creative în viaţa noastră. Au fost ani de evoluţie şi învăţare, descoperire şi
explorare; vine vremea exprimării a tot ceea ce am învăţat, exprimarea totală de sine folosindu-ne
talentele pe care le-am creat prin învăţare, ca şi a celor ce erau în stare latentă de mult timp.

Avram TRIPON

Imaginaţia este începutul creaţiei. Îţi imaginezi ceea ce îţi doreşti, vrei ce ţi-ai imaginat şi apoi
creezi ceea ce ai vrut.
George Bernard Shaw

Este o carte pentru căutătorii de soluţii care permite alegerea cu înţelepciune de noi
potenţiale creative şi schimbări în interiorul propriu, pentru a realiza proiecte inovative
performante.

Cartea prilejuieşte prezentări şi dezbateri publice pentru a crea ocazia ca cititorii să

constate că au unele raspunsuri, că sunt atât de întelepţi încât îi pot ajuta creativ pe alţi
oameni, în legătură cu propriile preocupări/proiecte.

Cartea este un potential care creşte în moduri speciale, pe care nu ni le putem imagina încă.

Este foarte posibil să constataţi că sunteţi un cocreator strălucit al realităţii, că sunteţi în

stare să vă manifestaţi cu entuziasm pentru dezvoltarea de proiecte inovative generatoare de
efecte mult peste nivelul aşteptărilor.

Creativitate şi evoluţie antreprenorială

Creativitatea

În zilele noastre ne confruntăm permanent cu probleme pe care trebuie să le rezolvăm, situaţii

inedite în care vrem să facem faţă sau cu proiecte pe care vrem să le realizăm şi care ne solicită
într-o măsură mai mare sau mai mică ingeniozitatea noastră şi spiritul inventiv. Dar în final,
fiecare din noi reuşeşte să găsească idei şi trucuri originale, care nu odată ne uimesc şi pe noi !
Aceste ocazii corespund unor momente de creativitate, când, folosindu-ne de resursele şi
inspiraţiile personale, organizăm cunoştinţele şi deprinderile într-o manieră nouă. Această
dispoziţie se cultivă, fiind util să-i cunoaştem mecanismele fundamentale, să facem un bilanţ al
aspiraţiilor şi …să exersăm continuu.

Creativitatea reprezintă demersul pe care îl abordăm în vederea descoperii de noi raporturi între
evenimente, fenomene, generând astfel idei utile şi originale în raport cu o situaţie dată.
Creativitatea reliefează un mod de a fi, o modalitate de manifestare/gândire. Ea este în primul rând
o aptitudine individuală obişnuită de care dispunem în general în egală măsură fiecare din noi şi
este diferită de “inteligenţa” evaluată prin coeficientul de inteligenţă IQ. Este suficient să o
cultivăm, la început cu ajutorul unor tehnici adecvate, şi apoi să o exersăm pentru ca ea să poată
deveni o stare de spirit.

Cercetările fundamentale şi aplicative au demonstrat posibilitatea educării şi antrenării

potenţialului creativ la toate vârstele. Specialiştii în prospectiva educaţiei susţin că se consideră
drept soluţie bună înlocuirea tipului învăţării de menţinere cu învăţarea inovativă şi de progres.
Aceasta înseamnă pregătirea de-a lungul întregii vieţi pentru a utiliza tehnici de prognoză,
simulare, proiectare, evaluare, de a dezvolta judecăţi critice constructive, de a forma capacitatea de
decizie responsabilă constructivă, de a conştientiza şi folosi permanent informaţia fiind creativ-
inovativ. Realizarea acestor obiective la nivelul personalităţii presupun includerea acestora într-un
program de pregătire, instruire şi educare continuă, conceput în acest spirit atât sub raportul
conţinutului cât şi al metodelor.

Dezvoltarea şi consolidarea deprinderilor de a fi creativi se aseamănă cu dezvoltarea deprinderii

de a conduce automobilul. Să ne aducem aminte de prima dată când ne-am aşezat la volanul unei
maşini şi de sfaturile instructorului auto. Ni se cerea ca în acelaşi timp să fim atenţi să ne punem
centura de siguranţă, să privim în oglinda retrovizoare, să apăsăm pedala de ambreiaj, să
schimbăm vitezele, să semnalizăm, să fim atenţi la maşinile din faţă, la semnele de circulaţie… Ar
fi trebuit să ştim deja codul rutier. După câteva ore de condus începem să ne simţim în largul
nostru la volan. Începem să conducem în vreme ploioasă, pe timp de noapte, pe autostradă, chiar şi
singuri. După câteva sute de kilometri parcurşi totul este “floare la ureche”. Cunoaşterea regulilor,
experienţa şi plăcerea de a conduce ne dau ocazia să şofăm cu mai multă siguranţă, cu uşurinţă şi
cu reflexe îmbunătăţite. Aşa se întâmplă şi cu dezvoltarea creativităţii.

Dezvoltarea imaginaţiei/creativităţii şi comunicarea intrapersonală – limite şi oportunităţi

Omenirea a creat situaţii locale şi globale care impune gasirea de noi soluţii.
Ceea ce s-a schimbat este coeficientul între bine şi rău (în dualitate). Poate că nu este mai mult
rău. În schimb este mai mult bine şi în acest context se vede mai bine ceea ce este rău.
Poate că dincolo de aceste framântări la care asistăm se petrece ceva complet diferit, care ne-ar
putea conduce la situatii la care nici nu visăm.
Ne putem detaşa şi putem să înţelegem imaginea de ansamblu. Este multă polarizare a ideilor şi
atâtea idei contradictorii.

Există întrebări care ne ajută să percepem mai bine lucrurile. Nu putem vedea alte dimensiuni, nu
putem vedea dincolo de dimensiunea în care ne aflăm?... Creem un alt viitor?... Ne aflăm aici la
locul potrivit, în momentul potrivit?... Unii spunem: „Sunt atat de mic si insignifiant. Nu stie
nimeni ca exist. Nu mă cunoaşte nimeni”. Sunt la fel de puternic ca orice persoană cunoscută.
Trebuie/putem sa hotarâm singuri. Trebuie s-o facem singuri. Putem crea intenţia. În această
constă frumuseţea. Fiecare om o face pe cont propriu. Vom porni în această căutare interioara?
Vom încerca să vedem dincolo de percepţia quadridimensionala?... Permitem lucrurilor să se-
ntâmple.

Clasic, pe baza analizei valorii produselor procesului creativ putem distinge cinci niveluri
structurate ierarhic (R. Taylor):
• Creativitatea expresivă - identificabilă în desenele copiilor. Caracteristicile acestor produse
sunt spontaneitatea şi libertatea de expresie.
• Creativitatea productivă - când individul, pe baza anumitor informaţii şi tehnici însuşite, a
ajuns la un nivel nou de îndemânare şi de realizare a unui produs ştiinţific, tehnic sau
artistic.
• Creativitatea inventivă - implică flexibilitatea în perceperea de relaţii noi între părţi
anterior separate. Acest nivel apare la toţi cei care caută căi noi de a vedea şi de utiliza
lucruri vechi.
• Creativitatea inovativă - este atinsă atunci când principiile fundamentale sunt înţelese la un
nivel care să permită o transformare fundamentală, o îmbunătăţire prin modificare, o
inovaţie.
• Creativitatea emergentă - este cea mai înaltă formă de exprimare a capacităţii creative a
individului.

Factorii care concură la realizarea creativităţii se încadrează, după unii autori, în două mari
categorii – memoria şi gândirea. Pentru realizarea potenţialului creativ educaţia este esenţială,
concomitent cu aplecarea spre o implicare totală/profundă în activitate. Algoritmizând demersul
creativ distingem trei compartimente care prin comunicare şi completare reciprocă conduc la
realizarea personalităţilor creativ/inovatoare (Tereza Amabile):

Adecvarea capacităţii Adecvarea capacităţii Motivaţia la sarcină

potrivite domeniului potrivite creativităţii
include
- cunoştinţe despre - stil cognitiv adecvat - atitudini faţă de sarcină
domeniu - cunoaştere implicită - percepţiile propriei motivaţii
- abilităţi tehnice necesare sau explicită a euristicii de abordare a temei
- talent special potrivit pentru generarea noilor
pentru domeniu idei
- stil de muncă
determinat
depinde de
- abilităţi cognitive - antrenament - nivelul iniţial al motivaţiei
înnăscute - experienţă în intrinseci pentru sarcină
- îndemânări motorii şi generarea de idei - prezenţa sau absenţa
perceptuale înnăscute - caracteristici de constrângerilor izbitoare
- educaţia formală şi personalitate extrinseci din mediu
informală - capacitatea individului de a
reduce cognitiv contrângerile
extrinseci

La baza dezvoltării aptitudinilor creative se află cinci principii:

• apelul la experienţa personală, la cunoştinţele dobândite;
 • alocarea timpului şi depunerea efortului;
• adoptarea unei stări de spirit pozitive faţă de sine şi faţă de ceilalţi;
• încrederea în devierile aparent iraţionale ale gândirii noastre;
• confruntarea soluţiilor proprii cu cele ale altora.

Capacitatea de a concepe noul depinde de fondul nostru de experienţe sensoriale şi intelectuale.

Atunci când creativitatea corespunde unei transformări de elemente deja existente inventăm
plecând de la un fond personal de cunoştinţe, de experienţe, de emoţii sau de proiecte. Rezultatul
poate fi nou, inedit, în comparaţie cu situaţia de la care am plecat.
Creativitatea este un demers voluntar care necesită timp şi efort. Ea începe printr-o “etapă de
încălzire” care solicită un efort considerabil. Creativitatea nu este doar un dar de la natură, o
sclipire de genialitate, ci poate fi şi rezultatul unei evoluţii îndelungate. Momentul magic în care
iese la iveală ideea poate apare şi ca o consecinţă ulterioară unui efort. Efortul necesar creativităţii
poate fi apreciat atât din punct de vedere material (timp, fonduri, mijloace, stadiul cunoştinţelor),
cât şi psihologic (motivaţii, perseverenţă, implicare). Acest efort poate deveni uneori şi o piedică:
tensiune nervoasă, teama de ceea ce vor spune alţii, frica de a nu greşi, de a nu pierde timpul etc.
Putem să transformăm într-o manieră diferită elementele din fondul nostru de reprezentări dacă
adoptăm o stare de spirit pozitivă creativă.
Transformarea creativă poate fi activată prin trei procedee: valorizarea, amplificarea şi stimularea.
Valorizarea de la idea negativă la cea pozitivă permite studierea calităţii unei idei, chiar dacă se
exprimă într-o formă negativă. Întrebarea “Şi la ce-i bună asta?” ilustrază această stare de spirit.
Prin amplificarea de la o idee pozitivă la una creativă, se sporeşte răspândirea unei idei noi cu
scopul de a determina noi asocieri prolifice. În acest fel prima idee bună întâlnită poate fi cercetată
temeinic. Stimularea exprimării ideilor duce la creşterea şanselor de a găsi o idee bună printre alte
idei bune. Astfel cantitatea poate fi o condiţie prealabilă a calităţii. Stimularea are menirea de a
face să dispară forţele de auto-cenzură individuală sau de cenzură colectivă care riscă să limiteze
producerea de idei sau cel puţin exprimarea lor fluentă.
Putem să avem încredere în devierile aparent iraţionale ale gândirii. Extinderea orizontului,
conştientizarea multidimensională ajută aducerea la suprafaţă a ideilor celor mai profunde. Prin
centrare/autoreglare ideile converg rapid spre subiectul ales.

Există mai multe mijloace de a găsi întrebările cele mai importante şi de a da răspunsuri la ele.
Pentru a găsi mai multe soluţii putem apela la mai multe persoane, formând astfel un grup. Grupul
poate iniţia un proces creativ complet, plecând de la formularea problemei şi ajungând până la
concretizarea soluţiilor.

Creativitatea reprezintă cel mai înalt nivel comportamental uman capabil de a antrena
şi focaliza toate celelalte niveluri de conduită (instincte, deprinderi, inteligenţă) şi însuşiri psihice
(gândire, memorie, atenţie, voinţă, afectivitate etc) în direcţia dorită; este o resursă de cea mai
mare valoare, capabilă să valorifice superior şi să potenţeze celelalte resurse existente.
Perspectivele din care se poate aborda creativitatea sunt: subiectul creator (persoană sau/şi
grup), mediul creativ, activitatea creatoare şi produsul creativ. ()
Persoanele creative şi/sau grupurile creative, organizate şi conduse/autoconduse
corespunzător pot ajunge la randamente ridicate – trecând de la asociaţii superficiale (pe
orizontală) la asociaţii de profunzime (pe verticală). Randamentul creativ este în genaral superior
în cazul grupurilor eterogene care funcţionează ca un tot – şi depinde de organizare, relaţii etc.
Mediul activ (intern şi/sau extern) pot influenţa mult activitatea creatoare, generatoare de
produse creative originale valoroase, care îmbogăţesc cultura – în funcţie de consonanţele ce se
realizează cu „spiritul timpului”, cu problemele ce frământă colectivităţile şi personalităţile care
apreciază.
 Atâta vreme cât există „flacăra interioară”, oricine poate să fie creativ. Creativitatea,
deşi plină de aparente controverse şi incertitudini (deci fără reţete sigure), poate să fie o parte din
viaţa noastră cotidiană, o sursă de bucurie şi chiar mijlocul esenţial prin care învăţăm şi ne
dezvoltăm ca fiinţe umane. Ne putem aranja întreaga viaţă astfel încât ea să fie o „colecţie” de
creaţii, alimentate de pasiune şi conduse de o viziune. Ne putem descoperi atât pasiunea, cât şi
abilităţile de a fi cocreator în mod spontan sau privindu-i/urmărindu-i cu receptivitate pe alţii –
absorbind în mod constant, tacit, sugestii, noţiuni, dexteritate şi ritm, care ne îmbunătăţesc viaţa
practică. Factorul crucial este motivaţia de a realiza ceva creativ. Talentul, personalitatea şi
deprinderile ne arată ce putem să facem, pe când motivaţia ne arată ce vom face sau am început
să facem deja. Concentrarea asupra motivaţiei ar putea fi mult mai utilă pentru dezvoltarea
spiritului creativ decât concentrarea asupra talentului. Este mult mai uşor să ameliorăm mediul
decât să modificăm personalitatea sau să mărim considerabil resursele de talent. Dacă cineva face
ceva dintr-un anumit motiv exterior, el va uita să facă acelaşi lucru pentru lucrul în sine (motivaţie
intrinsecă) – şi va fi mai puţin creator; va avea mai puţine idei, mai puţin diverse şi mai puţin
originale. Recompensele, întrecerile şi ameninţările exterioare folosite abuziv pentru motivare au
ca efect subminarea creativităţii, mai ales în timpul formării iniţiale. Ucidem curiozitatea şi
sentimentul că este normal să fii curios; ajungem să nu mai punem întrebări şi îi dispreţuim pe cei
care întreabă. Unii ajung la un „sindrom al performanţei” şi se lasă „devoraţi” de dorinţa de a-i
impresiona pe alţii. Obţinerea constantă de rezultate foarte bune ar putea fi tratată cu luciditate, ca
fiind un joc, astfel încât să avem convingerea că recompensele convenţionale înseamnă foarte
puţin. Aceasta ne-ar permite să disociem atitudinea faţă de cerinţele exterioare de cea faţă de
activităţile pentru care avem o motivaţie intrinsecă. Frecvent vorbim prea mult şi nu ascultăm
suficient; uneori ar fi mai bine să tăcem, să încurajăm meditaţia creativă.
Dorim şi totodată nu dorim „creativitatea”. O dorim pentru a ne simţi fericiţi şi împliniţi; în
acest mod putem îmbunătăţi eficienţa la locul de muncă, acasă şi putem contribui la procesele
democratice. Pe de altă parte nu ne dorim să fim prea creativi dacă timpul avut la dispoziţie este
limitat, iar sarcinile ne cer să facem o treabă bine definită. În procesul de evoluţie, pe multiple
planuri, există perioade de timp în care fundamentul rămâne neschimbat; lucrăm pentru a
completa detaliile pe fondul existenţei unui consens larg, bine definit, în care chiar dezacordurile
sunt bine precizate. Dacă cineva găseşte o fisură în acest consens, singura soluţie este o
„revoluţie”. Baza se schimbă, după care iar există un consens în care fiecare se întoarce la detalii
şi devine tradiţionalist „normal” în noua „epocă”.
Ne putem oferi un antrenament în înalta creativitate, la nivelul necesar pentru „fluxurile de
revoluţii”. Avem nevoie atât de abordări convergente cât şi divergente. În timp ce suntem
inovatori, flexibili, apţi să recunoaştem inadvertenţele acolo unde există, ca specialişti putem fi şi
tradiţionalişti (convergenţi). Putem reconcilia aceste aceste două moduri de rezolvare a
problemelor, aparent superficial discordante, atât la nivelul individului cât şi al grupului. În
aspectele reale concrete de rutină putem pune accentul pe gândirea convergentă, cu excepţia unor
situaţii speciale. Când suntem în situaţia de a genera o diversitate de idei, ce pot fi folositoare şi
adecvate, folosim conştientizarea/gândirea divergentă. Frecvent, în aplicaţii, suntem undeva pe la
mijloc, şi abordăm atât divergent cât şi convergent. Toate sferele de activitate umană cer tot mai
mult un grad ridicat de creativitate.
Când constatăm că ducem lipsă de stiluri creatoare devenim tot mai adaptabili, mai
creativi. Începem să ne manifestăm ca şi cocreatori, luând decizii pentru noi înşine, exprimându-
ne propriile opinii cu responsabilitate, fiind creativi în contextul dezvoltării globale a societăţii.
Suntem din ce în ce mai conştienţi de căile prin care devenim mai creativi şi îi încurajăm şi pe alţii
să se manifeste ca şi catalizatori ai unei societăţi mai bune. Motivarea ne vine din sufletul
individual. „Sămânţa faptelor sociale stă în sufletul fiecărui cetăţean. Fără calitatea acestei
seminţe, nici un progres nu este cu putinţă, orice legi s-ar face” (Rădulescu-Motru).
 Evaluarea creativităţii

Afirmăm despre cineva că este creativ, dacă estimăm rezultatul muncii sale ca fiind în acelaşi timp
original, elaborat, nou, îndrăzneţ, creativ.

