Tulburarea de personalitate borderline

Student: Mitroi Diana Maria

Anul de studi: Anul I, ID

Materie: Psihoneurofiziologie
Profesor: Lector Univ. Dr. Eftihița Crăciun
 Tulburarea de personalitate borderline

Trebuie să admit, încă de la începutul acestei lucrări că unul dintre motivele pentru care
am ales această temă este foarte personal – interacțiunea directă cu două persoane care au fost
diagnosticate cu această tulburare de personalitate, cu simptomatologii și strategii de coping
diferite. Într-unul dintre cazuri dezvăluirea diagnosticului a fost factorul principal de mobilizare
a resurselor interioare înspre vindecare, în vreme ce în celălalt, a fost paravanul perfect în care
pacientul să se poată ascunde și să poată justifica continuarea unor comportamente
autodistructive și de inadaptare. Firește, contextele de viață ale celor două persoane au fost
diferite, și poate tocmai de aceea curiozitatea mi-a fost stârnită. Am ajuns să mă întreb și să
cercetez pe cont prorpiu ce este tulburarea de personalitate borderline, cum se manifestă ea și
care sunt posibilitățile de recuperare. În lucrarea de față îmi propun să prezint și să urmăresc
principalele simptome și câteva moduri prin care terapia poate ajuta în recuperarea și vindecarea
acestei afecțiuni.
Atunci când vorbim despre începuturile observării acestei maladii, se pare că ea a fost la
origini „o noțiune incertă, încărcată de ambiguitate, care nu desemna de fapt o boală, ci acoperea
o zonă jenantă pentru psihiatrii.”1 Ceea ce în decursul a câteva decenii avea să prindă contur și să
devină una dintre cele mai frecvent întâlnite și diagnosticate tulburări ale personalității era la
începuturi doar o formă de a numi manifestările aflate „la graniță”, însemnând că ea prezenta:
„trăsături și manifestări clinice nespecifice, provenite din principalele arii nosofagice: a
nevrozelor, a psihozelor și, desigur, a tulburărilor de personalitate.” 2 Din lipsa unei definiri
specifice, la început erau considerați „la graniță” pacienții care manifestau simptome care
sugerau o formă ușoară de schizofrenie și, respectiv, care se plasau în orice fel la granița dintre
psihoză și normalitatea psihică.
Mai apoi, tabloul clinic al acestei afecțiuni a căpătat contururi din ce în ce mai clare,
incluzând treptat următoarele trăsături caracteristici esențiale: intensitatea mare și uneori extremă
a trăirilor afective și prezența uner relații interprersonale instabile, în cadrul cărora poate fi lesne
observată dihotomia extremă „bun” – „rău”; reacțiile pasiv-agresive, la incitații minime;

