Cuprins

imprima
prolog
Toate cele bune!
Ashley
Inelul
Descoperirea de noapte
spaghete
La cercul de pietre
Ou!
Multe întrebă ri …
...si un singur raspuns
Plecat din oras!
Haos!
detenţie
Un nou prieten
Mut
lumina lunii
Prin noapte
Camera
Descoperit!
leagă nul nopții
neașteptat
Roz
Prieteni
epilog
Informatia autorului
 Cuprins

imprima
prolog
Toate cele bune!
Ashley
Inelul
Descoperirea de noapte
spaghete
La cercul de pietre
Ou!
Multe întrebă ri …
...si un singur raspuns
Plecat din oras!
Haos!
detenţie
Un nou prieten
Mut
lumina lunii
Prin noapte
Camera
Descoperit!
leagă nul nopții
neașteptat
Roz
Prieteni
epilog
Informatia autorului
 Publicată ca o carte electronică Ravensburger în 2014

Ediția tipă rită este publicată de Ravensburger Buchverlag Otto Maier GmbH

© 2014 de Michael Peinkofer și Ravensburger Buchverlag Otto Maier GmbH

Publicarea acestei lucră ri este mediată de agenția literară Peter Molden, Kö ln.
Editare: Iris Praël
Coperta și ilustrații interioare: Helge Vogt

Toate drepturile asupra acestei că rți electronice sunt rezervate de că tre Ravensburger Buchverlag Otto
Maier GmbH, Postfach 1860, D-88188 Ravensburg.

ISBN 978-3-473-47542-1

www.ravensburger.de
Cu sute de ani în urmă,
în timpul Evului Întunecat...

În lumina rară a lunii care se filtra prin nori, inelul de pietre abia era vizibil pentru ochiul
uman. Privirea grifonului, însă , stră punse întunericul cu uşurinţă . De îndată ce a ză rit ținta,
și-a îndoit aripile și a plonjat. Abia cu puțin timp înainte de pă mâ nt și-a desfă șurat din nou
aripile și a frâ nat că derea.
Vâ ntul nopții îl tră gea pe el și pe că lă rețul să u, câ nd grifonul a aterizat ușor în cerc.
Cavalerul bă tu gâ tul animalului, apoi descă lecă . Armura i-a zbunâ it încet, mantia i s-a
clă tinat.
„Malagant!” a strigat cavalerul cu voce tare, dar vâ ntul i-a dus cuvintele fă ră să i se
ră spundă .
Grifonul pufni și își aruncă neliniștit capul, zgâ riindu-se de pă mâ nt. — E în regulă , îi
spuse liniștitor cavalerul animalului mare, care avea trup de leu și cap și aripi de pasă re de
pradă . — E în regulă , bă trâ nă .
Deodată se auzi un zgomot în afara cercului de piatră . Cavalerul și grifonul lui ridicară
privirea.
„Cine este?” a întrebat cavalerul în întuneric. Din nou nici un ră spuns. Dar de parcă
umbrele nopții s-au însuflețit, între blocurile de piatră a apă rut o siluetă . Cavalerul nu a fost
deloc surprins. Slujitorii haosului stă pâ neau unele arte întunecate.
Vizitatorul ciudat purta un halat din material negru. Gluga atâ rna jos, ascunzâ ndu-i fața,
dar cavalerul știa cu cine avea de-a face.
 — Malagant, mâ râ i el. — Deci ai curajul să vii aici pâ nă la urmă ?
Stră inul și-a tras gluga înapoi. Era ceva mortal în fața lui scufundată . Un jar de ră u augur
stră lucea din ochii adâ nciți.
„Uiți că această întâ lnire a fost ideea mea”, a contrazis el, dezvă luind dinții.
"Ce vrei?"
— Vorbesc cu tine, spuse Malagant. — Te-ai gâ ndit vreodată câ t ar trebui să dureze
această luptă nefericită dintre noi?
— Adesea, recunoscu cavalerul.
„Odinioară eram mulți – acum suntem doar noi doi. Suntem singurii care au mai ră mas,
ultimii cavaleri ai cerului.”
„Sunt ultimul cavaler”, a contrazis că lă rețul grifon. „Ai mers pe o cale greșită . Uite ce s-a
întâ mplat cu tine!”
 Malagant și-a aruncat mantia pe spate pentru a dezvă lui armura neagră de dedesubt. „Este
adevă rat: suntem pe pă rți diferite”, a recunoscut el. „Chiar și așa, lupta nu trebuie să
continue pentru totdeauna. Se poate termina chiar în această noapte.”
„Ce sugerezi?” întrebă prudent cavalerul. — Un armistiţiu?
— Pace, spuse simplu Malagant.
„Cum ar trebui să funcționeze?” Cavalerul grifon clă tină din cap. „Lumina și întunericul se
exclud reciproc, după cum bine știi.”
— Poate, recunoscu Malagant. „Dar trebuie să ne luptă m între noi pentru asta? De ce nu
lă să m oamenii să decidă singuri în ce direcție vor să meargă ? Ne luptă m de atâ ția ani și uite
unde ne-a dus! Mulți dintre noi am plă tit bă tă lia cu viața noastră , ră zboinici curajoși ca tine
și mine. Nu îți dorești și tu să te odihnești? să -ți depună în sfâ rșit sabia?
— Foarte mult, a trebuit să recunoască cavalerul.
"Ca si mine. Prin urmare, vă ofer un tratat de pace.”
„De ce să te cred, Malagant? Nu partea ta a început ră zboiul?"
„Dar acum este timpul să punem capă t”, a insistat bă rbatul în armură neagră . „În caz
contrar o va face continuă și mai departe și în cele din urmă distruge omenirea!”
„Asta e adevă rat”, trebuia să recunoască cavalerul.
„Să lă să m asta! Dacă oamenii vor să -și decidă singuri soarta în viitor, am fă cut destule
pentru ei. Tot ce trebuie să faci este să -ți lași sabia în urmă , ceea ce vreau să spun.” Cu asta,
Malagant și-a scos sabia, cu lama ei înnegrită abia vizibilă în întuneric, și a izbit-o în
pă mâ nt. Apoi a pă șit în centrul cercului de piatră , cu mâ inile ridicate. „Ce este acum?” a
întrebat el. — Vrei să -mi urmezi exemplul?
Cavalerul a ezitat.
S-a uitat în jur după grifon. Animalul devenise și mai neliniştit și clă tină din cap violent.
Nu avea încredere în Malagant. Nu după ce le fă cuse ră zboinicul negru grifonilor. Dar avea
cavalerul de ales? Nu trebuia să facă totul pentru a preveni viitoare vă rsă ri de sâ nge? Cine a
fost el să refuze o ofertă de pace?
Deși grifonul a protestat zgomotos și a trimis un țipă t strident în noapte, cavalerul și-a
scos sabia și a împins-o și el în pă mâ nt. Apoi și el a fă cut drum spre centrul cercului de
piatră .
„Să ne dă m unii altora cuvâ ntul că nu va mai curge sâ nge”, a spus el.
„Un cuvâ nt între frați”, a afirmat Malagant.
Apoi s-au înfruntat unul pe altul.
Cavalerul Griffin și Ră zboinicul Dragon.
„Să dă m mâ na și să pecetluim pacea”, sugeră cavalerul și era pe cale să dea mâ na cu
Malagant – câ nd auzi un zgomot urâ t.
Era un șuierat, ră gușit și periculos, iar creșterea dincolo de cercul de piatră era ceva
imens de mare și amenință tor: o formă neagră cu gâ t lung, cu ochi care stră luceau purpuriu
în întuneric. Aburul zbura și mirosul de fum și sulf umplea aerul. Atunci cavalerul vă zu
râ njetul de pe chipul osos al lui Malagant.
— Ce credule ești, spuse Malagant în timp ce creatura din spatele lui creștea la
dimensiuni colosale. În timp ce își întindea aripile, parcă ceva ar fi înghițit luna. S-a fă cut
deodată atâ t de întuneric.
— Tu... m-ai înşelat, a spus cavalerul.
— Nu, nu a fost de acord Malagant. „Ră zboiul se va termina chiar în această noapte, iar
după aceea va fi pace. Dar altfel decâ t ți-ai imaginat.”
Dragonul a pă truns în cerc. Acolo unde trupul lui solzis s-a izbit de pietrele ridicate,
acestea au că zut sau s-au rupt. Grifonul țipă asurzitor. Cavalerul a vrut să se întoarcă mișcă -
te să -și ia sabia - dar nu a funcționat! Nu putea face niciun pas.
„Ești uimit, nu?” Malagant și-a dat capul pe spate și a râ s. „Mi-am luat mă suri de
precauție!”
"C-ce ai facut?"
Abia acum cavalerul a observat semnele zgâ riate în pă mâ nt - rune magice care aruncau o
vrajă în jurul lui. S-au asigurat că nu se poate apă ra.
— Am așteptat mult timp acest moment, spuse Malagant, întorcâ ndu-se că tre dragonul
uriaș care stă tea în spatele lui. „Devorax, explică -i prietenului nostru de ce lupta lui s-a
încheiat. Spune-i de ce am câ știgat ră zboiul.”
Cu un fluier înspă imâ ntă tor, dragonul a aspirat aerul rece al nopții în plă mâ ni, apoi s-a
auzit șuieratul flă că rii urlâ nd în pieptul lui. În clipa urmă toare, a scuipat foc și a
transformat cercul de piatră într-o mare de flă că ri.
Numele ei era Melody.
Melody Campbell. Nu chiar un nume comun. Dar pă rinții ei iubeau muzica și melodiile,
așa că bă nuiesc că nu s-au putut abține. Din pă cate, acest nume era aproape singurul lucru
pe care Melody îl mai ră mă sese de la pă rinții ei. Amâ ndoi muriseră câ nd ea era foarte mică
- într-un tragic accident de feribot. De atunci, ea locuiește cu bunica ei, Fay, pe care o numea
pur și simplu „Bunica”, la vechiul han de piatră de pe strada principală . Stone Inn era o
pensiune în care s-ar caza turiștii de pe continent dacă veneau pe insulă pentru drumeții
sau alpinism. Lucruri extraordinare nu s-au întâ mplat niciodată aici.
Câ nd ceasul deșteptă tor a sunat dimineața și Melody s-a dat jos din pat, știa aproape
exact ce ziua avea să aducă : trezire, școală , teme - și multe necazuri între ele. De fapt, ea nu
avea nimic împotriva tră irii pe o insulă . Îi plă cea să fie jos la malul mă rii, cu vâ ntul care urlă
în jurul stâ ncilor și valurile bă tâ nd pe plajă . Tot ce își dorea cu adevă rat era o schimbare.
Nici în acea dimineață , Melody nu a avut senzația că era pe cale să se întâ mple ceva
special. S-a ridicat, a intrat în baie și s-a privit în oglindă .
Pă r roșu drept.
Ochi verzi.
Piele palida.
pistrui în jurul nasului.
În timp ce alte fete din clasa ei - în special Ashley McLusky - aveau un corp model, corpul
lui Melody ară ta mai degrabă ca și cum l-ar fi împrumutat de la un bă iat. Așa că nici nu a
încercat să se stilizeze. La școală , ea purta pantaloni și pulovere negre ca toată lumea.
Acasa, insa, a preferat sa poarte camasi de flanel cu model in carouri si in toate culorile
posibile, cu blugi si cizme. Bunica ei spunea mereu că o fă cea să semene un pic cu tată l ei
câ nd avea vâ rsta ei. Ș i ea a crezut că e destul de grozav. Chiar dacă nu a urcat tocmai pe
scara popularită ții.
Câ t despre prieteni, ea chiar avea doar una. Locuia la câ teva case mai jos și se numea
Roddy McDonald. Pă rinții lui aveau un mic magazin de animale de companie în Brodick,
unde locuia Melody. Brodick era un mic oraș-port unde toată lumea îi cunoștea pe toată
lumea. Uneori asta a fost bine, alteori ră u, în funcție. În situații de urgență , vecinii s-au
ajutat reciproc - așa cum au fă cut-o anul trecut, câ nd s-a întrerupt curentul peste insulă .
Cu toate acestea, zvonurile s-au ră spâ ndit pe insulă ca un incendiu. Mai ales câ nd erau
vești proaste. Ș i au fost destul de mulți dintre cei la Melody și Granny Fay în ultima vreme.
Stone Inn, deținut de familia lui Melody timp de patru generații, era la fel de bun. Bunica
Fay avea datorii uriașe. Nu cu banca, ci cu un bă rbat pe nume Buford McLusky, un
dezvoltator bogat care deținea deja jumă tate din insulă .
Acum dorea și el Stone Inn, să -l dă râ me și să pună în locul lui un hotel nou-nouț. Asta a
fă cut-o doar supă rată pe Melody, dar aproape că i-a frâ nt inima să rmanei ei bunici.
Cu toate acestea, a salutat-o fericită pe Melody câ nd a intrat în acea dimineață în
bucă tă rie, care mirosea a unt, scorțișoară și stafide.
„Bună dimineața iubire!” a strigat bunica Fay, zâ mbind în felul în care numai ea putea.
Câ nd Melody era mică și încă mai credea în spiriduși, bunica ei o pă ruse întotdeauna ca pe
o vră jitoare înțeleaptă , cu obrajii ei trandafiri și cocul alb. "Ai dormit bine?"
„Mulțumesc, nu mă pot plâ nge”, a ră spuns Melody.
— La mulți ani, spuse bunica, strâ ngâ nd-o strâ ns în brațe, mirosind a mentă și lavandă ca
întotdeauna. "Fie ca toate dorintele tale sa devina realitate."
— Mulțumesc, bunicuță .
„Ț i-am fă cut clă titele tale preferate.” Bunica fă cu semn că tre masă , unde un teanc
parfumat de ele era deja îngră mă dit. „Din pă cate, nu am un alt cadou pentru tine anul
acesta. Ș tii, dragi bani…” Zâ mbetul dispă ru de pe față , ochii ei lă crimați.
— Nu-ți face griji, bunicuță , spuse Melody. "Totul va fi bine. Banca ne va da cu siguranță
banii, apoi McLusky nu ne poate da afară .”
„Dacă spui asta.” Oftă ea. „Ești o fată dră guță , Melody. Ș i câ t de mare ai crescut! Pă rinții
tă i ar fi atâ t de mâ ndri dacă te-ar putea vedea acum.”
"Da? Așa crezi? Melody se uită puțin la ea însă și, puțin pierdută .
„Sigur.” Zâ mbetul a revenit pe chipul bunicii. „Acum stai jos”, i-a spus ea lui Melody,
servind atâ t de multe delicii, încâ t vechea masă din bucă tă rie aproape că s-a pră bușit:
clă tite cu gem și ciocolată caldă – pur și simplu cerească .
De aceea, Melody a recunoscut mai tâ rziu cu calm că bicicleta ei avea o anvelopă pe care
a trebuit să o peticească înainte de a putea merge la școală . Ziua ei de naștere a fost o zi ca
oricare alta.
Nu știa încă câ t de mult ar trebui să greșească .
Roddy aștepta la intersecție.
Pe lâ ngă faptul că era puțin speriat uneori, era foarte bine. Întrucâ t el și pă rinții lui
locuiau chiar lâ ngă drum, el și Melody se cunoșteau de o mulțime de ani și se jucaseră
împreună în groapa cu nisip. Dar acesta nu era singurul motiv pentru care erau prieteni.
Roddy era mai scund decâ t majoritatea bă ieților de vâ rsta lui și puțin dolofan, cu ochelari
groși și pă r care pă rea electrizat. La fel ca Melody, a preferat să fie acasă și și-a bă gat nasul
în că rți, pe care le-a devorat ca și cum alții mă nâ ncă chipsuri de cartofi. De aceea era la fel
de popular printre bă ieții de la școală iubește așa cum o face Melody cu fetele, așa că aveau
de fapt multe în comun. Erau spirite înrudite, într-un fel.
— Bună dimineața, Melody, îl salută Roddy de departe și stră lucea pe toată fața lui
palidă . "La mulți ani!"
„Te-ai gâ ndit la asta?” Melody și-a oprit bicicleta și a coborâ t. „Asta ești amabil din partea
ta!”
— Sigur, spuse Roddy. „Ș i am chiar și un cadou pentru tine!” Cu asta și-a deschis geanta
bicicletei și a scotocit de parcă ar fi trebuit să caute ceva. Apoi, cu un gest mă reț, a evocat un
cadou împachetat în hâ rtie colorată . Era puțin zdrobită , iar arcul de pe el s-a mototolit, dar
asta nu i-a atenuat entuziasmul lui Roddy.
„Pentru tine!” a anunțat el entuziasmat.
"Sincer?"
El a dat din cap neră bdă tor.
Melody a luat cadoul și l-a desfă cut. A ieșit o eșarfă de lâ nă , mov cu dungi roșii-portocalii.
 — Culorile tale preferate, spuse Roddy. „Am tricotat-o singur. Mama mi-a ară tat cum se
face.” Un zâ mbet mâ ndru s-a ră spâ ndit pe chipul lui plinuț. Apoi a devenit brusc serios. "Iti
place de el?"
„Îmi place de el?” Melody nu s-a putut abține să nu-l îmbră țișeze pe Roddy. „Acesta este
cel mai bun cadou pe care l-am primit vreodată de ziua mea. Mulțumesc!"
— Uf, spuse Roddy ștergâ ndu-și sudoarea de pe frunte. „Dar sunt foarte fericit pentru
asta. Am crezut …"
„Este frumos”, a asigurat Melody și și-a pus fularul imediat. Nu o deranja că nu se
potrivea prea bine cu uniforma școlii. Era pufoasă , moale și caldă pră jită .
Apoi cei doi au plecat spre școală , deja întâ rziaseră destul de mult.
Liceul Arran era în Lamlash, urmă torul oraș de pe strada principală . Dimineața se simțea
ca un furnicar cu toți studenții care roiau peste tot pâ nă câ nd în sfâ rșit începe cursul.
Pentru Melody și Roddy, mersul prin curtea școlii era ca și cum ai alerga la mă nușă . La
urma urmei, nu ai știut niciodată cine te va ataca. La început, în această dimineață , totul
pă rea să meargă bine. Dar chiar dacă era ziua lui Melody, nu era ziua ei. Pentru că la
intrarea în clasă stă tea Ashley McLusky.
Ashley a fost de departe cea mai populară fată din școală , un vis blond pe două picioare -
sau Coșmar, în funcție de cum ai privit-o. Toți bă ieții o iubeau, chiar și cei care spuneau că
nu sunt deloc interesați de fete. Iar fetele o admirau și ar fi dat cine știe ce să fie ca ea.
Ashley a avut întotdeauna cele mai noi haine și cel mai scump telefon mobil, precum și un
pudel mic cu blană vopsită în roz, care se numea Pom Pom. O ducea peste tot, chiar o ducea
la școală , deși animalele erau de fapt interzise acolo.
Dar nimeni nu a spus nimic împotriva asta. Pentru că tată l lui Ashley era Buford McLusky
- omul care voia să dă râ me Stone Inn și care deținea jumă tate din oraș.
„Serios, oameni buni! Ce este asta?” le-a spus Ashley lui Kimberley și Monique, cele două
prietene ale ei cele mai bune, care o orbiteau mereu ca doi sateliți în jurul Pă mâ ntului. „Este
la furie în lumea modei?”
Melody i-a luat o clipă să înțeleagă că Ashley se referea la eșarfa pe care i-o dă duse
Roddy.
— Serios, Campbell, continuă Ashley să tachineze. „Ș tim cu toții că te îmbraci cu prost
gust. Dar faptul că purtați acum dungi cu uniforma de școală și în acele culori oribile, este
chiar inacceptabil! Ș i cine a luat chestia aia? tricoturi? Un orb cu un singur braț? Sunt multe
greșeli acolo!”
Monique și Kimberley chicotiră vesele. Fața lui Roddy a devenit roșie. Furia ardea în
stomacul lui Melody ca o bomboană înghițită , dar ea a decis să -și țină gura. Remarcile lui
Ashley McLusky erau ca un robinet care picura – au fost enervante la început, dar te-ai
obișnuit cu ele în timp. De asemenea, ceartele cu Ashley se terminau întotdeauna cu Melody
nevoită să meargă la director și să obțină detenții. Ș i nu avea chef să -și petreacă ziua de
naștere în detenție. Așa că a trecut pe lâ ngă Ashley în clasă fă ră un cuvâ nt, ceea ce nu i-a
plă cut deloc.
„Nu asculți, Campbell?” strigă ea după ea. "Vorbesc cu tine!"
— Sigur, recunoscu Melody. — Dar nu eu cu tine.
Sperâ nd că asta va rezolva problema, Melody s-a retras pe banca ei din spatele să lii de
clasă . Dar a fost o zi agitată .
În tot acest timp, Ashley șoptește prietenilor ei, iar Melody îi vedea scriind și schimbâ nd
mici mesaje. Bineînțeles că au fiert ceva, iar Melody știa că o va face Scopul acestor planuri
a fost Ea a hotă râ t să fie atentă , chiar dacă în cele din urmă n-ar fi prea bine.
Bomba a explodat în ultima oră . Fetele fă cuseră sport la doamna Brown și se aflau în
dressing câ nd au apă rut Ashley și cele două umbre ale ei.
"Hei Campbell!"
Melody ridică privirea.
„Bine”, a spus Ashley, stâ nd în fața ei, ținâ ndu-și pudelul în brațe, care pă rea cel puțin la
fel de veninos ca ea. „Din moment ce nu știi nimic despre modă , am decis să -ți oferim un
mic îndrumare.” Ea dă du din cap că tre Kimberley, care apucă fă ră ceremonie eșarfa pe care
o luase Melody de la Roddy.
„Hei!” strigă Melody. "Ce vrea sa insemne asta? Dă -l imediat înapoi!”
„Ce este?” a fă cut bofă Ashley în timp ce mâ ngâ ia pomul. — Ești atașat de câ rpă ?
„A fost un cadou”, a explicat Melody.
„Desigur, cine ar cumpă ra așa ceva?” Ashley a ridicat din umeri. „Cine a fă cut de fapt
chestia asta urâ tă ? Poate bunica ta decrepită ? Sau prietenul tă u prost, dihorul?
Celelalte fete au râ s. Nu doar Monique și Kimberley, dar și restul clasei, care se adunaseră
curios în jurul lor.
„Dă eșarfa înapoi!” a cerut Melody. — La faţa locului!
— Îl vei primi imediat înapoi, a liniştit Ashley. „Dar așa cum arată chestia aia, nu poți să -l
porți. Violet și portocaliu nu merg deloc. Ai nevoie urgent de tutoring în chestiuni de
„styling”. Negrul face furori acum, nu știai asta?”
Monique fă cu un pas înainte și puse ceva pe podea. Era o oală neagră ca beznă pe care
caprele o furaseră evident din atelierul portarului. Kimberley și Monique au scos capacul -
și în clipa urmă toare scufundau eșarfa în vopsea!
„Nu!” strigă Melody, dorind să sară în sus. Dar a fost reținută de alte câ teva fete care
doreau să stră lucească în fața lui Ashley. În primul râ nd, Sondra Lucklin, de departe cea mai
înaltă fată din clasă . Melody a ripostat câ t a putut de bine, dar nu a avut nicio șansă
împotriva lui Sondra. Ș i așa că Melody a trebuit să privească neputincioasă cum cadoul lui
Roddy era îndesat în vasul cu vopsea cu râ sete ră ută cioase.
Lacrimile îi curgeau în ochi. Roddy fă cuse atâ tea probleme să -i fie pe plac. Dar acum
munca lui era doar o câ rpă neagră .
 — Deci, spuse Ashley mulțumită . „Te face să ară ți mult mai bine decâ t înainte. Încearcă -l
acum!”
Kimberley a ridicat câ rpa cu două degete și a venit cu ea spre Melody - și și-a dat seama
că trebuie să plece imediat.
Ea a bă tut cu piciorul în dificultate și Sondra a urlat ca o geamandură de ceață , se pare că
Melody i-a prins degetele de la picioare. Simți că strâ nsoarea Sondrei se slă bește. În clipa
urmă toare, se smulsese și că zuse cu capul peste cap din vestiar.
"După ! Adu-o înapoi!” o auzi pe Ashley strigâ nd.
Melody a alergat pe culoar câ t a putut de repede, ceea ce nu a fost deloc ușor pentru că
încă era destul de fă ră suflare de la ora de educație. În ciuda acestui fapt, ea a ieșit din
clă direa școlii fă ră să fie prinsă . Dar unde acum?
Nu a putut ajunge la bicicletă pentru că ar fi fugit direct în brațele urmă ritorilor ei. Așa că
cel mai bine este să mergi în oraș și să cauți undeva o ascunză toare.
A alergat pe lâ ngă școală , pe stradă . Celelalte fete au țipat furioase în spatele ei - și au
ajuns repede din urmă . Deodată , Melody coti pe o stradă laterală , apoi pe o alee îngustă
mă rginită cu case vechi de piatră , apoi imediat într-o alta – și stă tea brusc în fața ușii cu
inscripția:

CURIOSITĂ Ț IILE lui CLUE

Melody nu-și putea da seama dacă era o coincidență cea care o adusese aici sau dacă , în
disperarea ei, pur și simplu luase calea familiară . Dar un lucru era clar: anticariatul
bă trâ nului domnului Clue era salvarea ei. Așa că a urcat cu furtună scă rile și a dat buzna
înă untru.
Clopoțeii vâ ntului deasupra ușii i-au întâ mpinat cu un sunet cald. Apoi o învă luie un
întuneric liniștitor, împâ nzit cu miros de hâ rtie veche și piele noduroasă . Abia acum, în
tă cere, Melody și-a dat seama câ t de tare îi bă tea inima.
Prin geamul murdar al ușii de la intrare, își putea vedea urmă ritorii nă vă lind afară ,
țipâ nd să lbatic și fluturâ nd eșarfa murdară ca pe un trofeu. Se pare că nu observaseră încă
dispariția lui Melody. Ț ipetele s-au stins.
Melody ră suflă uşurată .
Deocamdată a fost salvată .
— Bună , spuse o voce adâ ncă în spatele ei.
Uimită , Melody s-a învâ rtit - și l-a înfruntat pe domnul Clue. Se aplecă și se uită în jos la ea.
Ș i asta spunea ceva pentru cineva care avea aproape doi metri înă lțime. Fața lui ridată
încadrată de pă r alb plutea deasupra ei, ochii lui cenușii și înțelepți că utâ nd-o.
Nimeni de pe insulă nu știa exact câ ți ani avea domnul Clue. Unii au spus că a venit în
Arran abia la sfâ rșitul anilor 1970, alții au jurat că a locuit aici pentru totdeauna. De fapt,
era un bă trâ n bă trâ n destul de ciudat despre care circulau cele mai nebune zvonuri.
Pâ nă și hainele lui erau foarte neobișnuite. Peste pantaloni urâ ți din catifea și o că mașă
albă cu o cravată care îl fă cea să arate ca un profesor de la Oxford, obișnuia să poarte o
halat de catifea verde închis, care era probabil de vâ rsta lui. Totuși, nu s-ar fi despă rțit
niciodată de vechea chestie, pe care o purta și în afara casei. Din această cauză , unii oameni
au susținut că nu avea dreptate la cap, dar nu era adevă rat. În orice caz, Melody nu
cunoștea pe nimeni care să fie aproape la fel de inteligent ca domnul Clue. Citise mai multe
că rți decâ t bunica Fay și, cu siguranță , era mai inteligent decâ t toți profesorii ei la un loc.
„Melodie!” a scapat el surprins, iar fața lui deja lungă s-a întins și mai mult.
„Bună ziua, domnule Clue”, a salutat Melody și a ridicat din umeri puțin jenată .
„Ce te aduce aici în acest moment? N-ar trebui să fii la școală ?"
— De fapt, da... a recunoscut ea, oarecum stâ njenită .
— Ești din nou pe fugă ?
Melody dă du din cap, stâ njenită . Dacă ea învă țase un lucru, era că nu avea rost să -l
pă că lească pe domnul Clue.
 „Ganca ă știa”, a înfuriat el, apropiindu-se de ușa de sticlă pentru a privi afară . Dar de la
Kim Berley, Monique și ceilalți nu se vedeau nică ieri. „Câ nd vor înceta să -ți facă viața
mizerabilă ?”
— În ziua în care voi absolvi, spuse Melody ridicâ nd din umeri. — Probabil că nu înainte.
Domnul Clue a râ s încet și a sunat ca o canapea veche care scâ rțâ ia. — Cel puțin ți-ai
pă strat simțul umorului, spuse el. "Asta e important. Mai ales într-o zi fericită ca astă zi.”
Ea îl privi surprinsă . "Ş tii …?"
— Desigur, o întrerupse el cu un râ njet. "La mulți ani."
„Mulțumesc”, a ră spuns Melody, nedumerită .
„Orice vrei, e al tă u”, a adă ugat domnul Clue, surprinzâ ndu-i.
"Scuze, ce?"
„Poți alege ceva din magazinul meu”, a explicat el, ară tâ nd cu un gest larg spre rafturile,
dulapurile și vitrinele care erau înghesuite pâ nă la refuz.
"C... într-adevă r?"
„Ce e cu tine azi, copile?” Își înclină capul și își puse brațele slabe pe șolduri. „În caz
contrar, nu ești atâ t de lent în asimilare!”
— Nu, ră spunse Melody, dâ nd din cap. "Vreau să spun da", se corectă ea şi clă tină din cap.
A fost complet luată prin surprindere. Stă tea uimită în fața tuturor comorilor care erau
îngră mă dite în magazinul domnului Clue. Melody știa că mulți oameni, în special adulții,
credeau că toate chestiile astea erau niște gunoaie. Dar asta a fost destul de stupid, pentru
că magazinul domnului Clue era o adevă rată comoară cu tot ce-ți putea dori inima. Trebuia
doar să -l recunoști.
În primul râ nd, bineînțeles, au existat tră să turile turistice care au fost vâ ndute pe toată
insula - de la că rți poștale și tricouri ieftine pâ nă la pahare de bere cu tematică insulară ,
brelocuri și mici replici ale pietrelor celtice care au fost gă site pe Arran.
Ceea ce Melody gă sea mult mai interesant, totuși, erau numeroasele că rți care înghesuiau
rafturile – volume antice, legate în piele, multe dintre ele scrise în latină . Sau în gaelică ;
aceasta era limba vorbită anterior în Scoția. Doar câ țiva oameni mai stă pâ neau. Bunica Fay
o învă țase pe Melody câ teva cuvinte, așa că știa, de exemplu, că leabhar înseamnă „carte” și
ribhinn înseamnă „fată ”.
Melody fusese întotdeauna interesată de trecut. Citise nenumă rate povești, despre
luptă tori îndră zneți și periculoase că lă toriile de descoperire acționau și îi plă cea să se
amestece în lucruri vechi. A fost un pic ca a intra într-o mașină a timpului și a pleca într-o
aventură grozavă . Au existat o mulțime de astfel de descoperiri în magazinul domnului Clue
și fiecare pă rea să spună o poveste proprie: erau armuri ruginite și să bii zimțate și un topor
de luptă despre care se spunea că nu aparținea nimeni altul decâ t eroului național scoțian
„Braveheart”. William Wallace; o colecție de coarne pe perete și un lup împă iat care pă rea
gata să se arunce asupra clientului nebă nuit; o vitrină plină pâ nă la refuz cu scoici și fosile
rare, pietre semiprețioase și cioburi de diferite dimensiuni din să pă turi celtice și romane;
râ nduri de borcane de zidă rie în care pluteau într-un lichid galben șopâ rle, șerpi și alte
reptile moarte; vaze antice de toate formele și dimensiunile, unele cu caractere chinezești
pe ele; nenumă rate cutii din lemn cu curiozită ți mari și mici; o mașină de scris veche care
avea cel puțin o sută de ani și o mulțime de alte lucruri și unelte al că ror scop nici mă car
nu-l ghicise Melody. Ș i peste toate se întindeau praful și patina unui timp trecut, misterios.
Cu toată abundența, lui Melody nu i-a fost ușor să aleagă . O vreme a cochetat cu o hartă
veche a insulei înainte de a se îndră gosti de o oglindă sculptată cu un labirint extraterestru.
Apoi i-a venit ideea să ia o vază chinezească pe care să o aducă bunicii Fay, dar domnul Clue
a spus că cadoul era doar pentru ea. Așa că a continuat să se uite în jur. S-a tâ râ t pâ nă și în
cele mai strâ mte și mai pră fuite colțuri, unde mirosea a mucegai și a ulei vechi și aveai
nevoie de o torță pentru a vedea orice.
Ș i acolo l-a gă sit. Într-o cutie veche de lemn.
Erau broșe și fibule și chiar și câ teva medalii de pe vremea lui Napoleon. Dintr-o dată ,
însă , ceva albastru turcoaz pă rea să se aprindă în confuzie. Melody a scotocit în cutie după
sursa de lumină – și a ajuns să țină un inel în mâ nă .