Spre exemplu evaluarea nivelului de creativitate a unei lucrări se face plecând de la patru criterii
de bază: fluiditatea, flexibilitatea, originalitatea şi caracterul elaborat al propunerilor.
• Fluiditatea: reprezintă evaluarea cantităţii de idei emise pentru o categorie.
• Flexibilitatea: este capacitatea de a propune idei din categorii diferite.
• Originalitatea: reprezintă caracterul a ceea ce este mai puţin frecvent sau deosebit.
• Elaborarea: trimite la nivelul de concretizare sau la bogăţia detaliilor folosite în descrierea
ideii.

Stilul propriu de creativitate

Pentru a avea unele indicaţii în privinţa aptitudinilor creative personale, manifestate în situaţii
clasice (comunicare, integrare în echipe etc.) şi rezultate numai din propriile aprecieri putem completa un
chestionar (adaptare după Emmanuel Carre), un instrument orientativ de lucru care ne permite să ne
găsim poziţia - având ca reper anturajul profesional, social etc.

Mod de utilizare

1. Încercuim în fiecare dintre casetele tabelului următor cuvântul care ne caracterizează cel mai bine
(care ni se potriveşte cel mai bine) atunci când intreprindem o activitate curentă.
2. Pe fiecare dintre rândurile impare numărăm cuvintele încercuite.
3. Pe fiecare dintre coloanele pare, numărăm cuvintele încercuite.
4. Înscriem rezultatele în tabelul de mai jos.
5. Verificăm dacă totalul punctelor obţinute însumează 64. În caz contrar, verificăm dacă am selectat
câte un cuvânt pentru fiecare casetă şi dacă am numărat corect rândurile şi coloanele.
6. Putem să aşezăm totalurile obţinute pe axele reprezentate în schema de mai jos. Unind punctele vom
obţine profilul propriu orientativ, din perspectiva creativităţii.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16
1 Origina Artistic Vizionar Visător Întreprinz Jucător Strateg Competito
2 l Entuzias Practic Planifica ător Pasionat Organizat r
Sintetic t tor Original Logic
3 Pasiona Concilia Afectiv Amical Înţelegător Consens Primitor Serviabil
4 t nt Precis Modelat Artistic ual Detaliat Matematic
Global Intuitiv or Concilia
nt
5 Organi Detaliat Legalist Concret Ordonat Punctual Secvenţial Programat
6 zat Relaţion Meticulos Analitic Vizionar Afectiv Legalist or
Idealist al Riguros
7 Logic Matemat Riguros Ştiinţific Financiar Raţional Cantitativ Tehnic
8 Îndrăzn ic Clasic Calculat Visător Amical Concret Ştiinţific
eţ Visceral
9 Sintetic Global Idealist Îndrăzne Imaginativ Inovator Metaforic Simbolic
10 Imaginat Ascultăt Administr ţ Întreprinz Înţelegăt Ordonat Financiar
iv or ativ Critic ător or
11 Entuzia Intuitiv Relaţional Visceral Ascultător Emoţion Formator Atent
12 st Emoţion Fiabil Faptic Jucător al Punctual Raţional
Inovato al Consens
r ual
13 Practic Precis Meticulos Clasic Administr Minuţio Fiabil Convenţio
14 Simbol Formato Minuţios Controla ativ s Secvenţial nal
ic r t Strateg Primitor Cantitativ
15 Calcula Modelat Analitic Calculat Critic Faptic Investeşte Controlat
16 t or Convenţio Investeşt Competito Serviabi Programat Tehnic
Metafo Atent nal e r l or
ric

Rândul 1 Rândul 3 Rândul 5 Rândul 7

…….. …….. …….. ……..
Rândul 9 Rândul Rândul Rândul
…….. 11…….. 13…….. 15……..
Coloana 2 Coloana 4 Coloana 6 Coloana 8
…… …… …… ……
Coloana Coloana Coloana Coloana
10…… 12…… 14…… 16……
Total: …….. Total: …….. Total: …….. Total: ……..
PROIECTAR ADOPTARE EFECTUARE ÎNŢELEGER
E E

Interpretare

Putem acum să identificăm situaţiile în care ne simţim mai bine, în viaţa cotidiană. Nu există un profil
optim.

Profil dominant "înţelegere"

Persoana caută mai întâi să înţeleagă fenomenele care o înconjoară. Se simte bine atunci când
realizează operaţiuni de modelare (ecuaţii, analize de sisteme). Metoda preferată se bazează pe schema
clasică ipoteză-deducţie. Noţiunea de probă este decisivă. Îşi explorează potenţialul de ideaţie într-o
manieră logică, plecând de la fapte, de la operaţiuni structurate şi, dacă se poate, cu ajutorul cifrelor.
Această persoană se simte în largul său în faza de pregătire: analiza faptelor, punerea în ecuaţie sau
modelarea problemei. Poate să participe şi la alte faze şi să le înţeleagă obiectivul.

Profil predominant "efectuare"

Se simte în largul său în activităţi de organizare, de planificare, de examinare detaliată a faptelor.
Manifestă un puternic ataşament pentru noţiunea de regulă şi de procedură; prezintă ideile sub o formă
structurată, bazată pe fapte, verificată.
 Se simte bine şi în faza de verificare: adaptarea soluţiei operaţionale la problema dată,
planificarea şi organizarea modalităţii de utilizare, realizarea unui prototip etc.

Profil predominant "adoptare"

Este caracterizat printr-o puternică înclinaţie în direcţia acţiunii, plecând de la fundamente
afective. Cuvântul de ordine este "adoptare". Este marcat de reacţii de natură organică sau senzorială.
Este atent la calitatea relaţiilor interpersonale. Se simte bine în rolul de animator, de moderator, de
ascultător în cadrul echipei.

Profil predominant "proiectare"

Se simte bine în cadrul operaţiilor de conceptualizare, de sinteză şi de imaginaţie; poate proiecta
idei, fără a-şi pune problema fezabilităţii lor immediate. Explorează potenţialul ideatic în mod intuitiv. Se
simte bine în fazele de vizualizare şi conceptualizare a ideii, viziune pe termen lung etc. Participă la orice
tip de demers organizat pe baza regulilor de joc.
Creativitatea înseamnă folosirea unui potenţial individual sau colectiv, în vederea generării unor
idei noi şi eficiente.

Constituirea unui grup creativ de lucru

În vederea realizării unor proiecte comune se constituie grupuri de lucru, pentru a multiplica
şansele de succes. Chiar dacă o idee anume nu ia naştere decât decât în gândul unei persoane, la un
moment dat confruntarea şi împărtăşirea ideilor permite lărgirea spectrului individual al percepţiilor.
Se ştie că nivelul calitativ al soluţiilor creative depinde mai ales de componenţa grupului.
Prezenţa unor specialişti în diverse domenii, cu profile creative care se completează reciproc, permite
stimularea unor schimburi rodnice.
Profilul creativ al grupului se poate realiza pornind de la profilurile individuale ale membrilor
grupului. Iată câteva exemple:
• Grupul cu predominanţa "proiectare - adoptare", a emisferei drepte - în care sunt prezenţi
reprezentanţi ai celor două profile menţionate. Se bazează pe demersuri în principal intuitive.
Comunicarea interpersonală este importantă, iar ideile emise sunt originale, dar prea puţin elaborate.
Grupul riscă să piardă rapid din vedere subiectul propus şi va înainta soluţii inedite, în multiple
direcţii.
• Grupul cu predominanţa "înţelegere - efectuare", al emisferei stângi - în care sunt prezenţi
reprezentanţi ai celor două profile menţionate.
Se bazează în principal pe demersuri raţionale. Încearcă să rezolve problema metodic, apelând la
metode ştiinţifice, convergente. Riscă să limiteze câmpul soluţiilor posibile şi propune câteva idei deja
confirmate.
• Grupul cu predominanţa "înţelegere-proiectare". Emite idei strălucite, argumentate într-o manieră
originală - care se vor limita doar la câteva axe de reflecţie şi vor risca să pară prea generale sau
abstracte, din cauza lipsei de elaborare şi de ancorare în realitatea concretă.
• Grupul cu predominanţa "efectuare-adoptare". Propunerile vor fi captivante şi concrete. Vor
simplifica problema furnizând răspunsuri structurate, acceptabile de câtre toţi participanţii - dar care
riscă să nu fie destul de ample sau pertinente, privind din perspectiva cadrului iniţial.
• Grupul total, cu prezenţa celor patru predominanţe. Poate ajunge la soluţii operaţionale şi originale.
Contextul riscă uneori să devină conflictual, iar grupul se poate angaja într-o dezbatere departe de
subiect
 ÎNŢELEGERE PROIECTARE

10 10

10 10

EFECTUARE ADOPTARE

Creştera competitivităţii, în contextul dezvoltării durabile este strâns legată şi direct

determinată de creativitatea oamenilor care iniţiază proiecte antreprenoriale. Problemele de
rezolvat, situaţiile, colectivele care se modifică continuu permit antreprenorilor/managerilor
creativi să încurajeze creativitatea şi să se manifeste cu succes în mediul creativ din care fac parte
şi în care sunt parte. Conducerea creativă poate face faţă schimbărilor rapide. Inovaţia
spectaculoasă şi/sau îmbunătăţirile continui pot fi eficace şi eficiente sau dimpotrivă.
Profesionalismul cocreatorului-antreprenor/manager care surprinde/conştientizează esenţa şi
armonia dintre elementele aparent disparate din întregul dinamic/complex, fiind entuziasmat de
activitatea aflată în derulare, este hotărâtor.

Stimularea comportamentului creativ. Dezvoltarea creativităţii.

Sensibilizarea întregului personal. Practica a demonstrat că cel mai valoros capital este
potenţialul creator al organizaţiei, în primul rând al echipei de conducere.
Dintre toate resursele, creativitatea este cea mai aproape de acţiune, şi acţiunea întreprinsă
la momentul şi locul potrivit produce profit. Trecerea de la complacere şi conformism la
participare activă poate începe cu persoanele mai „sensibile la probleme” încurajate de
„programe generale continui de sensibilizare” făcute cu profesionalism şi măsură (includ
informări, expuneri, dezbateri, aplicaţii, studii de caz, jocuri de rol, vizite, schimburi de
experienţă, prin masmedia etc.) – care creează contextul în care unii devin conştienţi de unele
probleme cărora nu li s-a acordat atenţia cuvenită, de consecinţele posibile, avantajele şi
dezavantajele pe termen scurt/mediu/lung ale diferitelor soluţii etc. Omul sensibilizat vede,
înţelege, rezolvă, caută, găseşte. Organizaţiile care încurajează creativitatea şi, în funcţie de
personalitatea oamenilor şi colectivelor, de etapa şi poziţia în care se află, de venituri şi tradiţii,
sezvoltă structuri organizatorice flexibile care corespund obiectivelor sale. Este utilă rezolvarea
problemelor cât mai aproape de locul unde apar, unde se formulează – de către colective
interdisciplinare creative. Îmbunătăţirea activităţilor de culegere, triere şi promovare a ideilor
noi se realizează mai uşor prin asigurarea unui dialog continuu între cei ce solicită idei şi cei care
le emit. Îmbunătăţirea continuă a procesului de materializare a ideilor creative se face în
funcţie de natura ideii, de condiţiile necesare pentru aplicarea acesteia, de rezultatele ce se obţin în
diverse faze ale acesteia. Depăşirea unor rutine şi şabloane începe cu dezvoltarea creativă în
exercitarea funcţiilor conducerii, cu o atitudine mai receptivă a antreprenorilor/managerilor faţă de
nou, creşterea competenţei personale şi interpersonale pe fundalul considerării oamenilor ca
parteneri egali în procesul schimbării, organizarea unor programe creative de formare continuă,
extinderea utilizării metodelor de stimulare a creativităţii colective.

Procesul creativ în patru faze:

Definim creativitatea ca utilizarea unui potenţial personal pentru un proces care ne permite să
găsim idei noi, originale.

S-au identificat patru etape indispensabile procesului creativ: pregătirea, incubaţia, iluminarea şi
verificarea (J. Wallas).
• Pregătirea: corespunde impregnării în memorie a obiectului cercetării prin intermediul
descrierii, al formulării şi grupării datelor disponibile.
• Incubaţia: este adesea faza cea mai lungă, şi corespunde unei perioade de elaborare mai
mult sau mai puţin conştiente a soluţiilor.
• Iluminarea: se prezintă sub forma unei rupturi în cadrul procesului, când apare soluţia fără
ca autorul să o poată lega în mod evident de tentativele de înţelegere/conştientizare
anterioare. (“Inspiraţia şi iluminarea dă târcoale numai unor minţi pregătite”- L. Pasteur)
• Verificarea: constă în experimentarea ideii.

Percepţia

Percepţia este procesul complex prin care stimulările senzoriale sunt structurate pentru a da un
sens acţiunii. Percepţia corespunde unei duble procesări: senzorială (ceea ce este perceput prin
simţuri) şi intelectuală (înţelesul pe care îl atribuim “imaginii”).
Raţionamentul pe care îl efectuăm depinde pe de o parte de capacităţile noastre fiziologice
(vizuale, auditive…), iar pe de altă parte de punctul de referinţă socio-cultural, modelat de
educaţie, de cultură, de gusturile proprii şi de contextul în cadrul căruia evoluăm.

Atenţia (vigilenţa) este cea care face posibilă perceperea unui anume fenomen. În cazul în care,
spre exemplu, atenţia noastră este mobilizată spre lecturarea unei cărţi, percepem atenuat
elementele sonore şi vizuale care ne înconjoară, dacă ne hotărâm să facem acest efort. Dacă însă
percepem un zgomot neaşteptat sau nepotrivit în timpul lecturării, mai mult ca sigur vom ridica
ochii din carte pentru a vedea ce se întâmplă. Stimulii fiind permanenţi în viaţa cotidiană ne
dozăm fără să vrem percepţia în funcţie de gradul de interes pe care îl alocăm diferitelor
fenomene. Construim astfel o semnificaţie.
A percepe înseamnă a culege informaţii brute, a le confrunta cu experienţe din trecut sau cu
anumite aşteptări şi a stabili o semnificaţie pentru acţiune. Percepţia unui fenomen dintr-o
multitudine de unghiuri înseamnă că suntem creatori multidimensionali, că începem să căutăm
soluţii originale.
“Ascuţirea” percepţiei constă în a accepta un grad de aparent disconfort, dar şi în a simţi surpriza
şi plăcerea pe care le putem desprinde din situaţiile cele mai comune, imaginile banale şi din
problemele cele mai obişnuite.
Atenţia corespunde unui efort dozat în vederea examinării unui fenomen, ce depinde de interesul
pe care îl manifestăm pentru aprofundarea unui subiect. Aprofundarea subiectului marchează
diferenţa între “a vedea” şi “a privi”, între “a asculta” şi “a auzi”.
Perceperea unui fenomen presupune un prim efort de vizualizare în ansamblu a elementelor
componente şi un al doilea nivel de atenţie pentru a repera elementele cunoscute. În mod firesc, ne
confruntăm cu elemente neobişnuite, şi în cazul în care nu ni se sugerează intenţionat, renunţăm să
căutăm forme familiare.
Mobilizarea atenţiei înseamnă evaluarea raporturilor existente între elementele care ni se par
familiare. În cele mai multe cazuri, ne limităm la o examinare rapidă a situaţiei. Atenţia este
uneori indispensabilă pentru a identifica elementele definitorii ale unei situaţii sau ale unei
probleme.
A acorda o atenţie exagerată înseamnă a renunţa la percepţie. Atenţia presupune alocarea unei
anumite cantităţi de energie pentru a observa un element din mediu. În consecinţă neglijăm alte
subiecte care ar putea clarifica percepţia. Psihologii numesc acest fenomen efectul de centrare.
Efectul de centrare reprezintă atenţia extremă focalizată asupra unui detaliu, care ne alterează
percepţia globală a fenomenului.
Atenţia ne este centrată în realitate asupra unui element, care aparent pare decisiv, ceea ce ne
poate induce în eroare. Aceasta este o capcană a atenţiei care poate fi evitată.
Pentru a ne dezvolta atenţia, am putea să facem exerciţii notând mai întâi prima impresie, apoi
emiţând o opinie detailată în urma unei examinări meticuloase, pentru ca apoi să formulăm o
opinie globală desprinzându-ne din context.

