BAC1

An Școlar 2023–2024
PORTOFOLIU
BACALAUREAT 2024
LIMBA ȘI
LITERATURA
ROMÂNĂ
Nu distribuiți documentul unei terțe persoane fără acordul scris al proprietarului!
NEW EDU deține drepturile de autor iar documentul este destinat exclusiv beneficiarilor
înscriși la cursuri. Mulțumim pentru înțelegere și spor la pregătire!
Structura subiectelor
Până în prezent, subiectul 3 al Bacalaureatului la limba română pentru sesiunea 2023-2024 rămâne
neschimbat în comparație cu anii anteriori. Indiferent de filiera pe care o urmezi - teoretică (profil
real sau umanist), tehnologică, sau vocațională - toate profilurile și specializările (cu excepția
profilului pedagogic) au aceeași structură pentru subiectul Bac la limba română.
În acest document vei găsi toate operele literare care fac parte din programa de Bacalaureat pentru
Limba Română. Aceste opere sunt organizate în funcție de tipul de text. În plus, pentru fiecare operă
literară, am pus la dispoziție un eseu specific care acoperă Subiectul 3 Bac.
Pe lângă aceasta, vei găsi și alte cerințe legate de Subiectul 3 Bac la Română. Aceste cerințe se referă
la particularitățile de construcție ale personajelor, relațiile dintre personaje și elementele specifice ale
textelor poetice, nuvelelor, comediei, romanului interbelic/postbelic, și a altor forme literare. De
asemenea, vom analiza modul în care temele literare sunt reflectate în aceste opere.
În concluzie, indiferent de profilul sau specializarea ta, toate informațiile esențiale pentru pregătirea
la examenul de Bacalaureat la Limba Română sunt aici, la îndemână
Poezii:
1. Pașoptism
• Umbra lui Mircea la Cozia de Grigore Alexandrescu

• Malul Siretului de Vasile Alecsandri (comentariu, tema și viziunea despre lume, argumentare
pastel, apartenența la pașoptism, fișă de lectură etc.)
2. Poezia romantică
• Luceafărul de Mihai Eminescu

• Floare albastră: poezie romantică de Mihai Eminescu
3. Poezia simbolistă
• Plumb de George Bacovia

• Lacustră de George Bacovia
4. Poezia modernistă și expresionistă
• Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga (comentariu, tema și viziunea

despre lume, elemente de compoziție și limbaj, artă poetică filosofică modernă,
particularități ale textului poetic, fișă de lectură etc.)
5. Poezia modernistă
• Flori de mucigai de Tudor Arghezi

• Testament de Tudor Arghezi
• Riga Crypto și lapona Enigel de Ion Barbu
6. Poezia neomodernistă
• Leoaică tânără, iubirea... de Nichita Stănescu
7. Poezia tradiționalistă
NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație Pagina 1

Biblioteca Digitală - Tel: +4 0771 187 087 | E-mail: contact@new-edu.ro | Web: www.new-edu.ro
Locații: ROMANĂ, Str. Intrarea Moneasa, Nr. 4, Sector 1, București, RO | DOMENII, Str. Lt. Av. Vasile Fuică, Nr. 25, Sector 1, București, RO
• Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat
• În grădina Ghetsemani de Vasile Voiculescu
8. Prelungiri ale romantismului și clasicismului - doar pentru profilul uman
• Moartea lui Fulger de George Coșbuc

