Locomoția umană, mecanismul săriturii

Cu toate că săritura nu este genul de locomoție cel mai utilizat, vom vorbi în principal despre ea
deoarece este mult mai simplu decât modul de mișcare normal al omului, mersul și alergarea, mișcări
în timpul cărora corpul execută mișcări complicate urmărind cele trei dimensiuni ale spațiului.
Săritura consistă într-o proiecție a greutății corporale printr-o detentă bruscă a membrelor inferioare
în prealabil îndoite: este o mișcare comparabilă cu cele pe care le studiem în balistică și care urmează
regulile sale. Dar aici proiectilul nu este o sferă omogenă unde centrul de gravitație rămâne imuabil
(fix); în corpul unui animal, centrul de gravitate se deplasează la fiecare schimbare de atitudine
(poziție) a membrelor. Rezultă deci o anumită complicație pentru analiza mecanismului săriturii.
Inteligența acestui mecanism necesită atât noțiunea cinematică cât și cea dinamică a săriturii, adică
cunoașterea mișcării și a forțelor de acțiune.

Analiza cinematică a săriturii, precum cea a tuturor mișcărilor unui animal, a devenit ușor accesibilă
prin fotocromografie.

M și D care traduc seria de poziții pe care fiecare punct al corpului l-a ocupat succesiv în spațiu la
momente echidistante.

Figura 1 reprezintă atât pozițiile succesive ala picioarelor , brațelor și al umărului unui om care
execută o săritură în lungime de pe loc, adică fără alergare (elan) în prealabil ( am retranșat din
această figură imaginile care preced și care urmează săritura propriu zisă). Linii punctate au fost
trasate pentru a clarifica această figură: una arată direcția de impulsie în momentul în care corpul
părăsește solul; cealaltă înclinată invers, corespunde ultimei direcții a aterizării. Bisectoarea unghiului
format de cele doua linii este verticală și reprezintă axul parabolei pe care se va mișca centrul de
gravitație.

Dar pentru că centrul de gravitație se deplasează în corp la fiecare schimbare de atitudine, a trebuit
să determinăm poziția centrului pentru un anume număr de atitudini (mișcări) reprezentate prin
crono fotografie, înainte de a construi parabola descrisă și chiar pentru determinarea liniilor de
construcție despre care am vorbit.

În acest scop, domnul M. Demeny, preluând o metodă imaginată de Borelli, a măsurat cantitatea a
cărui centru de gravitație se deplasează urmând axul corpului în diferite mișcări ale brațelor și
picioarelor; este după această determinare că am putut verifica, că centrul de gravitație al corpului
descrie în mod exact o parabolă. Dar un punct al corpului considerat separat nu se deplasează
urmând această linie; vedem, deci, că partea superioară a corpului se apleacă dacă picioarele se
ridică; este chiar condiția necesară de menținere a centrului de gravitație pe traiectoria sa parabolică.

Aceste date geometrice sunt suficiente , fiind cunoscută greutatea corpului, pentru a determina
efortul efectuat în timpul săriturii, deoarece construcția parabolei indică înălțimea la care acest punct
a fost ridicat.

Efortul într-o săritură oblică este suma eforturilor urmând verticala și urmând orizontala. Nu am
considerat aici decât prima parte a efortului, care se rezumă prin produsul greutății corpului după
înălțimea urcării.

Din aceste date se poate deduce de asemeni cantitatea mișcării imprimată masei corporale în
momentul în care aceasta părăsește solul.

Construind după alte imagini fotografice, curba accelerației verticale a centrului de gravitație înainte
de momentul în care corpul a părăsit solul, am obținut legea variației forței de impuls care urmează
verticala. Curba care reprezintă această variație a forței de impuls are o arie proporțională cu
cantitatea mișcării dobândite de corp urmând verticala.

Analiza dinamică a mijlocului dinamografului oferă un control experimental al determinantelor

indicate aici și ne oferă, pentru majoritatea actelor de locomoție, o măsură directă a cantităților de
mișcări imprimate corpului.

Când presiunea verticală a picioarelor arătată de dinamograf este superioară greutății corpului, ea
exprimă în fiecare moment , prin acest exces, forța de impulsie care imprimă corpului o accelerare
verticală. Aria curbei dinamografice va măsura cantitatea de mișcare comunicate corpului prin
acțiunea musculară. Experiența a arătat că această curbă este suficientă, în general, pentru a da
legea mișcării într-o săritură. Operând pe același subiect observăm:

1 Că dacă ariile de impulsie sunt egale, oricare ar fi forma curbelor, săritura va avea aceeași înălțime;

2 Că, pentru ariile inegale, acestea sunt proporționale cu rădăcina pătrată a înălțimii săriturii;

3 Că , pentru săritori diferiți sau pentru un om care are o greutate adițională , la egalitatea înălțimii
săriturii, ariile sunt proporționale greutății totale ridicate.

