Geneza muzicii

“Muzica a început prin cântec, iar cântecul

este cea mai bună iniţiere posibilă în muzică.”

Ansermet

Originea muzicii se situează într-un trecut foarte îndepărtat, după opinia

muzicologului francez J. Chailley, muzica numărând circa 40000 de ani. În
privinţa modului cum a luat naştere muzica, părerile sunt împărţite, de
problema originii ei ocupându-se mulţi cercetători. Ricciotto Canudo, în cartea
sa L’homme (Psihologia muzicală a civilizaţiilor), încearcă a reconstitui
contactul primordial avut de om cu două izvoare ale muzicii. Unul este natura,
celălalt corpul omenesc. Natura oferă omului vuietul furtunii şi al talazurilor,
murmurul râurilor şi foşnetul frunzelor, ciripitul păsărilor, iar fiinţa umană –
bătăile inimii, interjecţiile şi mlădierile vocii sale, bătăile din palme sau
fluieratul.

În momentul în care homo faber a început să-şi confecţioneze unelte, acestea

au constituit alt izvor de sunete, preluate de om pentru a mijloci şi exprimarea
muzicală. Uneltele au îmbogăţit paleta sonoră, căci pietrele, şlefuite sau nu,
bătute una de alta, ca şi bucăţile de lemn, i-au furnizat primele instrumente de
percuţie. Tulpinele de trestie, oasele golite de măduvă sau coarnele animalelor
au constituit primele instrumente de suflat, în timp ce coardele arcului i-au
sugerat instrumentele cu coarde ciupite. Timpanul de astăzi îşi are originea în
pieile animalelor, puse la uscat pe scorburi de copac. Din acest noian de
sunete, care au fost la început doar mijloace de semnalizare, omul a ales
diferite înlănţuiri, capabile a-i exterioriza simţămintele şi gândurile.

S-au emis multe ipoteze, care încearcă să determine cum a început omul să
facă muzică. Ele conţin mai mult date privitoare la condiţiile în care omul a
emis sunetele muzicale sau factorii care au contribuit la întruchiparea primelor
formule de exprimare muzicală.

În Antichitate, Lucretius Carus (99-55 î. Hr., în scrierea De rerum natura) şi

Democrit (470 – 370 î. Hr.) credeau că omul a voit să imite sunetele din natură.
Este preţioasă această idee a redării universului înconjurător, dar a reduce
muzica la intenţia omului de a imita natura înseamnă a ne situa pe poziţii
naturaliste, căci ea nu oglindeşte realitatea numai copiind sunetele, ci
creatorii îşi comunică şi stările lor. Acceptarea unilaterală a teoriei imitaţiei
(mimesis) poate duce la absurdităţile muzicii concrete din veacul al XX-lea,
care introduce zgomotele vieţii cotidiene, ca şi simpla înregistrare pe bandă
magnetică. În secolul al IV-lea, Sf. Augustin (372-430) considera că omul
apelează la muzică atunci când este copleşit de emoţie, întrucât în acel
moment nu mai vorbeşte, ci jubilează.

Dacă esteticianul german Ernst Grosse (1862-1927, Die Anfänge der Musik –
Începuturile muzicii, 1894) credea că muzica este opera conştiinţei colective,
Karl Gross (1861-1946) punea originea ei pe seama lui homo ludens (în Jocurile
omului, 1899), ea fiind rezultatul unui simplu joc, aducând ca dovadă
gânguritul copilului mic. Pentru Karl Bücher (1847-1930), ritmul muncii a
generat muzica, iar pentru muzicologul austriac Richard Wallaschek (1860-
1917, Primitive music – Muzica primitivă, 1893), ritmul dansurilor magice
colective. În Arbeit und Rythmus (1902 – Muncă şi ritm), Bücher este de părere
că ritmarea mişcărilor din timpul muncii a dus la uşurarea efortului şi la
primele succesiuni sonore organizate, creând premisele cântecelor legate de
diferite îndeletniciri umane. Deşi se relevă corect prezenţa muzicii în procesul
muncii, se accentuează doar elementul mecanic, care a generat formule
ritmice, şi nu se subliniază expresia de bucurie sau tristeţe a omului care
practica o anumită activitate.

În Originea şi funcţia muzicii (The Origin and function of Music – 1881),

filosoful englez Herbert Spencer (1820-1903) analizează procesul naşterii
muzicii şi al constituirii limbajului său, explicând relaţiile sonore ca
reprezentări muzicale ale diferitelor stări tensionate. Dominat de un
sentiment, de o pasiune, omul este incapabil de a exprima prin cuvinte ceea ce
simte, emiţând sunete prelungi şi modulate. Şi-a creat, astfel, un nou limbaj
sonor, mai direct, fără intermediul noţiunii plastice, în stare a sugera emoţiile
sale. El explică apariţia muzicii pe baza modulării impulsului emoţiei, a
intonaţiilor vorbirii.