Totuși, nu era unul dintre cei pe care le puteai cumpă ra de la un bijutier. Era complet
netedă și rama avea forma unui ochi. Sculptat în piatra turcoaz era un simbol - o mâ nă sau
o gheară , din câ te se putea da seama.
Deși argintul era pă tat în negru și Melody nu prea îi pă sa de bijuterii, era cumva
fascinată de chestia asta. Ș i deja a fost luată decizia: acesta ar trebui să fie cadoul ei de ziua
ei!
Ea s-a întors cu grijă la lumina zilei. Câ nd domnul Clue a vă zut inelul, a ridicat o
sprâ nceană . „Hm”, a fost tot ce a fă cut. Expresia lui încrețită se întunecă .
„Este ceva în neregulă ?” a întrebat Melody. — Ai spus că am libertatea de a alege.
„De ce vrei acel inel al tuturor lucrurilor?” a întrebat domnul Clue categoric. — Dacă crezi
că este deosebit de valoros, va trebui să te dezamă gesc.
— Nu-mi pasă , a asigurat Melody. „Cred că inelul este grozav. Si deasemenea …"
 „Da?” a întrebat domnul Clue.
„În plus, mai devreme am avut impresia că piatra s-a luminat pentru scurt timp”, a
ră spuns ea. „Poate că a fost doar reflexia lanternei, dar mi s-a pă rut un pic ca...”
"Precum ce?"
— Ei bine, spuse Melody, puțin stâ njenită , parcă m-ar fi sunat inelul.
"De fapt?"
Melody dă du din cap. — Ș tiu că e o prostie, desigur, dar eu...
„Unii oameni,” îl întrerupse domnul Clue, „nici mă car nu ar recunoaște un miracol dacă
s-ar întâ mpla chiar sub ochii lor. Cred că ar trebui să pă strezi inelul.”
"Serios?"
"Natural. Un indiciu de Cassander se ține întotdeauna de cuvâ nt, spuse bă trâ nul,
închizâ ndu-și mâ na în jurul inelului. „Fie ca darul meu să vă aducă multă bucurie”.
— Mulţumesc, domnule, spuse Melody – şi se înclină spontan. De ce a fă cut asta, nu a mai
putut spune în clipa urmă toare. Pă rea pur și simplu lucrul potrivit de fă cut, iar bunica ei o
învă țase să aibă încredere în instinctele ei.
„Cu plă cere.” Domnul Clue îi fă cu cu ochiul de sub sprâ ncenele sale albe ca ză pada. „Ș i
acum ar trebui să fii în drum spre casă . La urma urmei, nu vrem ca bunica ta să -și facă griji.
Are destule în farfurie zilele astea”.
„Așa este”, a trebuit să recunoască Melody – și în același timp îi era rușine că nu se
gâ ndise la Granny Fay și Stone Inn în tot acest timp.
Ea și-a strecurat inelul pe degetul ară tă tor drept acolo unde abia încapea, apoi a pă șit
spre uşă și a privit cu grijă afară .
Coasta pă rea senină .
„La revedere, domnule Clue, și vă mulțumesc!” Ș i ea s-a strecurat afară , însoțită de
sunetul clopoțelului vâ ntului.
Melody se strecură cu grijă înapoi la școală . Din fericire, Ashley și hoarda ei nu erau
vă zute nică ieri, așa că și-a împachetat lucrurile pe care le lă sase în urmă în grabă și s-a dus
să -și ia bicicleta.
Nu ajunsese pe strada principală câ nd a început să plouă puternic.
Chiar nu era ziua ei.
Se simțea lipsită de griji și liberă .
Am mers cu viteza fulgerului peste dealuri și vă i, peste pă duri și mlaștini și pe lâ ngă
versanții înză peziți ai Că derii Caprei, care se înă lțau deasupra insulei ca o santinelă uriașă
de piatră . Apoi s-a repezit pe vale și de-a lungul râ ului cu o viteză uluitoare, apoi din nou
abrupt în sus, pentru a că dea în abis o clipă mai tâ rziu.
Melody a vă zut pă mâ ntul venind spre ea, pă mâ ntul maro și iarba pă tată . Dar nu i-a fost
frică , pentru că în clipa urmă toare că derea a fost încetinită și zborul să lbatic a continuat.
Avea chef să țipe de bucurie, era atâ t de ușoară ...
"Melodie!"
Cineva i-a spus numele. Vocea suna vag familiară , dar ea se prefă cea că nu o aude. Ea nu
voia să se termine zborul, voia să continue să planeze prin aer...
"Melodie!"
Vocea strigă din nou, mai tare de data asta. Fă ră tragere de inimă , Melody clipi – și se
trezi în clipa urmă toare.
Spre dezamă girea ei, nu era sus în aer, ci acasă în patul ei, în podul mic al hanului de
piatră pe care îl ocupa.
Fusese doar un vis.
Dar ce om! Acesta nu a fost unul dintre acele vise pe care le ai după ce ai mâ ncat prea
multă pizza sau ai vizionat un film de groază seara. Nu, acest vis fusese benefic și la fel de
clar ca și cum ea ar fi experimentat efectiv zborul să lbatic. Melody simțise vâ ntul în pă rul ei.
Ș i chiar și acum, în timp ce stă tea treaz și drept în patul ei, simțea că simte mirosul picant al
pă durilor și al mlaștinilor.
Deodată își aminti vocea care o chemase. Ea a venit din vis? Sau chiar le-a auzit? Vocea a
trezit-o?
 Inima bă tâ nd cu putere, Melody a ascultat tă cerea întunecată a camerei ei, dar tot ce
putea auzi era ceasul deşteptă tor ticâ nd pe noptiera ei. În schimb, Melody a observat
altceva.
Inelul domnului Clue, care ză cea lâ ngă ceasul cu alarmă , stră lucea!
La început, Melody a crezut că simțurile ei îi jucau feste, așa că și-a frecat cu putere ochii.
Ș i câ nd nici asta nu a ajutat, ea și-a ciupit de braț.
Dar stră lucirea a ră mas.
Melody s-a tâ râ t la noptieră pentru a arunca o privire mai atentă la piatră . În ciuda
stră lucirii, inelul nu radia că ldură , ea putea doar să -l ridice. Așa că nu se înșela: inelul
stră lucise de fapt în magazin și apoi se stingea. Dar de ce stră lucea din nou acum?
Ciudat…
Pentru o clipă , Melody se gâ ndi să o trezească pe bunica Fay. Dar ea a respins rapid
gâ ndul, nevrâ nd să -și supere bunica. A avut vocea misterioasă ceva de-a face cu stră lucirea?
Melody tremura. Puse cu grijă inelul înapoi pe noptieră și se întinse din nou, dar desigur că
somnul era exclus. Din nou și din nou clipi la piatra albastră stră lucitoare.
"Melodie!"
„Da?” Ea a să rit în sus.
A adormit pentru scurt timp și a visat din nou? Sau chiar a auzit vocea? Pă rea să fi venit
de afară ...
Melody se ridică repede din pat. Era frig în camera ei și îngheța în că mașa de noapte. Cu
toate acestea, s-a gră bit spre fereastră și a privit afară . În timp ce majoritatea camerelor
turistice aveau vedere la mare, camera ei și cea a bunicii erau orientate spre uscat. În
lumina lunii, Melody putea vedea dealurile din spatele casei, marginea apropiată a pă durii
și...
„Nu se poate!”, a exclamat ea.
Nu era și o stră lucire albastră peste creastă ? Melody se repezi la noptieră și luă inelul. El
radia din ce în ce mai intens cu câ t ea se apropia de fereastră . Ce însemna asta?
Pe cealaltă parte a dealului se aflau ră mă șițele unui stră vechi cerc celtic de piatră , despre
care s-au spus tot felul de povești înfricoșă toare. Melody tremura, dar în același timp i-a
fost stâ rnită curiozitatea.
În acel moment inelul s-a stins.
— Hei, se ră sti Melody, scuturâ nd inelul ca o lanternă care se terminase baterie.
Dar nu a ajutat.
Ș i afară , peste dealuri, era din nou doar cerul întunecat al nopții. Ce naiba se întâ mpla?
Melody ră mase trează mult timp în noaptea aceea.
Ea nu a putut gă si un ră spuns.
"Serios acum?"
Roddy o privi cu ochii mari. Podul nasului îi zvâ cni și ochelarii îi tremurau, așa cum se
întâ mpla întotdeauna câ nd era entuziasmat de ceva.
— Dacă îți spun așa, protestă Melody. „Lucrul a stră lucit ca un bec. Ș i ceva stră lucea acolo
și peste dealuri.”
— Chiar ciudat, spuse Roddy. Se pare că îi era greu să creadă povestea lui Melody. Dar, în
calitate de cel mai bun prieten al ei, el a fă cut toate eforturile și ea i-a acordat meritul
pentru asta.
Ziua începuse prost. Din moment ce Melody stă tuse trează atâ t de tâ rziu noaptea, ar fi
dormit prea mult dimineața. Dacă Roddy nu i-ar fi sunat la ușă , ar fi întâ rziat la școală
bă rbați. Cam au reușit. Cu toate acestea, nu a fost timp să -i spun lui Roddy despre
experiența nopții. Abia acum, la ora prâ nzului, li s-a ală turat Melody. Au fost spaghete cu
chiftele, ca întotdeauna cu mult prea multă sare. În timp ce mâ ncau, se uitară la inelul pe
care Melody îl pusese pe tava din fața ei.
„De fapt, nu arată foarte impresionant”, a spus Roddy. — Cu excepția semnului gravat.
— Ai vă zut vreodată așa ceva?
A scuturat din cap. „Inelul pare să fie destul de vechi. Poate a venit de la un că pitan. Sau
un negustor bogat care aparținea unei bresle.”
„Asta încă nu explică de ce uneori începe să stră lucească dintr-o dată ”, a obiectat Melody.
Puteau să vorbească destul de sincer, pentru că sala de mese era atâ t de aglomerată , ca la
fiecare prâ nz, încâ t cu greu se auzea propriile cuvinte.
 „Poate că există într-adevă r o lumină încorporată ”, sugeră Roddy. „ Ceva de genul acesta
se poate face cu tehnologia LED și o baterie mică .”
„Ș i cum ră mâ ne cu stră lucirea de deasupra dealului? Ar trebui să fie și lumini LED ?”
Melody își puse furculița jos și apucă inelul. „Nu, trebuie să fie altceva în spate. Ș i o să aflu”.
„Îți mai mă nâ nci spaghetele?” a vrut să știe Roddy.
„Nu.” Își împinse farfuria pe jumă tate plină spre el, iar el o mâ nca cu neră bdare. Melody
nu-i mai era foame, ghicitoarea inelului îi cerea toată atenția.
„În seara asta”, a anunțat ea, „am să ajung la capă t. Esti in?"
„Eu?” Un tă iței lungi i-a bă tut în gura lui Roddy. Un strop de sos de roșii a aterizat pe
ochelari.
„Nu, fratele tă u geamă n invizibil”, a ră spuns Melody. — Desigur că tu, cine altcineva?
„Crezi că este o idee bună ?” a întrebat Roddy.
"Esti speriat?"
„Prostii.” El clă tină din cap, cu pă rul încâ lcit zburâ nd. „Dar nici noi nu ar trebui să ne
gră bim în nimic. Nici mă car nu știm despre ce este vorba în acest inel.”
— Vreau doar să aflu, insistă Melody. „De cealaltă parte a dealului de unde venea
stră lucirea se află cercul antic de piatră . Poate că are ceva de-a face cu asta.”
„The Celtic Stones?” Acum și apetitul lui Roddy pă rea să scadă . Ș i-a coborâ t furculița.
"Eşti serios?"
"Sigur de ce nu?"
„Ș tii ce spun oamenii despre asta. Pe vremuri, druizii cutreierau acolo. Ș i la un moment
dat în Evul Mediu se spune că acolo a avut loc o bă tă lie sâ ngeroasă . Un adevă rat masacru!”
„Ș i dacă da – asta a fost acum o veșnicie”, a contracara Melody. — Sau ți-e teamă că vechii
druizi ar putea fi încă pe acolo?
— Nu glumi despre asta, spuse Roddy ofensat.
— Îmi pare ră u, nu am vrut să te sperii.
— Nici tu.
„Dar trebuie să existe o explicație pentru toate acestea”, a insistat Melody. "Deci ce este?
Ești sau nu?”
Roddy pă rea că trebuie să se gâ ndească mai întâ i la asta. Ș i-a scos paharele și a șters cu
grijă sosul de roșii de pe pahar. „Ș i vocea aia chiar ți-a strigat numele?” a întrebat el.
— Da, recunoscu Melody. „Dar ar fi putut fi și doar un vis”.
„Dacă nu ar fi fost un vis? Dacă ar fi fost într-adevă r spiritele druidilor?
— Atunci spune-mi de unde îmi cunosc numele, obiectă Melody.
Această obiecție pă rea să aibă sens pentru Roddy.
— În regulă , a explicat el după ce și-a pus ochelarii la loc.
— Deci ești înă untru?
El a dat din cap.
"Excelent. Apoi ne întâ lnim la miezul nopții în seara asta...”
 "Uite! Uite pe cine am ajuns acolo?"
Melody nu trebuia să se uite să știe cui îi aparținea vocea care țipă . A pus repede inelul
deoparte, abia atunci și-a ridicat privirea.
Era Ashley, desigur, însoțită , ca de obicei, de Kimberley și Monique și toți se prefă ceau că
nimic nu sa întâ mplat cu o zi înainte. Cei trei aveau pă rul lung strâ ns înapoi și purtau o
cantitate copioasă de machiaj pe față . Ară tau ca indienii pe că rarea ră zboiului.
— Ai dispă rut destul de repede ieri, a spus Ashley. Pom Pom aruncă o privire din poșeta
de piele de pe brațul ei și mâ râ i ostil. — Nici mă car nu am terminat încă .
„Probabil a fost din cauza sfaturilor tale de modă ”, a contracara Melody.
„Așa credeam.” Ashley și-a dezvă luit dinții albi stră lucitori într-un râ njet. „Un bump ca
tine pur și simplu nu apreciază ajutorul meu. A fost cel mai bun lucru de fă cut cu acel lucru
oribil al unei eșarfe.”
Roddy tresă ri.
Melody îi spusese ce se întâ mplase, iar privirea pe care i-o arunca lui Ashley era în mod
corespunză tor ostilă . Nu îndră znea să se plâ ngă . Pentru că Ashley avea deja un iubit,
Maxwell Fraser, și era cu două grade peste ei și era cel mai bun sportiv din școală . Era, de
asemenea, un prost urâ t că ruia îi plă cea să împingă și să -i hă rțuiască pe alți studenți.
Ashley și el erau o potrivire perfectă .
„La ce te uiți, Ferret?” se ră sti Ashley că tre Roddy. „Mă nâ ncă -ți spaghetele!”
„Mulțumesc.” Roddy împinse farfuria de lâ ngă el și își încrucișă brațele. — Mi-am pierdut
pofta de mâ ncare.
"Asa de? Ce pă cat!” Ashley îi apucă farfuria. „Aș putea să -i dau restul lui Pom Pom, dar
pur și simplu nu-i place mâ ncarea de aici. Din fericire, tată l meu are prietenii mei și mi se
livrează propriul prâ nz. Am mâ ncat chifteluțe de somon pe o salată verde astă zi.”
— Bine pentru tine, mâ râ i Melody.
— Lucrurile astea sunt total necomestibile, a adă ugat Ashley, privind în jos la farfurie. —
Deși – poate că e bun pentru un singur lucru.
Cu acestea, a fă cut un pas înainte și înainte ca Melody să poată reacționa sau chiar să
spună ceva, a turnat porția ră masă de spaghete peste cap. „Oferă pă rului culoare și
elasticitate”.
Paralizată de dezgust, Melody simți sosul de roșii cald și uleios curgâ ndu-i pe tâ mple, pe
față și pe gâ t, pâ nă sub pulover. Ochii i-au ars. Au venit apoi tă ițeii, care au alunecat peste
pă r și umeri și au aterizat în cele din urmă pe masă . Melody a devenit roșu aprins de jenă
pentru că toate conversațiile din cantină se opriseră și toți ochii erau ațintiți asupra ei.
La început au fost doar câ teva chicoteli. Apoi cineva a pufnit și în clipa urmă toare nimeni
nu l-a oprit. Râ sete ră ută cioase au zguduit sala. Râ sete dedicate exclusiv Melody Campbell,
fata slabă cu pă rul roșu cu spaghetele pe cap.
Ea a stat acolo doar o clipă . Era prea îngrozită ca să facă ceva, prea uluită de atâ ta
ră utate. Deși s-a luptat, ochii i s-au umplut de lacrimi și, deodată , a să rit în picioare și a fugit
din cantină , însoțită de batjocuri. „Melody!” îl auzi pe Roddy strigâ nd de undeva în spatele
ei, dar nu-i pă sa. Voia doar să scape, să scape repede.
Primul ei traseu a condus-o la toaletă , unde a deschis robinetul și a încercat să se curețe
singură . Ea și-a scos tă ițeii din pă r și a clă tit sosul, dar asta nu a schimbat faptul că ară ta ca
un șoarece că zut într-o oală de ciorbă : pă rul îi era ud și gras și mirosea a usturoi, iar
puloverul era stropit cu sos de roșii. Vederea în oglindă era doar înfioră toare.
— Nu înțelegi, nu?
Melody se întoarse.
Ashley stă tea în pragul ușii deschise, cu un pompon în brațe.
„Ce vrei de la mine?” Melody încă plâ ngea, cu vocea tremurâ ndă . — De ce nu mă poți lă sa
în pace?
„Cine știe?” Ashley a ridicat din umeri în timp ce-și mâ ngâ ia pudelul. „Poate pur și simplu
nu te încadrezi în această școală ”.
"Cine a zis asta? Tu?"
Ashley s-a uitat la ea ca un râ me pe care-l ză rise pe farfuria ei de salată . — Ești un învins,
Campbell. La fel ca acel dihor cu care stai mereu. Ș i ca bunica ta.”
— Lasă -mi bunica afară din asta, șuieră Melody.
„Bă trâ na este la fel de ciudată ca tine, asta e sigur. Iar casa în care locuiești este o
groapă .”
— Hanul de Piatră este cel mai vechi han de pe insulă , mâ râ i Melody furioasă .
„Ș i așa arată . Este o criză și nu are locul aici - la fel ca tine. Din fericire, tată l meu o va
șterge. Ș i m-am hotă râ t să o fac pe cealaltă .”
"De ce atunci? Nu ți-am fă cut nimic!”
— Ești aici, explică Ashley în propria ei logică . „Este suficient. Această școală nu are loc
pentru învinși ca tine.”
„Ș i unde crezi că ar trebui să merg?” a întrebat Melody. „Acesta este singurul liceu din
jur!”
„Serios?” a întrebat Ashley, fă câ ndu-și o grimasă pe chipul ei perfect machiat, cu un
regret prost prefă cut. „O adevă rată rușine. Atunci trebuie doar să pleci.”
Cu asta, s-a întors pe că lcâ ie și a dispă rut. Melody voia să alerge după ea și să se arunce
asupra ei, dar asta n-ar fi fă cut decâ t să înră ută țească lucrurile. Așa că s-a mulțumit să -și
clă tească și restul de sos de roșii din pă r. Câ nd ieșea pe hol, îi auzea pe unii dintre colegii ei
șoptind despre ea. Unii chiar au ară tat cu degetul spre ei.
Melody nu a suportat mult. De fapt, ea nu era o truncă . Spre deosebire de Ashley și
prietenii ei, unde profesorii se întorc mereu ochiul închis. Dar un lucru era sigur: doamna
Gulch ar fi trebuit să se descurce fă ră Melody la ora de artă în această după -amiază .
Drumul pâ nă la dulapul ei și de acolo la bicicleta ei pă rea nesfâ rșit, cu fețe râ njitoare
ră ută cioase pâ ndind peste tot. Vestea incidentului de la cantină se ră spâ ndise prin școală ca
focul. Chiar și cei care nu fuseseră acolo ei înșiși erau acum bine informați.
 Melody era foarte bucuroasă că afară ploua: pe de o parte, ploaia a spă lat restul
mirosului de usturoi, pe de altă parte, vă lurile cenușii erau ca o perdea care se închidea cu
milă în spatele ei.
Dar dacă credea că toate acestea erau destule probleme pentru o zi, s-a înșelat total.
Pentru că , în timp ce conducea de-a lungul drumului de coastă pâ nă la stâ nca în spatele
că reia se afla hanul de piatră , auzea deja un zgomot și bubuit ciudat, în ciuda ploii
torenţiale. Ș i câ nd a ocolit în sfâ rșit stâ nca, Melody a putut să o vadă și pe ea: vehicule de
construcții și excavatoare! O macara cu o minge de demolare!
S-au rostogolit ca o armată dușmană – direct spre Hanul de Piatră , care se ghemuia
cenușiu și înfricoșat la poalele dealurilor.
Bunica Fay tocmai ieșea din casă în șorțul ei alb, cu fața îmbujorată . Singură , pă rea
pregă tită să stea în calea mașinilor...
"Oh nu!"
Melody a pedalat. Dintr-o dată ce s-a întâ mplat la școală nu a mai contat, nu a mai contat
chestia cu spaghetele. Singura ei preocupare era bunica Fay.
Melody a condus câ t a putut de repede de-a lungul drumului și apoi pe aleea cu pietriș.
Pe un curs să lbatic de slalom, ea și-a fă cut drum între excavatoare și camioane pâ nă la
curtea hanului. Ea a să rit de pe bicicletă și a împins-o fă ră grijă .
"Bunicuţă !"
Melody s-a repezit la ea și s-au îmbră țișat, aproape ca doi naufragiați, în timp ce furtuna
exploda în jurul lor. Mașinile de construcții s-au apropiat din toate pă rțile, de parcă s-ar fi
temut că vechea clă dire ar putea fugi și că , prin urmare, calea ei va trebui tă iată .
Pentru o clipă , pă rea că nu aveau de gâ nd să se oprească deloc și că vor distruge hanul de
piatră pe loc. Dar apoi s-au oprit și motoarele au fost oprite. Un bă rbat robust, purtâ nd o
vestă fluorescentă și o cască cu marca McLusky, a coborâ t dintr-unul dintre camioane și s-a
îndreptat spre ei prin curtea de față .
„Tu!” a spus bunica Fay indignată . "Ce înseamnă asta? Mi-ai speriat de moarte pe
nepoata mea și pe mine.”
— Îmi pare ră u, doamnă , spuse maistrul, mestecâ nd gumă . — Am ordinele mele.
— Atunci vei primi instrucțiuni noi acum, spuse bunica Fay hotă râ t. „Înlă turați imediat
vehiculele dumneavoastră de pe proprietatea mea. Stone Inn este încă proprietatea mea!”
— Hanul de Piatră o face, dar nu și țara din jurul lui, explică maistrul zâ mbind. „Totul
este al domnului McLusky și are dreptul să parcheze pe el câ te vehicule de construcții
vrea”.
Melody și bunica ei schimbară o privire. Așa că de aceea vehiculele s-au oprit la ceva
distanță - erau parcate pe terenul lui McLusky.
„Asta... e scandalos”, a certat bunica Fay. „Crezi că un singur oaspete se va pierde într-o
pensiune înconjurată de mașini de construcții?”
 „Nu am nimic de-a face cu asta, doamnă ”, a asigurat maistrul, ridicâ nd labele defensiv.
„Alt site, dacă știi ce vreau să spun”.
Ș i-a luat la revedere de la cască , apoi el și oamenii lui au plecat. Vehiculele de construcție
au ră mas, asediind Hanul de Piatră ca niște mașini de ră zboi un castel medieval.
„U... și acum?” a întrebat-o Melody pe bunica ei. Ceea ce se întâ mplase la școală i s-a pă rut
dintr-o dată complet lipsit de importanță . — Ce se va întâ mpla acum, bunicuță ?
Bunica Fay nu a ră spuns imediat.
Ea doar stă tea acolo cu o expresie strâ nsă și se uita la aparate. „Acum”, a spus ea în cele
din urmă , „devine grav, copilul meu. Dacă banca nu ne ajută , s-a terminat”.
După tot ce se întâ mplase, Melody chiar nu mai avea chef să investigheze secretul inelului.
Dintr-o dată i s-a pă rut lipsit de importanță .
Dar, unul, Roddy ar fi așteptat la punctul de întâ lnire la ora stabilită . Ș i în al doilea râ nd,
aceasta a fost probabil ultima lor șansă de a înțelege ghicitoarea; odată ce hanul de piatră a
fost vâ ndut și bunica ei și ea au fost nevoite să se mute în altă parte, s-ar putea să fi ratat
ocazia.
A trecut mult timp pâ nă câ nd bunica Fay a adormit în acea noapte. Melody o auzea
zvâ rcolindu-se și întorcâ ndu-se neliniștită în patul ei. În cele din urmă , totuși, respirațiile
sforă iitoare constante și blâ nde au anunțat că somnul o cuprinsese pe bă trâ nă . Melody s-a
ridicat în liniște, s-a îmbră cat din nou și a urcat pe fereastră . S-a coborâ t pe conducta de
scurgere pâ nă pe acoperișul micii anexe care gă zduia mașina bunicii Fay – un vechi VW
Beetle – și de acolo pâ nă la pă mâ nt. Ș i-a luat repede bicicleta și a mers cu ea pâ nă la punctul
de întâ lnire convenit, vechea stație de autobuz de deasupra stră zii principale. Oricum a
întâ rziat. A ajuns în sfâ rșit la stația de autobuz la zece minute după miezul nopții, unde
Roddy o aștepta deja.
„Iată -te în sfâ rșit”, a bolborosit el entuziasmat și cu ochelari tremurâ nd. "Am crezut …"
— A trebuit să aștept ca bunița să adoarmă , spuse Melody. — A durat ceva timp astă zi.
„Pot să mă prezint. Întregul oraș vorbește despre faptul că McLusky a adus
buldoexcavatoarele.”
— Da, confirmă Melody cu amă ră ciune. — Vorbește serios de data asta.
Roddy îşi strâ nse pumnii. „Tă iatul ă la slă bă nog și mizerabil. Mi-aș dori să ..."
 — E în regulă , îl întrerupse Melody și zâ mbi slab. "Mulțumiri. Pentru că ai venit, vreau să
spun.”
„Sigur.” Zâ mbi și el. "Esti bine? Ai dispă rut atâ t de repede de la școală astă zi.”
— Mi-am pierdut pofta de spaghete, spuse Melody ridicâ nd din umeri.
„Pot să înțeleg asta.” Roddy dă du din cap. „Ș i încă ești sigur că ar trebui să facem asta?” a
întrebat el apoi.
„Da.” Totuși, nu era atâ t de sigură ca la prâ nz.
— Ai inelul la tine?
Melody a dat din cap și a scos-o din buzunar.
„Nici mă car nu se aprinde.” Roddy aproape că pă rea puțin uşurat.
— Nu, recunoscu Melody. "Nu in seara asta."
— Ș i nici tu n-ai auzit vocea stră inului?
"Nu. Dar poate că mă cheamă doar în vise. Ș i azi nu am dormit încă . Ea își puse inelul.
„Hai să verifică m, bine? Apoi mă odihnesc. cuvâ nt de onoare.”
— Bine, spuse Roddy ridicâ nd din umeri.
Au plecat, mai departe pe drum și apoi pe drumul de pă mâ nt care ducea în dealuri. Atâ ta
timp câ t poteca le-a permis, au pedalat, dar apoi a devenit atâ t de stâ ncos încâ t au fost
nevoiți să descalece și să împingă .
Deja încetase să plouă seara, acum norii chiar se destră maseră puțin, încâ t lumina lunii
scalda dealurile în lumină albastră . Ceața ză cea în goluri, strecurâ ndu-se sub jachetele lor și
înghețâ ndu-le.
— Incomod, spuse Roddy.
— Destul, recunoscu Melody, întrebâ ndu-se ce caută de fapt aici. Poate că Roddy avea
dreptate. A fost o idee prostească să te strecori pe aici în întuneric în loc să fii acasă într-un
pat cald.
"Melodie!"
Vocea emoționată a lui Roddy o smulse din gâ nduri. Se oprise și se uitase cu gura că scată
la mâ na ei. Inelul începuse să stră lucească din nou, același albastru stră lucitor ca în noaptea
precedentă ! Ș i câ nd Melody se uită drept în față peste dealuri, se gâ ndi că poate distinge și
acolo o stră lucire palidă .
„Vezi și tu asta?” a întrebat ea pentru a fi sigură .
— Da, confirmă Roddy, cu vocea tremurâ ndă de entuziasm. — Deși cu greu îmi vine să
cred.
Au mers mai departe. Inelul pă rea să stră lucească din ce în ce mai puternic pe mă sură ce
lumina se stingea peste creastă , ca și cum piatra inelului ar fi absorbit energia.
— Înfricoșă tor, șopti Roddy.
„Destul”, a fost de acord Melody – totuși nu s-a putut abține să nu meargă mai departe.
Au ajuns pe creasta dealului. În spatele lor se întindea drumul de coastă și marea, undele
ei spargeau lumina lunii; în fața lor se întindea o vale largă , de cealaltă parte, pă durea
întunecată și cerul gri se îmbinau fă ră probleme. În mijlocul golului se aflau ruinele celtice,
o colecție de blocuri mari de piatră care fuseseră aduse aici în vremuri stră vechi și dispuse
în cerc.
Nu era nici pe departe la fel de mare și impresionant ca cel din Stonehenge, care, prin
urmare, era mult mai faimos; și nu toate pietrele au stat drepte. Cu toate acestea, turiștii au
tot venit să se minuneze de clă direa veche de aproximativ trei mii de ani. Majoritatea
stă tuseră anterior la Stone Inn; în seara asta au stat la hotelurile lui Buford McLusky.
Melody aruncă o privire spre Roddy. "Gata?"
„Nu știu.” Se strâ mbă el. — Încă nu-mi place chestia asta.
"De ce nu? De ce i-ti este frica?"
"Nu mi-e frica."
„Haide, atunci”, i-a șoptit Melody și a coborâ t dealul spre cercul de piatră . Ș i-a lă sat
bicicleta sus, spre deosebire de Roddy, care a tot împins-o pe a lui și practic s-a agă țat de ea.
Cu câ t se apropiau de monument, cu atâ t stră lucirea inelului creștea.
„Ce înseamnă asta?” a întrebat Roddy.
„Nu știu. Dar cred că suntem în locul potrivit aici, spuse Melody în timp ce pă și în cerc.
Lumina albastră a inelului a scos la iveală personaje ciudate pe pietrele vechi de milenii,
care semă nau puțin cu runele pe care Melody le-a recunoscut din că rțile domnului Clue:
personaje alungite cu câ rlige și steaguri atașate, dar și cu înflorituri misterioase ră sucite.
— Înnebunesc, comentă Roddy mirat.
— Incredibil, încuviinţă Melody. Amâ ndoi fuseseră aici de multe ori – cel mai recent cu
cursul de artă a doamnei Gulch, cu câ teva să ptă mâ ni în urmă . Dar aceste simboluri nu i-au
lovit niciodată . Poate că nici nu fuseseră acolo înainte...
— Poate că e lumina lunii, spuse Roddy.
„Sau la ring. Poate face semnele vizibile mai întâ i”, a subliniat Melody. A pă șit încet și cu
evlavie în centrul cercului. Puteai vedea clar că stră lucirea atâ t a inelului, câ t și a
simbolurilor a devenit și mai puternică .
„Tată l meu mi-a spus odată că aici se țineau ritualuri”, a spus Roddy, cu ochelarii
tremurâ nd din nou. — Poate că are ceva de-a face cu asta.
„Cine știe!” Melody ajunsese de cealaltă parte a cercului de piatră ; stră lucirea se
diminuase. Pe mă sură ce s-a întors la mijloc, a devenit din nou mai puternic.
„Este cu adevă rat o nebunie”, a spus Roddy, care stă tea încă pe margine și nu se putea
hotă râ să intre pe vechiul site. — Ș tii de ce îmi amintește asta?
Melody îl privi întrebă toare.
— La un dispozitiv de urmă rire, spuse Roddy. „Numai cu lumină în loc de sunete”.
"Vrei să spui …?"
„Sigur, cu câ t ești mai aproape, cu atâ t stră lucește mai mult.”
 — Hm, fă cu Melody. Gâ ndul merita analizat. Ea a fă cut câ țiva pași și a pă ră sit centrul
cercului - stră lucirea s-a diminuat. Câ nd s-a întors în direcția opusă , a crescut din nou. Si nu
numai atat…
— Uh, Melody?
Melody se întoarse. Dacă Roddy pă rea nervos înainte, vocea lui era de-a dreptul
înspă imâ ntă toare acum. "Ce este?"
„T... pă mâ ntul”, a spus bă iatul, ară tâ nd în jos.
Melody se uită în jos și tresă ri. Chiar și pă mâ ntul de sub picioarele ei stră lucea!
Peste tot a început să sclipească și să mocnească , un model extraterestră care se întindea
peste cercul de piatră . De asemenea, a început să stră lucească acolo unde stă tea Melody. Ea
se dă du înapoi, intimidată înapoi la marginea ruinelor. De acolo, ea și Roddy au privit cum
modelul se întindea pe podea, ca și cum ar fi fost desenat de o mâ nă invizibilă . Treptat, a
devenit complet și deodată cei doi prieteni și-au dat seama la ce se uitau.
„T... ă sta nu este un tipar”, a exclamat Roddy, surprins.
— Nu, aprobă Melody pe neră suflate. — Este un schelet.
Nu era nicio îndoială .
Ceea ce stră lucea acolo pe pă mâ nt era conturul unui craniu și multe oase. Un craniu
destul de mare, însă , și oase destul de mari...
„Un dinozaur”, a exclamat Roddy entuziasmat.
„Acest loc a fost studiat de multe ori de oameni de știință ”, știa Melody. „Abia anul trecut
au fost câ teva. Dacă ar fi fost oase de dinozaur în pă mâ nt, cu siguranță le-ar fi gă sit.”
— Atunci ce înseamnă asta?
"Nu știu. Dar stră lucirea devine mai puternică pe mă sură ce merg în acea direcție; si
scade cand il lovesc pe celalalt. De fapt, pare a fi un fel de stâ lp indicator.”
„Oh, da?” Roddy zâ mbi acru. Era evident că mai degrabă ar fi ghicit greșit.
 Melody se coborî la pă mâ nt, trecâ nd mâ na cu inelul foarte aproape de contururile
stră lucitoare. Nu a durat mult pentru a gă si locul unde stră lucirea era cea mai puternică .
— Iată , spuse ea, marcâ nd locul cu o bucată de lemn pe care a înfipt-o în pă mâ nt.
"Ce este acolo?"
— Trebuie să să pă m aici, anunţă Melody hotă râ t.
— Sapă , repetă Roddy ca un ecou.
"Exact. Ai o lopată cu tine?”
„Nu”, a susținut Roddy.
„Hai, nu te preface. Ș tiu că ai unul în geantă .”
 Bă iatul a ră mas acolo o clipă . Apoi, mormă ind, a desfă șurat suportul de pe bicicletă și a
scotocit într-unul dintre cei doi saci. În cele din urmă , a dezgropat o cazmă pliabilă de tipul
celor folosite în armată . Unchiul lui Roddy era în armată și i-a luat chestia asta acum câ țiva
ani.
Fă ră tragere de inimă , Roddy desfă cu unealta, apoi se ală tură lui Melody în cercul de
piatră .
— Bine, mâ râ i el. „Dar nu prea adâ nc. Ș i numai de dragul tă u.”
„E în regulă .” Ea îi dă du un semn încurajator din cap și el împinse cazma în pă mâ nt. Solul
era umed de ploaie și foarte moale. Cu toate acestea, după doar câ teva lopeți, Roddy
transpira pe frunte. Ochelarii i s-au aburit, a suflat nori de abur în aerul rece al nopții.
— E destul de obositor, spuse el cu voce joasă . „Câ nd mă gâ ndesc că aș putea să stau în
pat chiar acum și să visez la un cheeseburger uriaș, atunci...” Se opri brusc.
„Ce este?” a vrut să știe Melody.
— Cred că am dat peste ceva.
S-au uitat unul la altul.
— Du-te, a cerut Melody și Roddy a continuat să sape. Acum îl cuprinsese și curiozitatea.
Din nou și din nou a scufundat cazma și a dezgropat pă mâ nt. Apoi s-a întins pe burtă și a
ajuns atâ t de adâ nc în gaură , încâ t brațul i-a dispă rut aproape pâ nă la umă r. Expresia i s-a
ră sucit de efort, câ nd pă rea să tragă de ceva, care a fost eliberat cu un sunet pocnit la scurt
timp după aceea. În același timp, stră lucirea a devenit atâ t de intensă , încâ t prietenii au fost
orbiți de ea.
Pentru o clipă , n-au putut vedea nimic, de parcă fulgerele ar fi fulgerat în jurul cercului
de piatră . În clipa urmă toare, însă , speria sa terminat. Deodată , ruina a că zut înapoi într-un
asemenea întuneric, încâ t ochii lui Melody și ai lui Roddy au trebuit să se obișnuiască din
nou. Apoi au putut vedea ce tră sese Roddy din adâ ncurile întunecate și acum stă tea întins
pe pă mâ nt în fața lor.
„Uau!” a exclamat Roddy. — Deci, ce este asta?
„Arata ca un ou”, a declarat Melody și a atins structura, care avea de fapt forma și
dimensiunea unui ou de gâ scă . Era foarte frig și complet pietrificat. Melody o ridică cu grijă
ca să se uite la el.
„Probabil un ou de dino”, a spus Roddy cu un ochi expert. „Dar în stare destul de bună .
Poate muzeul insulei va plă ti câ teva lire pentru asta.”
„Ș i stră lucirea?” a întrebat Melody, întorcâ nd structura și examinâ nd-o din toate pă rțile.
„Tu însuți nu crezi asta, că este un ou de dinozaur. Se simte foarte ușor. Mult mai ușor decâ t
pare.”
— Atunci ar fi bine să fii atent.
„De ce?” a întrebat Melody.
— Poate că e periculos.
"Cum se face?"
 „Ei bine, odată am stat în secret noaptea și m-am așezat în fața televizorului. A fost un
film în care totul a început destul de inofensiv cu un ou. Ș i pâ nă la urmă a existat o ființă
extraterestră care a mâ ncat pe toată lumea. Ei bine, aproape toate oricum.”
„Ț i-e teamă că ar putea fi un extraterestru aici?” Melody și-a încrețit nasul. — Ei bine,
chiar acum.
"Doar spuneam. Nu știm ce este asta.”
„Așa e – așa că o să -l pun în buzunar și o voi duce acasă ”.
"Ce?"
— Desigur, explică Melody. „Sau crezi că voi dezgropa din nou oul după ce îl gă sim?
Poate chiar merită ceva. Bunica și cu mine am putea folosi niște bani acum.”
— Ai mă car voie să pă strezi așa ceva?
"De ce nu? Acesta este bunul comun și inelul meu a fost cel care ne-a adus aici – așa că
oul este al meu.”
„Bine.” Roddy ridică din umeri largi și că scă . „Să umplem din nou gaura. oricum obosesc.”
— Ș i eu, recunoscu Melody. „Mâ ine vom vedea ce se întâ mplă mai departe cu oul”.
Urmă toarea zi de școală a trecut cu o încetineală chinuitoare. Nu doar pentru că Melody era
obosită . Dar mai ales pentru că abia aștepta să ajungă acasă și să verifice descoperirea ei
misterioasă .
Nu era foarte sigură de ce era asta. La urma urmei, a fost doar un ou de piatră pe care ea
și Roddy l-au dezgropat. Dar era ceva special în asta și nu doar pentru că stră lucirea
inelului o condusese pe Melody la această comoară . Melody a simțit o legă tură enigmatică
cu descoperirea ei, deși își tot spunea că era o prostie.
În mod ciudat, Ashley a lă sat-o singură în ziua aceea. Blondul Venom și grupul lui au
râ njit, iar Pom Pom a adă ugat un mâ râ it urâ t, dar în rest totul era liniștit. Melody a aflat de
ce, câ nd a ajuns acasă după -amiaza.
Pe lâ ngă mașinile de construcții care asediau Stone Inn, un alt vehicul oprise în curte - un
Rolls-Royce negru al că rui proprietar Melody îl cunoștea prea bine: Buford McLusky.
tată l lui Ashley.
Ce naiba fă cea tipul ă la aici?
Melody și-a parcat în grabă bicicleta și a intrat în grabă în casă . Nu trebuia să se uite
departe: bunica Fay stă tea în spatele recepției pensiunii și era albă ca un cearșaf; McLusky
stă tea în fața ei, cu picioarele depă rtate și cu brațele la spate, zâ mbind de la ureche la
ureche, om de afaceri elegant din totdeauna.
Asemă narea cu fiica lui era izbitoare: aceeași față neprietenoasă , aceeași gură
disprețuitoare, aceiași ochi reci. Avea pă rul negru drept și purta o haină scumpă de cașmir,
cu guler de blană , care îi costase viața unui biet focă . „Mă înțelegeți acum, doamnă
Campbell?” a întrebat el câ nd Melody s-a apropiat.
 „Melodie!” a exclamat bunica Fay, vă dit uşurată de întrerupere. Melody s-a ală turat ei în
spatele tejghelei și bunica Fay a strâ ns-o strâ ns în brațe.
— Uite, râ nji McLusky. „Nu este fiica lui Joe Campbell? Ai crescut, dragă .”
„Nu sunt draga ta”, a clarificat Melody.
"In ce clasa esti?"
— La fel ca fiica ta.
„Serios?” McLusky a ridicat o sprâ nceană uluit. — Ciudat, nu a spus niciodată nimic
despre tine.
„Este cu adevă rat ciudat”, a spus Melody, „pentru că petrece destul de mult timp cu
mine.” Ș i asta nici mă car nu este o minciună , a adă ugat ea mental.
„Serios?” Cealaltă sprâ nceană s-a ridicat și ea. — Ei bine, după cum am spus, doamnă
Campbell, se întoarse McLusky că tre bunica lui Melody, am ră mas fă ră ră bdare. Ș tiți că
urmă toarea plată este scadentă în câ teva zile. Ș i înțeleg că banca v-a respins în sfâ rșit
cererea de împrumut.”
„Este adevă rat?” Melody se întoarse spre bunica ei, speriată .
— Din pă cate, da, ră spunse bunica Fay fă ră ton. „Scrisoarea a venit azi dimineață . Câ t de
ciudat că domnul McLusky știe deja despre asta.”
— Am doar sursele mele, ră spunse McLusky îngâ mfat.
„Deci ești în spatele asta?” a întrebat bunica Fay. „V-ați asigurat personal că banca ne
permite nici un credit acordat. Nu ai deloc decență ? Câ t le-ai plă tit?”
„Este o insinuare ră ută cioasă ”, a replicat McLusky, deși din râ njetul lui era evident că
bunica Fay avea dreptate. „Te sfă tuiesc să fii puțin mai atent cu presupunerile tale. Nu vrem
ca această conversație să se termine în instanță , nu-i așa?"
— Sigur că nu, pufni bunica Fay. Fața ei era purpurie, cocul ei era în mizerie. Rar și-o mai
vă zuse Melody pe bunica atâ t de supă rată . — Pentru că ar fi clar de la început care dintre
noi va câ știga, nu-i așa?
— Încă o insinuare, ră spunse McLusky cu reproș.
„Nu este o insinuare, este pă rerea mea”, îl corectă bunica Fay, „și presupun că voi avea
voie să o spun în propria mea casă ”.
„Casa ta, corect.” McLusky se uită cu dispreț în jurul foaierului. „Singura întrebare este
câ t mai mult. Dacă nu puteți plă ti suma pâ nă în weekend, această proprietate și tot ce se
află pe ea vor deveni proprietatea mea.”
„Dar au mai ră mas doar patru zile!”, a exclamat Melody.
„Este.” McLusky râ nji.
— Desigur, șuieră bunica Fay. „Atunci ai în sfâ rșit ceea ce ți-ai dorit, nu-i așa? Hanul de
Piatră a fost întotdeauna un ghimpe în coasta ta!”
— Buna mea doamnă , spuse McLusky condescendent, cred că judeci greșit lucrurile.
Stone Inn a murit, la fel ca tine. În loc să mă certați, ar trebui să -mi mulțumiți că ți-am
cumpă rat această că ră mașă .
 „Hanul de piatră nu este o groapă !” a exclamat Melody. „Prinții au mai ră mas aici!
Întrebați-o pe bunica mea!”
„Oh, sunt sigur că bunica ta are o mulțime de povești de spus, dragă ”, a asigurat McLusky,
„trebuie să fie una grozavă . Vestea bună este că va avea destul timp pentru asta în curâ nd.
Cu asta, bă gă mâ na în buzunarul interior și scoase un plic, pe care l-a pus pe tejghea.
„Ce este asta?” a vrut să știe bunica Fay.
— Actul de atribuire, ră spunse McLusky cu ră ceală . — Dacă nu plă tiți urmă toarea tranșă
de cinci mii opt sute de lire pâ nă sâ mbă tă , casa va deveni proprietatea mea. De atunci, tu și
nepoata ta aveți trei zile pentru a cură ța clă direa.”
„Ce?” a scapat Melody.
„Nu poți să faci asta!” gemu bunica ei.
„Pot și voi face”, a asigurat McLusky, râ njind. „La urma urmei, mașinile de construcții
sunt deja parcate afară , iar fiecare zi în care nu au nimic de fă cut mă costă o mică avere. Nu
vrem asta, nu?
— Dar unde ar trebui să mergem?
„Asta e treaba ta. La urma urmei, ai avut destul timp să te ocupi de asta.”
„Eu... mi-am petrecut tot timpul încercâ nd să obțin un împrumut de la bancă ”, a ră spuns
bunica Fay, clă tinâ nd. Era o sclipire umedă în ochii ei amabili.
„Ei bine”, a spus McLusky, strâ mbâ ndu-se, „Bă nuiesc că a fost inutil, nu-i așa? Ș i acum,
doamnelor, dacă mă scuzați, am de rezolvat o treabă mai importantă decâ t aceasta. O zi
buna."
Își bă tu la revedere de la tâ mplă și zâ mbi – era același râ njet ră u pe care îl purta Ashley
câ nd îi dă duse un moment ră u lui Melody. Asta și faptul că bunica Fay a început să plâ ngă în
acel moment o fă cură pe Melody să se enerveze. Teribil de supă rat...
„Nenorocitule!” se auzi ea țipâ nd, dar lui McLusky nu-i pă sa. Într-o clipă ieși pe ușă și
prin fereastră se vedea Rolls-Royce-ul negru tră gâ ndu-se din nou.
Bunica Fay scosese o batistă din șorț și plâ ngea nestă pâ nit. Fă cuse tot ce putea pentru a
menține Stone Inn în viață în ultimele să ptă mâ ni și luni – dar McLusky îi luase orice
speranță .
Melody nu s-a putut abține să nu își îmbră țișeze bunica. După moartea pă rinților ei,
bunica Fay a luat-o pe Melody cu ea și a fost mereu ală turi de ea de-a lungul anilor. Acum
Melody trebuia să fie acolo pentru ea.
„Îmi pare ră u, puștiule”, continuă bunica în plâ ns. "Imi pare foarte rau."
„Nu-i nimic, bunicuță ”, a spus Melody liniștitoare, „totul va fi din nou bine.” Chiar dacă ea
însă și nu credea cu adevă rat în asta.
Fă ră hanul de piatră , au ră mas fă ră nimic. Poate, gâ ndi Melody cu amă ră ciune, ar trebui
să se mute de pe insulă . Atunci nu numai McLusky, ci și Ashley aveau să obțină ceea ce își
dorea.
 În cele din urmă , lacrimile bunicii s-au oprit. Ea și-a suflat din nou nas, apoi a bă gat
batista înapoi în șorț cu un gest hotă râ t. „Lacrimile nu au fă cut niciodată ceva mai bun”, a
spus ea.
„Poți s-o faci?” a întrebat Melody îngrijorată .
"Natural. Mă duc acum în bucă tă rie și o fac noi ceva de mâ ncare. Ș i sunt sigur că mai ai
teme de fă cut.”
— Câ teva, recunoscu Melody, strâ mbâ ndu-se. "Matematica."
„Hai atunci.” Bunica Fay îi dă du un semn curajos din cap. „La urma urmei, viața nu se
termină doar pentru că pierdem hanul de piatră ”.
Melody se îndoia că ea chiar a vrut să spună , dar a urcat în camera ei. Cu o aruncare
pricepută , ea duse ghiozdanul pe birou pentru a face urâ tele sarcini de aritmetică , câ nd
ochii ei că zură pe raftul de perete.
Oul! În emoție, Melody uitase complet. S-a repezit la raft să arunce o privire la
descoperirea misterioasă . Dar nu mai era acolo.
„Este imposibil!” Melody și-a amintit foarte bine cum a pus oul de piatră în
compartimentul din mijloc, printre alte fosile și scoici pe care le culesese de pe plajă . Ochii
ei că zură asupra cioburilor ciudate care ză ceau printre descoperiri, bucă ți curbate ca o
cochilie mare de piatră care fusese spartă . Ș i deodată a înțeles.
Oul nu a fost fosilizat deloc! Acestea erau cojile – și orice era în interiorul ouului
eclozionase!
 Melody a fost atâ t de surprinsă încâ t nu s-a mai gâ ndit. Se uită consternată la ră mă șițele
oului, care pă reau să fi conținut un lichid: lemnul raftului era umed, o substanță lipicioasă a
acoperit interiorul cioburilor, care stră lucea albă strui. Abia atunci Melody a descoperit
urmele minuscule care duceau prin pă dure: orice era în ou trebuia să se ascundă aici, în
camera ei.
Ea se uită nervoasă în jur. Fereastra era închisă .
Deci nu reușise să scape!
Gâ ndindu-se la ce spusese Roddy despre extratereștri, ea a decis să se înarmeze. Primul
lucru pe care a pus mâ na a fost o riglă lungă ... nu tocmai o super-armă , dar mai bine decâ t
nimic. Ea și Roddy se loviseră de degetele de câ teva ori, ca o glumă , și la urma urmei, o
durea foarte tare.
Rigla în mâ nă , Melody a început să -și cerceteze camera. Mai întâ i celelalte rafturi, apoi
biroul și coșul de gunoi - fă ră niciun rezultat. Apoi a verificat sub pat, unde era atâ t de
întuneric încâ t a trebuit să folosească o lanternă . Dar în afară de praf și câ teva bile pe care
le pierduse cu ani în urmă , nu a gă sit nimic.
Tocmai se îndreptase câ nd auzi zgomotul. Un sunet de zgâ rietură moale în spatele ei.
Urmat de un bip subțire.
 Melody se întoarse. Vechea ei casă de pă puși stă tea într-un colț, plină de praf pentru că
nu s-a jucat cu ea de-a lungul timpului și avea nevoie de o schimbare, precum hanul de
piatră . Singurul motiv pentru care Melody nu-l pusese cu mult timp în pivniță era că fusese
câ ndva al mamei ei și era unul dintre puținele lucruri pe care le mai ră mă sese de la mama
ei. Ș i de acolo pă reau să vină sunetele ciudate...
Melody puse cu grijă un picior în fața celuilalt și se strecură pâ nă la casa pă pușii. Acum i
se pă rea că vede mișcare, sus, la primul etaj, unde era dormitorul.
Instinctiv, ea a ridicat mâ na cu rigla. Inima îi bă tea cu putere, își ținea respirația. Foarte
încet, se aplecă înainte pentru a privi casa de pă puși de sus.
Ș i în sfâ rșit a vă zut-o.
— E bine că ești aici.
Melody a fost uşurată câ nd Roddy a bă tut la fereastra camerei ei. Ca întotdeauna câ nd se
întâ lneau pe ascuns seara, el se că ță rase peste acoperișul anexei. Ceea ce nu fusese ușor
avâ nd în vedere bagajele pe care le purta. Melody deschise repede fereastra și îl lă sa să
intre.
„Am venit câ t de repede am putut”, a ră suflat el fă ră suflare, să rind de pe pervaz, tâ râ nd
în spate o geantă mare de sport galbenă . „Pentru ce ai nevoie de toate aceste lucruri?”
— O să vezi într-o clipă , spuse Melody și închise repede geamul din nou. — Ai de toate?
— Cred că da, spuse Roddy pe neră suflate. A pus geanta pe podea și a deschis fermoarul.
A fost descoperită o cușcă de pă să ri, împreună cu o pungă de hâ rtie pe care scria
MacDonald's Petshop — magazinul pă rinților să i. „Tată l meu a vrut să arunce această cușcă ,
așa că nu costă nimic”, a raportat mâ ndru bă iatul. „Ș i am primit să mâ nța de pă să ri în pungă
cadou. Am spus că am nevoie de el pentru tombola de la festivalul școlii”.
„Mulțumesc.” Melody luă cușca și mâ ncarea și le puse pe amâ ndouă pe birou.
— Doamne, Mel, și-a exprimat Roddy uimirea. „Întregul oraș vorbește despre că trebuie
să pă ră siți hanul de piatră să ptă mâ na viitoare și mă sunați și comandați o cușcă și semințe
de pă să ri. Ce se întâ mplă de fapt? Ț i-ai luat un perruci sau ce?”
— Așa ceva, spuse Melody. „Deși, „budgerigar” nu se aplică cu adevă rat.”
„Atunci ce este?” a vrut să știe Roddy. „Ca un puffin? Atunci avem nevoie de o cușcă mai
mare!”
 „Nu, nu, acesta va fi suficient”, a asigurat Melody. — Doar că ... ezită ea. — Dacă îți ară t,
promiți că nu vei spune nimă nui?
„Jur.” Fă ră ezitare, Roddy ridică mâ na.
„Nici mă car pă rinții tă i? Ș i nimeni altcineva? a întrebat Melody.
„Cuvâ nt de onoare”, a afirmat Roddy, dâ ndu-și ochii peste cap. — Acum spune-mi ce se
întâ mplă .
— Îți amintești oul?
— Te referi la pietrificare?
„Exact.” Melody dă du din cap. „Cu excepția faptului că nu a fost o fosilă , a fost un ou
adevă rat. Ș i câ nd am venit acasă de la școală în această după -amiază , era stricat.”
"Stricat? A că zut?
"Nu asta, dar..."
Roddy trase aer în piept. „Nu-mi spune că a ieșit ceva!”
„Mi-e teamă că da.” Melody i s-a pă rut că vede pă rul lui Roddy stâ nd pe cap.
„Eu... este un dinozaur?” a întrebat el.
Melody întinse mâ na spre cutia de pantofi care stă tea întinsă pe patul ei. Fă cuse gă uri de
aer în capac și apoi legase totul cu o frâ nghie. — Mai bine, spuse ea zâ mbind, desfă câ nd
nodul snurului. Încet, foarte încet, ea ridică capacul.
Roddy fluieră ca un balon care se dezumflă . "Asta e imposibil!"
Ceea ce stă tea ghemuit acolo, în cel mai îndepă rtat colț al cutiei că ptușite cu mușchi și
iarbă , era un pui acoperit cu pene maro, cu ochi mari și largi, un cioc mic și aripi scurte –
dar avea și o coadă lungă și patru Picioare! Se plimba nesigur în jur, scoțâ nd zgomote
dră guțe de crocâ it.
— Înnebunesc, şopti Roddy. "Ce este asta?"
„Nu știu”, a recunoscut Melody, mișcâ ndu-și cu grijă degetul spre pui și mâ ngâ indu-i ușor
spatele. Micuța fă ptură i-a mulțumit cu o mișcare plă cută și o privire din ochii să i
insondabili, care aveau ceva aproape uman în ei.
„Un lucru este sigur: nu este normal”, era tot ce se putea gâ ndi la Roddy. „Nu am vă zut
niciodată o pasă re atâ t de ciudată , sincer. Ș i am avut o mulțime de lucruri ciudate de vite în
magazinul nostru, crede-mă . Erau acolo șerpi cu clopoței, pisici gemene siameze, chiar și un
papagal vorbitor.”
— Nu sunt vite, a corectat Melody, întinzâ ndu-şi acum degetul pentru ca puiul să ronţă ie.
„Bă iețelul este pur și simplu dră guț”.
— De unde știi că e bă rbat?
„N-am idee.” Ea a ridicat din umeri. „Ș tiu doar. Un fel de... Ouch!” Reflexiv, ea și-a tras
degetul înapoi; ciocul mic cam prea tare.
— Se pare că are poftă de mâ ncare, a spus Roddy zâ mbind.
„Da, de aceea ți-am cerut să aduci ceva.” Melody și-a frecat degetul dureros. Apoi s-a dus
la raft și a luat un castron mic pe care l-a umplut cu semințe de pă să ri și l-a pus în cutie.
 Cu pași mici și nesiguri, puiul s-a împiedicat de castron și a privit conținutul. Apoi și-a
scos capul afară , ară tâ nd ca un câ ine micuț care capta parfumul.
— Haide, îl îndemnă Melody cu voce joasă . — Mă nâ ncă , micuţule.
Puiul și-a deschis ciocul și a scos un gră unte sau două , pentru a-l scuipa din nou în clipa
urmă toare. Privirea pe care o arunca lui Melody era fă ră rușine de reproș.
— Presupun că nu-i place, spuse Roddy.
„Cudat.” Melody îşi înclină capul. „Trebuie să mă nâ nci ceva, știi? Altfel nu poți crește.”
— Poate că ar trebui să încercă m niște mâ ncare de pește, sugeră Roddy.
— Ca să fiu sinceră , nu pare să -i placă puricii uscaţi, spuse Melody, fă câ nd o mutră . „Dar
ai dreptate. Chiar trebuie să află m mai multe despre el. Nici mă car nu știm ce este el de
fapt.”
„Aș putea să -l întreb pe tată l meu”, a sugerat Roddy. „Se pricepe foarte bine cu animalele
mici. Dar să fiu sincer, nu cred că a mai vă zut așa ceva pâ nă acum. Ce zici de domnul
Freefiddle?
„Profesorul nostru de biologie?” Melody se uită la el cu îndoială .
"De ce nu? El cunoaște toate plantele și animalele de aici, pe insulă .”
— Da, încuviință Melody, deși nu cred că acest tip mic este de pe insula noastră . De
asemenea, Freefiddle este un om foarte ocupat. El ridica imediat telefonul și spunea presei
despre marea sa descoperire - și am fi plecat.”
— S-ar putea întâ mpla, a recunoscut Roddy. „Ce zici de bunica ta? Ș i ea știe destul de
multe.”
„Bunica are destule în farfurie așa cum este. Trebuie să fie cineva în care să avem
încredere”, a gâ ndit Melody. „Cineva care știe multe, dar care poate pă stra un secret...
Desigur!” pocni ea din degete. "O am!"
"Da? Atunci cine?"
— Domnule Clue, deschise Melody. — La urma urmei, mi-a dat inelul.
— O... bine, încuviinţă Roddy, puţin ezitant; spre deosebire de Melody, nu-i plă cea în mod
deosebit magazinul de curiozită ți. L-a speriat și mai tare pe el și pe proprietarul să u.
Bă trâ nul avea ceva însuși, care l-a tulburat pe Roddy; fie că era din cauza aspectului să u
neobișnuit, a poveștilor pe care oamenii le-au spus despre el sau a tuturor lucrurilor
minunate pe care le avea domnul Clue în magazinul să u pe care Roddy nu le putea spune.
— O să -l vedem mâ ine la prâ nz, hotă rî Melody. „Poate ne poate spune ce-i cu pasă rea
aceea... Aaa!” a exclamat ea în timp ce el își ciugulă din nou degetul.
Roddy a trebuit să râ dă . — Se pare că nu-i place câ nd îi spui așa.
— O să -ți gă sesc un nume, tică losule, spuse Melody, scuturâ nd degetul pentru a alunga
durerea. — Pâ nă atunci, te bag în cușcă , nu?
Roddy a dus peste cușca, care era rotundă ca un butoi mic și îndreptată spre vâ rf. Roddy
deschise ușa cuștii mici, întinse mâ na și scoase stinghiile de lemn. Pentru aceasta a pus
niște mușchi în cușcă și a construit din ea o mică peșteră .
 — Deci, spuse el atunci. — S-ar putea să -i placă asta.
„Nu ciuguli acum, ai auzit?” i-a spus Melody puiului și s-a pregă tit să -l ia în mâ ini.
Animalul își înclină capul și se uită la ea. Melody a înghețat.
„Ce este?” a vrut să știe Roddy.
— Asta... e ciudat, spuse ea. — Tocmai acum mi s-a pă rut că a înțeles ce am spus.
„Da, sigur.” zâ mbi Roddy. "Altceva?"
„Nu, sincer”, a asigurat Melody, „a fost foarte ciudat”.
— Ei bine, a zâ mbit Roddy, dacă te înțelege, poți să -i spui să sară în cușcă .
Nu terminase de vorbit câ nd puiul a să rit pe marginea cutiei de pantofi și de acolo pe
sertarul ușii deschise. a cuștii. În clipa urmă toare era deja înă untru și Melody închise cușca.
„Are întrebă ri?” l-a întrebat ea pe Roddy.
„Nu.” El clă tină din cap mirat, iar pă rul i se ridică pe cap. "Dar asta chiar nu este normal."
Să sari peste prâ nzul în cantină nu a fost un mare sacrificiu. Pe de o parte era câ rnați
presați, care oricum nu era unul dintre mâ ncă rurile preferate ale Melody; pe de altă parte,
se putea descurca fă ră hă rțuirea lui Ashley. Ea avea să triumfe și mai mult acum că hanul de
piatră era pierdut.
Melody și Roddy au furat în secret de pe terenul școlii și s-au furișat în magazinul
domnului Clue.
Era ceva familiar în sunetul clopoțelului vâ ntului și în mirosul de piele veche. De îndată
ce Melody a pă șit pe ușa din față , se simți în siguranță . Spre deosebire de Roddy, care nu
era deloc confortabil în mijlocul acestei confuzii.
„Domnul Clue?” strigă Melody în adâ ncurile întunecate ale încă perii aglomerate. "Ești
acolo?"
— Desigur, puștiule.
Ca întotdeauna, bă trâ nul comerciant nu a apă rut acolo unde se așteptau să fie, ci direct în
spatele lor. Amâ ndoi s-au întors, surprinși. Pă rul lui Roddy era vizibil încrețit.
"Melodie! Ș i tâ nă rul maestru MacDonald! Ș i-a ridicat sprâ ncenele stufoase. "Ce faci aici?
N-ar trebui să fii la școală ?"
— De fapt, recunoscu Melody în timp ce Roddy mormă ia ceva de neinteligibil. — Dar am
vrut să te întrebă m ceva.
Cu brațele la spate, domnul Clue s-a aplecat spre ei, fă câ ndu-l să pară și mai înalt în
halatul lui verde. Melody îi aruncă lui Roddy o privire şovă itoare. El îi dă du cel mai mic din
cap.
„Așa e”, începu ea șovă itoare, „câ nd am fost aici zilele trecute, mi-ai dat ceva de ziua
mea...”
 — Inelul, îşi aminti domnul Clue, zâ mbind slab. — S-ar putea să fiu bă trâ n, dar memoria
mea, ară tă el spre cap, încă funcționează bine.
— Nici noi nu ne îndoim de asta, a asigurat Melody, roșind puțin. — Ideea este că acel
inel pare special.
"In ce fel?"
„Ei bine, el stră lucește în întuneric uneori. Ș i stră lucirea aceea, știi... Melody ezită din
nou. Câ nd trebuia să o spui cu voce tare, suna foarte ciudat. „Oricum, stră lucirea aceea ne-a
condus la descoperirea că noi...”
— Am fost la vechiul cerc de piatră , a scapat Roddy, incapabil să mai suporte. „Am
dezgropat ceea ce pă rea un ou pietrificat. Adică , am crezut că este împietrit, dar apoi...”
Acum s-a întrerupt și el, iar el și Melody s-au uitat unul la altul. Domnul Clue, incapabil
să -și dea sens, se uită de la unul la altul. „Asta e bine și bine, voi doi”, a spus apoi, „dar ce
vreți de fapt să -mi spuneți?”
— Că am fă cut o descoperire, domnule, izbucni Melody. „O descoperire extraordinară . Cel
puțin așa credem.”
"Aha. Ș i ce e?
— Din ouul ă sta a ieşit ceva, continuă Melody. „Un animal mic despre care nu știm exact
ce este.”
„Oricum, nu este o pasă re, deși are cioc și aripi”, a adă ugat Roddy. — Ș i nici nu este un
pisoi, deși are patru picioare și o coadă lungă .
„Pe picioarele sale din față are gheare ca a Pasă re, dar labele pe picioarele din spate,
continuă Melody, și...
„O clipă !” o întrerupse domnul Clue și ridică o mâ nă . Cei doi prieteni au tă cut și s-au uitat
unul la altul. Asta au primit. Bă trâ nul proprietar probabil că nu a crezut niciun cuvâ nt din
ce au spus și nici nu l-au putut învinovă ți. De asemenea, pă rea că ar fi vrut să lege un urs
imens de el.
Domnul Clue se îndreptă spre un raft plin de că rți de la podea pâ nă la tavan. Ș i-a trecut
degetul ară tă tor osos de-a lungul spatelui vechi și noduros de piele pâ nă câ nd a gă sit în
sfâ rșit ceea ce că uta. A scos volumul de pe raft, fă câ ndu-i pe toți să tușească un nor imens
de praf. Câ nd praful s-a așezat, domnul Clue ridicase deja cartea pe mă suța mică de lectură
și începuse să o ră sfoiască .
Cartea era veche. Chiar și de la distanță , hâ rtia emana un miros puternic și de mucegai și
era tipă rită într-o scriere ciudată pe care Melody abia îl putea citi. Domnul Clue, pe de altă
parte, nu a avut nicio problemă cu asta și pă rea să știe exact ce să caute. Deodată s-a oprit
din defilare. — Aici, spuse el, ară tâ nd spre pagina deschisă . — Asta e?
Melody și Roddy au fă cut un pas înainte și s-au uitat la el. Era o poză , o amprentă dintr-o
gravură veche în lemn. Ară ta o creatură plutind prin aer pe aripi ca ale unui vultur. Ș i, de
asemenea, capul, sâ nul și ghearele erau ca ale unui vultur. Restul, cu toate acestea, inclusiv
două picioare din spate puternice și o coadă lungă care se termină într-un ciucuri
maiestuos, pă reau mai mult ca un leu.