1
George Ionescu, Tulburările personalității, Editura Asklepios, București, 1997, p 112
2
Ibidem, p 111
incapacitatea de a tolera solitudinea, dublată de un sentiment de vid interior și de sentimentul de
a nu avea o identitate proprie, un sine adevărat sau o imagine proporționată a acestui sine. 3
Ceea ce m-a surprins în descrierea succintă a simptomatologiei borderline de la George
Ionescu a fost lipsa, din lista menționată mai sus, a unor manifestări care în timp au ajuns
definitorii pentru această afecține cum ar fi teama extremă de abandonul real sau imaginat,
comportamentele autodistructive (furatul, condusul agresiv, dependențele de diverse feluri). 4
Acesta este un punct cu adevărat interesant în evoluția felului în care percepem această tulburare
de personalitate, tocmai pentru că în viziunea din 1997 a lui George Ionescu, simptomele
menționate mai sus ca fiind centrale pentru diagnosticarea afecțiunii sunt doar „reacții la
împrejurări nefavorabile și mai ales în situații psihotraumatizante sau stresante” 5 Cu alte cuvinte,
episoadele psihotice, episoadele depresive majore, tentativele de suicid și alcoolismul erau
văzute în 1997 ca fiind prezente doar în cazurile agravate și în momentele supra-stresante au
devenit între timp punctele centrale care sprijină diagnosticul în tulburarea de personalitate
borderline.
Înainte de a discuta, însă, mai pe larg despre această paletă de simptome și despre
impactul pe care îl au ele în viața de zi cu zi a pacientului, mă voi opri asupra câtorva observații
de ordin biochimic și electrofiziologic care merită a fi menționate în contextul acestei lucrări.
Studiile au evidențiat faptul că pacienții diagnosticați cu tulburarea de personalitate borderline au
„un prag scăzut de excitabilitate în sistemul limbic, observație care ar putea fi colerată cu
labilitatea afectivă și cu impulsivitatea acestor pacienți” 6 Mai mult chiar, se pare că ei au de
asemenea o perioadă redusă de latență REM, ore mai puține de somn și o calitate a somnului mai
redusă, cu întreruperi frecvente și cu intervale de somn superficial. Deși lucrarea în care am găsit
această informație nu înaintează nicio ipoteză în legătură cu somnul și cu impactul pe care îl are
în tulburarea de personalitate borderline, sunt de părăre că acesta poate juca un rol semnificativ.
În lipsa unei odihne adecvate, răspunsul omului la factorii de stres este unul foarte slab,
decalibrat, cu ferestre de toleranță la emoții negative destul de mică. Chiar dacă asta nu poate (și
nici nu ar trebui) să explice întreg comportamentul borderline, incapacitatea de a dormi în
parametrii optimi pentru funcționarea neurologică poate avea un impact major asupra celor care
3
Ibidem, p 115
4
Len Sperry, Tulburările de personalitate din DSM-5 – Evaluare, conceptualizare de caz și tratament, Editura Trei,
București 2018, pp 191-192
5
George Ionescu, Tulburările personalității, Editura Asklepios, București, 1997, pp 120-121
6
Ibidem, pp 113-114
au deja dificultăți în gestionarea emoțiilor intense. Fără doar și poate, predispoziția biologică
spre un somn superficial poate reprezenta un factor de amplificare a simptomatologiei existente.
Nu în ultimul rând, se pare că pacienții care suferă de această tulburare au „deficiențe în
metabolismul central al serotoninei”, ceea ce ar putea fi coerelat cu disforia, impulsivitatea și
depresia.7 Este bine de știut că dincolo de istoricul personal care poate duce la apariția și
amplificarea unei astfel de tulburări de personalitate, factorii biologici și biochimici joacă și ei
roluri importante. Chiar dacă nu se poate confirma o relație de cauzalitate directă între cele două,
sunt sigură că ele afectează timpii de recuperare, dar și amploarea afecțiunii și paleta de
simptome manifestate.
Revenind la studii mai recente care cartografiază tipurile de manifestări aferente ale
tulburării de personalitate borderline, am observat o dezvoltare și o recentrare a tabloului clinic
foarte firească având în vedere trecerea timpului. Se pare că punctul central îl reprezintă teama
de abandon real sau imaginat și un comportament care are ca principală motivație evitarea
acestor experiențe. Aceasta este dublat într-adevăr de un sentiment al lipsei de identitate și o
trăire a vidului interior, însă este mult mai clar acum cât de multifațetată poate fi aceasta,
afectând imaginea de sine, orientarea sexuală, tipul de prieteni dorit, valorile preferate și
capacitatea de a seta și urmări obiective pe termen lung. Nivelul de detaliu care se adugă, însă, la
lista inițială a manifestărilor este destul de mare, cuprinzând tiparele relaționale foarte intense și
instabile, prezența comportamentului impulsiv și care poate fi autodistructiv, manifestări de furie
inadecvate și disproporționate în raport cu evenimentele care le-au generat. 8
Ceea ce în tabloul clinic din 1997 se prezenta a fi doar de domeniul cazurilor complicate
devine acum parte a simptomatologiei generale: comportamentul suicidar, automutilarea și
amenințările repetate cu suicidul sunt și ele prezente printre simptomele mentionate de către
DSM-5. Firește, acestea pot fi explicate în genere prin lipsa de toleranță la frustrare și prin
inflexibilitatea atât de necesare unei funcționări psihologice și psihosociale optime. Cred, însă, că
prezența lor în tabloul clinic actual ne poate spune mai multe și despre dificultățile reale
emoționale ale persoanlelor care suferă de această tulburare – sensibilitatea crescută, dublată de
această frică a pierderii iremediabile pot reprezenta, fără doar și poate, motivul care se ascunde
în spatele acestor comportamente. Este de luat în calcul, însă, și o eventuală nevoie de a capta