Tot în categoria originii emoţionale se situează ipoteza lui Charles Darwin

(1809-1882), care presupunea că muzica s-ar fi născut din interjecţiile şi
semnalele sonore ale omului în chemarea partenerei, pornind de la exemplul
păsărilor şi al altor animale. În Expresia emoţiei la oameni şi la
animale (1872), Darwin confundă muzica păsărilor, izvorâtă din instinct, cu cea
a omului, rezultată dintr-un proces conştient de gândire. Teza sa a fost
combătută, căci nici muzica popoarelor primitive nu seamănă deloc cu cântecul
păsărilor, ea acordând un rol mare ritmului.

În Essai sur l’origine des langues (cap. XII – Originea muzicii şi raporturile
sale), Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) susţine naşterea simultană a muzicii
şi a poeziei, ambele arte fiind expresii imediate ale unor stări afective. Deşi
în Dicţionarul său de muzică dă o definiţie hedonistă, ca „arta de a combina
sunetele în mod plăcut urechii”, în capitolul XIII – Despre armonie (din lucrarea
citată), el arată că forţa muzicii asupra ascultătorului nu este opera sunetelor,
ci a pasiunilor exprimate. Ulterior, esteticianul austriac Eduard Hanslick (1825-
1904), în lucrarea sa Despre frumosul muzical (1854), va considera muzica doar
un arabesc sonor. După Hanslick, muzica nu este decât arta de a combina
sunetele, iar emoţia se produce prin asociaţie de idei, fondul expresiv al ei
rezultând din proiecţia stărilor sufleteşti ale publicului, muzica fiind incapabilă
de a reda stările sufleteşti ale creatorului.

Poetul german Johann Gottfried Herder (1744-1803) considera limbajul

emoţional o sursă a muzicii. În Kalligona, lucrare în care îşi împărtăşeşte
vederile sale estetice, Herder vede în uniunea glasului naturii cu energia
emoţiei expresia firească a sentimentelor, iar în sunetul muzical un mijloc de
comunicare a tensiunii lăuntrice. Această teză a muzicii, ca mijloc de
exteriorizare a stărilor emoţionale, a cunoscut o mare preţuire la poeţii
romantici.

Muzicologul maghiar Geza Revesz şi esteticianul german Karl Stumpf (1848-

1936, Die Anfänge der Musik) sunt adepţii genezei muzicii din vorbirea
afectivă. K. Stumpf socoteşte muzica un mijloc acustic de comunicare între
oameni, potrivit teoriei semnalelor acustice. După ce expune cele mai de
seamă teorii în cartea sa, Introducere în psihologia muzicii (Einführung in der
Musikpsychologie –1946), Revesz emite teoria contactului, afirmând că anumite
formule muzicale s-au născut din apelurile şi răspunsurile practicate de
vânători şi păstori, în comunicările lor de la distanţă. În acelaşi sens, K. Stumpf
menţionează strigătele de vânătoare în cartea sa, Începuturile muzicii. El s-a
ocupat şi de factorii obiectivi care determină limbajul muzical, cercetând
problema consonanţei şi a acusticii.

Altă teorie aparţine lui T. Mc. Laughlin (în Music and Communication – Muzica
şi comunicarea, 1970), care susţine că muzica ar fi luat naştere din gânguritul
copiilor. Ea este infirmată de faptul, dovedit de Revesz, că, şi la vârsta cea mai
fragedă, ciripitul copiilor copiază intonaţiile celor din jur, ei nu le produc în
mod spontan. Tot el combate şi teoria utilitaristă, după care omul a inventat
accidental muzica, fiindu-i de folos în activitatea de coordonare a eforturilor
sale în muncă, căci nu explică decât latura ritmică, ceea ce nu înseamnă totuşi
muzica.

În primul volum din Histoire de la musique (1913), precum şi în La musique et

la magie (1909), muzicologul francez Jules Combarieu (1859-1916) socotea că
muzica s-a dezvoltat din formule magice. Omul primitiv credea în existenţa
unor fiinţe nevăzute, care guvernează lumea şi cu care intra în legătură prin
formule de incantaţie magică. Rostite numai de iniţiaţi, aceste formule de
incantaţie magică, devenite ineficiente, s-au transformat în imploraţie,
trecând din cercul restrâns al iniţiaţilor la întreaga comunitate. Această
ipoteză este valoroasă, căci presupune existenţa unei activităţi conştiente,
formulele fiind executate cu scopul transformării vieţii, ele oglindind,
totodată, şi atitudinea subiectului.