Grifon
se spunea cu litere ondulate.
Melody și Roddy s-au uitat din nou unul la altul.
„Asta e?” a întrebat din nou domnul Clue.
„Specimenul nostru este mult mai mic și mai delicat decâ t acesta”, a spus Melody. — Dar
restul este cam acolo.
"Cu siguranță ?"
„De ce?” a vrut să știe Roddy, cu ochelarii tremurâ nd din nou. — Ce este vitele alea?
„Unul care chiar nu ar trebui să existe, bă iete”, a ră spuns domnul Clue. „Oricum nu mai.
Este un Gryphus sau Gryphon - un grifon.”
„Un grifon?” au întrebat Melody și Roddy în același timp.
„O creatură fantastică ”, a spus domnul Clue cu devotament, „jumă tate vultur și jumă tate
leu – cel puțin așa este descrisă în mod obișnuit. În realitate însă Prinde mult mai mult
decâ t atâ t.” El râ se. „Ei bine, desigur că sunt mai mult decâ t atâ t, altfel nu ar exista, nu-i așa?
Cine crede într-un animal care este pe jumă tate format din alte două animale?”
— Stai puţin, obiectă Roddy. „Am înțeles bine? Am descoperit o specie dispă rută ? O
specie separată ? Ca dinozaurii?”
— Exact asta, bă iete, ră spunse domnul Clue. „Numai cu diferența că dinozaurii au murit
acum aproximativ 65 de milioane de ani; Grifonii, pe de altă parte, au tră it pâ nă în Evul
Mediu timpuriu.”
„Serios?” a întrebat Melody. — Atunci de ce nu este nimic despre asta în că rțile de
istorie?
„Pentru că aproape că nu există înregistră ri din acel moment”, a explicat domnul Clue. „A
fost o perioadă întunecată , nu a fost numită „Epoca întunecată ” degeaba. Dar chiar și pe
vremea Regelui Arthur și a Mesei Rotunde, se spune că ar fi fost mulți grifoni.”
„Regele Arthur?” Roddy clă tină din cap, cu pă rul încâ lcit zburâ nd. — Toate astea sunt
basme!
Domnul Clue îi aruncă o privire plină de reproș. „Ce te învață de fapt la școală ?” a întrebat
el oftâ nd. „Odinioară , în trecutul îndepă rtat, celții stă pâ neau aceste insule. Druizii lor erau
versați în diferite tipuri de magie și puteau face bine cu ea precum și să provoace ră ul. Apoi
au venit romanii și au adus civilizația. Au fost construite orașe cu ziduri, au înflorit cultura
și comerțul. Ș i câ nd a venit creștinismul, fața lumii s-a schimbat. Dar câ nd Imperiul Roman
a că zut, întunericul a revenit și a început Evul Întunecat.”
„Am învă țat asta la școală ”, a asigurat Roddy.
 — Da, interveni Melody. „După ce romanii au pă ră sit Anglia, a fost vulnerabilă la
raidurile vecinilor să i – picți, sași, vikingi; au venit cu toții la pră dare”.
„A fost un timp întunecat”, a continuat domnul Clue, „plin de ră zboaie și tulbură ri, câ nd
toate progresele și cunoștințele amenințau să se piardă . Mulțumită unui bă rbat care a sfidat
întunericul, nu s-a întâ mplat. I-a fost destinat să unească regii și că peteniile în ră zboi și să
devină rege al noului regat al Marii Britanii.”
— Arthur, spuse Melody.
"Exact. A fă cut acest lucru prin adunarea în jurul lui pe liderii inamici câ ndva ai ță rii și
dâ ndu-le un loc la curtea lui. S-au așezat la o masă rotundă unde toți erau egali.”
„Masa rotundă ”, șopti Roddy.
"Asta e. Regele Arthur a restabilit pacea pă mâ ntului. El reprezenta umanitatea,
cavalerismul și milă . Bineînțeles că nu a fă cut-o singur. Potrivit unor surse, unul dintre
ră zboinicii lui Arthur a fost un cavaler grifon care a luptat din spatele acestor creaturi
maiestuoase și a pus frică în slujitorii întunericului.”
„Dar de ce nu am mai citit despre asta?” a întrebat Melody.
„Așa cum am spus mai devreme, cea mai mare parte a cunoștințelor din acea perioadă se
pierde. Poate așa ar trebui să fie.”
— Ce s-a întâ mplat cu grifonii?
"Nimeni nu stie. Chiar și cei care credeau în existența lor acum credeau că sunt dispă ruți
– pâ nă astă zi.”
"Vrei sa spui ca..."
Domnul Clue se aplecă spre Melody și îi puse o mâ nă pe umă r. — Încă nu vă pot spune
cum sunt conectate lucrurile, spuse el, privind-o atent. — Dar cred că soarta te-a marcat
pentru ceva special.
„Eu dintre toți oamenii?” Ea clă tină din cap. — Sincer, mă îndoiesc.
„Ai spus cuiva despre descoperirea ta?” a vrut să știe domnul Clue.
— Doar Roddy.
„Ș i poți pă stra un secret?” a întrebat domnul Clue.
Roddy se strâ mbă . "Glumești?"
„Nu, asta nu e o glumă !”, a replicat cu severitate bă trâ nul negustor. — Nu am obiceiul să
glumesc despre astfel de lucruri, înțelegi?
„Îmi pare ră u”, se întoarse intimidat.
„Roddy are toată încrederea mea”, Melody a fost de partea prietenei ei. „Nu m-a
dezamă git niciodată ”.
„Foarte bine.” Domnul Clue dă du din cap. — Dar despre grifon nu poți spune nimă nui, în
afară de mine, înțelegi?
"De ce nu?"
„Pentru că așa spun, înțelegi?” se ră sti negustorul, contrar manierului lui, de altfel blâ nd,
și le aruncă celor doi o privire pă trunză toare. — Trebuie să fac niște cercetă ri.
 „Ș i ce ar trebui să facem între timp?” a întrebat Melody.
— Unde e grifonul acum?
— Acasă , în camera mea, într-o cușcă de pă să ri.
— A suportat asta?
— Nu s-a plâ ns.
„Foarte bine.” Domnul Clue dă du din cap. „Du-te acasă imediat după școală și așteaptă
acolo. Voi veni să vă vizitez seara după închiderea magazinului și voi privi animalul.”
„Ș tii ceva despre aceste creaturi?” a întrebat Roddy.
— Puţin, da, ră spunse evaziv bă trâ nul.
— Poate că ne poți spune deja cu ce ar trebui să -i hră nim, sugeră Melody.
„Am încercat semințe de pă să ri de la magazinul de animale de companie al pă rinților
mei, dar nu-i place”, a adă ugat Roddy.
„Nu?” Un zâ mbet imperceptibil stră bă tu chipul subțire al domnului Clue. „Asta nu mă
surprinde. Grifonii sunt vâ nă tori, știi. Ei preferă să mă nâ nce carne.”
„Gata?” Roddy, ținâ nd recipientul mic cu mouse-ul înă untru, îi aruncă Melody o privire
întrebă toare.
— Gata, confirmă ea, deschizâ nd ușa cuștii. Micul grifon, care batea deja să lbatic din
aripi, să ri afară și flutura încâ ntat prin cameră – iar Roddy dă du drumul șoarecelui.
Nu a trebuit să caute mult în subsolul antic al hanului de piatră înainte de a da peste unul
dintre micile roză toare. Folosind o capcană vie pe care o adusese din magazinul pă rinților
să i, Roddy prinsese șoarecele și îl adusese în camera lui Melody. Ș i acum totul s-a întâ mplat
foarte repede.
Micul grifon a fă cut un circuit prin camera de la mansardă , apoi ca o pasă re de pradă s-a
nă pustit asupra șoarecelui jos, al că rui zbor să lbatic s-a încheiat brusc. Întâ i cu ghearele,
grifonul s-a aruncat spre prada sa și a prins-o. Apoi ciocul lui a intrat în acțiune.
„Ai, asta e îngrozitor!” a spus Melody, fă câ nd o mutră . — Nici nu vreau să mă uit!
„Atunci, uită -te în altă parte.” Roddy, privind fascinat, zâ mbi de pe chipul lui palid.
— Poate ar fi trebuit să încercă m cu o bucată de carne în schimb?
— N-ar avea sens, spuse Roddy. „Dl Clue a spus că grifonii sunt vâ nă tori, așa că vor să -și
câ știge mâ ncarea. Tată l meu m-a învă țat asta.”
Melody nu s-a certat. Probabil că tată l lui Roddy știa cel mai bine cum să hră nească un
pră dă tor, dar tot nu era o priveliște frumoasă . Micul grifon s-a ospă tat cu șoarecele, dâ nd
din aripi puternic pâ nă câ nd nu a mai ră mas aproape nimic din el. Pe de o parte îi era milă
de șoricelul, pe de altă parte Melody era, desigur, suficient de mare pentru a ști că acesta
era ciclul naturii. Ș i oricâ t de puțin îi plă cea spectacolul, era la fel de fericită că micuțul avea
în sfâ rșit ceva de mâ ncare.
 „Ei bine, acum te simți mai bine?” a întrebat ea. Grifonul se uită în direcția ei și încă o
dată i se pă ru că îi poate înțelege fiecare cuvâ nt.
Melody voia să știe exact. Se ridică de pe marginea patului pe care fusese cocoțată și se
așeză pe podea. Apoi și-a întors mâ na dreaptă , cu palma în sus și și-a pus-o în fața ei.
— Vino, spuse ea.
Roddy a suflat prin nas. „Poți uita asta. Acesta este un pră dă tor, nu un canar. Înainte să te
supună , va mai degrabă ..."
A tă cut câ nd micul grifon a început brusc să se miște. A dat drumul ră mă șițelor
șoarecelui, s-a împiedicat de vechile scâ nduri de lemn și, fă ră ezitare, s-a că ță rat pe mâ na
lui Melody. Acolo a aterizat pe picioarele din spate și a început să -și îngrijească blana.
— E incredibil, șopti Roddy.
— Bună , micuța mea prietenă , spuse Melody, ridicâ nd încet mâ na. Animalul stă tea foarte
nemișcat, de parcă ar fi știut că nu are de ce să se teamă .
— Mai bine ai grijă , îi șopti Roddy. „Pă să rile de pradă sunt uneori imprevizibile. Într-un
moment ei încă se comportă foarte încreză tori, iar în urmă torul ți-au tă iat ochiul – bum.
„Nu tu”, a fost convinsă Melody și i-a zâ mbit blâ nd micul grifon, pe care îl ținea acum la
nivelul ochilor. "Neadevarat? N-ai face asta niciodată .”
Grifonul și-a ridicat capul și s-a uitat drept la ea, iar ea nu a putut rezista tentației de a-l
mâ ngâ ia. Ea și-a mutat cu mare grijă degetul ară tă tor spre el.
— Ai grijă , a respirat Roddy implorâ nd.
Dar din anumite motive, Melody nu era speriată . A atins ușor penele de la sâ nul
animalului, care erau mai moi decâ t orice atinsese vreodată . Foarte atent l-a mâ ngâ iat cu
dosul degetului ară tă tor.
Grifonul a suportat-o. Mai mult decâ t atâ t, și-a întins gâ tul de parcă ar fi vrut să spună că
se simte confortabil.
— Nebun, comentă Roddy.
— Aşa cred şi eu, încuviinţă Melody. Fascinată , se uită la animalul din mâ nă , care era atâ t
de mic și dră guț și în același timp atâ t de misterios. "Mă întreb de ce..."
Câ nd a atins din nou grifonul, inelul de pe degetul ară tă tor a început să stră lucească din
nou. De data aceasta, însă , nu a fost piatra, ci metalul. Pe ea au devenit vizibile simboluri
minuscule.
„Acelea sunt scrisori!”, a spus Roddy.
Ș i avea dreptate. Uimită , Melody a încercat să descifreze personajele.
— A, citi ea cu voce tare, G...R...A...Agravain.
„Agravain?” se scă rpină Roddy la puful lui cap. "Ce înseamnă acest lucru? Este o limbă
stră veche?”
— Nu cred, a spus Melody că nu. „Mi se pare mai degrabă un nume.” Se gâ ndi o clipă , apoi
se întoarse la mica ei încă rcă tură . "Acesta este numele tă u? Agravain?”
 Grifonul întâ mpină privirea ei întrebă toare și își înclină capul, ceea ce Melody luă drept o
confirmare.
— Cred că am mai auzit numele ă sta pe undeva, spuse Roddy.
„Cine știe?” Melody a ridicat din umeri și a scos o șuviță de pă r roșu de pe față . „Oricum,
așa îi vom numi de acum înainte. Nu-i așa, Agravain?"
Inelul se stinsese din nou, își fă cuse datoria. Deocamdată oricum.
„Este o nebunie!” a șoptit Roddy. „Inelul pare să aibă de fapt o legă tură cu micuțul”.
— Agravain, corectă Melody.
— Agravain, confirmă Roddy, dâ nd din cap. „Numele i se potrivește bine, într-adevă r. L-
aș mâ ngâ ia și eu...” Își întinsese deja mâ na ca să o apuce, dar o trase înapoi într-o clipită
câ nd animalul se repezi în direcția lui, scoțâ nd un șuierat.
„Dar, Agravain!” a spus Melody cu o severitate simulată . "Ce e in neregula cu tine? Nu faci
asta! Roddy este un prieten bun, știi.”
— E în regulă , spuse Roddy și îi fă cu semn să plece. „Atunci altă dată . Să -l punem înapoi
în cușcă ?”
— De acord, încuviinţă Melody, îndreptâ ndu-şi cu grijă mâ na spre masa pe care stă tea
cuşca. Grifonul a să rit de bună voie pe ușa cu ză brele deschisă și s-a strecurat înă untru.
„Spune-mi, asta există ?” strigă Roddy.
"Cum se face? Ce este?"
„Ei bine, a trebuit să -și aplece capul în jos pentru a intra prin deschidere. Nu era cazul
înainte.”
„Ce vrei să spui cu asta?” Melody îl privi întrebă toare. — Că a crescut în ultimele zece
minute?
— Da... nu, a corectat bă iatul, roșind puțin. — Dar pă rea mai mic mai devreme.
— Poate s-a umflat, sugeră Melody și închise ușa cu ză brele. „Pă să rile fac asta uneori. Îi
face să pară mai mari decâ t sunt de fapt.”
— Așa este, a recunoscut Roddy. "Dar cumva …"
„Ce?” a cerut ea să știe.
„Câ t de mari ajung de fapt grifonii?”
„Nu știu.” Melody ridică din umeri.
— Ș i câ t de repede cresc?
— Nici eu nu știu, spuse Melody și dintr-o dată a avut un sentiment prost. — Ar trebui să -
l întrebă m pe domnul Clue câ nd vine.
— Absolut, aprobă Roddy. Ș i-a împins mâ neca hanoracului pentru a-și verifica ceasul.
„Asta îmi amintește – nu a vrut bă trâ nul colector de praf să fie aici pâ nă acum?”
„Nu-i spune așa. Este o lipsă de respect.”
„„Îmi pare ră u”.
„Dar ai dreptate.” Era deja șapte și jumă tate. „Domnul Clue a vrut să vină la noi imediat
după ora de închidere. Din câ te știu, magazinul lui se închide la șase.”
 „Asta a fost acum o oră și jumă tate”, a spus Roddy. — O mulțime de timp pentru a
conduce cei câ țiva kilometri de la Lamlash la Brodick.
"Prea mult. Poate i s-a întâ mplat ceva pe drum. Poate a avut un accident.”
„Nu.” Roddy a fă cut un gest disprețuitor cu mâ na. „Sunt sigur că tocmai a uitat. La urma
urmei, are câ țiva ani, bă trâ n... Adică , bun domnule Clue.”
Melody dă du din cap.
Bineînțeles că era adevă rat.
Pe de o parte. Pe de altă parte, nu i-a trecut prin minte niciun exemplu în acest sens că
domnul Clue uitase vreodată ceva înainte. Dimpotrivă : era fiabilitatea personificată .
Cu câ t trecea mai mult timp, cu atâ t Melody devenea mai agitată . Un sentiment de ră u a
cuprins-o... și o frică slabă .
„Nu poate să fi uitat întâ lnirea noastră !”
„Da, asta e cea mai simplă explicație. Nu te supă ra atâ t de mult”, a spus Roddy.
— Ești un mincinos prost, știi asta?
„Așa spune mama, chiar dacă nu mi-am fă cut temele.” Roddy a zâ mbit slab. — Pur și
simplu nu-mi place să -ți faci griji.
„Bine din partea ta.” a zâ mbit și ea. „Dar mă întreb serios unde este domnul Clue. Pă rea
destul de entuziasmat în această după -amiază .”
— Ș i tu ai fi entuziasmat dacă cineva ți-ar spune că are un grifon acasă .
„Da, dar nu a fost atâ t de singur. Nu l-am mai vă zut niciodată așa. Aș vrea să merg la el și
să arunc o privire. Poate că este bolnav sau ră nit și are nevoie de ajutorul nostru.”
„Hmm.” Roddy se strâ mbă . „Trebuie să fie așa? Plouă !"
— Nu trebuie să vii dacă nu vrei, spuse Melody. Dar câ teva clipe mai tâ rziu stă teau pe
biciclete.
Într-adevă r, nu a fost o seară bună pentru o excursie: au fost nevoiți să lupte împotriva
unui vâ nt puternic, ploaia le bă tea pe față . În primii doi kilometri, hainele lor de ploaie au
rezistat destul de bine, apoi umezeala și-a gă sit loc sub haine. Au fost înghețați
corespunză tor câ nd au ajuns în sfâ rșit la Lamlash - doar pentru a fi întâ mpinați cu o
surpriză pe treptele din fața magazinului domnului Clue.
Geamul de sticlă din ușă și cele două vitrine fuseseră acoperite cu ziare vechi din interior,
astfel încâ t să nu se mai vede înă untru. Ș i pe buton era atâ rnat un semn pe care scria:

DEPARTARE PENTRU UN TIMP NEDEFINIT

„Ce?” Melody era complet uluită .

— Nu există așa ceva, încuviință Roddy.
„Domnule Clue!” a strigat Melody la primul etaj. Dar în spatele ferestrelor înalte ră mâ nea
întuneric și nimic nu se mișca. „Domnule Clue, suntem noi! Te rog, deschide-l!” Ea urcă în
fugă treptele și încercă clanța, dar ușa a ră mas încuiată . „Acesta este pur și simplu ireal!”
 — Se pare că este, mâ râ i Roddy. Pă rul lui, care de obicei se ridica într-o mizerie încâ lcită ,
se agă ța de cap îmbibat, stră lucire râ urile îi curgeau pe față . „Ne-a încă rcat! Ne-a mințit,
da!”
„Dar asta nu seamă nă deloc cu el”, a obiectat Melody, șuvițele de pă r care picură ieșind cu
ochiul de sub glugă . „Acest magazin este mâ ndria lui, nu l-ar dezamă gi niciodată așa”.
— Poate că plă nuise de mult să că lă torească .
— Dar atunci ar fi spus ceva despre asta în după -amiaza asta, gâ ndi Melody. „Poate…”
— Poate ce?
— Poate că plecarea lui bruscă are ceva de-a face cu Agravain, gâ ndi ea. „A spus ceva
despre investigații...”
— Rahat, o întrerupse Roddy. „Ne-a pă că lit, asta-i tot! Probabil că nu a crezut niciun
cuvâ nt din noi și a vrut să ne dea o lecție. Ș i am fost suficient de proști încâ t să avem
încredere în el.”
„Crezi tu?” Melody era departe de a fi convinsă .
„Sigur.” Roddy dă du din cap. „Putem te rog să mergem acasă acum? Sunt ud pâ nă la oase
și mi-e frig. Nici eu nu am chef să mă ră cească ...” Restul frazei a fost înghițit de un stră nut.
Melody oftă . Nu aveau să ajungă mai departe aici. Domnul Clue dispă ruse, nu se putea
nega asta Fel, ar mai putea să -și dezvolte mintea mâ ine despre motive. Așa că s-au întors pe
biciclete și s-au întors la Brodick.
Niciunul dintre ei nu bă nuia că sunt urmă riți.
A doua zi, hanul de piatră era aproape de nerecunoscut.
Casa în care s-a nă scut Melody și în care a tră it toată viața ei era o priveliște tristă . Peste
tot erau cutii, draperiile fuseseră date jos de pe pereți. Un sentiment urâ t de plecare se
ră spâ ndise peste noapte, astfel încâ t să nu mai existe nicio îndoială : Melody și Bunica Fay
aveau să -și pă ră sească casa.
A fost trist și frustrant - nu e de mirare că Melody abia dă dea atenție în ziua aceea la
școală .
În primul râ nd, nu se putea opri să -și amintească că ea și bunica Fay aveau să iasă în
curâ nd de pe acoperiș. capul ar avea. Pe de altă parte, își fă cea griji pentru domnul Clue,
care plecase atâ t de brusc, deși dorise să o viziteze. Cum s-a potrivit asta? Era un singur
lucru pe care Melody îl aștepta cu neră bdare: să -l vadă pe Agravain.
Câ nd a venit acasă , el stă tea în cușcă și o privea cu reproș. „Ș tiu”, a asigurat ea, „ți-e
foame. Iată , ce zici de asta?”
A înfipt câ teva fâ șii de carne prin barele pe care le tă iase în bucă tă rie. Privirea micuțului
grifon a ră mas de reproș.
„Ș tiu că ai prefera să prinzi ceva singur. Dar asta nu este posibil acum. Trebuie să -mi fac
temele și să -mi ajut bunica să -mi fac pachet, altfel voi avea probleme. Data viitoare câ nd
poți vâ na din nou, îți promit.”
Agravain pă rea să înțeleagă încă o dată . Pă rea ușor jignit, dar cu ciocul a smuls cu
supunere carnea printre gratii.
„Mulțumesc”, a șoptit Melody și i-a fă cut cu ochiul și... așteaptă puțin! Animalul tocmai a
fă cut cu ochiul înapoi? Prostii! Asta nu se putea!
 Pentru a se asigura că Agravain era cu adevă rat hră nită , a mai strecurat două fâ șii de
carne prin gratii, apoi a pă ră sit camera, încuind ușa în urma ei, pentru orice eventualitate.
Deja pe Pe scă ri auzea vocile care veneau din camera de oaspeți, așa că și-a gră bit pașii.
Stone Inn se schimbase într-adevă r foarte mult.
Chiar cu o zi înainte, mica sală de mic dejun avea mese cu fețe de masă în carouri roșii și
albe și scaune cu perne în carouri, iar pe pereți erau poze cu peisajul insulei pe care le
pictase bunicul lui Melody câ nd era tâ nă r. Acum erau doar pete palide urâ te în locul lor;
tablourile ză ceau pe mese, așteptâ nd să fie împachetate în cutii. Fețele de masă și pernele
dispă ruseră deja, împreună cu vazele mici și sfeșnicele. Fă ră perdele, camera pă rea goală și
neospitalieră , iar în curâ nd toată casa avea să arate așa. Haosul s-a ră spâ ndit.
— Ș i chiar nu poți face nimic, Hector?
Vocea bunicii Fay tremura. Întrebarea ei era îndreptată că tre bă rbatul uriaș în uniformă
de poliție care stă tea în mijlocul confuziei. Numele lui era Hector Gilmore și locuia la câ teva
case pe strada principală . În necazul ei, bunica Fay îi ceruse să revizuiască avizul de
evacuare al lui McLusky.
— Îmi pare foarte ră u, Fay, spuse el, clă tinâ nd din cap în timp ce îndoia documentul și a
dat înapoi. „Certificatul este legal, iar poliția nu poate schimba asta”.
— Dar McLusky ne-a tră dat, spuse Melody, apropiindu-se de bunica ei.
— Este adevă rat, spuse bunica Fay. „L-a avut de la început pentru Stone Inn. Ș i s-a
asigurat că banca întrerupe masa monetară .”
„Există dovezi pentru asta?” a întrebat Gilmore.
— Nu direct.
„Atunci nu pot face nimic pentru tine. Contractul este definitiv. Din pă cate, nu ai de ales
decâ t să te conformezi, cu excepția cazului în care mai poți gă si banii pentru urmă toarea
tranșă .”
„Cinci mii opt sute de lire? În două zile? Bunica Fay a râ s fă ră veselie. „Ar fi nevoie de un
miracol. Sau mai multe.”
— Îmi pare foarte ră u, Fay.
„Ș tiu, Hector.” Bunica dă du din cap mulțumindu-i polițistului, apoi se așeză pe un scaun,
gemâ nd. Melody a ajutat-o și a fost consternată să vadă lacrimi mari curgâ nd pe obrajii
bunicii ei.
Fă ră îndoială , multe au mers prost în ultima vreme. Notele lui Melody nu au fost cele mai
bune și toate bă tă ile de cap cu Ashley și prietenii ei au fost, de asemenea, destul de șocante.
De asemenea, că ei acum unde a trebuit să se mute pe continent dacă era posibil, Melody ar
fi putut rezista. Dar să -i vă d bunica plâ ngâ nd atâ t de mult aproape că i-a frâ nt inima. Ea și-a
pus un braț în jurul bunica și a încercat să o mâ ngâ ie în timp ce Gilmore a scă pat în liniște.
— Îmi pare ră u, suspină bunica Fay iar și iar. „Îmi pare atâ t de ră u pentru tot, Melody.
Stone Inn ar fi trebuit să fie moștenitorul tă u. Era singurul lucru pe care îl mai ră mă sese din
pă rinții tă i – și l-am pierdut”.
 — Nu, bunicuță , nu a fost de acord Melody, mâ ngâ indu-și ușor pă rul că runt. „Nu te poți
abține. Nu ai pierdut hanul de piatră , McLusky ni l-a luat. Ea strâ nse pumnii și simți cum se
ridică furia în interiorul ei; dar în același timp știa că nu putea face nimic. Buford McLusky
era stă pâ nul acestei insule. Nimeni nu a îndră znit să i se opună . Se pare că nici mă car
poliția.
„Ce se va întâ mpla?” a continuat să plâ ngă bunica Fay, îngropâ ndu-și fața în mâ inile
încrețite. "Ce va fi cu noi?"
„Vom gă si o cale.” Melody a auzit cuvintele spuse, dar ea însă și nu le-a crezut. — Te rog,
nu mai plâ nge, vrei?
Ș i-a cuprins bunica cu brațele, care de fapt s-a mai liniştit un pic acum. "Va rog sa ma
scuzati Dige, spuse ea și scoase o batistă mare din șorț, în care își sufla nasul zgomotos. —
Îmi amintesc câ nd erai mică , începu ea. „Te-ai ră nit la genunchi în timp ce faci patinaj și ai
venit la mine plâ ngâ nd. Așa că te-am îmbră țișat și te-am mâ ngâ iat.”
— Ș i acum te consolez, spuse Melody.
Bunica Fay zâ mbi slab. „Ce mare ai crescut. Cu greu îmi vine să cred.”
"Putem face asta. Trebuie doar să ră mâ nem împreună ."
— Ș i hanul de piatră ?
Melody ridică din umeri. „Sunt și alte locuri de locuit”.
— Chiar vrei să spui asta?
— Sigur, spuse Melody ca un foc de armă .
De fapt, nu-și putea imagina să tră iască în altă parte. Îi plă ceau acești pereți vechi, care
erau confortabil de cald iarna și plă cut de ră coare vara. Îi plă cea mirosul mă rii din
apropiere și scâ rțâ itul scâ ndurilor de sub picioare. Dar în acel moment ar fi preferat să -și
muște limba decâ t să -i spună asta bunicii Fay.
„Voi tinerilor”, a spus bunica ei și a zâ mbit. „Schimbarea vine cu ușurință pentru tine; noi,
oamenii în vâ rstă , în schimb, ne este greu cu asta.”
— Da, spuse Melody, forțâ nd un zâ mbet.
— În regulă , destul de doliu, spuse bunica Fay cu curaj, ridicâ ndu-se de pe scaun. „Este
mult de fă cut. Podeaua din camera de oaspeți are nevoie urgentă de cură țare. Te rog, ai
grijă de asta, dragă ?”
— Desigur, dar... Melody se încruntă , pentru ce? La urma urmei, McLusky vrea să
demoleze casa.”
"Adevă rat. Dar doar pentru că este o persoană fă ră decență sau maniere nu înseamnă că
trebuie să ne comportă m la fel”, a spus bunica Fay. „Vom preda casa așa cum trebuie, curată
și în stare perfectă . Pur și simplu îi datoră m acestei clă diri vechi.”
"Dar …"
„Dacă nu vrei, o voi face.” Bunica Fay a zâ mbit încet.
— Nu, nicio problemă , a asigurat Melody.
 „Mulțumesc, copila mea.” Bunica și-a mâ ngâ iat obrazul, apoi a intrat în bucă tă rie să
împacheteze toate echipamentele de gă tit.
Oftâ nd, Melody s-a dus la dulapul mă turii să ia gă leată și mopul, câ nd a auzit deodată un
zgomot, un zgomot și un bubuit venind de la primul etaj. Ș i din camera ei.
Agravain! A lă sat mopul și gă leata și a plecat nă valnic sus scă rile spre pod. A întors cheia
în grabă și a deschis ușa, a dat buzna și...
„Oh, nu!” Primul lucru pe care l-a vă zut Melody a fost cușca de pă să ri. A fost ră sturnat pe
podea. Carcasa se rupsese de-a lungul unei margini, barele metalice îndoite spre exterior -
și nu era niciun semn de Agravain!
„Agravain?” a întrebat Melody în liniște, nedorind ca bunica ei să o audă . "Ești acolo?"
S-a uitat prin cameră . Fereastra și ușa fuseseră încuiate, așa că micul grifon nu putea fi
departe. Inima bă tâ nd cu putere, ea a verificat casa de pă puși, dar el nu era acolo. A că utat
în zadar și în spatele dulapului și în coșul de gunoi. Inima i-a bă tut mai repede și s-a speriat.
„Agravain?” a întrebat ea din nou, puțin mai tare. "Unde ești? Arata-te!"
Glasul îi tremura, era aproape de lacrimi câ nd auzi deodată un scâ rțâ it moale.
Se întoarse.
De unde a venit asta?
Un alt scâ rțâ it – patul!
Abia acum Melody a observat că plapuma era ciudat de bombată . I-a tras înapoi cu o
smucitură și aproape a strigat câ nd l-a vă zut pe Agrarain.
Grifonul s-a ghemuit pe patul unde construise un fel de bâ rlog. Era în proces de cură țare
a acelei pă rți a corpului în care penele pieptului se îmbinau cu blana - și era greu de
recunoscut. Pentru că acum era de două ori mai mare decâ t dimineața! Acum avea cam de
mă rimea unei pisici tinere. Blana lui maro deschis nu era la fel de încurcată și încurcată ca
înainte, puful se retră sese, aripile erau acum cam la fel de lungi ca ale unui pescă ruș. Ceea
ce a ră mas, însă , a fost expresia enigmatică , cunoscă toare, din ochii lui.
„Bună ”, era tot ce se putea gâ ndi la ea.
Grifonul a încetat să -și îngrijească penele. Se ridică , îşi înclină capul pe spate şi îşi desfă cu
aripile. Pene albe ca ză pada au apă rut de sub puful maro. Probabil a vrut ca ea să -l admire.
„Bravo, chiar ai crescut. Ai ieșit frumos!”, a spus ea.
Foarte atent să nu-l distrugi tresă rită , ea s-a apropiat de el cu mâ na și apoi l-a mâ ngâ iat
ușor pe spate. Penele erau ca mă tasea, blana ca catifea.
Agravain închise ochii și scoase un cocot plă cut.
„Îți place asta?” Melody îl mâ ngâ ie. Ș i-a pus pene și a lă sat capul în jos pentru a se întinde
foarte mult. — Oricum pare, spuse Melody. Ea s-a așezat cu grijă pe marginea patului și el s-
a apropiat puțin.
— E în regulă , i-a spus ea. „E în regulă , micuțo.” Ea și-a întins mâ na și el a început să o
ciugulească foarte ușor cu ciocul. Melody a trebuit să râ dă . "Asta gâ dilă ."
 Ea și-a retras puțin mâ na, lă sâ ndu-i lui Agravain s-o urmeze, încetul cu încetul, urcâ ndu-
se în cele din urmă în poala ei, unde el s-a așezat, gâ ngâ ind. La început, Melody a fost puțin
surprinsă , dar s-a obișnuit repede. Agrarain se simțea puțin ca un pisoi și, în afară de cioc și
aripi, chiar era așa. Ș i-a sprijinit capul în mâ na ei și a închis ochii de parcă ar fi dormit.
„Bine”, a spus Melody, „ne înțelegem. Dar un lucru ar trebui să fie clar, prietene – ai
depă șit cușca.”
„Tu ce?” Roddy se uită la Melody de parcă tocmai ar fi ieșit dintr-un OZN în fața ochilor lui .
— L-ai adus serios pe Agravain cu tine?
— Da, desigur, spuse Melody, care se uită îngrijorată în jur în curtea școlii. „Cel mai bine
este să strigi puțin mai tare pentru ca toată lumea să audă cu adevă rat. De asemenea,
putem face un anunț dacă preferați.”
„Îmi pare ră u.” Roddy și-a ajustat nervos ochelarii. "Spun doar... cum ai putut sa faci
asta?"
„Nu am avut altă opțiune”, a clarificat Melody. „Ieri a crescut puțin. E prea mare pentru
cușcă acum și nu pot să -l las în camera mea, îl împachetă m acolo.
„Îmi dau seama.” Roddy îi fă cu semn să plece. — Dar tot e periculos, şopti el conspirativ.
„Crezi că nu știu? Dar cel puțin așa sunt aproape de el și pot avea grijă de el”.
— Bine, spuse Roddy, dar suna mai degrabă ca o întrebare. Privirea pe care i-a aruncat
geanta veche de piele a lui Melody era plină de suspiciune și se încruntă , de parcă ar fi avut
o presimțire de ră u augur.
Acest lucru nu a fost însă confirmat în prima oră . Ei fă ceau matematică cu domnul Walsh,
iar Agrarain era atâ t de tă cut în geantă . Melody îi era teamă că o să se sufoce. La
schimbarea orei a dus geanta la baie pentru a verifica. Agravain era bine, doar a adormit.
Melody și-a scă rpinat gâ tul acolo unde penele se întâ lneau cu blana și i-a cerut să ră mâ nă
nemișcat.
Din pă cate în zadar. În cursul de artă a doamnei Gulch, Agravain a devenit brusc
neliniștit. Poate că îi era foame, poate că doar să stea nemișcat devenea plictisitor. Oricum,
doamna Gulch vorbea despre pictorii romantici englezi câ nd se auzi un bip lung.
 „Ce a fost asta?” Doamna Gulch, care stă tea la tablă cu spatele la curs, învâ rtit. Ea le-a
aruncat studenților priviri pă trunză toare prin lentilele groase ale ochelarilor ei cu ramă de
corn. O tă cere de gheață domnea în clasă .
Melody i s-a fă cut pielea de gă ină .
— Ş tii foarte bine că nu permit electronicele în cursurile mele, se ră sti doamna Gulch.
„Cine dintre voi a uitat să -ți închidă telefonul?”
Privirile stâ njenite peste tot, dar desigur nimeni nu a vorbit.
„Foarte bine.” Doamna Gulch ră mase calmă . „Astă zi sunt într-o dispoziție generoasă . Cine
a fă cut-o ar trebui să -și închidă telefonul mobil acum. Dacă nu aud nimic în restul orei,
pentru mine s-a terminat. Înțeles?"
Se uită întrebă toare în jur, apoi se întoarse la tablă . Toți studenții s-au uitat curioși în jur,
în special Ashley McLusky.
Melody s-a comportat și de parcă ar fi interesată de toate acestea, deși îl cunoștea destul
de bine pe vinovat. Ș i de aceea știa că zgomotul nu putea fi oprit ușor. Nu putea decâ t să
spere.
Zadar.
Urmă torul bip a fost chiar mai puternic decâ t primul.
„Acum m-am să turat!” Doamna Gulch se întoarse. Furiosă , a fă cut un pas înainte, trecâ nd
cu vederea pe aia câ rpă de masă ză cea pe podea. A că lcat pe el și a alunecat, iar în clipa
urmă toare a că zut pe podea - spre amuzamentul întregii clase.
Cu toate acestea, distracția nu a durat mult. Câ nd doamna Gulch a împușcat din nou,
pă rul ei de corb era în dezordine. Ochelarii erau strâ mbi pe fața ei și expresia ei dezvă luie
că voia să vadă sâ nge. Nu în sensul literal, desigur. Cu toate că …
„Cine a fost ă la?” strigă ea între dinții descoperiți, în timp ce ochii ei ră tă ceau neliniștiți
de la un student la altul. „Cui îi aparține acest telefon mobil? Ș i cine a pus câ rpa pe podea?
Oricine a fă cut-o, și-a ratat șansa.”
Clasa stă tuse liniștită . Toată lumea se uita la masa din fața lor.
„Ești acolo!” Doamna Gulch ară tă spre Troy Gardner, un bă iat din clica lui Maxwell
Fraser. La fel ca prietenul lui Ashley, a jucat și în echipa de fotbal a școlii. — Pentru ce te uiți
la mine?
„Eu?” Troy se înroși. "Eu... îmi pare atâ t de ră u, doamnă Gulch, eu... nu am vrut să ..."
Melody își strâ nse buzele împreună . Troy era un idiot, la fel ca majoritatea celor care
stă teau cu Maxwell și Ashley. Totuși, ea nu credea că este corect credea că are probleme
pentru ceva ce nu fă cuse.
Din buzunarul ei a venit un alt bip.
„Cine este?” Doamna Gulch îi dă du drumul lui Troy și se plimbă pe culoar, cu capul
înclinat ca un vultur. „Dacă nu-mi spuneți cine a fă cut-o imediat, puteți primi cu toții
detenție, înțelegeți?”
Mâ na inelată a lui Ashley se ridică .
 — Da, Ashley?
„Doamnă Gulch, am o bă nuială .” Un murmur a trecut prin clasă .
"De fapt?"
— Da, doamnă Gulch. Era Campbell!” Cu asta, ea se întoarse și ară tă spre Melody. —
Sunetul venea din buzunarul ei.
„Ce prostie!” a strigat cineva. A fost Roddy, care și-a regretat imediat izbucnirea.
„Vorbiți doar câ nd întrebați, MacDonald, este clar?” l-a mustrat doamna Gulch și s-a
îndreptat spre Melody. Melody i-a adus aminte de o vră jitoare din basm. Doar mă tura
lipsea.
— Ceva nu e în regulă , doamnă Gulch, bolborosi Ashley neîntrebatată , pă râ nd că i se
permite să facă asta. „Campbell s-a purtat atâ t de ciudat toată dimineața. Își ține un ochi pe
geanta și o duce la schimbarea orară chiar merge la toaletă cu ea, ceea ce nu o face
niciodată altfel. Nu este suspect?"
— Cu siguranță , a încuviințat doamna Gulch și a ră mas amenință tor în fața mesei lui
Melody. — Este adevă rat, Campbell?
„Nu, doamnă ”, a asigurat Melody, „adică , da...”
— Acum ce?
„Eram la toaletă și aveam geanta cu mine. Dar nu există telefon mobil în el. Nici mă car nu
am încă unul”, a adă ugat ea, puțin mai liniștită .
„Oricum, niciunul nu este al tă u”, a scris Ashley cu un zâ mbet dulce. Kimberley și
Monique chicotiră .
„Ce vrei să spui cu asta?” șuieră Melody.
„Nu te poți gâ ndi la asta? Poate ai furat un telefon și acum îl ascunzi acolo!”
— Vom vedea despre asta într-o clipă , a încheiat doamna Gulch schimbul. „Golește-ți
geanta, Campbell. Aici pe masă .”
„Scuză -mă ?” Melody ridică privirea spre ea îngrozită . „Vreau să vă d ce e înă untru!”
— Cu tot respectul, doamnă Gulch, nu aveți dreptul să faceți asta, spuse Roddy din nou.
Glasul îi tremura, dar mă car el era singurul care îndră znea să contrazică . Melody îi zâ mbi
recunoscă tor.
Nă rile doamnei Gulch s-au deschis ca ale unui bă rbat taur care era în furie. S-a aplecat și
a vrut să ajungă la geanta lui Melody câ nd evenimentele au ajuns brusc la un cap.
Se auzi un lă trat puternic. Cu un Pom Pom legat, a să rit din poșeta lui Ashley și s-a
îndreptat ca un fulger roz spre geanta lui Melody, lă trâ nd zgomotos.
Melody era aproape speriată de moarte.
Fă ră mai mult, ea și-a apucat geanta, și-a pus-o în poală și și-a înconjurat-o cu brațele
protectoare, în timp ce Pom Pom continua să latre și să mâ râ ie.
„Ce e în neregulă cu câ inele?” a întrebat doamna Gulch.
Ashley a ridicat din umeri. — Poate că a mirosit ceva.
 „Ce este acolo, Campbell?” a întrebat-o doamna Gulch pe Melody. Ochii ei erau atâ t de
îngustați, încâ t cu greu puteau fi vă zuți.
— N... nimic.
"Pom Pom nu este de acord, totuși", a tachinat Ashley.
— Ce ascunzi acolo?
— Îți spun: nimic, a asigurat Melody. Că utarea ei de ajutor a alunecat spre Roddy, ai că rui
ochelari să reau în sus și în jos pe fața lui uimită .
Mintea ei era nă valnică - ce ar trebui să facă ?
Pentru o clipă , se gâ ndi să sară și să fugă din sala de clasă , dar probabil că nu ar fi putut
să treacă de doamna Gulch. Mai era și Pom Pom, care își desfă cuse picioarele anterioare și
mâ râ ia spre ea, cu dinții descoperiți. Acest tică los urâ t de poșetă era la fel de ră u la asta ca
și amanta lui.
„Ce acum, Campbell?” a întrebat Ashley.
Kimberly și Monique au râ s din nou.
„Dă -mi geanta!” a cerut doamna Gulch, întinzâ nd mâ na spre ea cu mâ na ei gheare.
Pulsul lui Melody se accelera. Fața îi era foarte fierbinte, avea un nod în gâ t. Ea nu știa ce
să facă . Dacă și-a lă sat sacul din mâ ini acum, atunci...
„Bine!” Roddy a să rit în sus și și-a ridicat mâ inile într-un gest de scuze.
— MacDonald, îl ră sti doamna Gulch. — Nu ți-am spus să taci?
— Eu... știu, doamnă Gulch, a asigurat Roddy, clă tinâ nd. — Doar că ... știu ce e în geantă .
„Oh, da?” Acum interesată , Gulch și-a ajustat ochelarii.
„Nu, Roddy!” a implorat Melody disperată . "Vă rog …"
— Nu are rost, insistă el. „Mai devreme sau mai tâ rziu vor afla. E mai bine dacă le
spunem.”
„Deci?” doamna Gulch și-a pus brațele pe șolduri. "Acum sunt entuziasmat!"
Roddy se aplecă să ia geanta de la Melody.
„Nu”, a implorat ea, în pragul lacrimilor.
— Nu are rost, spuse el încet. „S-a terminat.” Cu acestea, luă de la ea geanta veche de
piele, o deschise cu grijă și bă gă mâ na înă untru. „Este”, a deschis el apoi, „această recreare
fidelă a personajului principal din vechea emisiune TV „Gryphony”!”
Cu acestea, l-a scos pe Agravain din buzunar și l-a ținut sus – iar grifonul, cu membrele și
aripile îndoite și cu ochii închiși, nu s-a mișcat nici mă car un centimetru.
Un „oooh” puternic a trecut prin clasă .
Suna destul de dezamă git.
— Ș tii că îmi plac astfel de lucruri, spuse Roddy scuzâ ndu-se.
„Da, știm că ești un nebun!”, a exclamat Troy.
Toată lumea râ de.
„Dar că încă te joci cu pă pușile...” a adă ugat Ashley și s-au auzit mai multe râ sete. Roddy a
îndurat calm toată bucuria.
 „Pă rinții mei nu mi-au permis să cheltuiesc bani pe astfel de lucruri”, a continuat el, „așa
că Melody mi-a cumpă rat figurina de pe internet”.
„Ș i bipurile?” a întrebat doamna Gulch. Ea nu pă rea încă convinsă .
— Asta e cea mai bună parte, explică Roddy cu neră bdare. „Figura are un cip de sunet
încorporat. Câ nd apă sați pe locul corespunză tor, se pot auzi sunete fidele serialului TV
original.”
În acel moment, Agravain scoase un alt bip slab, care suna exact la fel ca înainte.
„Vezi?” a întrebat Roddy, reușind chiar să zâ mbească . „Probabil că figura din geantă a
fost lipită de vreo carte. Asta a declanșat bipurile”, a ghicit el.
Doamna Gulch privi cu îndoială de la Roddy la Melody și înapoi. „Oricum, acesta este
material nedidactic și nu are loc într-o clasă ”.
„Deja pudelul lui Ashley?” a întrebat Melody.
— Ar trebui să vă fie rușine că îi defă imați pe alții, a mustrat doamna Gulch. „Este vorba
despre eșecurile tale, nu ale nimă nui altcuiva, domnișoară . Vei ră spunde rectorului pentru
asta.”
— Dar trebuie să o ajut pe bunica, ea... a obiectat Melody, uluită . Pâ rghia îi aruncă o
privire de avertizare. — Ești sigur că vrei să te plâ ngi?
Melody nu trebuia să se gâ ndească mult. — Nu, a asigurat ea.
„Ești norocos că nu confisc acest gunoaie urâ tă din China”, a spus el exclamă doamna
Gulch. — Ce fel de creatură ar trebui să fie aia?
— Un grifon, ră spunse Roddy.
— Ridicol, se ră sti doamna Gulch, dâ ndu-și ochii peste cap. „Pă rinții tă i au perfectă
dreptate. Mai bine ai economisi banii pentru lucruri sensibile decâ t să -i cheltuiești pe astfel
de bibelouri. Iar tu, Campbell, nu ar trebui să -ți pierzi timpul pe net.”
— Da, doamnă , spuse Melody.
— Sincer, ai mare dreptate, a adă ugat Roddy.
„Într-adevă r.” Doamna Gulch pă rea destul de încâ ntată . După ce le-a aruncat o ultimă
privire ustură toare, se întoarse la birou.
Melody a inspirat și a expirat adâ nc.
Bă tă ile inimii i s-au mai liniştit puţin.
Îl vă zu pe Roddy împingâ ndu-l cu grijă pe Agrarain în rucsac și îi aruncă un zâ mbet
recunoscă tor. Asta fusese aproape.
Chiar strâ ns.
Agrarain scă pase de detectarea doamnei Gulch – datorită lui Roddy, care intervenise cu
atâ ta îndră zneală . Cu toate acestea, asta nu a schimbat faptul că Melody a trebuit să facă
detenție în acea după -amiază .
La amiază , ea raportase domnului McIntosh, directorul școlii, care îi dă duse batjocuri
obișnuite că este lipsit de respect să întrerupă discursurile profesorilor și că nu este
potrivit să aducă materiale non-clase. Faptul că Ashley McLusky avea mereu cu ea pudelul
ei roz nu pă rea să -l deranjeze deloc. Ș i chiar și sugestia lui Melody că bunica ei avea nevoie
de ajutor pentru că au trebuit să -și pă ră sească casa în câ teva zile nu l-a impresionat pe
directorul McIntosh. A condamnat-o la detenție toată după -amiaza.
Câ nd soneria a sunat la trei și jumă tate și toți studenții au fost lă sați să plece acasă ,
Melody s-a trezit în „buncă r”. Așa îi spuneau studenții camera de la subsol în care aveau loc
reținerile.
Nu era prima dată câ nd Melody ajungea acolo. Ea și-a petrecut câ teva după -amiezi acolo
datorită lui Ashley McLusky, pe care îi plă cea să o ră tă cească și că reia profesorii credeau
aproape orice. Uneori cu Roddy, alteori cu oameni din alte clase, alteori singur.
Astă zi era singura ghemuită în buncă r, o cameră fă ră ferestre, cu pereți vopsiți în alb și
lumini de neon stră lucitoare. A trebuit să facă trei copii ale unui eseu despre
comportamentul în clasă pe care însuși directorul McIntosh îl scrisese. Cum ar ajuta-o asta
să devină o persoană mai bună , Melody nu era sigură , dar cel puțin directorul McIntosh era
convins că era. Singura ei consolare era că Agrarain ră mă sese nedescoperit. Mai mult sau
mai puțin, oricum.
Melody se gâ ndi la cuvintele domnului Clue. Unii oameni , spusese el, nici măcar nu ar
recunoaște un miracol dacă s-ar întâmpla chiar în fața ochilor lor . Pe vremea aceea, ea nu-și
dă duse seama ce voia să spună cu asta – acum știa asta: oamenii credeau ceea ce voiau să
creadă , nu ceea ce vedeau de fapt. nu fuseseră pregă tiţi pentru a vedea altceva decâ t o
figură de acțiune fă ră valoare în Agrarain.
Din fericire …
Melody își așeză cu grijă geanta pe masă . Roddy i-o dă duse înapoi pe Agravain înainte de
a se întoarce acasă , așa că acum era ghemuit între trusa și că rți și dormea.
Melody zâ mbi involuntar. L-a mâ ngâ iat foarte ușor, apoi și-a scos materialele de scris și
s-a apucat de treabă . La urma urmei, a vrut să termine astă zi.
Așteptă , Melody a pictat liniile atâ t de repede încâ t mâ na i-a durut-o curâ nd. Tocmai
terminase runda a doua câ nd auzi voci afară .
Voci înalte, stridente. Plus un chicot prostesc, prea familiar.
La naiba …
În acel moment ușa se deschise și Ashley stă tea în prag, Monique și Kimberley în
remorche. Ș i Pom Pom, privind din buzunar cu ostilitate, ca întotdeauna.
„Campbell!” a exclamat Ashley, prefă câ ndu-se surprinsă . „Ce cauți aici?” Celelalte fete
chicoti din nou. Pom Pom țipă . „Dacă aș fi știut că ești aici, te-aș avea și pe tine mi-a adus
ceva de bă ut. Ea luă cutia de Cola pe care o ținea în mâ nă . — Cu siguranță este materie
complet uscată , nu-i așa?
Din nou s-au auzit râ sete.
Melody își dă du ochii peste cap.
„De ce atâ t de ostil, Campbell?” a continuat să tachineze Ashley. „La urma urmei, nu sunt
vina mea că ești încarcerat aici. Ai tu însuți de vină pentru asta.”
— Mai mult sau mai puțin, oricum, mâ râ i Melody pe sub ră suflarea lui.
"Ce ați spus?"
— Nimic, o asigură Melody și se întoarse la munca ei. Poate că Ashley și becașii ei ar