7
Idem
8
Len Sperry, Tulburările de personalitate din DSM-5 – Evaluare, conceptualizare de caz și tratament, Editura Trei,
București 2018, pp 191-192
prin orice mijloace atenția celor dragi ca nevoie primară ce ar putea sta la baza unor
comportamente extreme și șocante.
Având în vedere că numele „borderline” nu a fost schimbat în vreun fel pe parcursul
descoperirilor despre această tulburare de personalitate mi se pare deosebit de relevant, tocmai
pentru că în continuare, se pare, această tulburare poate împrumuta din tablourile clinice ale
tulburării de personalitate histrionică, narcisistă sau pasiv-agresivă. Dintr-o perspectivă
biosocială, au fost identificate trei mari subtipuri ale tulburării de personalitate borderline.
Primul subtip se referă la indivizii borderline-dependenți, care împrumută deci din
comportamentele specifice dependentului, prezentând un tipar infantil pasiv, atașamente
puternice și o anume dependență față de o singură persoană de îngrijire. Aceștia posedă, de cele
mai multe ori un istoric familial cu niveluri de energie scăzută. Al doilea subtip, cel al indivizilor
borderline-histrionici se află la polul opus din punct de vedere al istoricului familial, provenind
dintr-un mediu în care hiper-reactivitatea a fost normalizată. Mai mult, în cazul acestor indivizi,
se poate observa că asupra lor a fost manifestat un control parental extrem, în urma cărora ei s-au
simțit acceptați și validați doar în acele momente în care au jucat un rol. Cu alte cuvinte,
exprimarea lor autentică a fost cu desăvârșire blocată de comportamentele lipsite de acceptare și
extra exigente ale persoanelor semnificative. Al treilea și ultimul subtip este cel al indivizilor
borderline pasiv-agresivi, care au fost posibil niște sugari iritabili și cu un comportament mai
dificil de gestionat și care cel mai probabil au primit din partea persoanelor semnificative
semniale de atașament mixte, lipsite de consecvență. 9 Aceste subtipologii, deși nu pot juca un rol
extrem de mare în diagnosticarea pacienților cu tulburarea de personalitate borderline, pot
reprezenta un punct de sprijin pentru începutul tratamentului și pentru o înțelegere mai nuanțată a
dificultăților pe care le întâmpină pacinenții de acest fel.
Acum că am parcurs îndeaproape manifestările posibile ale acetui tip de tulburare, mi se
pare oportun să facem o ultimă oprire și pentru descrierea istoricului familial (în măsura în care
acesta a putut fi observat și cartografiat). Din punctul de vedere al lui Linenhan, „premisa de
bază este că o reglare emoțională inadecvată și un mediu invalidant predispun individul la
această tulburare. În plus, există un mediu invalidant «în care comunicarea experiențelor intime
nu este validată; în schimb, este adesea pedepsită și/sau trivializată»” 10 Dintr-o perspectivă
cognitivă, se pare că persoanele suferinde ale acestei tulburări au la baza credințelor asumpții de
9
Ibidem, p 204
10
Ibidem, p 206
tipul: „sunt lipsit de putere și vunerabil”, „sunt în mod inerent inacceptabil” și „lumea este
periculoasă și răuvoitoare”.
Dintr-o perspectivă interpersonală, acești indivizi au crescut într-un mediu haotic, în care
manifestările exagerate, teatrale și cu o tentă telenovelistică erau foarte frecvente – poate și un
motiv în plus pentru care au învățat la rândul lor aceste comportamente care au la bază emoții
extreme, care sunt greu de conținut. Cel mai frecvent, pe lângă acea lipsă de validare despre care
vorbește Linenhan, s-a putut observa în istoricul acestor pacienți și experiența abandonului
traumatic și a rupturilor afective timpurii, cel mai adesea dublate de abuzuri emoționale, fizice și
sexuale variate. În completarea atmosferei telenovelistice, este foarte posibil ca indivizii cu o
tulburare de personalitate borderline să fi „învățat din familie că nefericirea, boala și starea de
slăbiciune atrag iubirea și preocuparea celorlalți” 11, de aceea starea de vulnerabilitate este uneori
îmbrățișată până la extrem, uneori cu tot cu sentimentul copleșitor de neputință care însoțește o
astfel de stare. Nu în ultimul rând, este posibil ca în familia unui pacient borderline să fi existat
„norme familiale care dictau că autonomia era ceva greșit, în timp ce dependența și nefericirea
solidară cu familia erau bune”12. Se poate lesne observa de aici că întregul sistem de credințe și
de eventuale valori poate fi sever afectat de aceste medii familiale lipsite de validare și de
conținere emoțională. Forțați să supraviețuiască într-un mediu în care emoțiile sunt magnificate
până la pragul unui scenariu de film și lipsiți de afecțiunea necesară pentru a dezvolta un sistem
nervos sănătos, pacienții cu acest tip de tulburare vor apela la mencanisme de supraviețuire
precum clivajul, negarea, idealizarea, omnipotența și devalorizarea pentru a face sens din
experiențele trăite.13 Așa cum se întâmplă în majoritatea afecțiunilor cu componente psihologice
și emoționale, mai târziu aceste strategii atât de importante pentru supraviețuire sunt chiar cele
care amplifică acele comportamente toxice, inadecvate și autodistructive, făcând ca procesul
terapeutic să fie de multe ori dificil și greu de dus până la capăt.
Deși s-a crezut multă vreme că tulburarea de personalitate borderline este imposibil de
tratat, studiile au arătat că în fapt, ea este aproape singura tulburare de personalitate în cazul
căreia este posibilă o vindecare totală. Din acest punct de vedere, mi s-a părut interesant și
punctul de vedere al lui George Ionescu în legătură cu evoluția bolii și evoluția în vârstă –