• Rugăciune de Octavian Goga
• De demult de Octavian Goga 4. Poezia simbolistă
• Plumb de George Bacovia
• Lacustră de George Bacovia
9. Poezia avangardistă - doar pentru profilul uman
• Ora fântânilor de Ion Vinea (comentariu, tema și viziunea despre lume, poezie avangardistă)
Texte narative:
• O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale: comedie
• Moara cu noroc de Ioan Slavici: nuvelă psihologică, realistă
• La țigănci de Mircea Eliade: nuvelă fantastică
• Baltagul de Mihail Sadoveanu: roman tradițional, obiectiv și mitic
• Ion de Liviu Rebreanu: roman realist-obiectiv, tradițional, social
• Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu: roman modern,
citadin, subiectiv, psihologic, roman al experienței
• Patul lui Procust de Camil Petrescu: roman modern, citadin
• Enigma Otiliei de George Călinescu: roman de tip balzacian, bildungsroman, tradițional,
citadin, obiectiv
• Maitreyi de Mircea Eliade: roman al experienței
• Moromeții de Marin Preda: roman tradițional, obiectiv, realist
• Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda: roman total - de dragoste, politic, social,
psihologic
• Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă: basm
• Iona de Marin Sorescu: parabolă dramatică
• Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi: nuvelă istorică aparținând perioadei
pașoptiste
• Jocul ielelor de Camil Petrescu: dramă interbelică - doar pentru profilul uman
• Suflete tari de Camil Petrescu: dramă interbelică - doar pentru profilul uman
• Meșterul Manole de Lucian Blaga: dramă interbelică) - doar pentru profilul uman
• Zmeura de câmpie de Mircea Nedelciu: roman postmodern, scris după 1980 - doar pentru
profilul uman
• Femeia în roșu de Adriana Babeți, Mircea Mihăieș și Mircea Nedelciu: roman postbelic,
postmodernist, realist, scris după 1980 - doar pentru profilul uman
Pentru Bacalaureat este obligatoriu și studiul următoarelor perioade și curente literare: fundamente
ale culturii române (doar profil uman), perioada veche (doar profil uman), umanismul, iluminismul,
perioada pașoptistă, România, între Orient și Occident (doar profil uman), criticismul junimist,
romantismul, realismul, simbolismul, prelungiri ale romantismului și clasicismului (doar profil
uman), modernismul, tradiționalismul, orientări avangardiste (doar profil uman).

Important! Chiar dacă Mircea Eliade, Ion Pillat, Costache Negruzzi și Vasile Voiculescu nu se
numără printre autorii canonici, operele acestora sunt incluse în programa pentru examenul de
Bacalaureat.
Conținuturi de studiat - Profil real

- trăsături ale curentelor culturale/literare reflectate în textele literare studiate sau în texte la prima
vedere
- curente culturale/literare în secolele XVII-XVIII: umanismul și iluminismul
- perioada modernă:
a) secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea (perioada pașoptistă; criticismul
junimist)
b) curente culturale/literare în secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea
(romantismul, realismul, simbolismul)
c) perioada interbelică (orientări tematice în romanul interbelic, tipuri de roman: psihologic
și al experienței; poezia interbelică, diversitate tematică, stilistică și de viziune; curente
culturale/literare în perioada interbelică: modernism, tradiționalism; identitate culturală
în context european)
d) perioada postbelică (romanul postbelic, poezia în perioada postbelică, teatrul în perioada
postbelică; curente culturale/literare: postmodernismul)
Conținuturi de studiat - Profil uman

Notă! Programa pentru Limba și literatura română pentru examenul de Bacalaureat prevede câteva
mici diferențe între profilul uman și profilul real, iar acestea se remarcă, în principal, la cel de-al
treilea subiect. Mai exact, unele teme care sunt considerate obligatorii pentru elevii de la profilul
uman, nu sunt prevăzute pentru a fi studiate și de elevii de la profilul real.
Așadar, conform programei, conținuturilor de la profilul real li se adaugă câteva teme suplimentare
pe care le vor studia elevii de la profilul uman, iar acestea sunt:
- fundamente ale culturii române (originile și evoluția limbii române)

- perioada veche (formarea conștiinței istorice)
- perioada modernă:
a) secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea (România, între Occident și Orient)
b) curente culturale/ literare în secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea (prelungiri ale
romantismului și clasicismului)
c) perioada postbelică (tipuri de roman în perioada postbelică, un roman scris între 1960-1980,
un roman scris după 1980) - NU a intrat la Bacalaureatul din 2021 și 2022, dar a fost
reintrodusă în programa începând cu 2023
- curente culturale/ literare românești în context european
- printre speciile dramatice pe care trebuie să le studieze elevii de la profilul uman este inclusă și
drama, nu doar comedia, cum este în cazul profilului real