pleca dacă i-ar trata ca pe aer.
„Ce scrii, de fapt?”, se gră bi Ashley. „O, dragă !”, a exclamat ea apoi. „Acesta este celebrul
eseu al directorului McIntosh despre virtuțile tinereții. Omul are atâ t de dreptate, nu ești de
acord? Respectul reciproc și utilitatea sunt atâ t de importante!”
— Dacă spui asta, Ashley.
„Câ t de des trebuie să scrii asta?”
— De trei ori, recunoscu Melody fă ră tragere de inimă .
— Ș i de câ te ori ai avut?
"De două ori."
„Atunci vei termina în curâ nd și vei putea pleca acasă !”
"Se pare ca."
„Genial.” Ashley a zâ mbit subțire. „Ar fi chiar o prostie dacă s-ar întâ mpla o întâ mplare și
cineva din greșeală ... hopa!”
Fă ră mă car să -și bată genele false, Ashley întoarse cutia de Cola în mâ nă , iar conținutul s-
a vă rsat spumant peste cele două exemplare terminate.
 „Nu!” a exclamat Melody îngrozită .
Ea a smuls hâ rtia și a vă rsat bulionul maro. Apoi a încercat să usuce pă rțile laterale cu
mâ neca puloverului de la școală , dar era prea tâ rziu. Cerneala era neclară și imposibil de
citit, ca să nu mai vorbim de petele întunecate. Ashley și că țelele ei au râ s sardonic. Pâ nă și
lă tratul lui Pom Pom suna vesel.
„Oh, dragă , Campbell.” Ashley fă cu un murmur simulat de regret. "Îmi pare ră u pentru
asta. Mă tem că va trebui să mai stai aici puțin astă zi. Iubita ta bunica nu te va vedea prea
curâ nd astă zi.”
„Tu... tu...” Melody se luptă împotriva lacrimilor, luptâ ndu-se pentru cuvinte. „Ești cu
adevă rat cea mai rea, cea mai rea, cea mai dezgustă toare persoană pe care am întâ lnit-o
vreodată !”
„Uau!” Ashley îşi strâ nse buzele. „Trebuie să fi fost greu să spui asta. Din gura ta este un
compliment pentru mine. Poți să -ți placă și una Ia-ți un autograf.” În uralele celor doi
prieteni ai ei, care au înveselit-o ca o vedetă , ea se îndreptă spre uşă , cu geanta cu pompon
atâ rnată pe umă r.
Melody tremura peste tot, dar dacă ar fi speriat acum, lucrurile s-ar înră ută ți. Nici mă car
nu avea voie să se plâ ngă , directorul oricum nu i-ar fi crezut niciun cuvâ nt din ea, iar Ashley
și că țelele ei ar nega totul. Degetele Melody o mâ ncă riu cu atâ t mai mult ca să se
nă pustească asupra dușmanului ei și să -i smulgă buclele blonde de pe cap una câ te una.
În acel moment s-a întâ mplat.
Capacul genții ei s-a deschis. A ieșit ceva care a țâ șnit în aer ca o să geată și a urmat-o pe
Ashley - și în clipa urmă toare a aterizat pe capul ei.
Agravain!
Ț ipă tul lui Ashley McLusky era atâ t de pă trunză tor încâ t probabil că se putea auzi pe
continent. Ea și-a ridicat brațele, iar geanta de designer și pudelul au zburat într-un arc
înalt. În panică , a început să -și rupă pă rul, în care se cuibă rase grifonul.
"Un liliac! Un liliac!” a strigat ea, fă câ ndu-i pe Kimberley și Monique să se ală ture
țipetelor și să fugă pe culoar, în timp ce Ashley stă tea în prag, învâ rtindu-se la întâ mplare.
bate. Agravain a început apoi să bată nebunește din aripi, ceea ce nu a fă cut decâ t să o
sperie și mai mult pe Ashley. Machiajul îi curgea din cauza urletelor, pă rul ei dezordonat,
iar Agravain îi strâ ngea capul cu ciocul.
"Ajutor! Ajutor!” a strigat Ashley. Acum, Melody era cea care trebuia să râ dă . Pâ nă acum,
unul dintre că lcâ iele lui Ashley se rupsese, lă sâ nd-o cu o șchiopă tare ciudată și ară tâ nd mai
mult cu Cocoșatul din Notre Dame decâ t cu prințesa școlii. Câ nd în sfâ rșit Agrarain i-a dat
drumul, ea a apucat punga care conținea pudelul ei urlator și a fugit. Ea se repezi, trâ ntind
ușa în urma ei.
Agrarain traversă încă o dată camera, apoi se întoarse la Melody. A aterizat încet pe masă
și și-a pus aripile înapoi. Apoi a început să se curețe de parcă nimic nu s-ar fi întâ mplat.
 — Ești unul din felul meu, spuse Melody, care doar încet s-a calmat din nou. "La ce te
gâ ndeai? Dacă și-ar da seama că nu ești un liliac?
Grifonul și-a ridicat capul și s-a uitat la ea.
— A fost destul de nesă buit din partea ta, îl mustră Melody, dâ nd din degetul ară tă tor. —
Ș i, de asemenea, incredibil de dulce, adă ugă ea mai încet. "Mulțumiri."
Agrarain ridică și coborî capul de parcă ar fi dat din cap.
— Stai puțin, șopti Melody. „Poți... mă poți înțelege? Intelegi ce zic?"
E o prostie, s-a certat și ea în același timp. Era un animal și nu putea înțelege limba lor.
Dar de ce o atacase pe Ashley chiar în momentul în care voia să se arunce asupra
dușmanului ei?
Ea și-a înclinat capul pentru a vedea mai atent grifonul. El fă cu la fel și se uită la Melody
cu ochii să i mari și întunecați, în care își putea vedea propria reflecție – și pentru o clipă i se
pă ru că îi poate citi gâ ndurile. Ideea a tresă rit și s-a întors la birou și a început din nou
munca de copiere. Dar asta nu o mai deranja.
Câ nd a pus punctul după ultimul cuvâ nt, era după ora șapte și mâ na îi avea crampe. Ș i-a
adunat lucrurile și a dus cele trei copii scrise de mâ nă directorului McIntosh, care se afla
încă la biroul lui la această oră . Poate, se gâ ndi ea, chiar va petrece noaptea acolo.
Domnul McIntosh a verificat foaia cu foaie de lucru a lui Melody. Apoi a luat tot teancul, a
rupt-o în jumă tate și a aruncat-o la coș. — Sper că ai învă țat ceva în după -amiaza asta,
spuse el.
„Oh, da, domnule”, a asigurat Melody.
Apoi a trimis-o acasă . Plimbarea înapoi la Brodick i s-a pă rut o eternitate pentru Melody.
Vâ ntul aprig care suflă dinspre interior dinspre mare îi fă cea greu să înainteze. A ajuns
uşurată la Stone Inn. Prin fereastră și-a vă zut bunica în holul de la intrare și s-a repezit să o
salute fericită .
Dar nu a ieșit nimic din asta.
„Aveți idee câ t este ceasul?” a întrebat bunica Fay acuzator. Nu a sunat supă rat, doar
foarte trist. Melody vedea că plâ nsese din nou.
— Da, dar nu e vina mea, a icnit ea, încă fă ră suflare din cauza mersului cu bicicleta.
„Doamna Gulch m-a condamnat la detenție. Roddy trebuia să te anunțe, ca să nu-ți faci
griji.”
„O, tâ nă rul maestru MacDonald a fost aici”, a asigurat bunica ei, „și mi-a spus că ai avut
detenție. Dar a pă strat pentru el de ce. Presupun că avea motivele lui.”
Melody dă du din cap uşurată . Puteai conta pe Roddy, nu spusese nimă nui despre
Agrarain.
„Probabil”, a continuat bunica ei, „a avut de-a face din nou cu Ashley McLusky, acea
persoană oribilă . Dar indiferent de ce s-a întâ mplat astă zi, chiar aveam nevoie de tine aici
pentru a face bagajele.”
— Ș tiu, a asigurat Melody, lă sâ nd capul. "Îmi pare ră u."
 „Mi-ai promis că mă vei ajuta, dar acum trebuia să fac totul pe cont propriu. N-ai fi putut
evita necazurile o dată ?”
„Nu e corect!” a obiectat Melody.
„Este corect ca o bă trâ nă să fie nevoită să se ocupe singură de toate astea?” Bunica Fay
fă cu semn că tre gră mada de cutii de lâ ngă scă ri, pe care pă rea să le fi împachetat singură .
— Nu, recunoscu Melody cu timiditate. "Imi pare foarte rau. Dacă vrei, mai pot..."
— Azi nu mai, spuse bunica ei epuizată . „Du-te în bucă tă rie, mai e ceva de mâ ncat pe
aragaz. Apoi întinde-te pe ureche. Mâ ine este și o zi.”
„Dar bunicuță !” Melody avea lacrimi în ochi. Fața bunicii ei era atâ t de îngrozitor de tristă
și era atâ t de multă dezamă gire în cuvintele ei, încâ t o durea. „Îmi pare foarte ră u”, a
asigurat Melody. „O să mă revanșez mâ ine. Iţi promit."
„Desigur.” Bunica Fay zâ mbi. „Noapte bună copilul meu”.
"Noapte bună ."
Melody a să rit peste cină , nu i-a fost foame. În schimb, s-a dus direct în camera ei, a închis
ușa în urma ei și a pus școala bag cu grijă pe pat, astfel încâ t Agrarain să poată că ță ra afară .
S-a așezat pe marginea patului, și-a îngropat fața în mâ ini și în clipa urmă toare a început
să plâ ngă . A fost doar prea mult.
Mai întâ i necazurile de la școală , apoi detenția și apoi Ashley - și acum și bunica era
dezamă gită de ea. A înțeles vreodată ceva bine?
Poate, își spuse ea, Ashley avea dreptate și era într-adevă r o ratată și inutilă . Bunica Fay
pă rea să creadă asta și despre ea...
Ea plâ ngea în hohote și lacrimile îi curgeau pe față . În acel moment se simțea atâ t de
singură , de parcă ar fi singura persoană de pe insulă .
Deodată ceva i-a atins umă rul.
La început a crezut că era bunica, care intrase neobservată în camera ei și îi pusese o
mâ nă liniștitoare pe umă r.
Dar nu era bunica Fay, ci Agravain care ieșise tâ râ ind din geantă și fluturase pe umă rul
ei. Cu o mișcare moale, el s-a ghemuit pâ nă la gâ tul ei de parcă ar fi vrut să o mâ ngâ ie - și a
funcționat. Dintr-o dată , Melody nu se mai simți singură .
Cu precauție, ea și-a întins mâ na și a mâ ngâ iat pieptul cu pene al lui Agravain, iar el a fost
bucuros să -i îndeplinească . len. Amâ ndoi s-au ghemuit în tă cere pe pat și s-au mâ ngâ iat
unul pe celă lalt, fata și grifonul.
Nu numai că Melody simți în acel moment că acesta era începutul unei legă turi strâ nse, ci
și bă rbatul, îmbră cat din cap pâ nă în picioare în negru adâ nc, care stă tea în afara casei și se
uita în sus la fereastra mansardei. Se uitase la Melody de multă vreme, acum era sigur:
Începuse.
Bă rbatul, purtâ nd o haină lungă și pă lă ria trasă jos peste față , s-a întors și a dispă rut în
întuneric.
Vă zuse destule.
Ordinul trebuia să acționeze.
În noaptea aceea, Melody a visat să zboare din nou.
Din nou a urcat pe versanții înză peziți ai Că derii Caprei și apoi a coborâ t abrupt în vă i,
peste vâ rfurile copacilor pâ nă la mare. Ș i ca prima dată , simțea mirosul aerului picant –
pâ nă în momentul în care s-a trezit.
De data aceasta nu a fost la fel de surprinsă să se poată gă si în pat. Dar a fost uimită să -și
dea seama că mă car nu visase vâ ntul în față . Fereastra de la mansarda era deschisa si sufla
o adiere rece!
Primul gâ nd al lui Melody a fost la Agravain - unde era?
Surprinsă , a să rit din pat și s-a repezit la fereastră să o închidă . Nu-i pă sa că era jalnic de
frig în că mașa de noapte.
„Agravain?” întrebă ea liniştită , privind în jur în semiîntuneric. Era încă noapte, lumina
rară a lunii că dea prin fereastră . „Agravain? Unde ești?"
A fost extrem de ușurată câ nd a observat mișcare sub birou.
— Agravain?
Grifonul s-a tâ râ t afară de sub birou și s-a ridicat la toată înă lțimea lui; acum era cam de
mă rimea unui cioban și, câ nd le-a întins, avea aripi ca un pelican.
— Doamne, șopti Melody, acoperindu-și gura cu mâ na. Cu câ t a îmbă trâ nit Agrarain, cu
atâ t pă rea să crească mai repede. Dar de unde adusese mâ ncarea...?
Ochii ei că zură pe ciocul lui Agravain, care avea pete întunecate. sâ nge...
„Ai vâ nat?” a întrebat ea, uluită . "Dar tu ce mai faci...?"
Ochii ei că zură pe fereastră .
 „Ai deschis fereastra? Dar cum?"
— Cu ghearele, desigur.
Ră spunsul a fost atâ t de neașteptat încâ t Melody a dat înapoi. Se clă tină câ țiva pași pâ nă
câ nd s-a izbit de pat și s-a așezat involuntar.
„Tocmai ai spus ceva?” l-a întrebat ea pe animal, simțindu-se infinit de prost. „Vreau să
spun, probabil că este o prostie, dar...”
Agrarain îşi înclină capul.
— Bună dimineața, Melody.
Melodia a început. Ș i-a acoperit gura cu ambele mâ ini pentru a nu țipa. — E... asta nu se
poate, bâ lbâ i ea. „Animalele nu pot vorbi”.
„Nici eu nu vorbesc ”, a venit răspunsul prompt. „Sau mi-am deschis ciocul? "
— Nu, a trebuit să recunoască Melody. De fapt, ciocul lui Agravain nu se mișcase nici
mă car un centimetru. — Dar atunci cum se face că ...?
„Suntem conectați ”, a explicat grifonul. „ Ceea ce auzi este doar în capul tău ”.
— Deci spui că doar îmi imaginez?
Agravain râse. „Îți par îngâmfat? "
Melody s-a gâ ndit mai bine. Agrarain avea dreptate. Câ nd a vorbit cu ea, nu ai auzit nimic.
Totuși, avea vocea lui în cap - o voce plă cută , mă tă soasă , care ar fi aparținut unui bă iat de
opt ani.
„Încă visez?” Melody și-a ciupit brațul, dar nu a ieșit altceva decâ t un strigă t de durere
înă bușit. Agravain a continuat să vorbească .
„ Și eu am fost destul de surprins, crede-mă.”
Inima bă tâ nd cu putere, Melody se așeză pe pat. Mintea ei a refuzat să înțeleagă ce se
întâ mpla. Dar după înfă țișare, nu avea de ales.
„M-ai înțeles tot timpul?” a întrebat ea.
„Nu ”, a declarat Agrarain. — Numai de ieri când te certai cu fata aia.
— Ashley McLusky.
„Nici eu nu știu de ce, dar deodată am înțeles ce spunea. Și nu a fost drăguță cu tine."
— Nu, recunoscu Melody.
„Așa că i-am dat o lecție ”, explică grifonul, ridicâ nd mâ ndru capul. Gâ tul lui pă rea mult
mai musculos decâ t înainte și unele dintre pene pufoase dispă ruseră .
„Ai fă cut.” Amintirea a fost suficientă pentru a o menține pe Melody să zâ mbească . —
Mulţumesc, adă ugă ea încet.
„Nu trebuie să-mi mulțumești. Este de datoria mea să vă ajut.”
„Datoria ta?” Melody ridică din sprâ ncene. "Cum se face?"
„Nici eu nu sunt exact sigur.” Agrarain privi în jos, puțin neajutorat. — Dar cred că are ceva
de-a face cu inelul.
Melody se uită la bijuteria din zei ei deget. Piatra nu stră lucea, dar se simțea destul de
cald. „Ce știi despre asta?” a întrebat ea.
 — Nu chiar , a recunoscut Agrarain. „Numai că îl pot simți cumva. Dar nu vă pot spune de
ce. Înțelegi asta?"
— Nu, recunoscu Melody. Inelul era un mister. Ș i singura care ar fi putut ști ră spunsurile
la întrebă rile ei a fost plecată pentru o perioadă nedeterminată . — Tot ce știu este că inelul
ne-a adus împreună .
S-a ridicat și s-a dus la fereastră . Genunchii îi erau moi ca untul. Iarba de pe dealuri
stră lucea argintie în lumina lunii. Stelele sclipeau deasupra capului.
— Frumos , spuse încet Agrarain, care i se ală turase. Stă tuse pe picioarele din spate ca să
poată vedea afară . S-a sprijinit de pervaz cu ghearele din față .
— Te-am gă sit acolo, explică Melody, ară tâ nd spre dealurile în spatele că rora se afla
cercul antic de piatră . „Nu tu, de fapt, ci oul din care ai eclozat. Acolo a fost îngropat în
pă mâ nt.”
„Cum ai dat de asta?”
— Inelul, explică Melody. „M-a condus acolo. Era acea stră lucire și acolo unde era cea mai
puternică , te-am gă sit.”
Agrarain nu a ră spuns la asta, dar Melody a ră spuns simteam ca ceva se schimba. „Ce sa
întâ mplat?” a întrebat ea. "Am spus ceva gresit?"
— Nu , a asigurat Agrarain. — Nu sunt sigur că ar trebui să fiu găsit.
„Ai vrea să fii gă sit?” Melody se uită la el șocată . „Vrei să spui că te-au ascuns
intenționat?” I s-a fă cut pielea de gă ină .
— S-ar putea să fie posibil , recunoscu Agrarain. „Dar asta nu contează acum. M-ai găsit și,
prin urmare, este de datoria mea să rămân cu tine.”
— Nu, nu trebuie, a asigurat Melody. "Esti liber."
Grifonul întoarse capul și o privi pă trunză tor cu ochii lui întunecați. — E datoria mea ,
repetă el, pă râ nd mult mai bă trâ n decâ t tră da vocea lui copilă rească . „Se simte bine ”, a
adă ugat el. „Știi cum e când ceva se simte bine?”
— Nu pentru o vreme, recunoscu Melody. „În ultimul timp am fă cut totul greșit și i-am
dezamă git pe toată lumea”.
„Nu eu ” , a asigurat Agrarain.
Au stat împreună o vreme și s-au uitat în noapte.
Orele de la școală au trecut chinuitor de încet, dar fă ră incidente. Ashley McLusky nu numai
că a lă sat-o singură în acea dimineață , dar a pă rut să -i ofere Melody o gamă largă . Întâ lnirea
neașteptată cu Agravain pă rea să fi speriat-o, ceea ce nu putea fi decâ t bine pentru Melody.
Întrucâ t era vineri, cursurile s-au încheiat devreme și Melody a plecat direct acasă să -și
țină promisiunea și să -și ajute bunica. A venit și Roddy - pe de o parte să dea și o mâ nă de
ajutor, pe de altă parte din cauza lui Agravain. Lui Roddy cu greu îi venea să creadă ce îi
spusese Melody și voia să vadă singur cum comunicau ea și grifonul fă ră cuvinte. Ei bine,
era ceva de vă zut de fapt nimic. Dar exact asta voia să vadă Roddy.
Cu toate acestea, nu a fost timp pentru o prezentare detaliată . Ș i-au petrecut după -
amiaza scotocind în subsolul hanului de piatră , împachetâ nd cutie după cutie. În timp ce
Agravain stă tea ghemuit pe o pă tură și moțea, Melody și Roddy au dezgropat lucruri pe
care Melody le-a uitat complet: un zmeu pe care îl fă cuse cu zeci de ani în urmă ; costumul ei
vechi de Halloween pe care îl purta din casă în casă ; florile de plastic pe care le dă ruise
bunicii Fay de ziua ei pentru că nu se ofiliseră niciodată și, de asemenea, vechiul radio pe
care ea îl confundase cu o cutie magică câ nd era mică pentru că erau atâ t de mulți oameni
în ea.
A înfrunta trecutul în acest fel a fost ciudat și a fă cut-o pe Melody să realizeze câ t de mult
timp trecuse de atunci. Mergâ nd la școală zi de zi, an de an, nu te gâ ndeai câ t de mult se
schimbă . Dar un lucru era clar: Melody nu mai era fetița care dansa în fața radioului și se
înclina în fața unui public care nu era acolo.
„Ș i ce este?” strigă Roddy, scoțâ nd o cutie veche de tablă din colțul îndepă rtat al unui raft.
Pă rea destul de bă tut, vopseaua se desprinsese de la colțuri.
 — Sunt doar fotografii vechi, spuse Melody. — De la pă rinții mei și alte chestii, adă ugă ea
mai încet.
„De ce sunt aici jos, la subsol? Nu-ți place să te uiți la ele din câ nd în câ nd? Acum, dacă aș
fi în locul tă u... Așezase cutia pe un teanc de carton în fața lui și era pe cale să o deschidă .
„Nu!” a spus Melody.
"Ce? De ce nu?"
„Pentru că ...” Ea nu ră spunse și privi în jos. „Pentru că nu m-am uitat la aceste poze de
mult timp”, a spus ea apoi. — Există un motiv pentru care sunt aici jos.
„Oh?” Roddy lă să capacul, dar îi aruncă o privire întrebă toare. "Ș i care?"
— Ei bine, spuse Melody, care de fapt nu voia să vorbească despre subiect. „Obișnuiam
să -i privesc mult, dar întotdeauna m-a întristat atâ t de mult. Așa că la un moment dat
Granny Fay le-a pus deoparte. Ea a spus că o putem aduce înapoi câ nd voi fi suficient de
mare.”
„Ș i?” a întrebat Roddy.
„Nu m-am mai uitat la ei de atunci.” Melody zâ mbi ironic. — Bă nuiesc că nu sunt încă
destul de mare.
"Macar iti amintesti cum aratau parintii tai?"
„Da”, a asigurat Melody, „un pic. Eram încă foarte tâ nă r câ nd nava s-a pră bușit.”
„Ț i-e dor de ea?” a întrebat Roddy încet.
„Nu știu.” Melody ridică din umeri. „Uneori încerc să -mi imaginez cum ar fi să ai o mamă
și un tată . Dar apoi mă simt foarte ră u din nou.”
"De ce asta?"
„Pentru că bunica mea este familia mea. Ea a avut grijă de mine și m-a crescut, așa că
acum vreau să fiu acolo pentru ea.”
— Pot să înțeleg asta, a asigurat Roddy și a apă sat ferm capacul înapoi pe cutie. "Îmi pare
ră u."
„Nu puteai să știi asta.” Melody zâ mbi.
„Poate va veni o zi câ nd vei deschide cutia și vei privi din nou pozele”.
— Poate, recunoscu ea. "Dar nu astă zi."
Ea a luat cutia și a pus-o deasupra unei cutii pe care tocmai o terminaseră de împachetat.
L-au închis cu bandă adezivă și apoi l-au dus la ceilalți, optsprezece cutii în total, care
conțineau ceea ce fusese acumulat anterior aici.
„De unde toate astea?” a vrut să știe Roddy.
— În primul râ nd, la vechiul depozit de lâ ngă port, explică Melody. „Bunica îl cunoaște pe
proprietar. El ne-a permis să ne depozită m lucrurile acolo pâ nă câ nd vom gă si un nou loc în
care să tră im.”
— Ș i... dacă nu gă sești niciunul?
— Atunci trebuie să pă ră sim insula, ră spunse Melody strâ ns.
— Totuși, nu vreau să pă ră sești insula, șopti Roddy.
 — Nici eu, a asigurat Melody.
Împreună au preluat urmă toarea cutie. Afară era deja amurg și, cu câ t se fă cea mai tâ rziu,
cu atâ t Agravain pă rea să fie mai treaz. La început s-a mulțumit să ră mâ nă pe pă tură și să se
joace cu o minge pe care Melody i-o întinsese. În cele din urmă , însă , a să rit în sus și i-a
aruncat Melody o privire provocatoare.
„Dă-mi drumul ”, a cerut el.
— Nu încă , spuse ea defensiv. — E încă prea devreme.
„Prea devreme pentru ce?” a întrebat Roddy, cu ochii mari.
„Îmi pare ră u.” Melody i-a fă cut semn să plece. — Nu mă refeream la tine, mă refeream la
Agravain.
„A... tocmai a vorbit cu tine?” Ochii lui Roddy s-au aruncat între Melody și grifon.
Ochelarii îi tremurau.
"Mmm."
— Ș i ce a vrut?
— Afară , explică Melody. „Dar încă nu este suficient de întuneric. Îl puteai vedea.”
„Trebuie să ies ” , a susținut Agrarain.
— Mai tâ rziu, insistă Melody.
„Este chiar ciudat, știi asta?” a spus Roddy. — Adică , asta e telepatie, telepatie!
„Vrei să încerci și tu?” Melody și-a scos inelul de pe degetul ară tă tor și i l-a dat lui Roddy,
care l-a pus. „Acum spune ceva”, l-a întrebat ea.
— Bună , Agrarain, spuse Roddy pe un ton de lemn.
Grifonul s-a uitat la el, dar nu a primit niciun ră spuns.
— Nimic, spuse Roddy.
"Încearcă din nou."
— Bună , Agravain, repetă Roddy. "Esti in regula?"
Din nou nici un ră spuns.
— Atunci nu, spuse Roddy, roșind puțin. „Bă nuiesc că nu vorbește cu toată lumea.” El îi
dă du repede inelul înapoi Melody, iar ea îl puse la loc.
„Ce este asta?” l-a întrebat ea pe Agravain.
"Ce crezi?"
— De ce nu îi ră spunzi lui Roddy?
— Dar am făcut-o!
— I-ai ră spuns?
— Sigur, dar cred că nu m-a înțeles.
— Dar am crezut că e inelul?
„Așa credeam și eu ”, a recunoscut Agrarain.
— Ciudat, spuse Melody.
„Și asta nu este tot: ceva nu este în regulă ”, a spus grifonul. "Trebuie să plec."
 — Da, în curâ nd, încercă Melody să -l consoleze. "Tine-ți foamea doar puțin mai mult,
apoi..."
— Nu înțelegi , îl întrerupse Agravain. „ Nu este vorba despre mâncare. Ceva mă cheamă
acolo. "
„Te cheamă ?” repetă Melody. Acum se simțea puțin înfricoșată .
„Apelul vine de la dealuri. Din apropierea străvechiului cerc de piatră unde m-ai găsit.
Acolo trebuie să merg”.
"De ce?"
„Nu pot să-ți spun nici asta.” Agravain devenise din ce în ce mai neliniştit, ca un pră dă tor
care captează mirosul. Lă buțele lui se îndreptau spre pă tură , cu capul legă nat înainte și
înapoi. „Ceva mă cheamă acolo, din ce în ce mai tare – la fel cum te-a chemat inelul”.
Melody se uită la bijuteria de pe degetul ei. Era doar imaginația ei sau putea simți dintr-o
dată că era ceva acolo?
„Dă-mi drumul ” , a cerut Agrarain, mergâ nd acum în tă cere ca un tigru în cușcă .
Melody se gâ ndi o clipă . „De acord”, a explicat ea apoi. — Dar venim cu tine.
„Unde?” a vrut să știe Roddy acum.
— Spre vechiul cerc de piatră , deschise ea. — Îl vom însoţi pe Agravain.
"Ce? Vrei să mergi din nou acolo? Roddy se cutremură . "Chiar este necesar?"
Melody se uită la Agrarain, care o privea urgent. "Ma tem ca da. Dar nu trebuie să vii dacă
nu vrei”.
— Prostii, mâ râ i bă iatul, simțindu-se puțin gelos în acel moment, deși el însuși nu știa
exact de ce. „Sigur că voi veni cu tine. Este logic.”
Au așteptat pâ nă s-a fă cut puțin mai întuneric. Apoi au luat ieșirea din spate în gră dină și
s-au strecurat afară în noapte.
Abia în aer liber, Agrarain și-a desfă șurat aripile și s-a înă lțat în aer. Melody și Roddy și-
au luat bicicletele. Au pedalat pe drumul de pă mâ nt câ t au putut, apoi și-au împins
bicicletele spre ruine. Agrarain sosise înaintea lor, aşezat pe unul dintre bolovanii înalţi.
„Ș i acum?” a întrebat Roddy sec.
— Pssst, spuse Melody, ridicâ nd privirea spre Agrarain. Își desfă cuse aripile și ră mă sese
nemișcat în fața discului stră lucitor al lunii. Ară ta ca o statuie, mâ ndru și impunâ nd respect.
 „Uau!” a exclamat Roddy.
Au așteptat pâ nă câ nd grifonul s-a agitat din nou. „Este totul în regulă ?” a întrebat apoi
Melody.
„A fost aici ”, a răspuns Agravain.
"Ce crezi?"
— Ăsta este un t-àite seann , răspunse Agravain.
— Locul vechi, traduse Melody în șoaptă .
„Cu mult timp în urmă, aici se țineau adunări de druizi. Ei au adus un omagiu ființelor din
Celălalt Lumi, inclusiv grifonii. Dar apoi a venit Marele Întuneric și o vărsare de sânge
cumplită a profanat acest pământ.”
„O vă rsare de sâ nge groaznică ?” repetă Melody, surprinsă – și asta era tot ce trebuia să
audă Roddy.
„Varsare de sâ nge?” a repetat el entuziasmat. — Deci tată l meu a avut dreptate pâ nă la
urmă ?
Melody nici mă car nu asculta. „De unde știi toate astea?” l-a întrebat ea pe Agravain.
„Știu doar. În acest loc... amintirea este foarte vie. A fost o ambuscadă, o trădare josnică...
Chiar dacă totul s-a întâmplat cu secole în urmă, încă simt mirosul nedreptății.”
„Ce s-a întâ mplat?” a întrebat Melody pe neră suflate.
„I-au depășit numeric... Grifonul s-a luptat curajos și i-a pus pe fugă... Dar a făcut-o a fost
grav rănit și a murit aici... Chiar aici, la poalele acestei pietre. "
„Ș i exact aici te-am gă sit... adică oul”, a raportat Melody. „Ș i erau forme stră lucitoare pe
pă mâ nt”.
— Ce contur?
— Era un schelet, explică Melody încet. „Ră mă șițele unui mare animal. Pe atunci nu știam
ce este. Dar mă tem că ar putea fi un grifon...
A tă cut câ nd a vă zut lacrimile stră lucind în lumina lunii în ochii întunecați ai lui Agravain.
Ș i în clipa urmă toare a înțeles legă tura.
— Agravain, spuse ea încet. — Grifonul acela care a murit aici cu mult timp în urmă a
fost... mama ta?
"Da."
„Îmi pare ră u”, a asigurat Melody, simțind durerea prietenului ei înaripat.
„Ea a fost aici, o simt... A luptat curajos până la urmă”.
„Împotriva cui?” a vrut să știe Melody.
„A fost o bătălie între lumină și întuneric, o ultimă ciocnire disperată între ea și...”
Agrarain s-a oprit brusc, cu vocea murind în capul lui Melody.
„Agravain?” a întrebat ea. "Ce este?"
Grifonul și-a înclinat capul pe spate, a ascultat și a adulmecat. „Pericol ”, șopti el. — Nu ar
trebui să fim aici.
 "De ce nu?"
"Deoarece … ESTE O CAPCANĂ !”
Ultimele cuvinte ră sunau prin capul ei atâ t de tare încâ t Melody și-a acoperit reflexiv
urechile, deși asta nu era de niciun folos. Roddy gâ fâ i șocat.
În acel moment, umbrele nopții au luat viață . S-au desprins de stâ lpii de piatră în spatele
că rora pâ ndiseră – figuri ciudate care purtau mantii negre și pă lă rii care le acopereau
fețele.
„Fugi!” strigă Agrarain, aruncâ ndu-se în aer.
Melody și Roddy s-au dat înapoi.
Bă rbații au venit spre ei – cinci siluete întunecate care pă reau să înghită lumina lunii.
„Ieși de aici!” strigă Melody. Ea și Roddy au fugit pâ nă la marginea cercului de piatră .
„Opriți!” a strigat unul dintre bă rbați, dar celor doi nu le-a pă sat. S-au repezit la biciclete
și i-au împins la fugă . Cu coada ochiului, Melody îi vedea pe bă rbații din umbră ajungâ nd
din urmă .
— Mai repede, îi șopti ea lui Roddy.
Cei doi alergau câ t au putut de repede peste pajiște, nu în sus pe deal, ci de-a lungul bazei
acestuia, unde terenul era mai plat și puteau merge mai repede.
Urmă torii se tot apropiau. Deja Melody le auzea gâ fâ iturile, le-a vă zut brațele întinse
pentru a-i prinde...
„Du-te!” i-a spus ea lui Roddy și au să rit amâ ndoi pe biciclete și au început să pedaleze.
Urmă torii lor au ră mas repede în urmă și se pă rea că renunțau la vâ nă toare. Dar
ușurarea nu a durat mult, pentru că deodată s-a auzit zgomotul unui motor de cealaltă
parte a dealului și imediat după aceea un SUV musculos a împușcat creasta.
Farurile vehiculului tă iau noaptea, ză rindu-i pe Melody și Roddy sperâ nd să se îndrepte