Obişnuinţa constituie un obstacol în calea atingerii unui nivel superior al percepţiei proprii.
Automatismele din viaţa noastră ne “amorţesc” în multe cazuri capacitatea de percepţie a
fenomenelor din jurul nostru. Percepţia este condiţionată de repetarea experienţelor şi a aceloraşi
gesturi. Formarea deprinderilor este un fenomen natural, care denotă nevoia de stabilitate şi de
securitate. Deprinderile ne dau un sentiment de siguranţă şi permit eliberarea stresului, dar în
acelaşi timp ne frânează capacitatea de a aprecia corespunzător elementele de noutate. Percepţia
noului presupune ruperea vechilor raporturi şi eliberarea de legăturile stabilite anterior.
Descoperirea de raporturi noi între lucruri presupune învestirea de energie.

Limbajul reprezintă capacitatea noastră de a comunica între noi, de a ne exprima gândurile cu

ajutorul unor semne vocale. Limbajul este facultatea care ne permite să sesizăm elementele
sintetice şi să le dăm un sens. Acesta ne dă posibilitatea să tratăm o informaţie sub aspectele sale
simbolice. La fel ca şi obişnuinţa, limbajul ne condiţionează percepţia; cu toate că ne permite să
atribuim o semnificaţie pentru ceea ce percepem, adesea ne împiedică să percepem spontan
subtilităţile a ceea ce observăm.

Concluzie: pentru a ne putea dezvolta capacitatea de a crea şi de a găsi soluţii putem să privim şi
să studiem situaţiile sub unghiuri diferite.

Analizarea situaţiei

Punem în mişcare spiritul creativ pentru a căuta soluţii noi. Indiferent de situaţie examinarea e
bine să fie obiectivă. Etapele propuse pentru analiză se pot aplica în cadrul unei reflecţii personale,
necesitând identificarea unei situaţii, organizarea ideilor şi definirea obiectivelor urmărite.
Culegerea şi organizarea informaţiilor ţin de un demers individual, mai exact de un dialog intim
între “preocuparea mea” şi “eul meu”.

Orice punct de plecare a unei căutări creative de soluţii provine dintr-o disfunctionalitate, dintr-o
insatisfacţie, dintr-o “iritare”, şi din obişnuinţă privim situaţia respectivă ca pe o “problemă”. Dar
acest punct de vedere limitează percepţia.
În situaţia în care problema nu este prezentată îndeajuns de clar, găsirea de soluţii operaţionale şi
eficace este mai dificilă. Este mult mai uşor să obţinem un consens în ceea ce priveşte atitudinea
negativistă, de respingere sau cu privire la ceva ce nu funcţionează. Aceste disfuncţionalităţi
generează frustrări, dificultăţi financiare sau sociale. Pentru a putea iniţia un demers creativ e bine
să obţinem consensul grupului asupra stării de lucruri, pentru a putea stabili apoi tema de
cercetare. Stabilirea unui diagnostic deschis şi detaliat al situaţiei iniţiale reprezintă cheia
identificării unei soluţii ample şi precise în acelaşi timp.
Faza de identificare a problemei îşi are originea în demersul META (M-mobilizare, E-exprimare
a grupului, T-trierea ideilor, A-axe de lucru).

Metoda META

M Mobilizare - a energiei persoanelor implicate

- a interesului pentru subiect
Divergenţă E Exprimare - a mizelor puse în joc în situaţia respectivă
- a principalelor dificultăţi şi a pistelor cu soluţii
T Triere - a elementelor cheie ale situaţiei
- a pistelor de cercetare
Convergenţă A Axe - de explorat ca posibilităţi
- de formulat sub formă de teme de
cercetare/dezvoltare/inovare

Metoda constă în a ne plasa, în prima etapă, în faza de divergenţă, până la exprimarea ideilor, şi, în
cea de-a două etapă, în cea de convergenţă, pentru a selecta şi a pune întrebarea simplu şi obiectiv.

Mobilizarea
Prima etapă a metodei permite persoanelor implicate să intre din plin în subiect. Această primă
fază constă în informarea participanţilor în privinţa faptelor şi în adoptarea unei hotărâri
referitoare la aportul personal, pentru a obţine o imagine completă a situaţiei. Formularea clară a
temei de cercetare/dezvoltare/inovare permite atragerea adeziunii participanţilor pentru a putea fi
înţeleasă de toată lumea. O definire clară obiectivă a subiectului pune la dispoziţie piste de
explorat.
Pentru clarificarea situaţiei şi pentru mobilizarea persoanelor respectăm câteva reguli:
• adunarea tuturor datelor disponibile;
• constituirea grupului de reflecţie;
• animarea reuniunii;
• provocarea participanţilor să îşi expună părerea.

Delimitarea situaţiei iniţiale se face prin stabilirea cu exactitate a:

• solicitantului soluţiei/soluţiilor creative;
• persoanelor interesate;
• situaţiei concrete.
Constituirea grupului de reflecţie/creaţie este definită de răspunsurile la întrebările referitoare la
persoana care pune problema şi la persoanele interesate. Grupul analizează situaţia plecând de la o
întrebare-test a cărei funcţie este de a mobiliza atenţia participanţilor. Grupul poate fi organizat
sub formă de subgrupuri, fiecărui subgrup urmând să i se adreseze întrebări diferite.
Calitatea reflecţiei grupului depinde de animator şi de maniera sa de a prezenta faptele.
Animatorul nu ia parte direct la adoptarea deciziilor. Pe cât posibil animatorul se plasează în afara
chestiunii dezbătute şi rămâne neutru. Munca sa constă în prezentarea situaţiei pentru ca toate
persoanele participante să ajungă la un consens în ce priveşte definirea pistelor de căutare. Fiecare
participant are în mod sigur un anumit punct de vedere cu privire la chestiunea dezbătută, care
uneori pot fi foarte divergente. Expunerea situaţiei de către animator este cât se poate de obiectivă
şi bazată pe fapte.
Animatorul pune participanţilor o întrebare-test şi să îi lasă şă se exprime în scris, într-o formă
simplă: o propoziţie cu subiect, predicat şi complement.

Exprimarea
Animatorul este cel care organizează dezbaterea, invitând pe fiecare dintre participanţi să se
exprime în scris (pe autocolante). Procedura garantează libertatea de exprimare a fiecărei
persoane. Părerea fiecărei persoane este luată în considerare, înregistrată şi afişată pe o tablă, astfel
încât să fie vizibilă celorlalţi participanţi. Apoi acesta citeşte ideile expuse cu voce tare şi întreabă
participanţii dacă ideea exprimată este clară. În cazul în care o idee nu este destul de clară,
doritorii pot să adauge o precizare care să clarifice. Noile precizări sunt adăugate sub textul frazei
iniţiale. Pe măsură ce ideile sunt exprimate apar apropieri (similitudini sau redundanţe) formându-
se nuclee de argumente.

Trierea
La expirarea timpului alocat exprimării ideilor (între 45 şi 60 minute) toate sunt recitite cu voce
tare. Se trece apoi progresiv la găsirea unor similitudini cu ajutorul participanţilor, în afară de cele
găsite în mod spontan. Se alege apoi un titlu care să rezume subiectul central al filelor de
autocolante deja grupate. Pe o filă de dimensiuni mai mari se scrie cu caractere îngroşate idea
principală. După ce ideile de pe tablă au fost triate pe teme, se revine la întrebarea iniţială şi prin
aplicarea de etichete adezive deasupra temelor care au prioritate se aleg axele majore pe care
trebuie să se structureze eforturile de creativitate/dezvoltare/inovare.

Axele de reflecţie
În final tabelul va conţine:
• temele a căror luare în calcul, sub toate aspectele, pare importantă;
• argumentele minoritare şi majoritare care au importanţă în prezentarea generală şi comună
a situaţiei.

Înainte de lansarea temei de cercetare pentru faza de creativitate, este important să se reamintească
obiectivele urmărite de părţile interesate. Aceste obiective trebuie să fie exprimate într-o manieră
SMART ( Simplă, Măsurabilă, Accesibilă, Realizabilă în Timp). În momentul în care pistele ce
trebuie urmate sunt definite pe tablă, participanţii trebuie să stabilească câteva criterii de reuşită.
Acestea permit evaluarea şi validarea unei eventuale soluţii optime.
Eficacitatea demersului creativ depinde mult de formularea temei. Este important să punem
întrebarea pornind de la sintagma “cum să…” sau “cum să fac pentru a …” , pentru a găsi soluţii
care ar putea fi puse în practică. Este preferabil să se adopte o exprimare dinamică şi activă.
Formularea problemei într-o manieră pozitivă înseamnă să plecăm de la principiul că problema
are o soluţie. Alegerea unui vocabular pozitiv ne inspiră o soluţie în direcţia acţiunii. Exprimarea
la timpul prezent pune în mişcare acţiunea. Formularea negativă poate fi evitată deoarece
subliniază imposibilitatea rezolvării problemei.
Pentru a favoriza producerea ideilor este important ca grupul să simtă că pot exista mai multe
variante de răspuns. Folosirea întrebărilor deschise este un mijloc excelent de a intensifica
căutarea ideilor.(2)

Găsirea ideilor noi

Pentru a găsi soluţii noi unor “probleme” se pot aplica o serie de metode creative care
funcţionează pe principiul combinării ideilor. Aceste metode sunt utilizate intens în numeroase
dintre situaţiile vieţii profesionale sau cotidiene.

Creaţia în grup

Forma clasică de realizare a creativităţii este reuniunea. Participanţii sunt invitaţi să reflecteze
împreună pentru a genera o serie de idei care au drept scop transformarea sau ameliorarea unui
sistem. Grupul de lucru se angajează într-un proces numărând mai multe etape, dinspre divergenţă
spre convergenţă. Etapele demersului creativ al unui grup de lucru sunt: stimularea, producerea,
analiza, selectarea, manipularea şi evaluarea.

Demersul creativ în 6 etape SPASME

S Stimulare - crearea unei stări de spirit pozitive

- mobilizarea interesului grupului
P Producere - propunerea de idei, la nivel
cantitativ
Divergenţa - exprimarea cu încredere
A Analiza - îmbogăţirea ideilor formulate
- elaborarea de idei originale
S Selecţie - valorificarea ideilor pertinente
- ierarhizarea raţională
M Manipulare - descrierea contextului de aplicare
Convergenţa - formalizarea planului de acţiune
E Evaluare - evaluarea calităţii propunerilor
- comunicarea proiectului

Activitatea de grup multiplică şansele de a se ajunge la formularea unor idei originale şi utile.
Potenţialul ideatic al grupului este cu atât mai mare cu cât participanţii se completează reciproc;
astfel putem vorbi de creativitate după modelul “creierului total”.
În general componenţa unui grup de creativitate nu trebuie să depăşească zece persoane, numărul
participanţilor trebuind să fie între şapte şi maxim zece (inclusiv animatorul). Animatorul
responsabil are un rol decisiv în reuşită, iar reuniunea este bine să fie pregătită din timp.
Reguli ale organizării grupului creativ de lucru:
• participanţii selectaţi sunt aleşi dintre persoanele interesate de subiect;
• sunt evitate constrângerile, amicale sau ierarhice;
• participarea este liberă, pe bază de invitaţie;
• participanţii aparţin, pe cât posibil, aceleiaşi generaţii şi au preocupări comune;
• este de dorit ca animatorul să aibă o atitudine de neutralitate faţă de propuneri;
• este preferabil ca persoanele implicate să se întâlnească într-un loc original şi adecvat, care
să faciliteze instalarea unei atmosfere liniştite;
• este utilă fixarea cu exactitate a orarului reuniunii, de la început până la sfârşit;
• este bine ca termenii întâlnirii să fie comunicaţi în scris, prezentarea subiectului să fie
neutră – fără termeni din jargon şi fără menţionarea detaliilor metodei utilizate.

Animatorul indică obiectivele pe care le urmăreşte şi valorifică interesele şi talentele

participanţilor. Pregătirea reuniunii este preferabil să se realizeze sub forma unor jocuri inspirate
din tehnici creative, pentru a da posibilitatea fiecăruia să se exprime.
Animatorul poate pregătii o serie de întrebări “starter", pentru lansarea sau relansarea generării
ideilor pe o temă nouă în cazul apariţiei timpilor morţi. În faza de exprimare se evită folosirea
mijloacelor audiovizuale întrucât acestea riscă să stânjenească exprimarea participanţilor.

Stimularea creativă

Etapa de stimulare ne permite să facem “încălzirea” precum un sportiv înainte de competiţie. Ea

constă în introducerea fundalului reflecţiei pe care o întreprindem, pentru a putea acţiona dintr-o
nouă perspectivă şi de a estompa fenomenele de cenzură individuală sau colectivă. Accentul este
pus în primul rând pe însuşirea unui context de lucru şi nu pe rezultat. Acestei faze îi putem
consacra în medie aproximativ o oră.
Animatorul propune o secvenţă – un joc – care îi pune pe participanţi într-o situaţie nouă şi care le
dă o primă ocazie de a se afirma. Faza de stimulare permite grupului să înţeleagă ceea ce
animatorul aşteaptă de la reuniune şi să elimine neîncrederea şi inhibiţiile ce apar, în mod normal,
în cadrul unui grup care se reuneşte. Exerciţiile de antrenare sunt progresive pentru a putea defini
treptat cadrul metodologic şi pentru a îndruma grupul către miezul problemei.

Producerea ideilor

Această a doua fază, care are o durată de o oră sau mai mult, permite producerea unui număr
maxim de idei. Animatorul permite participanţilor să se exprime neîngrădit în privinţa subiectului
în cauză. Această fază este animată după reguli precise pentru a putea constitui un material brut
utilizabil în cea de-a treia etapă de analiză.
Animatorul introduce pe scurt subiectul sub forma unei teme de cercetare, apoi propune
consacrarea a maxim 45 minute pentru exprimarea tuturor ideilor care pot apărea în legătură cu
subiectul. În cazul în care apar timpi morţi, animatorul citeşte ultimele cinci idei exprimate,
recurge la întrebări starter sau solicită detalierea unui concept. El ajută grupul să lucreze într-o
manieră fluentă, flexibilă, originală şi elaborată.

Analiza productivă

Este partea cea mai lungă şi mai obositoare deoarece suntem presaţi să tragem concluziile, iar
ideile cele mai originale apar după o lungă fază de incubaţie. Grupul explorează pistele care au
fost descoperite în urma producţiei. Efortul de combinare a ideilor este momentul-cheie al
procesului. Acest lucru necesită energie şi timp, cel puţin două ore pentru ca măcar câteva idei ce
pot fi explorate să îşi facă apariţia.
Este de preferat ca grupul să se despartă în două subgrupuri, fiecare primind o copie a ideilor
exprimate în timpul fazei de producere. Animatorul propune subgrupurilor să facă o recapitulare a
ideilor pentru a putea găsi surse de inspiraţie, de asociere, de combinare care să permită
formularea de idei elaborate. Ideile bizare, nepotrivire sau chiar stupide merită în general o
examinare, chiar dacă la prima vedere există tendinţa de îndepărtare de subiect.
Este de preferat ca membrii grupului să beneficieze de un grad de autonomie cât mai mare în
cursul acestei faze. Participanţii au tot interesul să utilizeze ideile celorlalţi sau să se citeze
reciproc. Prin intermediul procesului de valorizare este posibilă găsirea de piste originale, trecând
în zona pozitivă a ideii, prin înlănţuiri succesive. La finalul acestei etape obţinem în medie 20
până la 30 idei operaţionale pentru fiecare subgrup în parte.(2)

Selectarea ideilor

Faza de selectare ne permite calibrarea şi redactarea ideilor obţinute, în funcţie de caietul iniţial de
sarcini. Ideile găsite în etapa precedentă vor trebui să fie studiate, iar pe baza unor criterii stabilite
anterior are loc selecţia acestora. Solicitantul reuniunii poate cere ca soluţiile să poată fi folosite
rapid, să nu se depăşească un anumit buget, să corespundă unui anume grafic.
Există trei criterii care ne permit să facem o primă ordonare a ideilor. Aceste criterii pot fi
formulate sub formă de întrebări, iar răspunsurile la aceste întrebări ne permit să ordonăm ideile:
• este eficientă propunerea?
• este originală propunerea?
• este realizabilă propunerea?.

O idee este eficientă în funcţie de măsura în care contribuie la rezolvarea problemei. Răspunsul la
întrebare ne permite să evaluăm eficienţa ideii propuse. Astfel pot exista patru cazuri posibile:
• ideea propusă să rezolve într-o mică măsură sau deloc problema formulată;
• ideea propusă să rezolve o parte a problemei formulate;
• ideea propusă să rezolve o mare parte a problemei formulate;
• ideea propusă să rezolve în totalitate problema formulată.