DICȚIONAR LITERAR
OPERA LITERARĂ:
- Operă literară = un ansamblu de trăsături literare comune ce au în esența lor o

structură și încadrare într-un curent literar.
1. TEXTUL NARATIV:
- Prozator = persoană care realizează texte ce conțin o povestire; o înșiruire de
întâmplări; un textier care asamblează mai multe fraze în favoarea unei acțiuni;
- Proză = cuvânt literar care definește textele realizate prin fraze complexe ce dau naștere
la o acțiune desfășurată într-o manieră complexă; existența personajelor;
- Gen epic = sferă literară în care intră creațiile bazate pe acțiune, conflict și personaje;
- Specii literare = serie de creații beletristice care formează un gen literar, având
trăsături comune;
a. Roman = specie literară a genului epic de mare întindere în care intră
personaje numeroase și complexe, se formează o acțiune împărțită în
momente ale subiectului, iar incipitul și finalul coincid printr-un anumit
element literar;
b. Basm cult = specie literară a genului epic de medie întindere în care intră
personaje relativ puține și complexe, se formează o acțiune liniară și împărțită
aproximativ în momentele literare; incipitul și finalul coincid prin necunoașterea
axului temporal și cel spațial;
c. Nuvelă = specie literară în proză caracterizată prin existența unor personaje relativ
puține, acțiune liniar-concentrată pe eroul acesteia, acțiunea este o alegere între
bine și rău(în funcție de opera literară în cauză); incipitul și finalul sunt similare prin
intermediul unui anumit element literar;
d. Povestirea = specie literară în proză demonstrată datorită personajelor puține și simplu
construite, acțiune concentrată pe desfășurarea ei; liniaritatea faptelor este
prezentă; binele și răul sunt două elemente morale ce stau la alegere de către eroii din
povestiri; incipitul și finalul pot să nu coincidă de multe ori(în funcție de situație).
- Elemente de compoziție specifice:
a. Caracterizare literară = o descriere realizată de prozator(scriitorul care realizează texte
în proză) prin intermediul unor grupuri de cuvinte puse în relație semantică; se
realizează direct prin fapte și indirect prin limbaj sau vestimentație;
b. Subiect narativ = idee centrală configurată într-un text în proză datorită acțiunii
desfășurate pe momentele subiectului; incipitul și finalul sunt similare, de
regulă;
c. Instanțele comunicării narative = pași specifici unei opere literare prozastice în
care labirintul este parcurs atât de la narator la personaje(interior), cât și de la
autor la narator(exterior); mesajul pleacă din gândul autorului și ajunge la cititor
prin intermediul cărții sale(pe planul receptării), respectiv de la narator la
personaj(pe planul acțiunii);