spre Stone Inn. Dar acum drumul lor a fost întrerupt!
„În pă dure!” strigă Roddy. Au ocolit lateral pe bicicletele lor și s-au îndreptat spre copacii
din apropiere, în timp ce jeep-ul din spatele lor mergea la maxim. „Cine sunt bă ieții ă știa?”
„Nu știu!” a exclamat Melody, privind peste umă r. — Dar ne vor primi în curâ nd!
Farurile i-au orbit, jeep-ul urlă spre ei și i-ar fi ajuns din urmă pe Melody și pe Roddy
într-o clipă dacă ceva nu ar fi că zut brusc din cerul întunecat și nu ar fi aterizat pe capota
plată .
 „Agravain!” strigă Melody.
Grifonul a bă tut din aripi câ nd se așeză pe toti patru. La început nu a fost clar ce vrea să
spună prin asta, dar câ nd jeep-ul a început brusc să se legă ne, Melody și-a dat seama:
Agravain îi bloca vederea șoferului!
„Nu!” a ră cnit ea, temâ ndu-se pentru Agravain, dar grifonul a continuat să se agațe în
timp ce că ruța se învâ rtea să lbatic.
„Fugi, Melody! Fugi!” auzi vocea lui Agravain în capul ei și continuă să pedaleze. Pâ nă
acum erau aproape la marginea pă durii și conduceau într-un slalom rapid pentru a evita
numeroasele gă uri mlă știnoase care se gă seau în iarbă și condamnau jeep-ul.
Pentru că șoferul, care nu vedea nimic, a condus mașina direct într-una dintre gă uri.
Totul s-a întâ mplat atâ t de repede încâ t ochiul cu greu a putut să urmă rească : în timp ce
SUV-ul a împins peste marginea gă urii de mlaștină , Agrarain a să rit în aer cu o puternică
clă tire de aripi și a dispă rut în noapte, în timp ce jeep-ul s-a aruncat cu roțile din față și s-a
întors. cu toată forţa propriei viteze depă şită .
Apa a stropit în toate direcțiile, mașina a ră mas întinsă pe acoperiș și două siluete
întunecate s-au tâ râ t încet din ea. Erau înmuiați pâ nă la piele și înjură u atâ t de tare încâ t se
auzea de la marginea pă durii.
Melody și Roddy au scos urlete de triumf — prea devreme, pentru că ceilalți Oameni-
Umbra fugeau din cercul de piatră , iar Melody chiar i-a pă rut că a vă zut fulgerul unui pistol
în una dintre mâ inile lui.
„Repede, în pă dure!” îi strigă ea că tre Roddy.
Pe bicicletele lor se împleteau între copacii subțiri care se înă lțau ca niște santinele
întunecate și într-o clipă pă durea nocturnă îi înghițise.
„ Următorul! Continuă!” a auzit Melody în capul ei.
„Agravain!” Ea ridică privirea, vă zu grifonul ca o umbră cenușie deasupra ei. — Slavă
Domnului că nu ți s-a întâ mplat nimic!
„Din fericire, acești tipi sunt pe cât de proști, pe atât de periculoși ”, a spus grifonul.
„Continuă să conduci, doar nu renunța!”
„Nu putem... să luă m o... pauză ?” a întrebat Roddy, gâ fâ ind.
— Nu, trebuie să mergem mai departe, insistă Melody și porni înainte pe poteca îngustă .
Stinseseră luminile de pe bicicletele lor, ca să nu le dea lumina; progresul a fost în mod
corespunză tor dificil. De câ teva ori aproape că au că zut în întuneric, împiedicâ ndu-se de
ră dă cini sau de ramuri rupte; atâ rnă în jos crengile își zgâ riau fețele. Totuși, au pedalat mai
departe, ajungâ nd din ce în ce mai adâ nc în pă durile din Clauchland Hills.
La un moment dat erau înconjurați doar de pă duri întunecate care pă reau la fel de
impenetrabile ca un zid. Abia aici au descă lecat și s-au pră bușit peste ghidon. A durat ceva
timp pâ nă să poată respira din nou corespunză tor.
„Nu mai suport”, a declarat Roddy categoric.
 „Nu e departe acum ”, a mâ ngâ iat Agrarain, care era undeva deasupra lor. — Încă o
bucată.
„Unde ne duci?” a întrebat Melody.
— Într-o ascunzătoare sigură.
„De unde știi că este în siguranță ? Nu ai mai fost niciodată aici!”
„Știu doar, ai încredere în mine ”, a ră spuns grifonul – iar Melody chiar a avut încredere în
el.
Între timp se fă cuse atâ t de întuneric și pă durea atâ t de densă încâ t nu puteau continua
decâ t pe jos. Melody și Roddy și-au împins bicicletele pe drumul pe care le-a ară tat
Agrarain. Dintr-un motiv oarecare pă rea să -și cunoască lucrurile, deși nu mai fusese
niciodată în acest loc.
„Vreau doar să știu unde se va duce asta!” mâ râ i Roddy.
„Aproape am ajuns, doar o scurtă plimbare”.
„El spune că nu e departe”, a tradus Melody ce a auzit în mintea ei. "Doar o scurtă..."
Ultima silabă i s-a înfipt în gâ t ca o marshmallow lipicioasă . Că ci deodată pă durea s-a
ră rit și din întuneric au apă rut un zid și trei turnuri pe jumă tate ruinate, ca niște degete
osoase subțiri în lumina lunii. Zidurile erau vechi și pline de mușchi și ferigi.
 „Ce este asta?” a întrebat Melody, oprindu-se brusc. „Nu am vă zut niciodată această ruină –
și cunosc destul de bine zona”.
— Aproape nimeni nu a văzut aceste ziduri , spuse calm Agrarain. Batind din aripi, a
coborâ t din cerul nopții și a aterizat încet pe pă mâ ntul acoperit cu mușchi. „ Tu aparții
Lumii de Dincolo.”
„În lumea de dincolo?” a întrebat Melody. — Ai menționat cuvâ ntul înainte, ce înseamnă ?
— N-ai auzit niciodată de Lumea de dincolo?
— Ei bine, spuse Melody, bunica îmi spunea uneori basme câ nd nu adorm, povești din
lumea cealaltă . Dar nu m-am gâ ndit niciodată ..."
 „...că lumea de dincolo există cu adevărat?” pufni Agrarain. „Voi, oamenii, pur și simplu nu
credeți ceea ce nu vedeți, nu-i așa?”
„Poate să ai dreptate.” Melody ridică din umeri neputincioasă .
„Acestea nu sunt povești. Cealaltă lume există, eu sunt dovada. Oamenii au știut odată acest
lucru, dar cunoașterea acestor lucruri s-a pierdut, la fel ca și legătura cu Lumea de dincolo.
Dar în nopți ca aceasta ea este încă foarte puternică.”
„În nopți ca asta? Adică pe lună plină ?”
„Lumile oamenilor și ale altor ființe sunt deosebit de apropiate în aceste nopți ”, a afirmat
Agrarain. „Pentru cei care doresc să vadă, în aceste nopți se dezvăluie lucruri pe care alții le
consideră imposibile. Într-o asemenea noapte, grifonii au venit odată în lumea oamenilor – și,
de asemenea, dușmanii lor ”, a adăugat el cu tristețe.
„Bă ieții care ne urmă reau nu erau din lumea cealaltă ”, a fost convinsă Melody, „ci în
carne și oase”.
— Dar tot erau înfricoșă toare, spuse Roddy cu un fior, fă ră să știe ce tocmai spusese
Agrarain.
— Probabil că fac parte din banda criminală a lui McLusky, ghici Melody. „Cu siguranță ar
ară ta ca el”.
„Mă tem că domnul tău McLusky nu are nimic de-a face cu tipii ăștia ”, a spus Agrarain,
care a continuat să exploreze dunul. „ Acești oameni sunt mult mai întunecați și mai
periculoși. Dacă cădem în mâinile lor, suntem la fel de morți.”
— O... bine, spuse Melody încet.
„Ce a spus?” a întrebat Roddy.
„Nu vrei să știi asta”, era convinsă .
— Ș i dacă da?
— Atunci ți-aș spune că tipii ă ia de înainte au vrut să ne omoare.
— Corect, spuse Roddy, ținâ ndu-se de ochelari, care începeau să -i alunece în sus și în jos
pe nas, — chiar nu vreau să știu.
„Ce ar trebui să facem acum?” Melody se întoarse că tre Agravain. Cu greu îi venea să
creadă : cu doar câ teva zile în urmă el fusese un pui neputincios care avea nevoie de
îngrijirea ei. Ș i acum o proteja!
— Ar trebui să te ascunzi aici în ruine.
— Vrei să spui că încă ne urmă resc?
„ Nu se pot abține, pentru că au jurat ”, a răspuns Agravain enigmatic.
„De unde știi toate astea?” a vrut să știe Melody. „Ș i de unde cunoști acest castel? N-ai mai
fost aici?”
„ Da – și nu. Cu aceste cuvinte misterioase, el s-a ridicat în aer, pă râ nd brusc mai mare și
mai puternic decâ t înainte. „Du-te la castel. Voi vedea dacă o pot atrage departe de aici.”
„Ai grijă !” strigă Melody după el, dar silueta lui se topise deja în întuneric și vâ ntul nopții
i-a dus aripile bă tă toare.
 — Vrea să ne ascundem acolo, îi spuse Melody lui Roddy.
— Nu vorbește serios, nu-i așa?
"Ma tem ca da."
Melody fă cu un pas înainte. Cu genunchii slabi, a împins bicicleta prin poarta castelului.
Ferigile creșteau pe stâ nca veche și atâ rnau pâ nă la pă mâ nt, formâ nd un fel de perdea
naturală . Melody a împins cu îndră zneală împletitura deoparte și a ră mas în curtea ruinei.
Numai că acum nu mai era o ruină .
Pereții care se ridicau de jur împrejur erau imaculați, de parcă pietrele tocmai ar fi fost
puse împreună . Turnurile - un mare turn rezidential si doua turnuri de veghe - nu erau in
ruine, ci se intindeau sfidator si defensiv catre luna plina. Singurul lucru care lipsea erau
câ țiva cavaleri pe caii lor.
„Roddy?” strigă Melody încet.
„Ce este?” A venit de dincolo de poarta castelului.
"Nu o sa-ti vina sa crezi."
„Ce ai gă sit? Un autograf împietrit de la Beatles?
— Mai bine, a asigurat Melody, care încă se uita în jur uluită .
„Bine.” Se auzea Roddy începâ nd să -și împingă bicicleta. Roata din față a scâ rțâ it din
cauza unei întâ lniri dure cu un portaltoi. „Dar, vai, nu-i adevă rat, atunci...” Abia intrase în
curte câ nd tă cu.
„Chiar nu pot să cred asta”, a spus el.
— Lumea de dincolo, șopti Melody.
— Ș i aici ar trebui să ne ascundem?
Ea a dat din cap. „Cel mai bine ar fi să depozită m bicicletele acolo în grajduri. Ș i apoi... Ea
se opri și se opri brusc.
„Ce este?” a întrebat Roddy.
— Inelul, raportă Melody, ridicâ nd mâ na. „El stră lucește din nou”.
Au urmat inelul. La fel ca noaptea la cercul de piatră , stră lucirea ei pă rea să le arate calea.
Din curtea castelului, îi ducea în turnul principal. De acolo, o scară a coborâ t abrupt. Ș i cu
fiecare pas în care coborau, stră lucirea pietrei creștea.
„Unde crezi că ne duce lumina?” se întrebă Melody.
„Oriunde s-ar duce, nu am o impresie bună despre asta”, a raportat Roddy. — Ar trebui
să mergem acasă .
„Ș i să te lovești de hainele aia? Nu cred că ar fi o idee bună .”
„Nici nu știm cine sunt. Poate poți vorbi cu ei și...”
Melody se opri pe scă ri și se întoarse că tre Roddy. "Eşti serios?"
— Nu, a recunoscut el. — Dar chestia asta mă sperie, sincer.
— Ș i eu, încuviință Melody. — Dar trebuie să avem încredere în Agravain.
„Îți este ușor să spui”, mormă i Roddy pentru sine în timp ce mergeau cu precauție. —
Mă car înțelegi ce spune. Eu, pe de altă parte…”
Deodată Melody se opri.
„Ce se întâ mplă ?” a întrebat Roddy.
— Scă rile s-au terminat.
De fapt, ajunseseră la subsol. Un coridor de că ră midă se întindea în fața lor, atâ t de lung,
încâ t stră lucirea inelului nu era suficientă pentru a-l lumina pe deplin.
— Pare o temniță , comentă Roddy cu amă ră ciune. — Sau o criptă sau ceva.
Melody aruncă o privire spre piatră . Stră lucirea crescuse din nou, dar nu pă reau să fie
încă acolo. S-au strecurat cu prudență prin boltă , în care se putea sta în picioare. Aerul era
urâ t și mirosea a mucegai. Tavanul și pereții erau acoperiți cu mușchi, iar ici și colo
ră dă cinile care crescuseră din exterior ieșeau din zidă rie.
Câ nd holul s-a despă rțit, inelul le-a ară tat Mod: stră lucirea s-a diminuat rapid pe mă sură
ce se întorceau spre stâ nga și creștea spre dreapta. Au continuat în acea direcție pâ nă câ nd
bolta s-a terminat într-o fundă tură .
— La capă tul firului, a spus Roddy. — Trebuie să ne întoarcem.
— Nu atâ t de repede, a cerut Melody. „Cel puțin inelul încă stră lucește. Vrea să ne spună
altceva.”
Au că utat peretele acoperit cu mușchi – și l-au gă sit.
„Uite asta!” a exclamat Melody. „Iată un semn sculptat în stâ ncă ”.
"Ce? Staţi să vă d!"
Împreună au cură țat zidul de mușchi. Sub el se afla simbolul enigmatic al ghearei, gravat
de asemenea pe inel.
— Ar putea fi pură coincidență , spuse Roddy, încruntat.
— Sau nu, obiectă Melody.
Dintr-un impuls brusc, ea și-a luat inelul de pe deget și l-a ținut în fața simbolului. Apoi a
început să stră lucească și mai intens, o rază de lumină a să rit peste semn și l-a fă cut să
stră lucească și el.
„Uau!” a fă cut Roddy impresionat. Apoi a început să scrâ șnească și să trosnească tare - și
brusc peretele s-a mișcat.
„Este o uşă !” a exclamat Melody entuziasmată .
De fapt: foarte încet peretele a alunecat în lateral și a dispă rut în perete. În lumina
inelului, au putut vedea că dincolo de deschidere era o cameră .
— Bifez, şopti Roddy.
Cei doi au schimbat o privire, apoi au intrat cu prudență în cameră . Era aproape circular
și avea un tavan boltit cu o deschidere în mijloc. Lumina lunii că dea de deasupra capului pe
un bloc alungit de piatră care stă tea în centrul încă perii, cu un metru înă lțime și lă țime și
cam de două ori mai lung. De-a lungul pereților stă teau statui de cavaleri care își etalau
să biile și scuturile. Pe ea puteau fi recunoscute diverse animale heraldice - lei, cai, vulturi și
altele.
— Uită -te la asta, șopti Melody. Vâ rful blocului de piatră avea forma unui cavaler culcat,
care ară ta ca și cum ar fi dormit. Scutul care se întindea peste pieptul lui purta simbolul
ghearei.
„T... ă sta-i un sarcofag!”, a ră să rit Roddy.
— Sarko... ce?
— Un sarcofag, repetă Roddy, bâ lbâ ind de entuziasm. „Un sicriu de piatră , știi? E unul
acolo! Omule, Mel, știam! Acesta este un mormâ nt subteran, un cimitir!”
Melody dă du din cap. Nu-i plă cea gâ ndul dar curiozitatea ei a prevalat. — Ș i de ce ne-a adus
inelul aici?
"Nici o idee. Tot ce știu este că ar trebui să plecă m din nou! Ș i repede!“
— Mai încet, spuse Melody. „Mai întâ i vreau să știu cine este acesta.” Ea ară tă spre
cavalerul de piatră . „Cine este îngropat aici? Ș i ce facem aici?”
Ea a încremenit în mișcare. Involuntar a vrut să mâ ngâ ie piatra rece a sarcofagului. Dar
în momentul în care mâ na ei a atins stema de piatră , inelul a început brusc să stră lucească
la fel de puternic ca în noaptea câ nd gă siseră oul de grifon. Ș i deodată Melody nu a mai fost
la fel.
Mâ na ei s-a sprijinit pe sicriu, dar nu mai era conștientă de ceea ce se întâ mpla în jurul ei.
Nu l-a vă zut pe Roddy plimbâ ndu-se entuziasmat și nici nu l-a auzit strigâ ndu-i numele. În
schimb, privirea ei a intrat adâ nc în trecut. Ș i ceea ce a vă zut acolo i-a tă iat ră suflarea.
Erau grifoni.
Nenumă rate dintre fiarele minunate au întunecat cerul zorilor cu aripile lor, creaturi cu
grația unui vultur și mă reția unui leu. Bă trâ nirea aripilor lor fă cea să tremure aerul.
Apoi se auzi un strigă t strident și grifonii, care tocmai zburau să lbatic unul prin altul, s-
au format. În câ teva clipe s-au adunat în spatele unui animal deosebit de mare și puternic
care le zbura în cap. Era singurul dintre ei care purta că pă stru și șa, iar în acea șa stă tea –
Melody cu greu îi venea să -și creadă ochilor – un cavaler.
Armura lui fulgeră în soarele dimineții, o mantie albastră îi acoperi forma. Scutul lui
albastru purta gheara ca o stemă .
Vizorul că știi lui era deschis, astfel încâ t Melody să poată vedea ochii amabili ai
cavalerului. Apoi, ochii ei au că zut pe mâ na care ținea frâ iele – și, spre surprinderea ei, a
vă zut inelul cu piatra stră lucitoare.
inelul tau!
Cu mâ na liberă , cavalerul și-a închis viziera. Apoi și-a prins centura și și-a scos sabia.
„Atacă !” strigă el cu o voce tună toare și imediat grifonii și-au întins ghearele și au scos un
țipă t pă trunză tor.
Au intrat în luptă - și inamicul deja aștepta. Melody a simțit o ră ceală stră punză toare.
Cerul se întuneca și în depă rtare vedea o altă armată zbură toare, adunâ ndu-se ca un nor
întunecat la orizont. Încremenit de șoc, am vă zut Lody a privit corpurile negre zvâ rcolindu-
se și batâ ndu-și aripile uriașe de liliac în sus și în jos. Nu erau grifoni, erau...
În acel moment viziunea se terminase.
Stră lucirea s-a stins și Melody s-a trezit în camera de înmormâ ntare, cu Roddy strigâ nd
frenetic numele ei.
„Ce zici de tine, Melly! Te rog să nu-mi faci asta…!”
Ea doar s-a uitat la el surprinsă . Fața lui era roșie de foc, ochii îi stră luceau. Plâ ngea? „Ce
nu ar trebui să -ți fac?” a întrebat ea.
 „Melly!” El a să rit spre ea și a îmbră țișat-o. Apoi și-a șters ochii. — Mă bucur că te-ai
întors.
"Ce vrei sa spui cu asta? Unde ar fi trebuit să fiu?”
„Ei bine, ai fost aici, dar cumva nu ai fost, știi? Deodată ai devenit pietrificat și te-ai uitat
drept înainte. Ș i inelul stră lucea ca un nebun tot timpul. Cu adevă rat înfioră tor, pot să vă
spun.”
Melody se încruntă . — De câ t timp sunt așa?
Roddy se uită la cifrele luminoase de pe ceas. — Vreo două zeci de minute, aș spune.
„Două zeci de minute.” Acum genunchii lui Melody au fost cei care au slă bit. Totul a fost ca
un moment pentru ea s-a întâ mplat. Inima bă tâ nd cu putere, ea se afundă pe sarcofag.
„Ce s-a întâ mplat?” a vrut să afle Roddy de la ea.
„Nu știu... am vă zut deodată poze”.
"Care poze?"
„O armată de grifoni. Un cavaler i-a condus, cerul era plin de ei. Apoi deodată s-a
întunecat și am putut vedea forțele inamice, fiare care ară tau ca...”
„Ca ce?” a sondat Roddy.
„Ca dragonii.” Melody se temea că ar putea pă rea ridicol, dar nu era așa. Un fior rece îi
curgea pe coloana vertebrală . — Atunci trebuie să se fi întâ mplat ceva groaznic, șopti ea.
— Vrei să spui că toate acestea s-au întâ mplat cu adevă rat?
„Cred că da.” Melody dă du din cap. „Ș i sunt sigură că inelul pe care l-am primit de la
domnul Clue îi aparține acestui cavaler.” Ea se uită la bijuteria – și deodată îi veni un alt
gâ nd. „Omule”, a exclamat ea, plesnindu-și fruntea, „Sunt proastă !”
"Cum se face? Ce este?"
„Credeam că Agravain este numele grifonului, dar asta e o prostie. Agrarain era numele
cavalerului. Îți amintești ce ne-a spus domnul Clue despre Regele Arthur și Cavalerul
Grifon? Cavalerul acela grifon era nimeni altul decâ t Sir Agrarain!
„Sigur!” a exclamat Roddy. „De aceea numele îmi era atâ t de familiar – Sir Agrarain a fost
un cavaler al Mesei Rotunde a Regelui Arthur, am vă zut asta odată într-un film. Dar dacă
era inelul lui, de ce ne-a condus la ou?”
„Pentru că grifonul pe care l-a că lă rit cavalerul în luptă era mama Agravainului nostru.
Cavalerul și grifonii sunt legați de inel.”
— Asta ar explica multe, a recunoscut Roddy. — Ș i de ce ne-a condus inelul în această
cameră .
Agrarain ne-a spus că la cercul de pietre a avut loc o bă tă lie sâ ngeroasă . Bă nuiește că
mama lui a murit acolo. Dar mai întâ i ea a salvat viața cavalerului..."
„...care a ră mas pe insulă după aceea și nu a plecat niciodată ”, a adă ugat Roddy.
— Din ataşament de grifon, a adă ugat Melody. „Ș i la urma urmei, a fost îngropat în acest
castel”.
— Trebuie să fi fost așa.
 Amandoi nu au spus nimic. Au fost prea mișcați de povestea cavalelui Agrarain și de
prietenia lui cu grifonul, prea epuizați de evadarea lor incitantă .
Apoi, deodată , au auzit vocile.
Vocile au venit prin deschiză tura din tavan și, deși vorbeau într-o limbă stră ină , doar tonul
ară ta că cineva era de nimic bun.
„Aceștia trebuie să fie bă ieții care ne urmă reau”, șopti Roddy, transpirația ieșindu-i pe
frunte. — Probabil că au vă zut lumina.
Melody și el s-au uitat unul la altul. În acel moment, amâ ndoi au avut același gâ nd: au fost
prinși aici jos!
„Nu va trece mult pâ nă vor începe să caute aici”, era convins Roddy. — Atunci am
terminat.
— Trebuie să plecă m de aici, respiră Melody.
„Da, dar unde? Există o singură cale de întoarcere și, dacă o luă m, ne vom lovi direct de
ei”.
Melody dă du din cap. Din pă cate, Roddy a avut dreptate în privința asta. Se uită
neputincioasă la inelul ei. Pă rea plictisitor și mort, de parcă nu ar fi fost o fă râ mă de magie
în ea. Totuși, și-a închis strâ ns pumnul în jurul lui și a închis ochii pentru a se concentra. —
Agravain, şopti ea.
— Tipul ă sta e mort de peste o mie de ani, spuse Roddy. Ară tă spre sarcofagul la
picioarele că ruia se ghemuiau. — Nu cred că ne mai poate ajuta.
— Agravain, şopti Melody din nou.
"Melodie?"
„Bună ziua, Agravain . Melody a fost uşurată .
„Ce se întâ mplă acum?” se bâ lbâ i Roddy îngrozit. — Îți vorbește din mormâ nt?
 — Celă lalt Agravain, a oferit Melody cu un mic zâ mbet. Uneori, Roddy a fost foarte lent în
asimilare. „Unde ești?” șopti ea.
"Neimportant. Dar cu tine?"
"Nu e bine deloc. Urmă torii noștri au gă sit castelul. Eşti aici."
„Stai foarte nemiscat. Ei nu văd acest loc așa cum îl vezi tu. Cu ceva noroc, nu te vor
observa.”
„Mă tem că este prea tâ rziu pentru asta. Inelul a început să stră lucească din nou, asta a
atras-o.”
Nu a fost nici un raspuns. Melody se stră dui să se asculte, dar tă cu.
„Agravain?” a întrebat ea, temâ ndu-se că conexiunea s-ar putea pierde.
„Sunt aici ” , a asigurat grifonul.
"Ce ar trebui sa facem?"
„Părăsește-ți ascunzătoarea”.
"Ce? Dar apoi …"
"Ai incredere in mine?"
Melody nu trebuia să se gâ ndească .
"Natural."
„Atunci merge. Chiar acum."
— Am înțeles, spuse Melody, ridicâ ndu-se hotă râ t.
„Ce faci?” a vrut să știe Roddy.
— Agravain spune că ar trebui să mergem sus.
„Este nebun? Acolo așteaptă bă ieții întunecați”.
"Ș tiu că ."
„Doar pentru că ai auzit voci în ultima vreme, ar trebui să facem ceva complet idiot?”
„Ai încredere în mine?” a întrebat Melody în schimb.
Roddy a ezitat doar o clipă . — Bine, încuviinţă el şi se ridică în picioare. „Dar dacă planul
tă u nu merge și ne ucid, nu-ți voi mai vorbi niciodată !”
„De acord.” A trebuit să zâ mbească , dar imediat a devenit din nou serioasă . — Rody?
"Ce altceva?"
"Îmi pare ră u. Adică să te trag în asta. Dacă aș fi știut asta..."
— Hei, o întrerupse el în șoaptă și un râ njet ră ută cios îi traversă fața roșie aprinsă . "Este
ok. Pentru ce sunt prietenii?
Ea se aplecă și îl să rută pe obraz. Acum a devenit roșu homar. „Ooh”, a spus el.
„Pentru cel mai bun prieten pe care îl am”, a spus ea.
Apoi au pă ră sit camera lui Sir Agravain.
De îndată ce s-au întors pe coridor, ușa secretă s-a închis magic și au urcat scă rile. Între
timp totul era din nou liniștit afară .
Oare oamenii din umbră plecaseră din nou?
 Melody și Roddy au simțit puțină speranță . Foarte atent, s-au strecurat spre ieșire și au
privit în aer liber. În lumina lunii se vedeau curtea interioară a castelului, zidurile și
celelalte două turnuri. Dar nici urmă de urmă ritorii lor. Cei doi au ră suflat uşuraţi.
Melody a fost prima care și-a fă cut curaj și a ieșit în noapte - și a regretat în clipa
urmă toare. Că ci o mâ nă aspră a apucat-o și o secundă i-a strâ ns gura, înă bușindu-i strigă tul.
Roddy nu s-a descurcat mai bine. O a doua siluetă , aşezată nemişcată lâ ngă uşă , se
nă pusti în faţă şi îl apucă . Ș i oricâ t de mult au ripostat el și Melody, ei nu au avut nicio șansă
împotriva forței fizice brute a ră pitorilor lor.
Au fost prinși în capcană .
Cei doi bă rbați, purtâ nd paltoane negre și mă nuși de piele și pă lă rii trase atâ t de jos, încâ t
tot ce puteai vedea, cu excepția ochilor holbați, i-au tâ râ t pe Melody și pe Roddy pâ nă la
grajd unde își ascunseseră bicicletele.
Erau deja așteptați acolo.
Un alt bă rbat cu glugă stă tea acolo. La fel ca prietenii lui, purta o pă lă rie și o haină . Dar
felul în care stă tea, picioarele depă rtate și brațele încrucișate la spate, pă rea să fie liderul.
„Unde este?” a întrebat bă rbatul. Vocea lui scâ rțâ ia ca o balama ruginită și vorbea atâ t de
multă ură și resentimente, încâ t Melody nu se putea abține să nu se cutremure.
„Despre ce vorbești?” a întrebat ea, încă zvâ rcolindu-se în strâ nsoarea ră pitorului ei.
— Cred că știi asta foarte bine, dragă .
— Nu e draga ta, doar ca să știi, se ră sti Roddy, prea supă rat ca să -i fie frică .
„Ești destul de obraznic pentru un bă iețel gras”, a spus bă rbatul cu glugă .
„Ș i pentru un adult, ești destul de ră ută cios”, a replicat Melody. „Ce vrei de la noi, oricum?
De ce ne urmă rești?”
„Am spus deja asta. Vreau să știu unde este, chiar acum.”
„Cine?” a întrebat Melody.
„Nu vă prefaceți – grifonul, bineînțeles!”, îi ră sti liderul. Se aplecă înainte, dar ea încă nu-i
putea vedea clar fața. Doar o pereche de ochi reci.
„T...nu știu”, a asigurat Melody, clă tinâ nd din cap. Bă ieții știau despre Agravain! Asta a
speriat-o.
— Ș i te aștepți să te cred?
— N-o să mai ai de ales, ră spunse Melody curajos. — Pentru că habar n-am.
„Lasă -ne să eliberă m!” s-a plâ ns Roddy. „Nu ai dreptul să ne ții. Nu am fă cut nimic!”
„O să nu mai țipi pe aici?” a întrebat mascul. — Sau trebuie să -ți tai mai întâ i limba?
 — Nu... nu, a asigurat Roddy, corespunză tor mai liniştit.
„Bine.” Liderul dă du din cap. „Acum, dragă , ai face bine să -mi spui ce vreau să știu de la
tine – altfel tu și prietenul tă u vei termina ră u aici. Ai inteles?"
Melody dă du din cap.
Bineînțeles că a înțeles.
Ș i Roddy de asemenea. — Poate, îi şopti el, să ai încredere în grifon a fost o idee stupidă .
— Ca să fiu sinceră , șopti Melody, așa cred și eu acum.
„Deci cum e?” Liderul a avut deodată un cuțit în mâ nă , lama stră lucind în lumina lunii.
Melody nu se îndoia că știa să -l folosească . Ș i că a mai folosit-o înainte...
„Nu știu unde este Agravain”, a asigurat ea. Inima îi bă tea cu putere, sudoare îi curgea
fruntea.
„Agravain.” Celă lalt râ se batjocoritor. — Acesta este numele lui?
"Ș i?"
— Nepotrivit, spuse doar bă rbatul cu glugă . „Incongru ca existența lui în această lume.
Dar vom remedia această eroare în curâ nd.”
— Vrei să -l omori pe Agravain?
Perechea de ochi reci se uita la ea. „Chiar habar n-ai, nu?” a întrebat el. „Nu am idee cine
suntem sau ce vrem. Pă cat, dragă . Pentru că nu vei ști niciodată de ce ai murit..."
Tipul nu a putut scoate din gură restul frazei. Pentru că deodată o umbră întunecată a
că zut asupra lui, s-a auzit o repeziciune în aer - și apoi Agrarain era acolo.
Grifonul a că zut din cerul nopții. Aripile întinse și ghearele desfă cute, el a zburat atâ t de
aproape peste capetele oamenilor din umbră , încâ t pă lă riile le-au fost smulse de pe cap.
Îngroziți, Melody și Roddy au vă zut că niciunul dintre ei nu avea pă r pe cap. Fețele lor erau
palide ca luna, cu ochii mari de șoc.
Într-o clipă , Agrarain dispă ru din nou în noapte. Liderul a strigat un ordin în limba
stră ină . Melody și Roddy au fost apoi eliberați. În schimb, bă ieții aveau brusc în mâ ini
pistoale cu aspect ciudat, pe care le îndreptau spre cer.
Agravain a încă rcat din nou, silueta pe discul stră lucitor al lunii - fă câ ndu-l o țintă ușoară .
Bă ieții au început...
„Nu!” a exclamat Melody.
Cu curajul disperă rii, ea s-a aruncat asupra unuia dintre cei doi tră gă tori și l-a împins.
Acest lucru nu numai că a ratat să geata care a țâ șnit din țeava pistolului cu un șuierat urâ t.
Bă rbatul s-a clă tinat și s-a izbit de unul dintre prietenii să i, a că rui să geată a ratat și ea și a
dispă rut în întuneric. Supă rați, cei doi au vrut să se reîncarce, dar nu s-a mai întâ mplat.
Pentru că în clipa urmă toare Agravain a împușcat din nou.
Ca o furtună șuieră peste ei doi. Ș i-a fă cut o tă ietură pe una dintre frunți și l-a prins pe
celă lalt în ochi. Drept urmare, bă ieții, care tocmai fuseseră atâ t de curajoși, au scos un
hohot puternic și au fugit.
 Liderul lor a strigat cel mai tare, ceea ce pă rea un blestem josnic. Deodată scoase și el un
pistol cu să geți, țintind frenetic ici și colo. Cu toate acestea, câ nd a auzit zgomotul deasupra
lui, era deja prea tâ rziu.
Agrarain coborî ca fulgerul, îl apucă de umeri și bă tu din aripi. Grifonul să ri direct în sus,