Noţiunea de originalitate este relativă: ceea ce este inedit sau inovator pentru o persoană poate
părea banal unei alte persoane. Este posibilă aprecierea acestui criteriu pe patru nivele:
• ideea propusă este clasică, evidentă;
• ideea propusă se inspiră din soluţii curente;
• ideea propusă este în parte inovatoare;
• ideea propusă este complet inovatoare (inedită).

O idee este realizabilă, necesitând mijloace rezonabile, tehnologii deja existente sau dimpotrivă,
impune o adevărată revoluţie economică, tehnologică şi culturală în cadrul societăţii. Gradul de
realizabilitate sau fezabilitatea este un indice al realismului şi al caracterului operaţional al ideii. O
putem evalua în funcţie de patru niveluri:
• ideea propusă pare dificil de pus în aplicare;
• ideea propusă este greu de concretizat;
• ideea propusă este în mare parte realizabilă;
• ideea propusă este complet realizabilă.
SELECTAREA IDEILOR

Idee 1 2 3 4
Eficacitate Rezolvă într-o Rezolvă o Rezolvă o Rezolvă
mică măsură parte a mare parte a perfect
sau deloc problemei problemei problema
problema formulate formulate formulată
formulată
Originalitate Propunere Propunere Propunere în Propunere
clasică, inspirată din parte complet
evidentă soluţii curente inovatoare inedită
Fezabilitate Dificil de pus Greu de Realizabilă în Complet
în aplicare concretizat mare parte realizabilă

Termenul "selecţie" indică schimbarea de orientare metodologică de la faza divergentă la cea

convergentă. Până acum eforturile erau îndreptate în direcţia ieşirii din tipare, încrucişării şi
fructificării ideilor în domenii foarte diverse. Acum are loc punerea ideilor în perspectivă pentru a
le valorifica. Acest demers formal şi raţional trebuie animat într-o manieră pozitivă.
În acest scop fiecare idee va fi prezentată şi evaluată plecând de la o metodă de animare:
• prezentarea generală: o persoană citeşte ideea şi trebuie să verifice dacă exprimarea ideii este
clară şi dacă fiecare membru vizualizează tipul de scenariu concret căruia îi corespunde ideea;
• descrierea detailată a ideii: dacă este necesar, se solicită opinia fiecărui participant pentru o
elaborare mai detailată a ideii.
Animatorul prezintă cele trei criterii de selecţie – eficacitatea, originalitatea, fezabilitatea – sau
dacă este cazul, concepe o altă formă de evaluare. Precizează apoi şi termenii scalei valorice
utilizate pentru a putea realiza o evaluare cifrată. Fiecare participant se gândeşte în linişte la o notă
pe care o va da în funcţie de cele trei criterii menţionate şi va înscrie “tripletele” corespunzătoare
pe foaia din faţa lui.
Participanţii acordă note de la 1 la 4 corespunzător criteriilor prezentate în tabelul de mai sus. Prin
urmare tripletul “1,3,3” relevă că ideea este puţin eficientă, însă extrem de originală şi fezabilă;
tripletul “4,1,3” relevă că ideea este o soluţie excelentă, care, deşi evidentă, este uşor de pus în
practică.
Există două cazuri extreme, care deşi sunt rare, trebuie precizate pentru a ajuta participanţii să
realizeze selecţia în manieră realistă. Este vorba de tripletul “1,1,1” care relevă o idee total
ineficientă, dar clasică şi evidentă, şi totuşi deloc fezabilă şi de tripletul “4,4,4” care relevă o idee
perfectă din toate punctele de vedere.
Animatorul adună apoi notele individuale citite de fiecare participant în parte şi completează un
tabel cu scorurile individuale.
Exemplu:
Titlul ideii Eficacitate Originalitate Fezabilitate Total
..... 1,2,1,1,1 4,3,4,2,3 2,2,4,3,2
T=6 T=16 T=13 35
… … … … …

La sfârşitul examinării tuturor propunerilor este uşor să clasificăm ideile în funcţie de scorul
global obţinut, putând astfel să alegem ideile cele mai originale, cele mai fezabile şi cele mai
potrivite.(2)

Manipulare - punerea în practică a ideilor

Manipularea constă în pregătirea diciziilor care vor fi adoptate sau negociate pentru a finaliza
ideile sub forma unui plan de acţiune. Toate ideile selectate conform criteriilor stabilite şi unanim
acceptate de grup sunt puse deoparte şi asamblate sub forma unor fişe cu idei.

Principiile care stau la baza pregătirii fişelor cu idei:

• fişa cu idei este o foaie volantă;
• fiecare idee diferită este notată pe o altă fişă;
• fiecare fişă cu idei este structurată după acelaşi model.

Un model de fişă cu idei conţine următoarele (Hubert Jaouni):

• un titlu, care să descrie într-o formulă simplă ideea;
• scorul care a fost obţinut în urma selecţiei;
• prezentarea generală a conţinutului ideii, inclusiv să precizeze obiectivele;
• elemente de organizare care permit concretizarea ideii (mobilizarea de persoane, solicitarea
asistenţei, suport material necesar…);
• un inventar al punctelor forte şi al punctelor slabe, dacă există;
• un compartiment rezervat deciziilor referitoare la persoane responsabile, acţiuni ce trebuie
întreprinse, termene limită…

Club “Şi noi putem reuşi” Grupa: ………………….

Fişa cu idei nr: ..….
Scor Titlul ideii:
………………………………………………………
Eficaciate: ……….. ………………………………………………………
Origianlitate:……... ………
Fezabilitate:….……
Prezentare generală:
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
Organizare / Sarcini:
1…………………………………………………………………………………………
………………………………………
2…………………………………………………………………………………………
………………………………………
3…………………………………………………………………………………………
……………………………………..
Puncte forte: Puncte slabe:
1…………………………..2……… 1………………………………
…………………..3………………… 2………………………………
………..4…………………………..5 3………………………………
…………………………. 4………………………………
5………………………………
Decizii:
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………
Planul de acţiune este structurat pentru a reuni întreaga gamă de propuneri cuprinse în fişele cu
idei. Ideile sunt organizate în funcţie de elementele dominante.

Planul de acţiune general prezintă în acelaşi timp structura proiectului şi fişele cu idei detailate.
Este concis şi are cel mult 40 de pagini.(2)

Evaluarea planului de acţiune

Se precizează la început dacă activitatea ce urmează a fi demarată este de natură individuală sau
colectivă. Evaluarea poate viza procesul creativ în sine, pentru a verifica dacă şi condiţiile
producerii de idei, şi calitatea soluţiilor alese sunt satisfăcătoare. Evaluarea mai poate viza şi
calitatea punerii în aplicare a ideilor, pentru consolidarea punctelor forte şi identificarea punctelor
slabe ale planului de acţiune. Punctele slabe pot constitui o altă sursă de reflecţie şi ocazii pentru
lansarea unui nou proces creativ complet.
În final este pregătit un document de prezentare a lucrărilor, care este prezentat solicitantului
reuniunii. Acesta trebuie convins de valoarea propunerilor pentru ca apoi, şi el să fie convingător
în faţa propriilor colaboratori (cei care vor contribui la realizarea proiectelor propuse).
Această etapă este fundamentală pentru punerea în practică a soluţiilor creativve. Este de
asemenea foarte important ca înainte de a încheia discuţia să fie înlăturate toate obiecţiile. Pentru a
putea răspunde corect la obiecţii, este important pregătim prezentarea şi argumentele în mod
serios. Argumentaţia respectă câteva reguli:
• argumentaţie este pregătită temeinic;
• argumentaţie este susţinută cu argumente;
• argumentaţie este orientată în funcţie de necesităţile interlocutorului.

Un bun argumentator este veridic, natural, realist, accesibil, se exprimă concret selectiv,
alege argumente bune în loc să laude toate meritele, adaptabil.

Tehnica BAC – Beneficii, Avantaje, Caracteristici – pune accentul asupra beneficiilor pe

care solicitantul le poate obţine din soluţiile propuse. Solicitantul convins de calitatea proiectului,
formează un grup cu competenţe multiple pentru a-l putea materializa. Însuşindu-şi proiectul,
acesta devine proprietatea grupului. Totuşi succesul proiectului depinde şi de calităţile relaţionale
şi organizaţionale ale responsabilului sau managerului proiectului.(2)

Un proiect creativ reuşit este concret, planificat, controlat, transparent, difuzat în exterior,
obiectiv în ceea ce priveşte evoluţia sa, evolutiv, încurajat, încheiat sau abandonat dacă este
necesar.

Demersuri, proceduri, tehnici şi metode clasice de creaţie

Analiza bazelor psihognoseologice ale sintezei creative, a obstacolelor de bază în faţa

creaţiei, a bazelor psihopedagogice, psihosocioculturale, precum şi a bazelor logice, a permis
elaborarea unor demersuri, proceduri, tehnici şi metode de creaţie, constituite ca mijloace de
eficientizare a proceselor creative în toate domeniile de activitate umană.
În funcţie de raportul dintre euristic şi algoritmic, dintre intuiţie şi logică, dintre aportul
subconştientului şi cel al conştientului, există mijloace intuitive, mijloace logico-intuitive şi
mijloace logice de creaţie. La baza structurării tehnicilor şi metodelor intuitive şi logico-intuitive
se află demersuri euristice (modificări cantitative, de formă, în spaţiu, în timp, ale mişcării, de
materiale, prin eliminare, prin adăugire sau înlocuire, prin diferenţiere sau integrare, prin folosirea
mijloacelor profilactice; folosirea rezervelor, transformări analogice; modificări prin combinare şi
sinteză complexă).
O tehnică de creaţie reprezintă un repertoriu de demersuri euristice (asocierea,
consonanţa; analogia şi extrapolarea; inversia; empatia; combinarea; modificarea-ameliorarea-
dezvoltarea; imout-autput, listele interogative Osborn; demersuri euristice), iar o metodă de
creaţie (Brainstorming, Sinectica, Philips 66, Discuţia Panel, Metoda 6-3-5, Frisco, Oracolul
Delphi, Metoda demersurilor euristice, Metoda ghirlandelor de asociaţii, Metoda euristică
generalizată, Sinteza morfologică, Metoda obiectului generalizat, Sinteza automată a soluţiilor
optime, Sinteza soluţiilor prin eliminarea contradicţiilor, Metoda creativă EFI-ROM) reprezintă o
îmbinare de tehnici de creaţie. La baza structurării tehnicilor şi metodelor logice de creaţie
stau procedurile logice de căutare (cercetarea morfologică: prin matrici, secvenţial-selectivă,
ponderată-selectivă, prin enumerare ordonată, prin avansare aleatorie, prin asemănare, prin
diagrame de idei; calcul optimal şi calcul variaţional).
Demersurile, tehnicile şi metodele intuitive de creaţie s-au dezvoltat vertiginos de-a
lungul timpului, mai ales după al doilea război mondial. Astăzi sunt cunoscute sute de tehnici şi
metode intuitive de creaţie - care se bazează mai puţin pe logică şi mai mult pe activarea
capacităţilor creatoare, pe intuiţie, fantezie, afinitate faţă de analogii şi metafore, pe capacitatea de
conlucrare a conştientului cu subconştientul, pe implicarea laturii emoţionale a omului.
Mulţi ani a dominat concepţia potrivit căreia euristicul şi algoritmicul constituie o
dihotomie divergentă. Concepţia a fost stimulată de faptul că procesele creative sunt deosebit de
complexe, cuprinzând, pe lângă latura intelectuală o latură emoţională, precum şi o latură
inspirativă - rezultat al conlucrării dintre conştient şi subconştient. În creaţie intervine toată fiinţa
creatorului (emoţia, intelectul, inspiraţia, simţurile etc.) În creaţia tehnică latura raţională,
intelectuală are o pondere mult mai mare decât în creaţia artistică. Algoritmii căutărilor creative
pot fi subânpărţiţi în algoritmi integral formalizaţi (care pot fi direct concretizaţi şi în programe de
calculator) şi metode euristice parţial formalizate - euritmuri (la care o parte din tehnicile de
creaţie sunt algoritmizate, iar o altă parte rezolvate numai de către om).
Metodele şi tehnicile intuitive de creaţie devin uneori mai productive atunci când sunt
combinate cu tehnicile logico-combinatorice. Aparent paradoxal, euristicul devine tot mai
algoritmic, iar algoritmicul tot mai euristic. Numai înţelegându-se şi aplicându-se cu
pricepere acest principiu al unităţii dintre euristic şi algoritmic, între logic şi intuitiv, între
analiză şi sinteză, deducţie şi inducţie, se poate ajunge la o înaltă eficienţă a muncii de
creaţie.
Metodele şi tehnicile intuitive prezintă un avantaj substanţial: operativitatea. Tehnicile
şi metodele logice presupun o intensă activitate preliminară informaţională laborioasă şi uneori de
lungă durată, şi nu se folosc practic decât în foarte mică măsură aptitudinile şi calităţile
creatorului. Tehnicile şi metodele intuitive presupun o pregătire informaţională minimală şi
asigură utilizarea în mai mare măsură a personalităţii complexe a creatorului.
Acesta este şi argumentul pentru elaborarea unor metode şi tehnici logico-intuitive de
creaţie, care să pună în valoare maximal capacităţile creative individuale, cât şi a unor programe
complexe de stimulare a creativităţii. Algoritmicul împreună cu euristicul reprezintă laturi
complementare, interferente, ale unui proces unic al elaborării noului. Este bine ca dezvoltarea
creativităţii să cuprindă ambele laturi a procesului, contribuind la elaborarea şi dezvoltarea atât a
demersurilor, tehnicilor şi metodelor euristice cât şi a procedurilor, tehnicilor şi metodelor logice-
algoritmice de creaţie. Algoritmul generalizat al inventicii - realizat la Iaşi - presupune trei căi
posibile (euristică, logică, logico-euristică) şi permite unificarea concepţiilor privind creaţia. ()
 Încercările de logicizare a tehnicilor intuitive sunt numeroase.
• Tehnica listelor interogative Osborn se bazează pe elaborarea unei liste sintetice de întrebări,
care să pună în valoare tehnicile intuitive de tipul asocierii, analogiei, extrapolării, inversiei,
empatiei, combinării, modificării, ameliorării şi dezvoltării.
• Tehnica demersurilor euristice reprezintă o dezvoltare firească a tehnicii listelor interogative
de verificare ale lui Osborn, pe linia continuării procesului de logicizare a abordărilor creative.
Se pleacă de la constatarea că toate tehnicile şi metodele intuitive şi logico-intuitive au în
structură o gamă de demersuri euristice (demersuri creative) şi că fiecare creator, inventator
luat în parte îşi structurează, în timp îndelungat, un repertoriu specific de demersuri euristice.
Ca atare, pentru a scurta timpul de structurare a repertoriului propriu şi pentru a lărgi orizontul
propriu al managerului/antreprenorului creativ, suntem preocupaţi să realizăm - după modele
existente - un fond interdisciplinar de demersuri şi proceduri creative, constituit din grupe cu
demersuri şi proceduri creative.
Prin demers euristic înţelegem acţiunea-tip de modificare a soluţiilor existente, constituită
într-o primă parte, care descrie spaţiul (mulţimea variabilelor) şi răspunde la întrebarea "ce să se
schimbe" şi dintr-o a doua parte care descrie modalităţile de modificare a variabilelor, răspunzând
la întrebarea "cum să se schimbe". Multe demersuri euristice conţin indicaţii asupra câtorva
modalităţi de modificare a acestora. Demersul euristic unitar este acela care se referă la un singur
spaţiu al variabilelor şi la o modalitate unică a modificării acestora - procedură de căutare. Mai
multe proceduri de căutare înrudite vor constitui un demers euristic, iar mai multe demersuri
creative de aceeaşi categorie vor constitui grupa de demersuri creative, care - sub aspectul
conţinutului - corespunde în mare măsură unei tehnici intuitive de creaţie.
Tehnica demersurilor euristice constă în selectarea şi utilizarea deliberată de către doritorii
cu experienţă a unei selecţii de câteva demersuri creative - specifice anumitor teme de creaţie.
Această metodă este relativ simplă şi firească în aplicare, întrucât majoritatea managerilor creativi,
conştient sau inconştient, se folosesc de arsenalul propriu de demersuri creative, constituit din
experienţa proceselor personale de căutări creative. Un intreprinzător sau manager începător,
întâlnindu-se cu o problemă netradiţională de concepţie, este nevoit să-şi găsească, după o căutare
mai mult sau mai puţin îndelungată, un demers creativ eficient, care să-i permită o rezolvare
creativă uşoară. Atunci când întâlneşte o altă problemă şi nu o poate rezolva cu demersul creativ
precedent, el este nevoit să parcurgă din nou drumul greu al căutării şi găsirii demersului creativ
adecvat. În felul acesta, la majoritatea practicienilor se constituie un fond individual al
demersurilor creative, care, corelat cu fondul de soluţii analoage şi cu fondul de soluţii -
constituite într-un mod similar, reprezintă baza elaborării soluţiilor originale, creative proprii.