Figura 2 corespunde a doua sărituri în care, plecând din poziția ghemuit, aceeași persoană a sărit la
înălțimi variate. În curbele superioare, ordonatele DC și D’C’ sunt proporționale înălțimii săriturilor.
Curbele inferioare exprimă, prin ariile lor hașurate, cantitățile mișcării comunicate corpului în cele
două sărituri. În aceste figuri reprezentate la dimensiuni mai mari , am constatat că ariile sunt
proporționale cu rădăcinile pătrate ale înălțimilor săriturilor.

Aceleași figuri, arată de asemeni că nu intensitatea absolută a efortului influențează asupra înălțimii
săriturii, ci cantitatea mișcării, adică rezultatul eforturilor prin durata lor, rezultat care corespunde
ariei curbei. Deci, în aceste figuri, cea mai mică săritură corespunde efortului cel mai intens, dar de
asemeni cel mai scurt; astfel încât, pentru ariile de impulsie egale și care corespund săriturilor de
aceeași înălțime poate exista o infinitate de forme diverse ale curbei dinamografice, un efort intens,
dar scurt, putând totdeauna echivala cu un efort mai slab, dar de lungă durată.

Prin intermediul celor două metode pe care le -am descris, am putut analiza în diversele lor
elemente, diferitele tipuri de săritură pe care omul le poate efectua.

Distingem în această privință săriturile în înălțime și cele în lungime, cele executate de pe loc și cele
cu elan. Nu este posibil să expunem în detaliu aceste diferite feluri de sărituri, cărora le sunt
întotdeauna aplicabile legile balisticii.

Fotografia arată cum viteza orizontală dobândită într-o alergare se combină cu viteza verticală
imprimată corpului prin săritura propriu zisă pentru a da corpului impulsii variate în funcție de scopul
urmărit. Ea arată, de asemeni că înălțimea obstacolului depășit într-o săritură nu corespunde aceluia
care și-a ridicat centrul de gravitație al corpului deasupra solului, ci ea depinde mai mult de poziția
membrelor inferioare în momentul trecerii peste obstacol. ( Flexia picioarelor are un efect complex:
de o parte ele ridică picioarele deasupra obstacolului care trebui trecut, dar, pe de altă parte,
ridicând centrul de gravitație în interiorul corpului, ea duce în jos corpul într-o cantitate egală.
Diferența dintre aceste doua efecte contrarii se adaugă ridicării centrului de gravitație pentru a
realiza înălțimea săriturii).

În final, în momentul aterizării, cantitatea de mișcare pe care corpul a efectuat-o de jos în sus, se
regăsește de sus în jos și trebuie anulată. Când privim dinamograful , doar o parte din această
cantitate de mișcare se regăsește în curba trasată; cantitatea dispărută poate folosi la evaluarea
efortului interior absorbit de organe.

Aterizarea, ca și impulsia, poate prezenta faze variate: executantul, adăugând intensitatea și durata
eforturilor rezistente, va căuta să realizeze felurile de coborâre pentru care presiunea pe sol va avea
cea mai mică intensitate: ceea ce numim amortizarea aterizării. Ideal în acest caz fiind executarea
unei presiuni constante pe sol și prelungite în timpul duratei în care mișcarea centrului de gravitație
va fi întârziat în mod uniform. Câteva din liniile dinamografe și fotografii arată că săritorii
experimentați se apropie de aceste condiții.

Acțiunea mușchilor în timpul aterizării este deci de a produce un efort de rezistență; efectuează acte
intime care caracterizează contracția lor. Dar ceea ce face diferența între efortul impulsiv sau exterior
și efortul de rezistență sau interior, este că, în timpul aterizării, mușchii contractați cedează și se
alungesc prin forța exterioară care îndoaie membrele, în timp ce, în actul de impulsie fac efortul
exterior scurtându-se și redresând articulațiile îndoite ale membrelor.

În toate actele de locomoție observăm astfel o alternare între efortul impulsiv și cel de rezistență; ori
în acest ultim caz se pare că mușchiul acumulează în el energie capabilă să devină apoi efort impulsiv:
faptul următor încercă să demonstreze.

Dacă executăm succesiv doua sărituri în înălțime dând de fiecare dată toată puterea de care suntem
capabili, întotdeauna a doua săritură are înălțimea mai mare decât prima săritură.

Înmagazinarea efortului în mușchiul întins dă acestuia, de la începutul celei de-a doua sărituri, o forță
elastică foarte mare la care în timpul primei sărituri mușchiul nu a atinge decât treptat. Ori, cum
accelerația imprimată centrului de gravitație al corpului este proporțională cu forța care acționează
asupra lui, ea va fi mai mare în cea de a doua săritură iar înălțimea săriturii va fi mai mare.

„Acțiunea adjuvantă a mișcării brațelor în timpul săriturii corespunde aceluiași mecanism; avantajul
unui elan asupra înălțimii săriturii se explică prin considerații de același ordin. Înainte de a se lansa ,
alergătorul îndoaie membrele inferioare pentru a încetinii viteza și realizează un efort de rezistență
pe care mușchii săi îi vor restitui în parte.

Astfel, observăm că după alergare, săritura efectuată cu bătaie pe un singur picior are frecvent o
înălțime mai mare decât săritura de pe loc unde împingem pe ambele picioare. Dezvoltarea acestor
propuneri scurte își va găsi dezvoltările pe care le include.”