tră gâ nd cu el pe liderul cu glugă . Bă rbatul s-a zvâ rlit și a ră cnit îngrozitor câ nd a fost
aruncat în aer.
Agravain, zdruncinat să lbatic pentru a echilibra greutatea, l-a purtat peste zidurile
castelului și în pă dure. Se auzi un strigă t ră gușit apoi s-a fă cut liniște. Ș i la scurt timp,
Agrarain s-a întors.
Grifonul a aterizat ușor în fața Melody. Acum că l-a vă zut atâ t de aproape, a observat că a
crescut din nou.
„Ești bine?” a vrut să știe.
Ea a dat din cap. — Mulțumesc ajutorului tă u.
„Îmi făceam doar datoria. La urma urmei, eu am fost cel care te-am pus în pericol.”
„Mulțumesc oricum”, a spus Melody încet, iar Roddy a împins și el o mulțumire blâ ndă
după aceea.
„Băieții ăștia s-au săturat deocamdată. Nu te vor mai amenința.”
„Ce i-ai fă cut liderului?” a întrebat Melody. "El nu este...?"
"Traieste ", a asigurat grifonul. — Dar a aterizat cam greu, mă tem.
„Nu a fost după noi, ci a fost după tine”.
"Știu."
„Cine erau acești bă rbați?” a vrut să știe Melody. — Se pare că ei știu totul despre tine.
„Ș i erau destul de înfricoșă toare”, a adă ugat Roddy.
„Erau slujitori ai întunericului ” , a explicat Agrarain. „Oamenii mei au luptat odată
împotriva lor”.
„Am vă zut imagini la mormâ ntul cavalerului”, a explicat Melody. „Din o bă tă lie pe cer...”
"Știu. Am vazut si eu aceste poze. Nu uita că suntem conectați. Agrarain dădu din cap
aproape ca un om. „ În ziua aceea, grifonii și dragonii s-au întâlnit în ultima lor mare bătălie.
S-a luptat cu înverșunare și au existat pierderi mari de ambele părți - dar niciun câștigător.
Când Malagant, comandantul armatei dragonilor, l-a convocat pe liderul armatei de grifoni
la o întâlnire la cercul de piatră, a văzut o oportunitate de a negocia. Dar a fost o capcană.
Malagant l-a atras pe cavalerul grifon într-o ambuscadă. Cavalerul și grifonul său de
încredere au luptat curajos și au reușit să-l învingă pe Malagant – dar grifonul a fost grav
rănit și a murit pe cercul de piatră.”
— Mama ta, șopti Melody cu uimire. „Așa se leagă totul împreună . Dar de unde știi toate
astea?”
„În timp ce l-am prins pe lider, i-am putut citi gândurile pentru o clipă. Apoi totul mi-a
devenit clar.”
 „Ș i mi-am dat seama de câ teva lucruri”, a spus Melody. — Agravain era numele cavalelui
care a condus grifonii, nu-i așa?
Grifonul dă du din cap.
„Îmi pare foarte ră u că ți-am dat numele greșit. Dacă doriți, nu ezitați să o schimbați.”
"Nu. Este un nume bun. Și îmi amintește cine sunt și de unde vin.” Începu să meargă și trecu
pe lângă ei spre turnul principal. — Vino cu mine acum.
"Unde vrei sa mergi?"
Melody și Roddy schimbară o privire întrebă toare.
"Vei vedea."
A dispă rut în turn și l-au urmat. Coborâ ră din nou treptele abrupte și intrară pe coridor,
iar Melody își folosi din nou inelul pentru a deschide poarta ascunsă . La sarcofag, Agrarain
i-a cerut Melody să mai folosească inelul încă o dată . De fapt, partea din față a sarcofagului
prezenta simbolul ghearei — la prima lor vizită , Melody și Roddy nici mă car nu-l vă zuseră .
Câ nd Melody ținea acum inelul în fața lui, semnul a început să stră lucească - și brusc
placa de piatră care închidea sarcofagul s-a mișcat!
Imaginea lui Sir Agravain dormind se mișcă .
Puțin câ te puțin, a fost dat deoparte.
— O, o, spuse Roddy, devenise destul de palid. După toată emoția, nu avea chef să se uite
la scheletul înfioră tor al unui cavaler care murise cu secole în urmă .
În timp ce lumina lunii care că dea prin puț a prins conținutul cutiei de piatră , Melody a
scos un țipă t puternic. Roddy îi că zu falca, nu putu scoate un cuvâ nt.
Pentru că în sarcofag nu era niciun mort.
În schimb, sarcofagul a fost umplut pâ nă la refuz cu aur. Cu argint stră lucitor și pietre
prețioase stră lucitoare. Cu monede, coliere, coroane și tiare, cupe stră lucitoare și teci
stră lucitoare cu pietre prețioase. O comoară uriașă .
— Asta... este de necrezut, a spus Melody.
„Grifonii au fost întotdeauna păstrători de comori ”, a explicat Agrarain. „Acest aur a
aparținut cândva cavalerului grifon”.
„Acesta trebuie să meargă la un muzeu”, a spus Roddy.
„Pentru ce ?” a întrebat Agrarain, iar Melody a repetat cuvintele cu voce tare pentru ca
Roddy să le audă. „Oamenii l-au afișat și se uitau. Această comoară a fost întotdeauna
destinată să facă bine și să lupte împotriva nedreptății. Acesta și nimic altceva este destinul
lui.”
— Nebun, se minună Robbie.
— Ajunge înăuntru , se întoarse Agravain că tre Melody.
"Ce?"
„Comara este acolo pentru a lupta împotriva nedreptății ”, repetă grifonul. — Cât crezi că
avem nevoie să o ajutăm pe bunica ta?
A ră să rit dimineața.
Dimineața deciziei.
Dimineața, bunicuța Fay avea să piardă hanul de piatră – și nici mă car nu-i pă sa.
Stă tea în fața casei vechi de piatră , cu o eșarfă croșetată pe umeri și tot corpul îi tremura.
Lacrimile îi curgeau pe obrajii încrețiți, era îngrozită . Nu despre hanul de piatră sau viitorul
ei.
Dar despre Melody...
— Mai întâ i, spuse Hector Gilmore calm. În necazul ei, ea a sunat la poliție. — Câ nd ai
vă zut ultima dată pe Melody, Fay?
— Ieri după -amiază , spuse bunica Fay cu o voce tremurâ ndă . „Bă iatul vecin era acolo...”
— Tâ nă rul MacDonald, a adă ugat Gilmore.
„M-au ajutat să fac bagajele”, a continuat bunica Fay. „Ei au avut grijă de subsol în timp ce
eu eram ocupat la etajul doi”.
„Ș i atunci?” a vrut să știe polițistul.
„Spre seară m-am așezat la birou să trimit documentele de la birou. La urma urmei, vreau
ca totul să fie în ordine câ nd îi predau hanul lui McLusky. Trebuie să fi adormit totuși,
recunoscu încet bunica Fay. „Asta nu mi s-a mai întâ mplat niciodată . Dar toată emoția din
ultimele zile a fost probabil puțin prea mare.”
„Înțeleg.” Gilmore dă du din cap. — Ș i ce s-a întâ mplat după aceea?
„Câ nd m-am trezit, era aproape miezul nopții. Așa că m-am culcat repede. Am crezut că
Melody doarme și nu am vrut să o deranjez. De aceea nu m-am uitat în camera ei. Si
deasemenea …"
 "Da?"
„Ne-am certat cu o zi înainte”, a recunoscut cu tristețe bunica Fay. „Am acuzat-o că nu are
suficientă grijă de mine și de casă . Îmi pare atâ t de ră u în retrospectivă ... Ea și-a ridicat
mâ na cu șervețele și și-a șters lacrimile.
— E în regulă , îl liniști Hector Gilmore. „Câ nd ți-ai dat seama că Melody dispă ruse?”
„Numai dimineața. Am fă cut micul dejun ca întotdeauna – clă tite cu stafide cu
scorțișoară , preferata ei – și am așteptat-o jos, în bucă tă rie. Dar ea nu a venit. În cele din
urmă , am verificat și am constatat că nu era în camera ei. Patul ei era complet neatins, de
parcă nu ar fi fost acasă toată noaptea. Ș i nici nu mi-am dat seama..."
„Nu te învinovă ți pentru asta”, a încercat polițistul să o calmeze. „La această vâ rstă copiii
fac adesea lucruri ciudate. Mai ales câ nd au fost probleme.”
— Dar nu Melody, insistă bunica Fay. „Este o fată atâ t de dră guță și atâ t de utilă . Am fost
mult prea dur cu ea!"
Ea a început să plâ ngă necontrolat, corpul ei fragil tremurâ nd din cap pâ nă în picioare.
Gilmore îi puse o mâ nă mâ ngâ ietoare pe umă r și îi vorbi liniștitor.
„Hai, Fay... Nu-ți face griji. Totul va deveni clar. Poate că totul a fost doar o neînțelegere.
Sau pur și simplu a scă pat, asta se poate întâ mpla. Vom lansa un raport de persoane
dispă rute și vom vedea ce se întâ mplă . În ordine?"
„Fata și cu mine am fost mereu de aceeași minte”, suspină bunica Fay. „Dacă am rupt asta,
nu mă voi ierta niciodată . Pierderea hanului de piatră este un lucru. Dacă am pierdut și eu
pe Melody, atunci totul este în zadar...”
Gilmore era pe cale să spună ceva câ nd se auzi un zgomot de motor. Ceața care atâ rna
peste coastă în acea dimineață era atâ t de deasă , încâ t drumul nu se vedea. Ș i așa că n-au
vă zut Rolls-Royce-ul negru pâ nă nu a ajuns pe curte. Mașina s-a desprins din alb ca o
fantomă și s-a oprit. Pietrișul i-a scâ rțâ it sub cauciucuri.
— Uite, mâ râ i bunica Fay, groapanul vine după prada lui.
Un șofer a coborâ t și a deschis portiera mașinii, după care două persoane au coborâ t și s-
au apropiat încet. Unul era Buford McLusky, ară tâ nd un râ njet ră ută cios în acea dimineață .
Cealaltă era fiica lui Ashley.
„O bună dimineață minunată , doamnă Campbell”, a salutat McLusky cu un râ njet
ră ută cios. „Ofițer Gilmore.” El dă du din cap că tre ofițer. „Sincer să fiu, sunt surprins să te
gă sesc aici. Doamnă Gilmore, nu ați fi sunat la poliție, nu-i așa? Nici ea nu te va putea ajuta.”
— Pă strează -ți discuția inteligentă , îi ră sti bunica Fay. — Nepoata mea a dispă rut de ieri.
„Melody?” Ashley ridică o sprâ nceană plictisită . "Oh Doamne!"
„Aveți idee unde ar putea fi?” a întrebat-o Gilmore. — Ești în aceeași clasă .
— Da, recunoscu Ashley fă ră tragere de inimă . „Dar nu stă m tot timpul, bine? Tu și cu
mine nici mă car nu respiră m același aer, dacă înțelegi.”
„Ai grijă ce spui, fată ”, i-a spus bunica Fay.
 — Sincer, doamnă Campbell, spuse McLusky, ar fi bine să nu faci amenință ri aici. Nu în
poziția ta. Sau ar fi trebuit să se întâ mple o minune și să te gă sească cineva care ți-a dat
banii?”
„Nu.” Bunica Fay clă tină din cap. — Ș i știi asta foarte bine.
— Aşa am bă nuit, a recunoscut el zâ mbind. „De aceea, aș dori să vă îndemn, dacă nu ați
fă cut-o deja, să semnați actul de cesiune și să mi-l predați”.
— Spuneţi-mi, domnule McLusky, spuse ofiţerul Gilmore, nu vreţi să vă luaţi uşor? sen?
La urma urmei, nepoata doamnei Campbell a dispă rut și...”
„Ai idee de câ t timp am așteptat această înțelegere?” se ră sti McLusky. „Am avut toată
ră bdarea din lume, dar acum îmi vreau în sfâ rșit casa!”
— Încă nu este al tă u, obiectă bunica Fay.
— Dar în curâ nd, insistă McLusky, zâ mbind.
„De ce ți-ai adus fiica?” a întrebat bunica Fay. — Ai vrut să -i ară ţi ce tip ră u poţi fi?
„Am vrut ca ea să învețe cum să facă față unor astfel de cazuri. La urma urmei, într-o zi va
prelua compania mea.”
„Un caz.” Bunica Fay s-a luptat din nou cu lacrimile. „Deci ă sta sunt eu pentru tine, da?
Am șaptezeci și unu de ani și familia mea deține această casă de patru generații – iar acum
nu sunt altceva decâ t un caz?”
„Asa-i viața.” McLusky râ nji.
„Câ nd oameni ca tine sunt la conducere, da”, a fost de acord bunica Fay. „Dar asta nu mai
contează . Tot ce vreau este Melody. Sunt foarte îngrijorat pentru ea.”
— Îmi pot imagina, spuse Ashley în timp ce mâ ngâ ia plictisită pudelul roz care era
ghemuit în poşetă ; doar capul lui pudrat ieşea cu privirea. „Nu știi niciodată unde stai cu ea.
E complet nebună .”
Bunica Fay o privi uluită . „Cum... cum poți să spui așa ceva?” a întrebat ea.
„Nu-i așa?” a întrebat Ashley împotriva. „Melody este foarte diferită de mine și de
celelalte fete”.
„Ș i de asta ești atâ t de ră u?” Bunica Fay clă tină din cap. „Ș i i-am spus cu prostie lui
Melody să fie ca voi ceilalți, în loc să îngenuncheze în mulțumire Domnului că ea este
diferită . Câ t de prost am fost”.
„Acum pot să am în sfâ rșit ceea ce mi se datorează ?” se ră sti McLusky. — Nu am toată
ziua.
— Desigur, o asigură bunica pe Fay, furioasă . A bă gat mâ na în buzunarul șorțului, a scos
plicul și a deschis. „Hai să termină m cu asta, ca să nu mai fiu nevoit să mai suport cu tine și
cu fiica ta. Unde trebuie să semnez?"
— Aici, spuse McLusky, întinzâ ndu-i stiloul.
— Dar ai grijă , mâ râ i Ashley. „Pixul este într-adevă r placat cu aur, a fost un cadou de la
mine”.
 „Nu-ți face griji.” Mâ na bunicii tremura de furie și entuziasm în timp ce întinse mâ na spre
stilou. ea a trebuit să de mai multe ori înainte de a putea scrie deloc. Apoi a vrut în sfâ rșit
să -și pună numele sub document câ nd a auzit ceva în depă rtare.
"Stop …!"
Bunica Fay a ezitat - nu-i așa, Melody?
S-a chemat la ordine. Acum începea să audă voci care nici mă car nu erau acolo. Câ nd
toate astea s-au terminat, a avut nevoie urgent să meargă la medic...
„Bunico, nu!” Se auzi din nou. Acum era destul de sigură : era Melody care striga.
Bunica Fay ridică privirea și nu-i venea să -și creadă ochilor: Două siluete ieșiră din ceață
nă pustind pe bicicletele lor, de parcă un lup râ vnitor le urmă rea.
Erau Melody și Roddy.
„Nu-l semna!” Melody și Roddy au strigat atâ t de tare încâ t vocile le-au cră pat. — Nu-l
semna!
Cu o viteză vertiginoasă , au coborâ t panta peste luncă , pe un traseu de slalom între
vehiculele de construcții parcate și, în cele din urmă , pe curtea hanului de piatră , unde și-au
derapat bicicletele pâ nă la oprire.
Câ nd Melody a vă zut Rolls-Royce-ul negru în fața casei bunicii ei, inima aproape că i s-a
oprit de șoc. McLusky era deja acolo pentru a lua ceea ce credea că este al lui.
Sper că nu a fost prea tâ rziu!
„Nu semna, bunicuță !” strigă Melody o dată în timp ce a să rit de pe bicicletă pentru a
merge pe ultimii câ țiva metri. Roddy a urmat-o pe neră suflate. — Nu-i da Hanul de Piatră ,
ai auzit?
A urcat cu furtună treptele că tre bunica ei pentru a-i explica totul. Dar bunica Fay nu a
lă sat să se ajungă la asta.
„Melody”, a respirat ea și și-a îmbră țișat nepoata atâ t de strâ ns, încâ t cu greu putea să
respire din cauza parfumului de mentă . "Copilul meu dră guţ."
„Bunica.” Melody și-a îmbră țișat și bunica.
— Îmi pare ră u, plâ nge bunica Fay printre lacrimi. „Te rog să ierți ce ți-am spus. A fost
atâ t de prost din partea mea..."
„A fost uitat de mult”, a asigurat Melody, care brusc a trebuit să -și lupte singură lacrimile.
— Atunci nu mai ești supă rat pe mine?
— Desigur că nu, a asigurat Melody. "Eu..."
— Omule, asta e înduioșă tor, spuse o voce prea familiară în spatele ei.
 Melody se întoarse. „Ce cauți aici?” a întrebat-o pe Ashley.
"Ce fac eu aici? Alo?” Ashley o privi supă rată . „Tată l meu este proprietarul acestei case
acum. Ai uitat deja?"
— Nu încă , spuse Roddy zâ mbind. „După cum vă d eu, doamna Campbell nu a semnat
încă ”.
„Pentru că voi doi ați deranjat-o să facă asta”, a continuat Ashleys tată la el. „Ofițer”, se
întoarse apoi că tre Hector Gilmore, „poate ați fi atâ t de amabil încâ t să gră biți puțin
lucrurile. La urma urmei, întreb doar ce este în dreptul meu.”
— Domnul McLusky are dreptate, copii, a fost de acord poliţistul fă ră tragere de inimă .
„Fay, te rog să semnezi acum ca lucrurile să -și poată urma cursul?”
— Desigur, ră spunse bunica Fay. „Acum că nepoata mea s-a întors, ești binevenit la Stone
Inn. Există lucruri care sunt mai importante decâ t banii și posesiunile - deși oamenii ca tine
probabil că nu vor înțelege niciodată asta."
„Mai important decâ t banii?” chicoti Ashley. „Pâ nă și Pom Pom trebuie să râ dă de asta,
nu-i așa?” Ea și-a mâ ngâ iat pudelul.
— Deci, să mergem acum, îl îndemnă McLusky – dar socotise fă ră Melody.
— O clipă , a cerut ea.
"Ce este?"
„Care a fost suma pentru urmă toarea tranșă ?”
„Cinci mii opt sute de lire sterline. De ce întrebaţi?"
— Ș i câ t îți datoră m în total?
„De ce vrei să știi asta?” buzele lui McLusky s-au ascuns batjocoritor. — Nu poți plă ti
pentru asta.
„Câ t?” insistă Melody.
„Puțin peste o sută de mii, fă ră a lua în calcul dobâ nda curentă . Mai ai și alte întrebă ri?"
— Nu, a asigurat Melody. Apoi ea dă du din cap că tre Roddy și bă gară amâ ndoi mâ na în
buzunarele anoracului. Câ nd și-au retras mâ inile, s-au umplut cu monede de aur și bijuterii
stră lucitoare.
— Ar trebui să fie suficient pentru a rezolva totul, spuse Melody. „Inclusiv dobâ nda, pe
care încă nu l-ați luat în considerare”.
"Ce? Cum...?” McLusky pă rea destul de prost. Fața i s-a fă cut brusc albă , mustața i-a
zvâ cnit, i-a ră mas gura deschisă .
— Ă sta-i un truc, bă nui Ashley, gă sindu-şi vorbirea mai repede. „Imitații ieftine, vă d asta
la prima vedere!”
„Oh, da?” zâ mbi Roddy. „Atunci sugerez să le predă m ofițerului Gilmore, astfel încâ t să le
poată verifica pentru autenticitate. Ați face asta pentru noi, domnule?
— Uh, desigur, spuse Gilmore, complet surprins.
 Pâ nă atunci, McLusky și-a revenit în sfâ rșit. — Poți să te salvezi asta, se ră sti el
polițistului. „Chiar dacă lucrurile sunt autentice – ceea ce mă îndoiesc foarte mult –
schimbul este nul”.
„De ce?” a vrut să știe Melody.
„Pentru că termenul limită a trecut deja. Stone Inn este al meu, indiferent dacă vă place
sau nu.”
— Cu tot respectul – nu, spuse bunica Fay. Ea ară tă spre contractul din mâ nă . „Scrie clar
că urmă toarea plată trebuie fă cută astă zi. Fie dimineața, fie seara, aici nu spune nimic”.
Ea îi întinse hâ rtia lui Gilmore, care o scană pentru scurt timp. „Mă tem că doamna
Campbell are dreptate, domnule”, confirmă el apoi. „Ea are toată ziua de azi de plă tit
urmă toarea tranșă – sau, desigur, toată datoria ră masă . Ș i așa cum vă d eu, aceste pietre
prețioase sunt destul de suficiente pentru asta.”
„Ș i de unde au venit aceste lucruri? Te-ai gâ ndit la asta? se ră sti McLusky veninos.
„Am gă sit-o”, a declarat Roddy mâ ndru. — O dragă , în pă dure.
— Oricum, nu știu nimic despre un furt de diamante pe insulă , a adă ugat Gilmore cu
ochiul.
„Deci nu trebuie să ... semnez contractul?” a întrebat bunica Fay precaută .
— Sigur că nu, spuse Melody. „Hanul de Piatră nu va fi demolat și va ră mâ ne în familia
noastră . De aceea nu trebuie să ne mută m”.
„Ura!” a exclamat bunița Fay plină de spirit, luâ nd actul de atribuire și smulgâ nd-o fă ră
alte prelungiri. "Oh, Copil! În tot acest timp m-am rugat pentru un miracol. Nu aș fi putut
ghici că ești acest miracol!”
— Nici eu n-am fost, protestă Melody, stâ njenită . "Era …"
„... o coincidență fericită ”, a întrerupt-o Roddy cu la minte și i-a fost recunoscă toare
pentru asta.
"Bah", a batjocorit Ashley. — Ș i o astfel de coincidență stupidă ar trebui să fie
responsabilă pentru faptul că tată l meu nu obține ceea ce își dorește?
„Asa-i viața.” zâ mbi Roddy.
„Exact.” Melody s-a apropiat atâ t de mult de Ashley încâ t s-au privit drept în ochi. „Poate
că acest lucru este nou pentru tine, dar nu obții întotdeauna ceea ce îți dorești. Poate ar
trebui să te gâ ndești la asta.”
Ashley voia să spună ceva, dar nu se putea gâ ndi la cuvintele potrivite. În schimb, tot ce a
putut să reușească a fost un fluier furios, iar fața ei a devenit atâ t de roșie încâ t nici
machiajul nu l-a putut ascunde. A bă tut cu piciorul ca un copil sfidă tor și a plecat în grabă .
— Vorbim mai tâ rziu, șuieră McLusky, nu mai puțin supă rat, chiar dacă nu ară ta tocmai
așa. — Problema este departe de a se termina.
— Pentru mine este, o asigură bunica pe Fay, aruncâ nd resturile contractului în aer.
„Suntem egali, odată pentru totdeauna”.
 McLusky ră mase acolo încă o clipă , apoi se întoarse pe că lcâ ie și își urmă fiica. Melody și
Roddy și-au ridicat brațele și au izbucnit în urale, că rora Granny Fay s-a ală turat în cele din
urmă . Ș i chiar și ofițerul Gilmore, care ca polițist trebuia să stea departe de orice, nu s-a
putut abține să nu râ njească .
În drum spre Rolls-Royce, Ashley și tată l ei vorbeau tare și entuziasmați.
„Ș i tu ai suportat asta?” se ră sti Ashley. — Din cutia aceea veche?
— Cred că trebuie, spuse simplu McLusky. „În acest moment are că rțile mai bune”.
„Că rțile mai bune? E ridicol! Chiar și un pompon ar putea... Ashley se opri brusc. „Tati!
Pom Pom nu mai există ! Unde este el?"
"De unde sa stiu?"
„Pom Pom?” strigă Ashley cu voce tare, privind în jur în ceață . „Pom Pom! Unde ești?"
„Poți te rog să nu mai țipe pe aici?” l-a certat tată l ei.
„Trebuie să fi să rit din buzunar. Pom Pom?”
„Nu mai țipa!”
„Dar Pom Pom a dispă rut!”
"Ş i ce dacă ? Atunci vei primi doar unul nou. Nu vreau să mai aud despre asta, înțelegi?"
"Dar …"
„Ați înțeles?” strigă McLusky.
Ș i Ashley a tă cut.
Cei doi au urcat în mașină și șoferul a închis ușile în urma lor.
Apoi au plecat, înapoi în ceață .
— Agravain?
"Sunt aici."
Melody se ră suci câ nd se auzi un foșnet în spatele ei. A tresă rit puțin câ nd desișul s-a
despă rțit și a apă rut grifonul. Era acum mare câ t un mâ nz. Iar Melody a avut senzația că
încă nu a crescut pe deplin...
„Poți să te faci invizibil?” a întrebat ea, jumă tate în glumă , jumă tate serioasă .
„ Noi, grifonii, știm să rămânem nevăzuți – și, pe bună dreptate, credeți-mă. "
Melody dă du din cap. Tocmai intrase în pă dure fă ră să știe dacă și unde îl va gă si pe
Agrarain. Avea încredere că se vor întâ lni. Ș i funcționase.
„Am venit să vă mulțumesc. Mulțumesc, spuse ea zâ mbind. „Vă datoră m că totul a ieșit
bine”.
„Nu am fost eu.” Grifonul și-a înclinat ușor capul. Vocea lui nu mai suna ca a unui copil, ci
a unui bă iat de vâ rsta ei. — Ai fost tu însuți.
— Cu siguranță nu, spuse Melody. — La urma urmei, nu aș fi aflat niciodată despre
comoară fă ră tine.
„ Dar n-aș fi aici dacă nu ai fi găsit oul și nu l-ai fi luat cu tine”.
„Ne-ați salvat viețile pentru asta”, a ră spuns Melody.
— După ce te-am pus în pericol.
„De acord.” Ea a zâ mbit. "Să spunem că suntem egali. Sunteți de acord?"
"BINE."
„Acum vrei să -mi spui cine erau bă ieții care ne urmă reau?” Doar să -ți amintești de
bă rbații în pă lă rii a fost suficient pentru a-i trimite fiori pe șira spină rii lui Melody. — Chiar
m-au speriat.
 „Din motiv întemeiat. Ei aparțin Ordinului Dragonilor.”
„Ce este Ordinul Dragonilor?” a întrebat Melody.
„Odată, cu mult timp în urmă, grifoni s-au luptat cu Dra chen ”, a explicat Agrarain. „Noi,
grifonii, ne-am luptat de partea luminii și a vieții. Am vegheat asupra oamenilor și ne-am
asigurat că ei trăiesc în pace și libertate. Cu toate acestea, dragonii și slujitorii lor au vrut
exact opusul. Ca dușmani ai vieții, ei doreau să domine totul, nu doar fiecare creatură de pe
pământ, ci și fiecare sentiment și fiecare gând liber.”
— O idee groaznică , şopti Melody.
„Dacă dragonii ar fi câștigat atunci, Evul Întunecat nu s-ar fi încheiat niciodată, iar
oamenii ar fi rămas barbari. Ar fi uitat cum să construiască case, ar fi uitat ce au descoperit
oamenii de știință antici despre natura lumii. Toate cunoștințele acumulate de astronomie,
geografie și matematică ar fi fost pierdute!”
— Ei bine, obiectă Melody zâ mbind. „Nu ar fi fost pă cat de matematică ...”
„Și artele erau pe cale să se piardă în focul războiului ”, a continuat Agrarain. „Bamei au
vrut să stingă fiecare gând frumos și melodie fericită. Sub stăpânirea lor, oamenii ar fi uitat să
cânte la instrumente sau să picteze, și-ar fi uitat și poveștile și nu ar mai avea scris pentru a le
înregistra. Ideile oamenilor ar fi în abisul timpului pierduți și ar fi trăit o existență tristă în
război și haos, sclavii dragonilor. Cu toate acestea, odată cu victoria grifonilor, umanitatea a
fost salvată pentru a putea înflori liber . "
„Atunci trebuie să -ți fim foarte, foarte recunoscă tori”, a încheiat Melody, simțindu-se
rușinată în același timp. „Cei mai mulți oameni nici nu știu că exiști. Nici mă car nu v-am
pă strat amintirea.”
"Da, ai ", a asigurat Agrarain. „ În legendele și miturile tale. În ei, bătălia luminii împotriva
întunericului trăiește până astăzi.”
„Dar majoritatea oamenilor nu cred că toate acestea s-au întâ mplat cu adevă rat”.
„Pentru că sunt orbi și prinși în mica lor lume ”, a spus Agrarain. — Ești diferită, Melody.
— Corect, spuse ea cu un zâ mbet strâ mb. — Ashley McLusky poate mă rturisi acest lucru.
„Toată viața ai fost interesat de alte lucruri decât majoritatea, ți-ai băgat nasul în cărți și
în vis te-ai refugiat în alte vremuri și lumi . "
Melody dă du din cap.
„De aceea te-a ales inelul lui Sir Agravain și de aceea ai găsit oul care m-a clocit. Ești
specială, Melody Campbell . "
„Tu crezi?” Melody nu era deloc convinsă . — Nu mă simt deloc așa.
„Oamenii speciali nu fac asta niciodată ” , a spus grifonul. „Umilința este o virtute, ca și o
inimă curată și loialitatea față de prieteni. Acestea sunt calitățile unui cavaler grifon.”
"O da? De unde știi toate astea?"
„Noi grifonii nu suntem ca oamenii ”, a explicat Agrarain. „Ne împărtășim amintirile unul
cu altul, stocându-le în anumite locuri și în anumite obiecte . În momentul în care le atingem,
cunoștințele strămoșilor noștri ne trec . "
 — Vrei să spui ca momentul în care am atins sarcofagul lui Sir Agravain?
„ Așa este. Suntem legați de magia inelului, așa că am văzut amândoi bătălia care a avut
loc cândva asupra acestei insule.”
„Ș i această legă tură de dragoni cu care s-au luptat stră moșii tă i mai există ?” a vrut să știe
Melody. — Cum se poate, după toate aceste secole?
„Sunt descendenții bărbaților care s-au luptat cândva cu oamenii mei și au ademenit-o pe
mama mea într-o ambuscadă lașă ”, a raportat Agrarain cu amărăciune.
„Atunci... vrei să te ră zbuni?” a întrebat Melody cu prudență .
Agrarain clătină din cap. „ Noi grifonii nu căutăm răzbunare ”, a clarificat el. „Dar lupta nu
s-a oprit niciodată. Pentru că influența Ligii Dragonilor asupra oamenilor a devenit mai
puternică. A făcut lumea plină de nedreptate și plină de războaie. La urma urmei, Ordinul este
pe cale de a-și atinge obiectivele - nu pot permite asta. Și Dragonbound știu asta, motiv pentru
care răpitorii lor mă caută.”
„Deci se vor întoarce?” a întrebat Melody. Deodată i s-a fă cut din nou pielea de gă ină .
"Sigur. Dar ei nu-ți pot face rău, căci eu, Agrarain, voi avea grijă de tine.”
— Ș i eu pe tine, a asigurat Melody. — Pentru că amâ ndoi avem altceva în comun.
— Și asta ar fi?
— Nici unul dintre noi nu mai are pă rinți, spuse Melody încet. „Ș tiu exact cum se simte.
Am fost foarte norocos pentru că bunica Fay m-a primit. Ea a fost familia mea – și vreau să
fiu familia ta.”
Ea și-a întins mâ na cu precauție și el a înghiontat-o ușor cu ciocul. Apoi se aventură mai
departe și mâ ngâ ie fruntea cu pene a lui Agravain. În acel moment, erau mai aproape decâ t
fuseseră vreodată . Stă teau nemișcați, fata și grifonul, în timp ce ultimele raze de soare în
timpul zilei că dea prin baldachinul de frunze și fă cea pă durea să stră lucească galben-auriu.
„Mulțumesc ”, a spus Agrarain după un timp nesfârșit. „Este frumos să nu fii singur”.
„Ș i eu cred.” Melody zâ mbi fericită .
— Acum întoarce-te la bunica ta.
— Nu vrei să vii?
„Riscul descoperirii ar fi prea mare ”, a răspuns Agrarain. „ În plus, aici, în pădure, sunt
hrană mai mult decât suficientă pentru mine – încă cresc .” "
"Am observat."
„Dar nu-ți fie frică. Ori de câte ori ai nevoie de mine, voi fi acolo.”
— Ș tiu, spuse ea. — La revedere, Agravain.
„Nu la revedere ”, a corectat el. "La revedere."
Ea dă du din cap și se întoarse, brusc tristă . La revedere a durut, chiar dacă nu a fost
pentru mult timp.
Deodată , Melody a avut un alt gâ nd.
— Apropo de mâ ncare, spuse ea, întorcâ ndu-se încă o dată . „Pom Pom a dispă rut fă ră
urmă , pudelul roz al lui Ashley. Nu se întâ mplă să știi unde a plecat?"
„Oh, ăsta a fost un pudel?” Agrarain își înclină capul, cu ochii întunecați scânteind. „Și încă
mă întrebam de ce latră vata de zahăr...”
O locație necunoscută
Cinci zile mai târziu