De multe ori metodele complete, logico-intuitive, de tipul metodei demersurilor euristice, ca

urmare a caracterului deosebit de laborios al acestora, sunt inoperante; în acest caz se poate apela
la tehnicile şi metodele intuitive clasice, a căror probabilitate a succesului este relativ redusă sau la
unele metode logico-intuitive concentrate, în categoria cărora intră şi "metoda ghirlandelor de
asociaţii" - autor inventologul G. I. Buş. Această metodă presupune o pregătire informaţională
minimă şi asigură folosirea în mare măsură a potenţialului creativ. Aplicarea metodei, care
reprezintă o extindere a tehnicii asocierii libere, presupune parcurgerea unor etape de bază.

Specialiştii au ajuns la concluzia că:

• Fiecare metodă sau tehnică poate fi subîmpărţită în etape succesive, dominate de
anumite demersuri euristice şi destinate unor subprobleme de căutare şi prelucrare a
informaţiilor, fiecare etapă conţinând o gamă de proceduri de prelucrare a informaţiilor;
• În multe metode şi tehnici de căutare euristică există etape şi proceduri identice sau
apropiate, precum şi o anumită ordine invariantă de succesiune a acestora;
 • Într-un şir întreg de metode se folosesc fonduri informaţionale, care măresc
eficienţa căutării.

TEHNICI Şl METODE CLASICE DE STIMULARE A CREATIVITĂŢII

Tehnici şi metode de stimulare a creativităţii

Pentru o problemă se utilizează o metodă cunoscută pentru o soluţie necunoscută. Utilizăm
mijloace şi căi cunoscute, pentru a ajunge la rezultate cel puţin în parte necunoscute. Studiind
modul în care alţii au ajuns la solutii deosebite, ne putem contura mai uşor propriul drum de
rezolvare a problemelor. Există un număr de peste 50 de metode euristice.
În mod convenţional le numim tehnici (sau metode simple) pe acelea care presupun rareori
mai mult de o etapă şi care exploatează, de regulă, o singură modalitate de relevare a unei noi
soluţii şi metode propriu-zise (sau matode complexe) pe cele a căror aplicare se face în etape
succesive şi cu trimiteri la tehnicite amintite anterior. Dacă de regulă tehnicile de creaţie sau de
inovare în general sunt cu precădere utile inovatorului solitar, metodele îşi relevă avantajele
îndeosebi în cazul grupului de creaţie.
a) Tehnici şi metode intuitive, care au drept element central manifestarea intuitiei. Intuiţia
este acel proces psihic ce permite relevarea nemijlocită şi imediată a unei soluţii, în virtutea
acumulănlor anterioare, fără a utiliza raţionamente logice preliminare. Aplicarea acestor tehnici şi
metode vizează ruperea inovatorului de schemele sale obişnuite de gândire şi diminuarea sau
îndepărtarea completă a constrăngerilor pe care le-arputea exercita rutina şi cei din jurul său.
- Tehnici bazate principial pe modificarea poziţiei de examinare a temei de inovare (tehnica
tatonărilor, inversia, analogia, empatia, tehnica detectivului, extrapolarea, tehnica avocatului,
tehnica profanilor, tehnica scenariului teratologic, tehnica retrospectivei, tehnica intersectării
imaginarului cu realul, tehnica reveriei, tehnica sleep-writingului etc.);
- Tehnici fundamentate pe relevarea unor corelaţii între obiectul urmărit şi cuvinte sau
imagini selectate logic sau ateator (asocierea, inventarele de atribute, folosirea catalogului,
încrucişarea forţată, folosirea unor cuvinte selectate la întâmplare, jocurile de cuvinte, tehnica
obiectelor focale, tehnica perechilor aleatoare, tehnica proiectiei etc.);
- Tehnici bazate pe studiul modificărilor cantitative sau/şi calitative (combinarea,
concasarea, modificarea prin înlocuire, modificarea formei, modificarea prin redimensionare,
modificarea prin scădere etc.);
- Metode intuitive (metoda gândirii laterale, metoda discuţiilor de grup, brainstormingul,
sinectica, metoda Philips 66, metoda Frisco, metoda Panel etc.);
b) Tehnici şi metode logice sau raţionale, al căror suport rezidă cel puţin într-o îndepărtare
sistematică şi logică a diverselor obstacole. Formele mai complexe ale acestei categorii vizează,
mai întâi, identificarea diferitelor soluţii viabile, pentru ca ulterior să fie selectate cele care convin
cel mai bine scopului propus.
Clasificarea anterioară are, ea însăşi, un caracter convenţional: analiza chiar sumară a unora
dintre metodeie intuitive relevă existenta unor faze sau secvenţe rationale, după cum metodele
logice îşi cresc eficienţa în condiţiile interventiei intuiţiei (care, de altfel, a şi permis aparitia aşa
numitelor metode logice). Există şi opinia conform căreia procesele intuitive se desfăşoară, de
fapt, după un determinism complex pe care, în mod subiectiv, noi nu suntem capabili să-l sesizăm.
Există interferenţe a unor elemente comune mai multor tehnici sau metode, diferenţierile
fiind generate în primul rând de experienţa autorilor lor, dar şi de condiţiile mai largi sau mai
restrânse de aplicare, de faptul că unele au beneficiat de rezultatele, de constatarea neajunsurilor
sau a direcţiilor deschise de tehnicile şi metodele apărute anterior.
Tehnici bazate pe modificarea poziţiei de examinare a problemei
 Tehnica tatonărilor (tehnica încercărilor sau tehnica „încercare şi greşală” ori tehnica
„pune mâna şi încearcă”) - probabil cea mai veche tehnică de rezolvare a problemelor. Aplicarea
tehnicii presupune chiar de la început identificarea imediată a cel puţin unei propuneri de soluţie.
Creatorul va proceda, ca atare, la verificarea ei: dacă varianta considerata se va dovedi viabilă,
putem aprecia că cel puţin într-o primă abordare, procesul de căutare a unei soluţii s-a încheiat
Dacă prima soluţie nu este corespunzătoare obiectivului urmărit, va trebui ca pe cale intuitivă sau
deductivă, să găsim o a doua soluţie, să verificăm viabilitatea acesteia. Dintre elementete
determinante pentru utilizarea eficientă a acestei metode, mai ales atunci când sunt necesare
încercări numeroase, este existenţa unor calităţi moral-volitive ridicate.
Inversia. 0 posibila interpretare a termenului de inversie este aceea a unei operatii de
răstumare a situaţiei iniţiale, de abordare a ei dintr-un punct de vedere fundamental opus celui
iniţial.
Elementele determinante pentm eficienţa aplicării sunt flexibilitatea gândirii (înlăturarea,
deci, a inerţiei psihologice) şi o capacitate ridicată de a imagina situaţiile în alte forme de
manifestare decât aceea cu care suntem obişnuiţi.
Analogia. Vizează existenţa unor asemănări între două sau mai multe obiecte, sisteme,
fenomene, situaţii, asemănăn sesizate prin aplicarea anumitor criterii. Se orientează căutărite spre
o solutie asemănatoare celor pe care le cunoştem. Analogia este aptă să sugereze ipoteze fertile:
analiza, dezvoltarea şi materializarea acestor ipoteze implică însă intervenţia decisivă a
raţionamentului. Este util şi necesar ca inventatorul să dispună de cunoştinţe numeroase şi din
domenii variate, să aibă un spirit de observaţie dezvoltat şi să probeze o fluiditate ridicată a
gândirii.
Empatia. Se referă la capacitatea unei persoane de a se identifica emoţional cu trăirile altei
persoane. În sens general, empatia poate viza şi transpunerea subiectului într-un obiect exterior,
situaţie căreia îi corespunde un concept cu o circulaţie mai restrânsă, acela de intropatie.
Empatia se materializează cu uşurinţa la vârsta copilăriei.
Aplicarea acestei tehnici reclamă schimbarea fundamentală a punctului din care este
examinată situatia-problemă, inventatorul fiind obligat să recurgă la o examinare din interiorul sau
dintr-o componentă a sistemului analizat. Elemente de natura menţionată le regăsim şi sub
denumirea unei tehnici de „identificare cu obiectul" .
Tehnica detectivului. Pleacă de la premiza existenţei unei soluţii în locurile în care ne
aşteptăm cel mai puţin s-o găsim. Poate fi aplicată de inventatorut solitar, dar ea a îmbrăcat şi
forma unei acţiuni de grup, transformându-se, ca atare, înfr-o metodă cu caracteristici şi etape bine
determinate.
Practicată la nivelul grupului, presupune:
a) Formularea problemei;
b) Abordarea problemei de către echipa de investigaţie, alcătuită din 12 persoane, având
specialităti şi vârste diferite, acestea alcătuind o listă de întrebări vizând preferenţial modalitătile
mai putin abordate de soluţionare a problemei;
c) Transformarea listei de întrebări de către echipa de lucru, această echipă având în
componenţă 5-6 specialişti de înaltă calificare în domeniul problemei, care primesc sarcina de a
releva eventualele direcţii utile de rezolvare.
Extrapolarea. În sens strict, exfrapolarea se referă la extinderea semnificaţiei sau aaplicării
unei noţiuni, pe baza unui raţionament prin analogie, în cadrul aceluiaşi domeniu sau în alt
domeniu.
Ca tehnică de creaţie, extrapolarea desemnează de regulă extinderea modului de utîlizare a
unei soluţii în cadrul domeniului iniţial sau în domenii cu totul distincte. Există o înrudire a
extrapolării cu analogia. Solicită atât cunoştinţe multiple, din domenii variate, cât şi o mobilitate
(fluiditate) ridicată a gândirii.
 Tehnica avocatului (sau tehnica divergenţei). În cadrul pledoariei sale, un avocat va insista
preferenţial asupra acelor aspecte în măsură să susţină nevinovătia sau vinovăţia redusă a
clientului său, lăsând de obicei realmente în afară faptete care contravin scopului său. Inovatorul
caută să dezvolte nnaximal argumentele care-i convin, ajungând, în acest fel, la o mai bună
clarificare şi separare a problemei, a eventuatei soluţii, din mediul iniţial aparent confuz. Ulterior,
o şedinţă realizată raţional va desprinde ceea ce este util din aceste argumente.
Practicată la nivel de grup, tehnica avocatului presupune;
a) Prezentarea problemei („incidentul" sau „faptul juridic");
b) Apărarea a două puncte de vedere, în principiu fundamental distincte, de către două
echipe,cuprinzând fiecare câte 3-4 membri. Aceste puncte de vedere pot viza, de exemplu, soluţia
veche, cunoscută şi o soluţie nouă;
c) Intervenţia arbitrului judecător, care va insista pentru clarificarea contextului problemei,
pentru atenuarea discordanţelor flagrante şi pentru îndepărtarea elementelor absurde;
d) Luarea deciziei (formularea „verdictului), după un interval de timp variind între o
săptămână şi câteva luni, de către un juriu cuprinzând judecătorul şi membrii echipelor.
Uneori, poate fi necesară o „completare a dosarulul”, prin luarea în considerare a opiniilor
apartinând unor specialişti din domeniul cercetat sau din domenii învecinate.
Tehnica profanilor. Tehnica profanilor presupune consultarea, de către specialistul
preocupat de o anumită problemă, a unei persoane activând în cu totul alt domeniu decât cel vizat.
Această consultare poate avea uneori două consecinţe:
a) Obţinerea, în mod direct, de la persoana chestionată, a unei soluţii utile.
b) Declanşarea, în mintea specialistului, sub influenţa întrebărilor „naivului", a unui proces
de clarificare a problemei şi de obţinere a soluţiei dorite.
Elementul specific aplicării tehnicii profanilor, în cadrul unei activităţi de grup, îl constituie
funcţionarea unei echipe alcătuite din nespecialişti (uneori aleşi efectiv la întâmplare) şi incluzând
eventual chiar adolescenţi sau copii – sau constituirea unor echipe alcătuite din specialişti
aparţinând unor domenii cu totul diferite de cel analizat, dar dispunând de o vastă cultură şi de
certe posibilităţi intelectuale, echipe apte să ofere soluţii inedite. Avantajele tehnicii rezultă din
evitarea barierei psihologice pe care o poate constitui uneori un volum mare de cunoştinţe de
specialitate, din diminuarea acţiunii rutinei şi a prejudecăţilor.
Tehnica analizei intrărilor şi ieşirilor. La baza apariţiei acestei tehnici a stat considerarea
problemei de rezotvat ca un sistem dinamic, cu trei elemente principale: intrarea (in-put-ul),
ieşirea (output-ul) şi, între ele, un proces în curs de desfăşurare. În principiu, analiza valorilor
mărimilor de ieşire din sistem şi cunoaşterea legilor de desfăşurare a procesului ne oferă
informaţii asupra posibilităţilor de modificare a valorilor parametrilor de intrare, astfel încât
procesul să aibă loc în condiţii optime sau, altfel spus, parametrii de ieşire să ia valori între limite
prestabilite.
Tehnica scenariulul teratologic. Solicită transferul problemei în alte condiţii de mediu sau
de timp. (Teratologia este o disciplină biologică ce studiază malfomaţiile, monstruozităţile din
cazul plantelor şi animalelor). Noile condiţii permit examinarea problemei sau chiar transfomarea
(„deformarea") ei, pentru a se asigura îndepărtarea constrângerilor ce acţionează în condiţii
curente.
Tehnica retroproiecţiei. Prezintă unele elemente comune cu cea menţionată anterior, şi
presupune transferul problemei în trecut. Se atribuie unui asemenea transfer calitatea de a
contribui la o posibilă dezinhibare a gândirii creative.
Tehnica reveriei sau tehnica visutui provocat. Pleacă de la ipoteza disparitiei, în starea de
reverie (visare), a obstacolului constituit de gândirea logicâ. Posibile etape ale folosirii acestei
tehnici ar putea fi:
a) Provocarea stării de reverie (de exemplu, utilizatorul îşi poate imagina că este o uşă care
scârţâie şi se deschide, ori că se află într-un hamac ce se leagănă etc.);
 b) Conceperea, în această stare, a unor soluţii ce se pot îndepărta mult de realitate, purtând
chiar pecetea fantasticului;
c) Analiza informaţiiior captate în starea de reverie;
d) Modificarea acestor infomaţii, prin acţiunea legităţilor corespunzătoare stării reale a
problemei.
Tehnica notării ideilor din timpul somnului. În timpul somnului, în perioada
premergătoare acestuia sau în cea imediat următoare, este posibilă relevarea unor soluţii utile,
datorită continuării unei activităti psihice la nivelul subconştientului.Apariţia unor idei noi este
favorizată de absenţa sau de atenuarea influenţei pe care ar putea-o exercita gândirea conştientă,
logică, realizându-se deci, de la sine, înlăturarea unui posibil blocaj psihologic. Înlănţuirea de
asociaţii care a condus la o soluţie fericită s-ar putea să nu se mai repete niciodată; o posibilă idee
utilă, neconsemnată şi uitată, ar putea însemna o idee reîntoarsă în neantul din care a venit, deci o
idee pierdută. Câteva recomandări utilizabile:
a) înainte de a adormi, recurgem la o revedere a cadrului general al problemei analizate, la o
evidenţiere a contradicţiei sale esenţiale;
b) avem în vedere existenţa unor mijloace care să permită consemnarea rapidă a posibilelor
idei utile, prin aşezarea la îndemână a unui carneţel, a unor foi de hârtie, a unor instrumente de
scris, a unei surse de iluminare etc.;
c) consemnăm expeditiv, dar suficient de clar, înainte de a adormi sau la trezire, soluţiile
sugerate;
d) examinăm ideile, deci intervenim critic ulterior, eventual în echipă, pentru o relevare mai
eficientă a unei posibile soluţii utile.
Tehnica intersectării imaginarului cu realul. Punem accent pe secvenţa de manifestare
neîngrădită a imaginaţiei. 0 asemenea secvenţă nu poate avea o durată infinită; apare şi un moment
în care produsele fanteziei se supun analizei critice, când relevăm viabilitatea sugestiilor oferite de
intuiţie sau, altfel spus, intersectăm „imaginarul" cu „realul". Rezolvarea secvenţei poate îmbrăca
două aspecte:
a) Este posibilă o separare completă a celor două etape şi chiar a persoanelor care participă
la ele, aşa cum se întâmplă în cazul brainstormingului: în asemenea cazuri, evaluarea sugestiilor
relevate într-o primă perioadă are loc într-o secvenţă ulterioară, de către echipe de specialişti din
domeniul problemei;
b) O a doua modalitate ar fi cea în care în însăşi perioada manifestării libere a imaginatiei se
produce totuşi o intervenţie nuanţată, extrem de atentă, a elementelor de real, pentru o mai bună
axare a sugestiilor spre obiectivul propus şi pentru o anumită luare în considerare a condiţiilor
concrete. Este importantă, în această ultimă situaţie, eliminarea formulărilor cu efect profund
demoralizator (de tipul ”şa ceva nu poate funcţiona" sau contrariul acesteia: „aşa ceva există deja"
şi intensificarea eforturilor spre găsirea unor expresii cu caracter încurajator, deci spre utilizarea
aşa-numitei critici pozitive sau constructive. Un mod de formulare pozitivă a criticii este, de
exemplu: „pentru ca soluţia apărută să funcţioneze, să reziste, ea ar trebui să...".
Tehnica prezentării parţiale a unei soluţii. Presupune întreruperea prezentării unei solutii,
pentru a invita apoi auditoriul să-şi spună părerea, în vederea descrierii comptete a soluţiei.
Aplicarea eficientă este influentată de doi factori principali:
1) Volumul cunoştinţelor (inclusiv al celor din domeniul problemei prezentate) de care
dispune auditoriul;
2) Momentul întreruperii prezentării soluţiei: dacă prezentarea se limitează doar la
elementele iniţiale, pot apare dificultăţi legate de înţelegerea a ceea ce se solicită, deşi o persoană
inovativă şi interesată va veni imediat cu întrebări, pentru a-şi consolida imaginea asupra
problemei. În acelaşi timp, elemente prea numeroase, conturând prea strict o anumită soluţie, pot
îngusta exagerat, chiar de la început, dmmul căutărilor creative.
 Tehnici bazate pe relevarea unor corelaţii între obiectivul urmărit şi cuvinte sau
imagini selectate logic sau aleator