d. Tipologie literară = clasă de trăsături comune atribuite unor personaje ce formează tipuri literare
specifice unor opere literare;
e. Sursă de inspirație = natură istorică ce devine instrumentul de scriere a unui scriitor pe baza
căruia realizează un text ficțional preluat dintr-o realitate; un parcurs de la realitate la ficțiune;
f. Temă = trăsătură literară dată de sursa de inspirație textului literar prin care un autor imprimă
creației sale ideea centrală raportată la elementele interioare ale prozei;
g. Viziune despre lume = idee literară ce reflectă imaginea de ansamblu a textului în care sunt
cuprinse tradiții, obiceiuri etc;
h. Mod de expunere = cale prin care prozatorul conturează textul narativ prin propoziții ce relatează o
întâmplare sau conturează niște trăsături sau prezintă o autodezvăluire.
Cele mai importante moduri de expunere sunt narațiunea, descrierea și monologul, astfel pentru textul
narativ este caracterizat prin intermediul primului mod de expunere și arată un parcurs al întâmplărilor într-
o ordine temporală.
- Narațiunea = mod de expunere predominant în textul narativ prin care prozatorul prezintă întâmplările
într-o ordine cronologice – momentele subiectului – se realizează de la un început inspirațional(prozatorul își ia
din realitate o parte din societatea în care trăiește) la un final prozastic gândit liniar, în mod general, deoarece
orice operă literară urmărește o poveste a unui personaj literar care intră în legătură cu celelalte și i se formează
atribute literare specifice.
- Descrierea = mod de expunere important în textul narativ, deoarece prozatorul completează narațiunea –
acțiunea – prin serii de trăsături aduse personajelor sale și se încheagă într-o formă finită a circularității
literare.
2. TEXTUL LIRIC:
- Poezie = cuvânt literar ce definește un ansamblu de propoziții scurte puse una sub alta, care dau naștere unui eu
liric ce-și confesează interiorul sufletesc.
- Prozodie = concept literar care se referă la elementele componente ale unei poezii – vers, strofă, rimă, ritm și
măsură.
- Genul liric = sferă literară în care intră toate creațiile scrise sub forma versului caracterizat prin
interioritatea și imaginația eului liric.
- Elemente de compoziție specifică:

a. Vers = parte componentă a unei strofe; are la bază o propoziție dezvoltată;
b. Strofă = ansamblu de versuri puse una sub cealaltă în favoarea formării unui sens poetic; strofele
sunt importante în crearea unor secvențe literare (fie o imagine literară împărțită în cadre sau o poveste de
iubire dezvoltată în pașii de apariție a acesteia);
c. Rimă = similaritate lingvistică folosită la finalul unui vers; asonanță = repetarea unor vocale; aliterație
= repetarea aceluiași sunet;Ritm = parcurgere lină și egală a sunetului de ansamblu a unui poem; dacă
se începe cu un sunet înalt, avem parte de un ritm iambic; în sens contrar, ritmul este trohaic, iar dacă
primele două silabe sunt accentuate, există un ritm amfibrahic;
d. Măsură = numărul de silabe dintr-un vers; de regulă, versurile au 13 sau 14 silabe dacă sunt lungi și 8
sau 9 pentru versurile scurte;
e. Viziune poetică = idee literară ce reflectă imaginea de ansamblu a textului în care sunt cuprinse
sentimente ale eului liric etc.
- Specii lirice specifice:

g. Artă poetică = specie literară în versuri ce ilustrează condiția artei și a artistului; sunt prezentare
concepții despre artă și artist(poetul își definește propria concepție printr-o analogie literară – prin eu liric
și modalități artistice – imagini artistice – figuri de stil);
h. Idilă = specie literară în versuri care prezintă sentimentele eului liric pentru persoana iubită și poate
fi conturată de poet într-un mod imaginar sau inspirat din realitate; poate fi scrisă și sub forma idilei
pastorale, în care eul liric își prezintă iubirea în mediul rural, o zonă rustică în care siguranța este
asigurată de către astrul ceresc, iar sentimentele definesc prezența cadrului natural caracterizat prin
puritate și imensitate.
3. TEXTUL DRAMATIC:
- Dramaturg = persoană care realizează texte literare ce se pot transpune pe scenă; existența teatrelor ajută la
reprezentarea pe scenă a pieselor de teatru și dezvoltă cultura unei țări.
- Dramaturgie = ramură a literaturii ce se ocupă cu studiul textelor literare scrise sub forma dialogului(a
replicilor).
- Operă dramatică = un ansamblu dramatic ce constă în totalitatea elementelor specifice și se reunește în spectrul
teatral al spectacolului prin personaje; dialog și conflict.
- Gen dramatic = sferă literară în care intră textele scrise sub forma replicilor, fiind existente pe scena
literaturii comedia, drama și tragedia.
- Elemente de conținut specific:
a. Didascalii = unități gramaticale scrise între paranteze rotunde care au menirea de a informa
cititorul cu privire la starea personajelor; se corelează întotdeauna replica unui personaj cu starea
descrisă în didascalii în așa fel încât să se poată reprezenta cât mai fidel pe scenă;
b. Act = capitol dramatic ce cuprinde un decor întreg în care intră personaje mai multe și sunt create
spații cu ale lor trăsături specifice; acesta cuprinde mai multe scene în care rămân, adesea, personaje de-
a lungul piesei de teatru, nefiind schimbate;
c. Scenă = subcapitol dramatic ce face parte dintr-un act și se desfășoară în cadrul spațiului decorat
încă de la începutul actului; personajele pot să continue o replică pe parcursul mai multe scene sau o
replică poate deveni o scenă întreagă, în funcție de coordonarea regizorală a dramaturgului.
d. Dialog dramatic = secvență în care se poartă o discuție între două personaje(minimum)
existente într-o piesă de teatru care reflectă un mesaj, o idee sau o temă.
e. Monolog dramatic = secvență în care un personaj își dezvăluie doar prin raportare la public și
fără răspunsul acestuia; acesta se poate numi și solilocviu.
f. Spațiu = loc unde se desfășoară acțiunea întreprinsă în piesa de teatru; aceasta poate fi numită și
decorul piesei de teatru cu elementele specifice unui act(capitol dramatic);
g. Timp = parcurgere cronologică a acțiunii ce se desfășoară prin intermediul personajelor; acesta
respectă momentele subiectului, pornind de la expozițiune și încheind cu deznodământul.
h. Conflict = neînțelegere dramatică ce constă în existența unei intrigi de la care va porni întreaga
piesă de teatru; poate fi atât un conflict interior, când un personaj se luptă cu sine și extern când între
mai multe personaje apare o disesiune
i. Personaje = entități literare ce apar într-o piesă de teatru, acestea având cu sine mai multe roluri ce
se pot interpreta pe scenă; pot fi personaje principale, secundare, episodice sau figurative; se conturează
a fi personanje ce joacă un rol comic sau unul dramatic.
j. Limbaj scenic = compoziție lingvistică ce constă în utilizarea de termeni care dau o nuanță comică
sau dramatică piesei de teatru; acest limbaj se ia în calcul pentru a se crea spectacolul pe scenă, ajutând
astfel la menținerea elementelor periferice – didascalii sau indicații de regie.
k. Viziune regizorală = punct de vedere descris de dramaturg cu privire la societatea pe care o
ilustrează în cadrul piesei de teatru; este specifică atât comediilor, cât și dramelor, putând să

interpreteze fidel lumea din care este inspirată piesa de teatru.
l. Acțiune dramatică = desfășurare complexă într-o piesă de teatru ce constă în existența unor
personaje, a unei acțiuni și a unor repere spațiale și temporale; urmărește parcurgerea integrală pe
baza momentelor subiectului – de la expozițiune la deznodământ.
- Specii dramatice specifice:
m. Comedie = piesă de teatru ce se definește a fi o atmosferă amuzantă în care personajele intră în

diverse situații haioase, ceea ce fac ca cititorul sau spectatorul să se amuze prin intermediul
comicului(fie de situație, fie de nume, fie de limbaj).
n. Dramă = piesă de teatru ce se definește a fi o atmosferă tristă în care personajele intră într-un
conflict cu sine și încearcă să afle răspunsuri la întrebările pe care ei și le pun; spectatorul sau cititorul
va reuși să empatizeze cu el și să încerce să-l înțeleagă; de aici, vine și ideea de milă produsă în urma
replicilor spuse – emoția reprezintă elementul-cheie pentru reprezentarea pe scenă

FIGURI DE STIL
ALITERAŢIA repetarea unei consoane sau a unui grup de „Prin vulturi vântul viu vuia”
consoane pentru efectul sonor al expresiei
ASONANŢA repetarea unei vocale sau a unui grup de
vocale pentru efectul sonor al expresiei
II. FIGURI DE CONSTRUCŢIE