"Asa de? Ce trebuie să ne spui?”

Bă rbatul pă și încet în mijlocul încă perii, care era adâ nc sub pă mâ nt. Un foc a ars într-o
scobitură din pă mâ nt, ră spâ ndind o stră lucire pâ lpâ itoare. Dincolo de asta totul era în
întuneric. Bă rbatul şchiopă ta. Piciorul lui stâ ng era într-o atelă și se sprijinea pe un baston.
— Operația a eșuat, mormă i el încet.
— Ș tim deja asta, spuse o voce în întuneric. Suna aspru și disprețuitor și aparținea unei
femei. „Ne interesează doar de ce a eșuat”.
„Noi... aveam deja pe fată și pe bă iat în puterea noastră ”, a raportat bă rbatul, care purta o
haină neagră ca corb. „Dar apoi grifonul a apă rut din senin”.
— De câ t timp ești cu noi, domnule Gant?
„Câ t timp...? Dar știi asta: de mai bine de două zeci de ani!”
„De mai bine de două zeci de ani. Ș i în tot acest timp te-ai pregă tit pentru această
întâ lnire, nu-i așa?"
"Asta este adevă rat."
— Atunci cum se face că apariția grifonului te-a surprins atâ t de tare?
„Tot ce știam sau credeam că știm despre grifoni provine din că rți antice”, a spus
bă rbatul în apă rarea sa. „N-aș fi crezut niciodată că chiar și un tâ nă r grifon are asemenea
puteri. M-a prins în gheare, m-a tras în aer – apoi m-a lă sat jos.”
— Ș i apoi tu și oamenii tă i ați fugit fă ră luptă ?
 „Ce ar fi trebuit să facem? Grifonul acela era ca o fiară să lbatică !”
„Ș i asta vă surprinde, domnule Gant?” a întrebat femeia. „Dacă ceea ce bă nuim este
adevă rat, iar acest grifon este de fapt urmașul lui Perpetrica, atunci el va deveni mai
puternic și mai puternic decâ t oricare altul. priviți în fața lui. De aceea poate fi periculos
pentru planurile noastre!”
„Da, Mare Maestru.” Bă rbatul și-a plecat vinovat capul chel.
„Vechile rapoarte s-au dovedit adevă rate. Era de fapt un alt ou. Ascunsă de vră ji de
grifon, a rezistat de secole – iar serviciul nostru secret atotștiutor nu știa nimic despre
asta.”
— Scuză -mă , Mare Maestru, eu...
"Ai eșuat. Pe toată linia."
„Ș tiu, Mare Maestru”, a asigurat bă rbatul, plecâ nd capul. "Te rog, mai da-mi o sansa."
S-a lă sat liniște îngrijorată , se auzea doar trosnitul flă că rilor.
„Foarte bine”, a spus femeia în cele din urmă , „o să ai șansa ta. Dar vă avertizez: nu voi
tolera din nou un asemenea eșec. M-ai inteles?"
„Desigur, Mare Maestru.” Bă rbatul se înclină .
„Odrasle lui Perpetrica trebuie gă site înainte ca el să devină prea mare și prea puternic.
Gă sește-l și prinde-l! Ș i câ nd îl ai, adu-l aici!”
„Da, Mare Maestru.” Domnul Gant dă du din cap.
„Ș i să nu îndră znești să încerci din nou cu cele goale mâ inile în fața noastră ! M-am fă cut
suficient de clar?”
— Da, marele maestru.
„Ar fi nefericit dacă să nă tatea ta ar avea de suferit”, a adă ugat liderul ordinului – și o
perdea a că zut pe o parte a bolții subterane. În spatele lui se afla un gră tar greu înțepat cu
țepi de fier. Ș i în amurgul dincolo de gră tar era ceva negru și imens.
Aproape că ar fi putut fi confundat cu o stâ ncă dacă nu s-ar fi mișcat încet. Pielea de
reptiliană stră lucea în lumina focului, ghearele zgâ riate, o coadă lungă încovoiată pe
pă mâ nt. Deodată , ochi mari și stră lucitori s-au luminat și vapori albi au scă pat în timp ce
ființa uriașă și stră veche a expirat ră gușit.
Era un dragon.
Michael Peinkofer , nă scut în 1969, a studiat germană , istorie și științe ale comunică rii.
Din 1995 lucrează ca autor, jurnalist de film și traducă tor. Romanul „Fră ția runelor” l-a
adus pentru prima dată pe listele cu bestselleruri. Astă zi este considerat unul dintre cei mai
de succes autori de fantezie din Germania. Cu „Gryphony. În vraja grifonului” și-a îndeplinit
un vis: să elibereze în sfâ rșit grifonii legendari din umbra dragonului și să le ofere rolul
principal într-o aventură proprie. Michael Peinkofer locuiește cu soția și fiica sa în Allgä u.

Helge Vogt și -a dorit să fie paleontolog. La un moment dat, însă , și-a dat seama că ar
prefera să deseneze dinozauri și monștri decâ t să le dezgroape. Lucrează ca ilustrator și
artist de benzi desenate pentru numeroase edituri, inclusiv Disney. Helge Vogt locuiește în
Berlin.