Tehnica asocierii (înlănţuirii ideilor). Autoexaminarea modului de a gândi (operaţie

efectuată cu o oarecare greutate) relevează faptul că în trecerea de la o noţiune la alta, de la o idee
ia alta, de la un obiect oarecare la altul, rolul primordial revine asocierii, aceasta asigurând
continuitatea gândirii, prin înlănţuirea succesivă a diferitelor reprezentări.
Există trei reguli ce facilitează înlănţuirea imaginilor. Regula contiguităţii (pantofiorii unui
copil ne vor trimite cu gândul la copilul însuşi), regula similitudinii (comportarea unui leu fiind în
măsură să ne-o reamintească pe cea a pisicii noastre) şi regula contrastului (un pitic ne-ar putea
îndemna să ne gândim la un uriaş).
Secvenţele recomandate de specialişti a fi parcurse sunt:
a) Definirea unui stimul (precizarea problemei de inovare, a obiectului sau a sistemului
urmărit);
b) Exprimarea sau construirea promptă şi nestingherită a unor imagini evocate de stimul,
fără a opera nici un fel de selecţie;
c) Detaşarea ulterioară a lanţului de imagini asociate stimulului;
d) Sefecterea din lanţ a infonnaţiilor utile.
Tehnica inventarelor de atribute. Pleacă de la premiza posibilităţii de a exploata sugestiile
obţinute în cadrul unui fel detransfer al atributelor (caracteristicilor) unuia sau ale mai multor
obiecte, asupra obiectutui temei dei novare. Elementul definitoriu vizează îndepărtarea iniţială a
persoanei inovative, cu un preţ ce pare uneori absurd, de soluţiile cunoscute, ieşirea dintr-un fel de
„cămaşă de forţă” pe care o pot constitui prejudecăţile, rutina etc.
Tehnica inventarelor de atribute sau tehnica analizei atributelor se referă la examinarea şi
transferul atributelor şi componentelor unui alt obiect câtre obiectul analizat. Etapele aplicării ar
putea fi:
a) Listarea componentelor obiectului analizat;
b) Stabitirea atributelor componentelor;
c) Alegerea unui alt obiect;
d) Identificarea componentelor şi atributelor acestora pentru obiectul selectat;
e) Studiul posibilităţilor de transferare, către obiectul analizat, a componentelor şi atributelor
relevate în etapa anterioară, apelându-se însă şi la operaţii de substituire, combinare, divizare,
multiplicare, rearanjare.
Se pot utiliza unele întrebări de tipul: Să fie folosit pentru alte utilizări? Să fie adaptat? Să fie
modificat? Să fie mărit? Să fse redus? Să fie înlocuit? Să fie rearanjat? Să fie inversat? Să îie
combinat?
Tehnica folosirii catalogului. Tehnica se numeşte astfel datorită utilizării unor surse de
informare de tip catalog (prospect, catalog de produse, fişă de prezentare). În principiu, se are
învedere:
a) Selectarea, din sursele de documentare, a unor produse susceptibile să permită
perfectionarea soluţiei analizate:
b) Relevarea, la întâmplare, a caracteristicilor respectivelor produse;
c) Efectuarea unor încercări de transferare a acestor caracteristici către produsul analizat.
Tehnica încrucişării forţate. Această tehnică ia în considerare rezultatul studiului
transferului forţat al componentelor unui obiect sau ale unei activităti către obiectivul analizat.
Sunt parcurse, ca atare, etape privind:
a) Listarea componentelor obiectivului de perfecţionat:
b) Alegerea unui obiect sau a unei activităţi îndepărtate de cele avute în vedere;
c) Listarea componentelor obiectului selectat;
d) Studiul posibilităţilor de implantare, în obiectul analizat, a componentelor obiectului ales.
 Tehnica folosirii unor cuvinte selectate la întâmplare. Presupune parcurgerea a două
etape esenţiale:
a) Alegerea, la întâmplare (de exemplu, prin deschiderea unui dicţionar), a unui cuvânt
oarecare;
b) Studiul posibilităţilor de a găsi una sau mai multe legături între cuvântul selectat şi
necesităţile obiectului ce trebuie perfecţionat sau obţinut,
Uneori, acest cuvânt – sugestie - poate fi extras din aşa numita listă Kent-Rozanoff , listă ce
cuprinde un număr de 100 de cuvinte despre care autorii ei consideră că dispun de un ridicat
potenţial evocator.
Exemplu. Structura listei Kent-Rozanoff este unnătoarea:
Masă - Sumbru - Muzica - Greaţă -Om- Profund - Moale - Flâmând - Munte - Casă – Negru
- Oaie - Confort - Mână - Scurt - Fruct - Papion - Delicat - Comandament - Scaun - Dulce -
Fluierat - Femeie - Frig - Lent - Dorinţă - Mat - Alb - Frumos - Fereastră - Rugos - Cetăţean -
Picior - Păianjen - Fir - Roşu - Somn - Mânie - Covor - Fată - Înalt - Muncitor - Acru - Pămănt -
Pedeapsă -Soldat - Var - Dur - Vultur - Stomac - Tijă - Lampă - Vis - Galben - Pâine - Justiţie
-Băiat - Lumină - Sănătate - Biblie - Amintire - Turmă - Baie - Colibă - Rapid - Albastru -
Flămând- Preot - Ocean - Cap - Poet - Lung - Religie - Wisky - Copil - Reper - Ciocan - Însetat
-Ţintă -Parc - Unt - Doctor - Fortăreaţă - Hol - Leu - Bucurie - Pat - Greu - Tabac - Bebeluş - Lună
- Foarfece - Calm - Verde - Sare - Stradă - Rege - Brânză - Floare - Înfricoşat.
Tehnica jocurilor de cuvinte
Se stabilesc un număr de cuvinte cheie pentru problema analizată, urmând ca ulterior să se
creeze asociaţii în jurul acestor cuvinte, pe cale fonetică sau semantică. În pofida aparenţei sale
absurdităţi, metoda se poate dovedi utilă prin declanşarea unor stimuli suplimentari, prin posibila
relevare a unor legături cu problema analizată.
Tehnica perechilor aleatorii. Această tehnică (numită şi tehnica împerecherii cuvintelo)
implică, după formularea problemei, parcurgerea următoarelor secvenţe:
a) Elaborarea, de către o echipă A, a unei liste cuprinzând un număr prestabilit de cuvinte,
legate de tema propusă;
b) Simultan cu activitatea grupei A, o altă echipă B va elabora o a doua listă, cu acelaşi
număr de cuvinte, alese la întâmplare şi, în măsura în care este posibil, nelegate în vreun fel de
temă;
c) Un arbitru va numerota separat cuvintele din cele două liste;
cf) Un copil - materializând „mâna hazardului" - va extrage succesiv perechi de
numere, corespunzătoare celor două liste;
e) Arbitrul va înscrie într-un tabel cuplurile de cuvinte astfel formate;
f) Echipele reunite vor încerca să rezolve problema propusă, reflectând asupra sugestiilor pe
care le-ar putea oferi fiecare dintre cuplurile stabilite.
Tehnica obiectelor focale. Se mai numeşte şi tehnica asociativă a cautării soluţiilor si se
bazează pe studiul rezultatelor unor încercări de transfer al caracteristicilor unor obiecte selectate
la întămplare asupra obiectului de perfecţionat, considerat ca şi cum s-ar afla în focarul de
transfer. Este necesară parcurgerea următoarelor etape:
a) Alegerea obiectului focal;
b) Selectarea, la întâmplare, a trei-patru obiecte (apelând la dicţionare, cataloage, publicaţii
tehnice etc.).
c) Elaborarea listei caracteristicilor obiectelor selectate la întâmplare;
d) Generarea unor idei prin transferarea, către obiectul focal, a caracteristicilor obiecteior
selectate la întâmplare;
e) Dezvoltarea combinaţiilor relevate astfel prin asociaţii libere;
 f) Evaluarea ideilor obţinute şi selectarea celor realizabile, care s-ar putea efectua apelând la
un expert sau la o grupă de experti, pentru ca, într-o secvenţă ulterioară, să devină posibilă o
colaborare cu aceştia, pentru alegerea variantelor utile.
Se consideră că folosirea tehnicii obiectelor focale este eficientă îndeosebi în cazul în care se
solicită noi soluţii pentru perfecţionarea unor metode şi echipamente cunoscute.
Tehnica proiecţiei. Tehnicile prezentate anterior au învedere sugestiile pe care le-ar putea
oferi asocierea sensurilor unor cuvinte la elemente aparţinând problemei sau soluţiei de identificat.
Dacă mizăm atât de mult pe folosirea cuvintelor pentru stimularea intuiţiei, de ce nu am
acorda un credit similar imaginii, scurtcircuitând, pur şi simplu, folosirea limbajului?
S-a ajuns, în acest fel, la tehnica proiecţiei, ale cărei secvenţe, în cazul aplicării la nivel de
grup, ar putea fi:
a) Expunerea problemei de rezolvat;
b) Prezentarea unui set de fotografii sau de diapozitive cu imagini abstracte, dar cărora li se
atribuie un ridicat potential evocator;
c) Formularea unor interpretări privind imaginile studiate, cu posibile corelaţii referitoare la
obiectivul urmărit;
d) Reveniri succesive la secvenţa c;
e) Analiza sugestiilor formulate în timpul şedinţei, de către o echipă de experti.

Tehnici bazate pe aplicarea unor modificări cantitative sau/şi calitative

0 evaluare a diferitelor tipuri de invenţii/inovaţii ne poate dovedi că puţine dintre acestea
introduc elemente fundamental diferite de cele ale invenţiilor anterioare: se apreciază că circa 80
% dintre invenţii se obtin, de fapt, prin modificări operate asupra unor soluţii existente. Un număr
de modificări le putem considera ca derivate întrutotul din operatiile aritmetice elementare:
ajungem astfel la invenţii obţinute printr-o simptificare constructivă (scădere), prin adăugare
(adunare), prin divizare sau prin multiplicare.
Combinarea. Probabil că cea mai utilizată tehnică de a obţine soluţii noi este combinarea.
La origine se poate afla o întrebare de tipul „Ce-ar fi dacă aş combina cutare şi cutare lucru
şi nu de puţine ori efectul alăturării iniţial imaginare a unor soluţii distincte cunoscute a
condus la rezultate surprinzătoare.
În alte situaţii, combinarea este rezultatul unei acţiuni în sensul găsirii unui răspuns favorabil
la întrebarea: „Ce aş putea adăuga unui anumit obiect, pentru a-l putea utiliza în mal multe
împrejurări?"
Combinarea este destul de accesibilă. Atunci când cele două sau mai multe elemente se
combină, este posibil ca rolurile lor să nu fie de aceeaşi importanţă şi în acest caz vom
aprecia că avem de-a face cu o variantă de combinare pe care am putea-o numi
modificare prina dăugare. Pentru a fi brevetabilă, o soluţie rezultată prin combinare (conform
legislatiei, rezultată prin asocierea a două sau a mai multor solutii cunoscute) trebuie să conducă la
un efect superior simplei însumări aritmetice a efectelor realizabile prin utilizarea independentă a
fiecăreia dintre soluţiile cunoscute.
Concasarea sau modificarea prin divizare. Conform dicţionarelor, a concasa înseamnă a
sfărâma un material solid, a fârămiţa. Aplicarea tehnicii presupune „spargerea" problemei, deci
divizarea acesteia în probleme mai simple şi poate mai uşor de rezolvat; se are în vedere nu numai
o împărtire a problemei, ci şi o „rupere" a legăturilor între elemente, legături care ne împiedică să
vedem posibilităţile de rezolvare şi care s-ar putea realmente să dispară în unele variante de
rezolvare a problemei.
Aplicarea numai a concasării nu conduce, de regulă, la ameliorarea soluţiei: ea trebuie
urmată, adeseori, de utilizarea altor tehnici de creaţie, în agregare cu care vor deveni relevante
avantajele concasării.
 Modificarea prin înlocuire. Înlocuirea sau substituirea vizează utilizarea, în cadrul unui
sistem, a unui component în locul altuia.
Modificarea formei. Modificarea formei poate aduce semnificative avantaje atunci când
conduce la o mai bună adecvare a unui obiect în raport cu destinaţia sa.
Modificarea prin redimensionare. 0 redimensionare a unui sistem poate aduce uneori
avantaje ce nu s-au luat în considerare în soluţia initială. Tendinţe vădite de miniaturizare au
generat o intensificare a căutărilor în acest sens şi apariţia a numeroase obiecte utile, dar de
dimensiuni mult mai reduse.
Pentru o serie întreagă de situaţii, s-au dovedit a fi convenabile dimensiunile mai mari ale
unor sisteme (tendinţa de gigantizare). În asemenea situaţii, redimensionarea antrenează şi un lanţ
de modificări constructive.
Modificarea prin scădere.
Modificarea prin multiplicare
Modificarea prin rearanjare. Este posibilă, uneori, obţinerea unor avantaje importante şi
surprinzătoare prin rearanjarea componentelor unui aceluiaşi ansamblu, fără a apela, deci, la nici
un fel de înlocuiri, completări sau prelucrări.
Tehnica listelor interogative Osborn. Pentru creşterea contribuţiei intuiţiei la găsirea de
noi soluţii, Alex Osbom a conceput o listă de întrebări, prin a cărei folosire o persoană inovativă
poate aborda într-o manieră mai complexă tema de inovare. Plecând de la o soluţie concretă,
asemenea întrebări sunt:
1. Ce alte utilizări ar putea avea soluţia luată în considerare?
2. Ce adaptări s-ar putea opera la ea?
3. Ce modificări exterioare s-arputea efectua?
4. Ce modificări cantitative ar putea fi realizate?
5. Ce s-ar putea înlocui?
6. Ce alte modalităţi de amplasare a componentelor ar fi posibile?
8. Ce s-arputea combina?

Metode intuitive de stimulare a creativităţii

Metoda gândirii laterale. Dacă procesul de gândire logică presupune parcurgerea raţională
a unor secvenţe ele însele logice, cu analize intermediare, care le conferă un aspect familiar,
înseamnă că el va permite în mică măsură pătrunderea unor idei noi. Gândirea laterală sau
colaterală ar trebui să se bazeze pe desfiinţarea modelelor existente, pe reanalizarea informaţiei,
cu scopul evident de a genera o rearanjare a conceptelor, astfel încât să se ajungă la o soluţie nouă
şi eficientă.
Posibile etape ar putea fi:
a) Examinarea soluţiilor existente;
b) Relevarea, pentru soluţiile existente:
- a ideilor dominante:
- a factorilor de influenţă majoră;
- a tendinţelor de polarizare;
- a restricţiilor ce s-au avut în vedere.
c) Soluţionarea problemei prin tehnici menite să abată gândirea de la modelele obişnuite,
prin utilizarea uneia sau a mai multora dintre direcţiile următoare:
- comutarea atenţiei asupra unor aspecte mai puţin studiate;
- schimbarea conceptului de bază:
- divizarea sau eliminarea unor părti ale soluţiilor existente:
- adăugarea fortată a unor componente considerate iniţial nerelevante;
- folsirea unor secvenţe ce pot fi regăsite în tehnica utilizării unor cuvinte selectate la
întâmplare.
 Metoda ghirlandelor de asociaţii. Principalele etape de aplicare sunt:
1) Elaborarea listei sinonimelor obiectului creaţiei (a ghirlandei sinonimelor);
2) Elaborarea listei unor obiecte selectate aleator, folosind eventual dicţionare, enciclopedii
sau înscriind, pur şi simplu, denumirile unor obiecte, aşa cum ne vin ele în minte;
3) Considerând cele două liste ca nişte ansambluri formatoare (A şi B), se realizează
biasamblările de tip A-B;
4) Elaborarea listei caracteristicilor principale şi secundare ale obiectelor selectate
întâmplător, folosind eventual pentru aceasta un tabel;
5) Generarea ideilor prin asocierea succesivă, la obiectul tehnic şi la sinoniinele sale, a
caracteristicilor obiectelor selectate întâmplător;
6) Generarea ghirlandelor de idei prin înlănţuiri, plecând de la caracteristicile obiectelor
selectate aleator;
7) Generarea unor idei noi prin asocierea la elementele ghiriandei sinonimelor obiectului a
elementelor ghirlandei obţinute prin înlănţuire.;
8) Evaluarea şi selectarea variantelor raţionale, dintre ideile formulate; are loc, în acest fel,
selectarea, în medie, a 2...50 % dintre ideile formulate. În cadrul etapei se pot elimina variantele
evident neraţionale, se aleg variantele originale, purtătoare de elemente surpriză, se extrag
variantele cele mai avantajoase, în raport cu tema de inovare;
9) Alegerea variantei optime, dintre variantele rationale, etapă realizată, de regulă, de către
experţi în domeniul temei de inovare.

