Hestia (Vesta) a devenit zeita caminului familial si a focului

din vatra casei.

Hestia, zeita caminului sau Vesta — la romani — întruchipa pentru cei vechi focul.

Primul copil născut de Reea si Cronos, a fost o fată : Hestia

Născută in acea zi cu Hades şi Poseidon, şi Demetra. Hera

Hestia erau fiica cea mare a lui Cronos (cel mai tanar dintre titani si stapanul timpului)
si a Rheei, salvată de fratele lor cel mai mic, Zeus, din pantecele tatalui care ii inghitise
Hestia, fiind eliberată, ceruse fratelui său dreptul de a rămîne-n veci fecioară.
Dupa un aprig razboi de 10ani cu titanii, pe care ii inving pana la urma, ei devin noii
stapani ai lumii.

Despre Hestia nu se cunosc multe legende. Tot ce se stie

despre ea este ca i-a refuzat pe Poseidon si, mai tarziu, pe
Apollo si a cerut fratelui sau dreptul de a ramane fecioara pentru
totdeauna.

Ea simboliza puritatea focului din vetre, a focului care ardea

jertfele muritorilor. Mult mai cunoscuta este zeita romana Vesta,
cu care se identifica si careia ii era inchinat un templu pe colina
Palatinului din Roma, unde slujeau preotese numite vestale.

1. Hestia, sau Vesta — la romani — întruchipa pentru cei vechi

focul. Focul cel blînd din vetre, pe care ei îşi găteau hrana. Focul
purificator de molimi. Focul ce le da în timpul nopţilor lumină si
iarna ţîşnind în fulgere spre oameni. Nici focul clocotelor surde,
arzînd pămîntul în adîncuri, ci focul caldelor cămine, focul pe care
ardeau jertfe. Focul, care-nsemna iubirea din mijlocul aceleiaşi
familii, credinţa pe care şi-o datorau întotdeauna părinţii şi copiii,
între ei. Toate acestea se întrupau cu măreţie în cea dintîi copilă a
lui Cronos : Hestia.

Poseidon, şi mai tîrziu zeul Apolo, ar fi dorit-o de soţie. Zeus încuviinţase

ruga sorei sale mai mari, căci farmecele Afroditei nu au atras-o niciodată
pe această fată a lui Cronos. Şi, pentru această puritate, zeiţa mai primise
dreptul de-a fi slăvită-n orice templu şi-n fiecare casă din Elada. Mai
înainte de a se face vreun sacrificiu oricărui zeu, oamenii trebuiau să
săvîrşească o libaţiune, cîntînd-o pe Hestia, sau focul ce urma să ardă
jertfa

1. La ceasul de odihnă al amiezii sau seara, osteniţi de muncă,

bărbaţii şi femeile se adunau cu toţii-n jurul vetrei, în care focul
pîlpîia voios, şi cel mai vîrstnic dintre dînşii făcea o libaţiune cu
vin, ulei, sau măcar apă, vărsînd cîteva picături pe vatră. — Ţie ne
închinăm, Hestia, şopteau cu toţii. Păstrează-ne uniţi, în fericire,
feriţi de boale şi alte rele... Şi se plecau smeriţi spre flăcări. Iar
 cînd se-nfiripa o casă nouă, cînd un fecior se însura, el lua din
vatra părintească scîntei cu care-aprindea focul pe vatra lui abia
zidită, după poruncile zeiţei.
2. Alte poveşti despre Hestia nu se cunosc. Ea a rămas neprihănită
curată cum e însuşi focul de care dînsa se-ngrijea
3. Vatra sau căminul îi unea în jurul ei pe membrii aceleiaşi familii.
De aceea, elinii au socotit că oraşul se cădea să aibă o vatră a sa,
un pritaneu, cum se numea, unde să ardă focul sacru. Focul
acesta sacru trebuia să fie simbolul unităţii între locuitorii
aceluiaşi oraş. La romani, acest foc era păzit de nişte preotese,
numite vestale, care trebuiau să rămînă fecioare. nemăritate. în
pritaneu• erau primiţi solii străini sau ambasadorii. Tot de aici
luau vechii greci tăciuni aprinşi, cînd se duceau la luptă. în tabere
aprindeau focul din aceşti tăciuni şi simţeau numaideăt patria
alături de ei. La fel, cînd porneau cu corăbiile să cucerească
ţinuturile îndepărtate şi să întemeieze oraşe noi, aduceau cu ei
flăcările sfinte şi se simţeau în noul oraş ca în patrie. Această
dăinuire a focului însemna, după unii mitologi, chiar viaţa, pentru
că oriunde se află oameni ei aprind focul în vetre. Poate din
pricina aceasta, zeiţa este reprezentată, uneori, ţinînd în mînă
sceptrul, emblemă a suveranităţii, cum poartă numai fraţii săi :
Zeus şi Hera. în opere vestite, cum este statua intitulată
Giustiniani, aflată într-un muzeu de la Roma, o vedem pe Hestia
sau Vesta, înveşmîntată într-un dublu hiton, cu falduri lungi, cu
văl pe plete şi pe umeri. Ea are o înfăţişare calmă şi chiar puţin
severă. Cu indexul arată către slăvile înalte. Artistul grec care a
sculptat-o pare că a vrut să spună, prin acest gest, urmaşilor săi :
„Năzuiţi întotdeauna numai spre ceea ce este înalt şi veşnic, plin
de curăţenie !" Poate că simbolul ar putea fi asemuit cu acela al
renumitei „coloane fără sfîrşit", creată de marele nostru sculptor
Brâncuşi