ENUMERAŢIA prezentarea detaliată a faptelor sau „taie un cap, taie două, taie
aspectelor, constând într-o înşiruire de nouzeci şi nouă”
termeni, uneori conferind un sens
hiperbolic
REPETIŢIA folosirea de mai multe ori a aceluiaşi cuvânt „cald aici, cald afară, cald
(RECURENŢA) / cuvinte într-un enunţ pentru a întări o idee pretutindeni”
ANAFORA repetarea unui cuvânt la începutul mai „Pe-un picior de plai

multor versuri sau propoziţii din frază Pe-o gură de rai”
EPIFORA repetarea unui cuvânt la sfârşitul mai „Se uita la lună
multor versuri sau propoziţii din frază Se-nchina la lună Se
ruga la lună...”
PARALELISMUL dispunere identică sau asemănătoare a Ex.: poezia Şi dacă de M.
SINTACTIC unor construcţii sintactice identice Eminescu
EPANADIPLOZA repetarea unui cuvânt, grup de cuvinte la „Un soare de s-ar stinge-n cer
începutul şi la sfârşitul unor unităţi S-aprinde iarăşi soare”
sintactice, versuri.
CHIASMUL permutarea unor cuvinte cu schimbarea „Unii trăiesc ca să uite, alţii uită
sensului ca să poată trăi.”
ELIPSA elidarea unui cuvânt subînţeles, enunţat „Când citea o carte, când alta.”
anterior
INVERSIUNEA schimbarea topicii normale a cuvintelor „Porni luceafărul.”
(ANASTROFA) dintr-o propoziţie „limpezi depărtări”
POLIPTOTONUL repetarea aceluiaşi cuvânt în forme „E stăpânul fără margini peste
flexionare diferite marginile lumii”
III. FIGURI DE ADRESARE

EXCLAMAŢIA exprimarea spontană a unui puternic • ironică:
RETORICĂ sentiment prin expresii exclamative sau „O, te-admir progenitură de
interjecţii, printr-un enunţ a cărui funcţie origine romană!”
conativă este doar formală (persoana căreia • patetică:
îi este adresată nu este prezentă) „O, tempora! O, mores!”
INVOCAŢIA rugăminte adresată divinităţii, muzei, unui „Eu în genunchi spre tine caut: /
RETORICĂ erou, pentru a căpăta ajutor la rezolvarea Părinte, orânduie-mi cărarea.”
unei probleme
IMPRECAŢIA exprimarea spontană a dorinţei de pedepsire „Ăsta e jocul
(BLESTEMUL) a unei persoane, formă de invocare a unor Arde-l-ar focul!”
forţe supranaturale în vederea unei
acţiuni destructive cu
caracter punitiv (cu rol de pedeapsă)

INTEROGAŢIA enunţul interogativ care formulează o „Voi sunteţi urmaşii Romei?
RETORICĂ întrebare ce implică răspunsul prin însăşi Nişte răi şi nişte fameni? / I-e
formularea şi conţinutul ei, ca un adevăr ruşine omenirii să vă zică vouă
incontestabil oameni!”
IV. FIGURI SEMANTICE (TROPI)
EPITETUL alăturarea unui adjectiv, adverb etc., pe Tipuri:

lângă un substantiv pentru a-l înfrumuseţa - cromatic: „flori albastre”
sau sublinia o însuşire socotită ca esenţială - personificator: „mândrul
întuneric”
- antitetic sau oximoronic:
„bulgări fluizi”
- sincretic (corespunde fuziunii
percepţiilor senzoriale): „voce
albă”
- apreciativ: „om bun”
- depreciativ: „om rău”
-ornant: „călăreţul singuratic”
COMPARAŢIA aăturarea a doi termeni cu scopul de a se „Trecut-au anii ca nori lungi pe
releva trăsăturile asemănătoare şi de a se şesuri”
evidenţia unul dintre termeni
SIMBOLUL imagine sau un semn concret prin care Ex.: simbolul geniului creator în
sunt sugerate însuşirile caracteristice ale unor Luceafărul
fenomene sau noţiuni abstracte
OXIMORONUL alăturarea a doi termeni contradictorii din „sărăcie lucie”
care rezultă o necruţătoare ironie sau un „otravă dulce”
dur adevăr „suferinţă tu, dureros de dulce”
PERSONIFICAREA procedeu tipic prin care se „Primăvara... suflă bruma din
atribuie fiinţelor fereastră.”
necuvântătoare, lucrurilor,
elementelor naturii sau unor idei abstracte,
însuşiri şi manifestări ale omului
ALEGORIA discurs constituit cu dublu sens, unul literar şi Ex.: în Mioriţa, ideea morţii
altul figurat care se lasă subînţeles iniţiatice este exprimată alegoric
prin viziunea unei nunţi de
dimensiuni cosmice
V. FIGURI DE GÂNDIRE ŞI DE COMPOZIŢIE
HIPERBOLA exagerată mărire sau micşorare a „crapă de necaz”