Metoda discuţiilor în grup. Poate fi întâlnită, ca metodă de rezolvare a problemelor, aşa

numita discuţie în grup sau dezbatereîn grup.
Uneori, aceasta poate avea un caracter ad-hoc, prin strângerea, fâră o convocare prealabilă, a
unui număr de persoane, într-un anumit context şi relevarea, pasionantă câteodată, a aspectelor pe
care le implică rezolvarea unei probleme mai mult sau mai puţin dificile.
Alteori, discuţia de grup poate avea un caracter organlzat, presupunând participarea pe baza
unei convocări prealabile şi eventual chiar înştiinţarea participanţilor asupra temei ce se va
dezbate. În ambele categorii de situatii, participanţii utilizează (fără ca întotdeauna să fie conştienţi
de aceasta) caracteristicile de stimulare a capacităţii creative individuale, în condiţiile activităţii de
grup. Analiza ciitică a sugestiilor, imediat după emiterea lor, se manifestă ca un putemic factor
inhibitor, după cum participarea neadecvată a unei persoane cu funcţie de răspundere sau
dispunând de o mare competenţă în domeniul problemei, dar nu şi de tactul necesar, îi poate
intimida pe participanţi, le poate crea reţineri în a-şi expune liber opiniile.
Neexistând, de regulă, durate limită ale discuţiilor şi nefiind implicaţi în mod direct sau
nedorind să se implice, unii participanti nu simt presiunea timpului şi deci nu sunt îndemnaţi să-şi
pună mintea la lucru. În pofida existenţei unei eventuale înştiinţări prealabile, pot exista
participanţi care să considere că problema nu le aparţine şi pentru care un posibil proces de
incubaţie nu este declanşat. Desigur, interesul este crescut când problema dezbătută îl afectează în
mod direct, financiar, material sau moral pe posibilul participant, după cum există şi persoane ale
căror temperamente, obişnuinţe, modalităţi de a vedea viaţa, le îndeamnă să-şi expună cu hotărâre
opiniile şi chiar să şi le apere cu o vehemenţă ce poate afecta relaţiile colegiale.
Brainstormingul. Metoda a fost propusă de către Alex Osborn. Numele metodei provine
chiar de la primii utilizatori şi trebuia să sugereze folosirea posibilităţilor creierului uman pentru a
rezolva în mod creativ diverse probleme.
Brainstormingul a cunoscut treptat o largă râspândire, după cum a constituit şi obiectul a
numeroase studii, dezvoltări, variante de rezolvare a problemelor.
Brainstormingul constituie o deliberare creativă în grup, pentru a obţine o serie de idei
vizând rezolvarea problemei, urmând ca, ulterior, să se recurgă la evaluarea, perfecţionarea şi
aplicarea ideilor. Osbom nu a considerat metoda ca un panaceu universal, atrăgând atenţia că ea
rezolvă doar o secvenţă a procesului de inovare şi că principalul el avantaj rezidă în obtinerea unui
număr de idei net superior celui din cazul unei discuţii clasice obişnuite sau al unei încercări
individuale de rezolvare a problernei.
Regulile de bază sunt următoarele:
1) Amânarea criticii: în cadrul şedinţei de brainstorming, aprecierile critice sunt interzise. Se
obţine, astfel, o dezinhibare psihologică, o diminuare a unui eventual complex psihologic, o
manifestare mai deplină a spiritului creativ. O persoană oarecare va deveni mai liberă în exprimare
atunci când ştie de la început că afirmaţiile sale nu vor fi supuse unei critici imediate;
2) Obţinerea calităţii prin cantitate sau, altfel spus, în cadrul şedinţei se solicită un număr cât
mai mare de idei. Atunci când numărul de idei-soluţii emise în cadrul şedinţei este mai mare, va
creşte probabilitatea ca printre ele să se afle şi soluţii superioare. Numeroase exemple vin să
confirme faptul că ideile emise în ultima parte a şedinţei, beneficiind de sugestiile şi ideile
formulate anterior, sunt, de regulă, superioare calitativ celor emise în prima parte a şedinţei.
3) Încurajarea ideilor aparent ieşite din comun sau, confomn autorului metodei, imaginaţia
liberă este binevenită. Se are astfel în vedere faptul că o idee „trăsnită" se poate dovedi deosebit de
utilă la o examinare ulterioară, după cum ea poate constitui o amorsă pentru formularea, după
aceea, a unei soluţii viabile şi eficiente. Osborn atribuie şedinţei un efect sinergetic (sinergie =
acţiune simultană, îndreptată în acelaşi sens, a mai multor organe sau a mai multor agenţi, iar
sinergism = intensificare a acţiunii a două substanţe, prin asocierea lor).
4) Slimularea combinaţiitor, aceasta însemnând căutarea insistentă a combinării şi
perfecţionării ideilor emise.
Pregătirea şedinţei. 0 desfăşurare eficientă a şedinţei presupune o bună pregătire a ei.
Conducătorul şedinţei va trebui să examineze problema şi să se asigure că aceasta nu are un
caracter complex sau prea general: atunci când o problemă este prea complicată, ea se va divide în
subprobleme, ce vor fi supuse discuţiei în şedinţe distincte.
Cu cel puţin două zile înainte de şedinţă, participanţii vor primi o înştiinţare scrisă, de cel
mult o pagină şi care va preciza data şi locul şedinţei, tema propusă şi unele exemple de rezolvare
a problemei. Se creează, în acest fel, premize favorabile pentru desfăşurarea unui proces de
incubaţie, de declanşare a asocierilor, deci de „punere la treabă" a inconştientuiui.
Conducătorul însuşi va trebui să reflecteze asupra temei dezbaterii şi chiar să-şi pregătească
o listă de sugestii utilizabile în timpul şedinţei.
Desfăşurarea şedinţei. În formele sale cele mai răspândite, şedinţa are odurată de 30...50 de
minute, iar numărul de participanţi este de 10...12; dintre aceşti participanţi, unul este
conducătorul, 1-2 persoane au rolul de secretari, 5 sunt persoane cu o bogată experienţă în
aplicarea metodei (membri permanenţi), iar 4-5 trebuie să fie specialişti cu experienţă în domeniul
problemei (invitaţi speciali). Se solicită ca toţi aceştia să accepte discuţia liberă şi să fie, dacă este
posibil, ceea ce înţelegem în general prin „oameni de viaţă" (existând, de altfet, recomandarea ca
atmosfera din cadrul şedinţei să fie asemănătoare cu cea de la o masă în mijlocul naturii, la iarbă
verde). Există şi variante de brainstorming cu sute de participanţi, după cum s-a conceput şi o
variantă de brainstorming individual.
Dacă în cadrul şedinţei urmează să se ia şi o decizie, se recomandă ca numărui participanţilor
să fie impar. Cercetătorii constată uneori posibilitatea unei emulaţii suplimentare în cazul
echipelor mixte, constituite din bărbaţi şi femei.
Se consideră ca fiind favorabilă o structură alcătuită din participanţi cu aceeaşi poziţie
socială sau cu poziţii sociale apropiate: nu se recomandă includerea în echipe a şefilor ierarhici,
care pot genera, conştient sau inconştient, un efect inhibitor. Este utilă, de asemenea, înlocuirea
periodică a membrilor permanenţi.
Conducătorul şedinţei expune participanţilor cadrul general al problemei şi reaminteşte
regulile specifice: el solicită apoi formularea de sugestii. Exprimarea ideilor trebuie să fie într-o
singură frază şi suficient de concisă, pentru a putea fi notată de către secretari. Nu se acceptă
prezentarea consecutivă a două idei de către aceeaşi persoană: pentru ca aceasta să nu-şi uite însă
o anumită propunere, ea şi-o va putea nota, pentru a o expune ulterior.
Conducătorul şedinţei va încuraja înlănţuirea ideilor, va utiliza fraze cu pronunţat efect
stimulativ. Pe parcursul şedinţei, secretarul va nota şi numerota solutiile propuse (în cazul
existenţei a doi secretari, unul va nota, de exemplu, ideile cu număr par, iar celălalt - ideile cu
număr impar).
Soluţiile nu vor primi numele autorului lor, întrucât ele pot proveni uneori din contribuţia
adusă de mai mulţi participanţi sau pot fi sugerate de afirmaţiile altor persoane.
La încheierea şedinţei, participanţii sunt avertizaţi că ulterior se va lua contact cu ei, pentru a
formula eventual alte propuneri, apărute ca urmare a desfăşurării şedinţei.
Organizarea şi mai ales desfăşurarea şedinţei poate întâmpina reale dificuităţi, datorită
obişnuinţei specialiştilor de a avea, în general, o comportare diferită de cea solicitată prin regulile
brainstormingului: este nevoie de multă perseverenţă, de tact şi de înţelegere din partea
conducătorului şedinţei, pentru a evita apariţia unei stări de dezacord grav între participanţi, pentru
a elimina tendinţele de autocenzurare, de critică imediată, de frondă, de exprimare amplă a ideilor,
de pasivitate etc.; uneori, o eficienţă ridicată a activităţii grupului se obtine de-abia după un număr
oarecare de şedinţe.
Evaluarea ideilor. Persoana desemnată ca secretar va pregăti o listă cu propunerile formulate
şi numerotate, prezentate la trei rânduri distanţă între ele. Conducătorul şedinţei va verifica lista;
dacă se va considera necesar, propunerile vor fi clasificate în 5...10 categorii.
În continuare, o echipă de specialişti şi eventual de oameni cu diverse responsabilităţi va
recurge la examinarea propunerilor; deşi echipa de examinare poate să cuprindă şi participanţi la
şedinţă, nu este totuşi recomandabilă o asemenea variantă. Din lista de propuneri, urmează a fi
reţinute acele soluţii care apar ca interesante: trebuie manifestat mult discernământ, pentru a nu se
exclude soluţiile aparent absurde şi pentru a vedea dacă unele dintre aceste soluţii nu pot genera,
prin modificare, dezvoltare etc., soluţii viabile. În evaluarea soluţiilor, sunt utile o serie de
întrebări de tipul:
1. Această idee este destul de simplă?
2. Ideea este acceptabilă din punct de vedere uman?
3. Esteea oportună?
4. Este ea realizabilă?
5. Va creşte randamentul?
6. Rezultă un progres pentru service, pentru întreţinere sau pentru montaj?
7. Există vreun progres în raport cu soluţiile actuale?
8. Apar garanţii mai bune de siguranţă?
9. Apar garanţii de economie sau de conservare?
10. Se diminuează volumul activităţilor iniţiale?
11. Se reduc cheltuielile?
12. Se îmbunătăţesc metodele existente?
13. Se îmbunătăţesc condiţiile de lucru?
Aplicarea soluţiilor. Trecerea la aplicarea soluţiilor înseamnă, în primul rând, convingerea
persoanelor cu functii de conducere în legătură cu eficienţa soluţiilor propuse.
Examinarea şi aplicarea soluţiilor valoroase trebuie făcute în cel mai scurt timp pentru a
realiza câştiguri însemnate.
Brainstormingul dispune de largi posibilităţi de utilizare. El pennite o creştere considerabilă
a productivităţii obţinerii de idei, constituind un auxiliar preţios într-o anumită etapă a procesului
de inovare. Remarcabilă este şi posibilitatea ca, în cadrul şedinţelor de brainstorming, să apară noi
teme de inovare.
 Sinectica. Termenul de sinectică sugerează acţiunea de îmbinare a unor elemente între care
nu există corelaţii.
Principii-constatări esenţiale:
1. Între creaţia artistică şi cea economico/tehnico-ştiinţifică nu există deosebiri esenţiale;
2. Deşi inspiraţia este o intersecţie întâmplătoare între imaginaţie şi problema formulată, ea
poate fi stimulată, canalizată şi chiar supusă unui program de organizare;
3. Instrumentul principal al creatiei este metafora, obţinută prin îmbinarea a două sau a mai
multor imagini.
Probabilitatea rezolvării cu succes a unei probleme creşte atunci când sunt înţelese
componentele emoţionale declanşatoare ale procesului creator, componente cărora li se atribuie o
însemnătate mai mare decât celor de natură intelectuală sau raţională.
Grupul de creaţie este alcătuit din 5...12 membri (de vârste, temperamente, profesiuni şi
preocupări diferite, aceasta favorizând producerea unui efect sinergetic), la care se adaugă un
coordonator şi un stenograf.
Atmosfera şedinţei trebuie să fie cât mai destinsă, permiţând schimbul necenzurat de idei.
Nimeni nu trebuie să acapareze sau să dirijeze discutiile; durata şedinţei este în medie de o oră.
Etapele principale ale unei şedinţe de sinectică sunt:
1. Enunţarea problemei în forma dată; se efectuează de către coordonatorul şedinţei;
2. Analiza problemei; se concretizează în formularea unor întrebări de către membrii
grupului şi a unor răspunsuri adecvate de către coordonator. Acestea vor conduce la o clarificare a
cadrului general al problemei;
3. Formularea unor sugestii imediate (obţinerea unor prime idei, dar şi îndepărtarea ideilor
preconcepute, ce ar putea frâna, în continuare, procesul de inovare). Toate aceste idei se
consemnează, pentru a vedea ulterior, printr-o examinare mai amănunţită, dacă nu conţin soluţii
valoroase;
4. Enunţarea problemei, aşa cum a fost ea înţeleasă; poate releva maniere diferite de
interpretare a problemei, datorită diferenţelor specifice dintre participanţi. Nu se iau nici un fel de
măsuri pentru a se ajunge la un consens, în scopul evitării unor eventuale constrângeri, care să
limiteze folosirea analogiilor şi a metaforelor;
5. Creşterea distanţei metaforice vizează obţinerea unei detaşări de problema analizată. În
acest scop sunt inventariate trei modalităţi de rezolvare:
- analogia directă, care îşi propune găsirea, în natură, a unor situaţii măcar în parte similare
celor din problemă. Pentru ca distanţarea să fie eficientă, se recomandă să se evite trimiterile
frecvente la fondul problemei;
- analogia personală, care trebuie să permită transferul personalităţii participanţilor în
obiectele sau funcţiile relevate de analogia directă şi semnalarea trăirilor participanţilor implicati
în aceste acţiuni;
- conflictul condensat, care va evidenţia posibilităţile de trecere de la cazul particular la cazul
general şi va scoate în relief elementele pe care nu se poate conta:
6. Posibila repetare a etapei 5, într-un alt context, ar trebui să detaşeze aspectele neluate
anterior în considerare;
7. Modelarea forţată a fanteziei are drept scop revenirea la condiţiile practice ale
problemei; într-adevăr, revenirea din „excursia" (termen utilizat pentru a sugera parcurgerea
etapelor sinecticii) metaforică se poate solda cu formularea unor propuneri concrete de rezolvare a
problemei.
Sinectica s-a bucurat de o bună apreciere din partea specialiştilor, fiind considerată ca o
metodă de grup aptă să contribuie în mai mare măsură la stimularea capacităţii creative a
participanţilor la şedinţă.
 Metoda Philips 66. Numele metodei este legat de limitarea la 6 a numărului de participanţi
şi, totodată, de limitarea duratei şedintei la 6 minute.
Mărimea duratei sau a numărului de participanli s-a stabilit în mod formal, fără o justificare
strict ştiinţifică, urmărindu-se doar o intensificare a procesului de inovare, o activizare a
participanţilor şi o îmbunătăţire a intercomunicării.
Atunci când numărul participanţilor posibili este mult mai mare, se recurge la o împărţire în
grupe de câte 6 persoane: împărtirea poate avea loc la întâmplare, pe criterii de structură
(urmărindu-se echipe cât mai echilibrate) sau pe profile sau prin selectionări, în etape succesive.
Desfăşurarea şedinţei: într-o primă parte (cu o durată de 2...4 minute), este ales un lider-
secretar, cu drept de participare la discuţii, iar apoi o persoană-organizator prezintă problema ce se
va supune dezbaterii. Uneori, această prezentare poate fi înlocuită cu distribuirea unui succint
material scris, fiecăruia dintre cei 6 participanţi.
În continuare, are loc formularea propriu-zisă a sugestiilor de rezolvare, pe parcursul a 6
minute, respectându-se regulile valabile pentru o şedinţă de brainstorming (atribuindu-i-se
metodei şi denumirea de blitz-brainstorming); fiecare participant are dreptul, pe ansamblu, la mai
putin de un minut (existând şi pauzele normale, dintre intervenţii).
Lista soluţiilor formulate se supune analizei unei comisii de specialişti, fiind necesar a se
răspunde la următoarele întrebări:
1. Care dintre ideile prezentate vi se pare cea mai interesantă? (Nu se acceptă răspunsul
„toate", se preferă un număr minim de idei şi se consideră acceptabil şi răspunsul „nici una"; o
eventuală propunere apartinând examinatorului se va expune pe scurt);
2. Credeţi că propunerea ateasă de dumneavoastră ar necesita unele modificări, în vederea
realizării ei? Daca da, ce propuneţi ? (atunci când s-au ales mai multe propuneri, prezentarea se va
efectua într-o ordine ce se va justifica).
Pentru examinarea propunerilor, se poate folosi şi metoda Delphi.