Oswald Spengler (în Untergang des Abendlandes – Declinul

Occidentului) susţine că muzica nu apelează la noţiuni din spaţiul vizual
obişnuit, de aceea ea este aproape de rugăciune, trebuind pusă pe acelaşi plan
cu religia. Dacă în Tratatul de estetică (1933), D. Cuclin (1885-1978) propune
teza originii divine a muzicii, G. Lukacs, în Estetica sa, consideră că muzica are
caracter mimetic, dar, spre deosebire de celelalte arte, obiectul mimesis-ului
ei este lumea interioară a omului.

Pierre Schaeffer determină momentul apariţiei muzicii în clipa în care omul a

început să lovească diferite obiecte, producând sunete diverse. Sesizând aceste
raporturi sonore, omul a căutat să le repete şi, bineînţeles, să le dezvolte. Tot
în secolul al XX-lea, Maurice Pradines, în Psihogeneza muzicii (din tratatul său
de Psihologie), încearcă să determine momentul tranziţiei de la sunetul
signaletic la cel cu funcţie estetică, emiţând ipoteza „mutaţiei”.

Considerând că toate ipotezele enumerate conţin un sâmbure de adevăr,

psihologul francez arată că atât sunetele din natură, cât şi cele produse de om,
de corpul său sau cu ajutorul instrumentelor, au avut iniţial o funcţie de
semnalizare. În momentul în care sunetul îi produce şi o plăcere, omul încearcă
să-l reproducă pentru a reînnoi încântarea. Din acest moment, omul a început
să facă muzică nu numai spre încântare, ci şi pentru a se folosi de ea în scopuri
utilitare: atragerea sau îndepărtarea unor animale, şi, mai ales, datorită
caracterului incantatoriu al muzicii create, să comunice cu forţele naturii,
cărora le putea impune, în acest mod, voinţa sa. S-a născut, astfel, practica
magiei, care a necesitat o serie de formule fixe, ştiute şi ţinute secret de cei
care practicau ritualurile magice. Este momentul când a apărut
profesionalismul.

Fiinţele nevăzute nu ascultau totdeauna de poruncile magicianului, astfel că

formula imperativă a devenit imploraţie, socotindu-se că acele fiinţe sunt mai
puternice şi deci nu li se putea porunci. În acest moment a luat naştere muzica
de cult religios. Încântarea muzicală era produsă nu numai de frumuseţea
sunetelor, ci şi de ordonarea ritmurilor. Formulele ritmice, generate de
anumite gesturi din procesul muncii sau din timpul dansului, simultan cu
expresia sentimentelor omeneşti exprimate prin cântec, au contribuit la
exteriorizarea respectivelor stări. Astfel, în manifestările sincretice, muzica,
dansul şi cuvântul serveau exprimării vieţii omului ca mijloc de divertisment,
pe lângă funcţiile utilitare avute în diverse activităţi.

Teoria lui Pradines, care nu contestă nici una dintre ipotezele arătate şi care
delimitează signaleticul de estetic, ne conduce la ideea că nu se poate
respinge nici un fel de muzică, toate categoriile acestei arte fiind oglindiri ale
vieţii omului şi ale comunicării sale cu natura, cu semenii şi cu divinitatea. În
toate timpurile, sfera muzicii nu se rezumă la distracţie sau la simple senzaţii
sonore plăcute, ci ea izvorăşte din nevoia omului de a-şi exterioriza stările
sufleteşti, năzuinţele sau clamarea graţiei divine.

Muzicologul german Curt Sachs (1881-1959), în Istoria

dansului (1933), Dezvoltarea muzicii în lume antică (1943), explică originea
muzicii prin “punctele culturale” apărute pe glob, de unde popoarele înapoiate
se alimentează prin transmutare. O replică clară o oferă savantul român
Constantin Brăiloiu (1893-1959), în Etnomuzicologia sa (1958), arătând că la
început muzica a avut un caracter utilitar, factorul estetic fiind secundar.
Considera că la baza muzicii stau numeroşi factori sociali, materiali şi
spirituali. Referindu-se la geneza artei sonore, Brăiloiu constată faptul că:
“Indiferent de loc, de timp şi de condiţiile în care se naşte muzica, ea se
bazează pe un fel de ordine a lucrurilor, care nu poate fi schimbată.”

După părerea muzicologului belgian contemporan Paul Collaer, muzica este o

formă a conştiinţei umane, strâns legată de viaţa omului şi de cele mai variate
manifestări ale sale. El vede în muzică “mijlocul cel mai subtil de a cunoaşte
sufletul unui popor”.

Se pare că muzica a apărut către sfârşitul erei paleolitice, de atunci ne-au

parvenit cele mai vechi instrumente de percuţie şi de suflat. Procesul muncii,
practica religioasă, magia, toate au contribuit la închegarea primelor
rudimente muzicale, menite să exprime stări afective conştiente.