Premise.

După eșecul Revoluției de la 1848 din Țările Române, Imperiul Otoman și

cel Rus, puteri reacționare care se opuneau liberalismului național în teritoriile de sub
influența lor, au decis să-și consolideze stăpânirea în Valahia și Moldova și să preîntâmpine
orice altă mișcare națională. Cele două puteri au ignorat dorința românilor de modernizare și
de unire a celor două state și au semnat CONVENȚIA DE LA BALTA LIMAN (1849) prin
care se stabilrea faptul că domnitorii Țărilor Române vor fi considerați funcționari otomani.
Astfel autonomia lor era profund limitată, ei fiind numiți direct de către sultan.
Între anii 1853-1856 are loc un nou război ruso-turc, în care însă s-au amestecat și
Franța și Anglia de partea Porții – Războiul Crimeii. Înfrângerea Rusiei a dus la slăbirea
influenței ei în Peninsula Balcanică pentru următoarele decenii. Rusia ceda Moldovei trei
județe din sudul țării – Cahul, Bolgrad și Ismail, pierzând așadar ieșirea la Dunăre. Totodată,
eșecul Rusiei a adus la masa discuțiilor problema organizării Principatelor. Acestea intrau
sub garanția colectivă ale Marilor Puteri, care au primit numeroase memorii de la boierii
reformatori care solicitau unirea Țărilor Române. La Congresul de Pace de la Paris din 1856,
care încheia Războiul Crimeei, Marile Puteri au decis constituirea unor Adunări Ad-Hoc,
care să consulte populația privind unirea. În Valahia Adunarea ad-hoc a fost majoritar pro-
unire, dar în Moldova situația s-a complicat datorită amestecului otomanilor care erau
interesați să blocheze unirea. Astfel, caimacanul (reprezentantul Porții) Nicolae Vogoride a
falsificat listele electorale ale Adunării pentru a obține un vot negativ. Intrigile sale au fost
dezvăluite însă Marilor Puteri și în urma presiunilor lor otomanii au fost nevoiți să accepte
decizia pro-unire și a Adunării din Moldova.
2. Unirea propriu-zisă. Luând act de decizia majorității populației din cele două Țări
Române privind unirea, Marile Puteri au organizat Conferința de la Paris din 1858, ocazie
cu care au decis:
- unirea parțială a Principatelor într-un stat care să se cheme Principatele Unite ale
Moldovei și Valahiei.
- noul stat rămânea vasal otomanilor dar sub garanția colectivă a Marilor Puteri.
- doi domni, două capitale.
-singurele puncte comune urmau să fie Comisie Centrală (Parlament) la Focșani, Înalta
Curte de Casație și Justiție și armata, limitată oricum numeric.
Cu toate că documentul prevedea necesitatea alegerii unor domnitori diferiți, nicăieri
nu se specifica imposibilitatea alegerii aceluiași domn. Această “scăpare” a fost adesea pusă
pe seama bunăvoinței împăratului francez Napoleon al III-lea care căuta să-și sporească
influența în răsăritul Europei prin sprijinirea unirii celor două Țări Române. La 17 ianuarie
1859 la Iași este ales în Moldova domn Al. I. Cuza, iar peste o săptămână, pe 24 tot el la
București în Valahia. Marile Puteri au fost puse în fața faptului împlinit și au acceptat
realitatea cu excepția Imperiului Otoman, care a necesitat negocieri mai îndelungate până a
fost de acord cu domnia unită doar în timpul lui Cuza.
3. Urmări. Mica Unire, așa cum a fost ea numită ulterior, a fost adesea ignorată
comparativ cu mult mai importanta unire Mare din 1918, dar la momentul respectiv ea a
reprezentat un pas important către formarea și consolidarea statului modern român. Ca multe
state europene la acea vreme, precum Germania sau Italia, și țara noastră a căutat mereu să
realizeze unirea tuturor românilor în interiorul unei singure granițe. Caracterul extraordinar
al unirii din 1859 ar trebui să fie evident dacă ținem seama de condițiile extraordinare în care
s-a realizat și că orice altă circumstanță ar fi dus probabil la nerealizarea sau la desfacerea
rapidă a ei.