Metoda Delphi. Scopul urmărit este de a obţine orientări, prognoze şi soluţii, printr-o
îmbinare şi modelare adecvată, în etape succesive, a creativităţii individuale şi de grup.
Metoda presupune, mai întâi, consemnarea pe formulare adecvate a temei şi a unui şir de
întrebări referitoare la temă. Aceste formulare se trimit unui număr de 5...10 experti, cu
rugămintea ca ei să răspundă - în scris - într-un interval de timp prestabilit.
În ceea ce priveşte structura formaţiei de persoane consultate, se recomandă ca cel puţin
jumătate dintre participanţi să nu depăşească 35...40 de ani, iar profesiile acestora să înregistreze o
anumită variaţie. Pentru prognozele pe termen lung, numărui persoanelor consultate poate ajunge
la 60...100. Odată primite, răspunsurile expertilor se centralizează de către o echipă de 3-4
persoane şi se retrimit participanţilor, fără a se nominaliza autorii opiniilor, cu rugămintea de a se
refomnula răspunsurile. Fiecare participant are, în acest fel, posibilitatea de a-şi ajusta părerea,
ţinând cont deopiniile exprimate de ceilalţi experţi.
Răspunsurile la cea de-a doua consultare se centralizează; dacă există o oarecare
„stabilizare" a rezultatelor sau dacă se constată un „consens”, pentru un număr prestabilit de
participanţi, se consideră consultările încheiate. În caz contrar se procedează la o nouă
redistribuire a răspunsurilor şi aşa mai departe, până la îndeplinirea condiţiei acceptate. După
încheierea consultărilor, un grup de specialişti, aparţinând unităţii interesate, va examina
răspunsurile şi va formula concluziile de rigoare.
Avantajul esenţial al metodei îl constituie posibilitatea obtinerii unui răspuns care să
corespundă unei competenţe de nivel ridicat; dezavantajul este tendinţa evidentă de eliminare a
răspunsurilor mai puţin obişnuite, care pot ascunde soluţii noi şi utile. Se vorbeşte despre
manifestarea unei deformări prin feed-back a solutiilor spre opiniile general acceptate. Pentru
contrabalansarea unei asemenea tendinţe, au apărut variante ale metodelor iniţiale, unele dintre
acestea fiind:
 - varianta franceză Delphi-breton, presupunând interventia unei echipe de coordonare şi
control, cu permisiunea de a supune consultării itinerarii modifcate, mai puţin previzibile, dacă se
consideră că acestea ar putea prezenta interes;
- varianta Delphi de proces, care se caracterizează prin adaptări la necesităţile de identificare
a unor soluţii pentru probleme tehnologice sau de proiectare.

Metoda Frisco. Varianta actuală a metodei presupune intrarea succesivă în acţiune a două
echipe:
A - echipa de investigare, având în componenţă 12...15 membri, de vârste şi competenţe
diferite şi care-şi va axa activitatea pe analiza problemei, pe elaborarea şi analiza metodelor de
rezolvare, pe formularea unor soluţii şi pe întocmirea unei liste de control, ce se va înmâna
celeilalte echipe;
B - echipa de formulare a concluziilor, alcătuită din 5-6 experti, care vor primi lista de
control şi vor propune rezolvări noi sau cel puţin perfecţionări ale celor avansate de echipa
anterioară.
Este util ca echipele să dispună de câte un matematician şi de câte un psiholog.
Lista de control trebuie să corespundă următoarelor cerinte:
1) Să nu reclame informatii prea numeroase;
2) Să solicite numai răspunsuri pe care membrii echipei B le-ar putea da;
3) Răspunsurile formulate să fie foarte simple („nu", „da", numere care să definească doar
ordine de mărime etc.);
4) Succesiunea întrebărilor să nu aibă nici caracter întâmplător, nici caracter strict logic, ci să
unnărească o scară „psihologică", aceasta presupunând participarea psihologului-expert la
elaborarea listei.
Mai departe, metoda Frisco înregistrează o etapă care constă în desfăşurarea a 2...6 şedinţe,
cu o durată de 0,5...1,5 ore şi la care coordonatorul impune participanţilor ca formularea
propunerilor să se efectueze din punctul devedere al unei atitudini bine precizate. În mod obişnuit,
rolurile care trebuie „jucate" sunt cele ale tradiţionalistului, exuberantului, pesimistului şi
optimistului. În această ordine este de altfel indicată şi iniţierea discuţiilor.
Coordonatorul nu va urmări egalitatea numărului de intervenţii ale participanţilor, dar va
asigura, pe cât posibil, atât antrenarea tuturor, cât şi o echilibrare a discuţiilor.
Drept caracteristici evidente ale celor patru categorii de „personaje", se menţionează:
1) Tradiţionalistul va trebui să acorde credit vechilor procedee, deşi le recunoaşte deschis
dezavantajele şi nu se opune unor eventuale perfecţionări ale acestora; este de obicei o persoană
vârstnică;
2) Exuberantul se va conforma principiilor cunoscute ale brainstormingului, emiţând chiar
idei fanteziste, dacă acestea asigură menţinerea unui climat creativ. Ca persoană, exuberantul va fi
un inventator bine apreciat, amabil, încrezător, dar nu timorat;
3) Pesilmistul îşi va manifesta ostilitatea faţă de procedeele noi şi reţinerea faţă de cele
vechi („Procedeul vechi nu a fost grozav niciodată, darmite acum”, „ mai binele este duşmanul
binelui” etc.) El trebuie să fie un bun specialist într-un domeniu conex celui al problemei;
4) Optimistul are o atitudine critică, în limite decente, faţă de pesimist şi susţine opiniile
realiste ale exuberantului; el este, de regulă, pecsoana cea mai competentă din grup în domeniul
problemei.
În măsura în care este posibil, cele patru personaje se aleg din unităţi diferite, între care nu s-
au închegat relaţii deosebite şi între care nu există animozităti.
Exista o varianta socratica sau mentală a metodei Frisco.
Discutia Panel. În principiu, avem de-a face cu un grup de 5-6 persoane (eşantion Panel),
care participă la dezbaterea temei, sub coordonarea unui lider-animator.
 În afara grupului, există auditoriul, fără drept de intervenţie directă în discuţie: membrii
auditoriului pot însă formula mesaje, înscrise pe cartoane de culori diferite: verde - pentru
întrebări, albastre -pentru sentimente, maro pentru completare de informaţii. Aceste mesaje sunt
transmise eşantionului Panel, în momentul considerat oportun, de câtre „injectorul de mesaje”.
Discuţiile pot fi reluate după primirea fiecărui grup de mesaje, urmând ca în final liderul animator
să efectueze o sinteză a dezbaterilor.

Metoda 6-3-5. Numele metodei este legat de participarea, la grupul de creaţie, a 6 membri,
fiecare membru trebuind să formuleze iniţial câte 3 propuneri, iar ceilalţi 5 membri urmând să
discute grupurile de câte 3 propuneri.
Într-un tabel cu trei coloane se înscriu propuneriie initiale, urmând ca acestea să fie
comentate şi eventual completate de către fiecare membru al grupului. O sinteză elaborată de
liderul grupului va fi apoi înaintată conducerii unităţii beneficiare.

Concluzii. O intensificare a participării componentei intuitive la procesul de

creaţie/inovare, o evitare a influenţei exercitate de tendinţa oarecum obişnuită a intelectului uman
de parcurgere a unor căi cunoscute pentru rezolvarea problemelor sunt posibile prin aplicarea unor
tehnici adecvate. Utilizarea mai multor asemenea tehnici conduce la conturarea unor metode de
stimulare a creativităţii, unele dintre acestea bucurându-se de o reală apreciere din partea
specialiştilor.

Metoda creativă armonioasă EFI-ROM

Variante:
• Varianta aplicabilă în special persoanelor logice
• Varianta aplicabilă în special persoanelor imaginative
• Varianta aplicabilă în special persoanelor sentimentale

Fiecare om poate aplica oricare variantă. Toate sunt bune. Important este să participi activ
la aplicaţia dorită - folosind cu toată credinţa ta - metoda creativă EFI-ROM.

Metoda creativă armonioasă EFI-ROM - Varianta aplicabilă în special persoanelor logice,

care acţionează mai mult cu mintea.

Etapele sunt:
1. identificarea logică a reuşitei maxime pe care a avut-o individul;
2. identificarea logică a metodei care a dat , de-a lungul vieţii, cele mai bune rezultate (indiferent
de domeniu, secvenţă de viaţă);
3. identificarea celor mai buni prieteni, care au contribuit la succese de viaţă memorabile (dacă
nu există, se consideră propria persoană);
4. identificarea unor reuşite ale altora - apreciate pozitiv de către individul căutător de soluţii
eficiente armonioase;
5. identificarea de soluţii care au stârnit invidia prietenilor (sau invidia proprie);
6. identificarea de secvenţe de viaţă ce nu şi-au găsit soluţia potrivită până acum;
7. conturarea a cel puţin trei soluţii logice posibile la problema pusă în discuţie (a cărei soluţie
eficientă armonioasă se caută).
Exemplu:
Un tată obişnuit, iubitor de familie şi sârguincios în a-şi demonstra prin exemplu direct
credinţa profundă în Dumnezeu, îşi imaginează că ar putea folosi convingerile spirituale şi
deprinderile profesionale pentru a-şi asigura o existenţă armonioasă.
Ştie că are prieteni numeroşi şi că ar vrea ca tot ceea ce lor le place să constituie filonul
unei aplicaţii comune. şTie că a avut, de-a lungul timpului şi câţiva "duşmani" care I-au devenit, în
timp, prieteni buni. Ştie şi că mulţi îl consideră un adevărat lider, capabil să-I convingă şi pe alţii
de convingerile lui.
Acum îşi pune problema unor modalităţi concrete de schimbare a drumului vieţii lui de
familie. Soluţiile pe care le simte ca valabile, sunt:
• dezvoltarea aptitudinilor de bun ascultător şi mediator;
• dezvoltarea propriei pregătiri profesionale - aceea de profesor de istorie;
• dezvoltarea unei aplicaţii de succes pe tema "instruirea continuă - învăţămintele istoriei
adevărate";
• dezvoltarea unor aplicaţii pentru familia sa şi a altor familii, ca de exemplu excursii comune,
planificarea viitorului etc.

Metoda creativă EFI-ROM - Varianta aplicabilă în special persoanelor imaginative

Metoda constă în 3 secvenţe:

1. Identificarea Gândului Sponsor Armonios de început
• la orice problemă, de orice natură, după o "impregnare completă cu acea problemă" se lasă un
moment de linişte, de relaxare;
• după finalizarea etapei anterioare fiinţa dornică de găsire a unei soluţii armonioase eficiente îşi
aminteşte de un moment plăcut din trecutul său şi se lasă "impregnat" de amintirea plăcută;
• fiinţa "impregnată cu amintirea plăcută" îşi aminteşte de problema a cărei soluţie eficientă
armonoiasă o caută şi trece în revistă primele gânduri, impresii, soluţii care îşi fac apariţia. Le
notează pentru a le analiza cu atenţie alterior;
• în momentul în care are senzaţia subiectivă că a găsit soluţia potrivită se opreşte din "visare";
• inventariază "la rece" notiţele făcute în starea de reverie creativă.
Exemplu:
Un om în vârstă, cu multe realizări la activ, cu mare putere de muncă în tinereţe şi cu
oarecari probleme de sănătate acum îşi pune problema capacităţii de a-şi folosi experienţa
dobândită de-a lungul vieţii pentru a-I ajuta pe alţii - şi a se ajuta pe el însuşi.
Îşi aminteşte cu lux de amănunte că la şcoala generală a învăţat de la profesorul de istorie
că niciodată nu e bine să nu apelezi la învăţătura înaintaşilor, că şi înaintaşii sunt prezenţi
întotdeauna prin experienţa lor - ce s-a transmis urmaşilor. îŞi aminteşte că a plâns de bucurie
atunci când a vizionat un film despre Decebal. Acum ştie: voia să facă un act demn, de mare curaj
- acela de a readuce în actualitate învăţăturile străbunilor, actualizate şi perfecţionate de-a lungul
timpului. Ştie cum va proceda; va lua legătura cu dr. Săvescu şi-I va propune o colaborare pentru
dezvoltarea manifestărilor complementare Congresului anual de dacologie.

2. Identificarea Gândului Sponsor Armonios de sfârşit

Ştiind că orice sfârşit este un nou început putem crede că trebuie căutat un alt fel de Gând
Sponsor Armonios de început. Totul se repetă pe fondul unei experienţe mai bogate. E bine să
conştientizăm că orice gând, vorbă, faptă are urmări. Dacă urmările sunt pozitive atunci suntem pe
drumul bun. Armonia generată în "fluvii de Gânduri-sponsor-armonioase" de început şi sfârşit
conferă vieţii armonie deplină. Practicanţii pot avea surprize peste surprize.
 Exemplu:
Cetăţeanul din exemplul anterior se întrebă: "cum aş putea să ştiu că ceea ce am de gând este
util pentru mine şi pentru ceilalţi?"
Amintindu-şi de vizionarea filmului Dacii a simţit un fior. Î-a plăcut enorm personajul
principal - Decebal. A "plâns de necaz" atunci când acesta a apierdut lupta. Acum ştia: lupta nu se
termină niciodată. În felul lui va lupta pentru ca şi alţii să ştie despre morala dacilor, despre vitejia
dovedită, despre crezul în victorie.

3. Dăruirea întregii metode şi aplicaţiilor cunoscute, spre aplicare, tuturor doritorilor.

Metoda dă rezultate mai ales atunci când perseverăm şi facem astfel încât soluţia noastră să fie
aplicabilă şi altora. Putem spune că se petrece ceva "miraculos", că devenim adevăraţi "maeştri" în
tehnica creativă armonioasă EFI-ROM.

Metoda aceasta este utilă chiar şi atunci când credem că nu există nici o soluţie viabilă.

Metoda creativă armonioasă EFI-ROM - Varianta aplicabilă în special persoanelor

sentimentale
Sesizarea şi cotarea unei probleme cu "inima"
Unii oameni apreciază soluţiile, situaţiile de viaţă, "cu inima"; ei sunt sentimentali. Aceştia
pot uşor identifica imaginativ sau logic soluţii armonioase pentru fiecare problemă, iar selectarea o
pot face cu "inima" astfel:
1. construirea mentală a unui scurt cântec despre soluţia respectivă şi acordarea unei note;
2. acelaşi lucru pentru fiecare soluţie-dorinţă;
3. compară notele acordate şi stabileşte prioritatea priorităţilor.
E foarte posibil ca să facă o melodie pentru câteva dorinţe; în acest caz poate lega între ele
subiectele generatoare de aprecieri.
Exemplu:
Untânăr absolvent de facultate, preocupat de identificarea logică a celei mai bune soluţii
pentru evoluţia sa umană, intenţionează să aleagă între:
• a fi antrenor la un club sportiv cunoscut;
• a fi profesor de sport şi voluntar la o organizaţie obştească;
• a fi profesor itinerant în cadrul Caravanei "Şi noi putem reuşi";
• a fi asistent cultural în organizaţia pe care o va înfiinţa, şi care se va ocupa de promovarea
sportului pentru toţi în paralel cu dezvoltarea personalităţii participanţilor.
Apreciind cu inima, află că:
Sportul este pentru toţi
Sportul este şi-un negoţ
Sportul este pentru el
Un fel de "încetinel".
El acuma să-şi dea seama
Soluţia ce este-n cale
Se numeşte îndreptare
Dezvoltae-mbărbătare.
Ştie deci că este bine
Să-şi creze un renume.
Renumele l-a găsit
Este el cel împlinit.

Acum ştie; soluţia "extra" este ultima.

 Obs. Metoda creativă individuală EFI-ROM, faţă de alte metode creative utilizate de-a lungul
timpului, are avantajul că permite abordarea problemei în corelaţie cu informaţiile din
subconştientul persoanei care o aplică. A dat rezultate excelente în cazuri în care alte metode s-au
dovedit greoaie sau inoperante. Metoda creativă armonioasă EFI-ROM se poate utiliza cu rezultate
excelente de către aceia care o înţeleg şi sunt dispuşi să mobilizeze informaţii profunde din
interiorul propriei fiinţe.

1. Teresa M. Amabile – Creativitatea ca mod de viaţă. Ghid pentru părinţi şi profesori, ed.
Ştiinţă-tehnică, 1997
2. Belous V. - un algoritm generalizat al inventicii, în vol. Lucrările celui de al 3-lea
Simpozion Naţional de Inventică, Iaşi, 1986
3. Belous V. - Inventica, ed. Gh. Asachi, Iaşi 1992
4. Vasile Virgil FEIER - Creativitate şi creativitate managerială, ed. Expert, 1995