11
Ibidem, p 207
12
Idem
13
Len Sperry, Tulburările de personalitate din DSM-5 – Evaluare, conceptualizare de caz și tratament, Editura Trei,
București 2018, pp 208-209
„pattern-urile de personalitate ale pacientului borderline, care la adultul tânăr erau ilustrate prin
instabilitate, odată cu maturizarea își reduc amploarea și cunosc stabilizarea” 14
Abordările psihoterapeutice care tratează această tulburare de personalitate au variat de-a
lungul timpului, iar strategiile folosite în terapia individuală au căpătat multiple valențe. În
prezent, există cinci puncte de consens privind tratamentul pacienților borderline: terapeutul
trebuie să știe să jongleze între ascultare și identificarea, punerea în lumină și confruntarea
comportamentelor care întrețin autodistrugerea, autopedeapsa și pericolele; limitele terapiei și
modul de desfășurare ale acesteia trebuie stabilite ferm și respectate de-a lungul procesului,
având tot timpul în vizor și gestionarea așteptărilor pacientului; trebuie analizată și conștientizată
legătura dintre acțiunile pacientului și emoțiile care stau în spatele lor; trebuie ca acele
comportamente autodistructive să devină nesatisfăcătoare și nu în ultimul rând, trebuie acordată
o atenție deosebită sentimentelor de contratransfer.15
Tulburarea de personalitate borderline este, fără doar și poate, un diagnostic multifațetat
și care implică niște provocări emoționale, cognitive și comportamentale dificile pentru cel care
le trăiește și pentru cei apropiați. De multe ori, propria disfuncționalitate emoțională îl împiedică
pe pacientul borderline să formeze tocmai acele relații care i-ar putea asigura siguranța
emoțională și sprijinul susținut necesare procesului de vindecare. În și mai multe cazuri, cred,
această afecțiune trece aproape neobservată, ea desfășurându-se într-o proporție foarte mare în
mintea și în sufletul suferindului în timp ce tot ceea ce se vede la exterior este instant catalogat ca
„inadecvat”, „agresiv” sau „exagerat”. Faptul că există multe mărturii ale celor care au
conștientizat problema, au beneficiat de ajutor psihoterapeutic specializat și apoi s-au vindecat
este singurul care așează o lumină plină de speranță asupra viitorului celor care se regăsesc în
descrierile „prea sensibililor”.

Bibliografie
14
George Ionescu, Tulburările personalității, Editura Asklepios, București, 1997, p 120
15
Len Sperry, Tulburările de personalitate din DSM-5 – Evaluare, conceptualizare de caz și tratament, Editura Trei,
București 2018, pp 215
Bollas, Christopher, Three Characters: Narcissist, Borderline, Manic Depressive, Phoenix
Publishing House, 2021
Ionescu,George, Tulburările personalității, Editura Asklepios, București, 1997, p 120
Sperry, Len, Tulburările de personalitate din DSM-5 – Evaluare, conceptualizare de caz și
tratament, Editura Trei, București 2018, pp 215
Straus, Hal, Kreisman, Jerold J., I hate you, don’t leave me, Penguin Random House, 2021