trăsăturilor unei fiinţe, lucru, fenomen, „Vodă-i un munte”
întâmplări

ANTITEZA opoziţia între două cuvinte, idei, personaje, Tipuri:
fapte, termenii reliefându-se reciproc • structurală/rematică =
vizează construcţia
textului
Ex.: Epigonii de M. Eminescu este
alcătuit pe baza antitezei între
trecut şi prezent
• punctiformă = cea
redusă la un vers,
sintagmă
Ex.: „Toate-s vechi şi nouă toate”
METAFORA figură de stil prin care se trece de la Tipuri:

semnificaţia obişnuită a unui cuvânt sau a • explicită (in praesentia)
unei expresii la o altă semnificaţie pe care nu = metafora în care sunt
o poate avea decât în virtutea unei comparaţii prezenţi ambii termeni:
„lună, tu, stăpân-a
mării”
„Soarele, lacrima
Domnului”, „Primăvara, o
pictură parfumată”
• implicită (in absentia) =
metafora în care este
prezent numai un termen:
„regina nopţii”
NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 10

TEXTE NARATIVE: DRAMATIC
„O scrisoare pierdută”
de I.L.Caragiale
-comedie, specie a genului dramatic-
Comedia este o specie a genului dramatic în versuri sau în dialog care satirizează defecte umane,
întâmplări, aspecte sociale, moravuri prin intermediul personajelor ridicole între care se nasc conflicte
puternice. Scopul comediei este de a îndrepta defectele umane prin intermediul râsului (scop moralizator).
Principalul mijloc artistic prin care se realizează comedia este comicul, acesta ilustrând contrastul
dintre esenţă şi aparenţă. I.L.Caragiale face parte din generaţia scriitorilor clasici alături de Mihai Eminescu,
Ion Creangă şi Ioan Slavici.
Opera sa cuprinde patru comedii (”O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”, „Conu’
Leonida faţă cu reacţiunea”, „D’ale carnavalului”), o dramă („Năpasta”), volumul „Momente şi
schiţe”, nuvele („Două loturi”,
„În vreme de război”) şi prelucrări după basme orientale.
În întreaga sa operă Caragiale propune o viziune realistă asupra societăţii româneşti din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea dând dovadă de un necruţător spirit critic realizând o radiografie a societăţii,
evidenţiind toate
„bolile” acesteia, pe care încearcă să le „vindece”/ „trateze” prin intermediul creaţiilor sale.
Piesa „O scrisoare pierdută” a fost jucată pentru prima oară pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti
la data de 13 noiembrie 1884 şi este o comedie realistă în care sunt criticate moravurile politice cu
ocazia unor alegeri electorale.
Încadrarea operei în comedie este susţinută de prezenţa tipurilor de comic, de exemplu, comicul de
situaţie şi cel de limbaj.
Comicul de situaţie constituie coloana vertebrală a întregii piese, astfel principala situaţie comică o constituie
pierderea şi găsirea succesivă a scrisorii de amor, dar sunt prezente şi alte situaţii comice precum:
numărătoarea steagurilor de către Ghiţă Pristanda, postura ridicolă în care se afla Trahanache (de soţ
încornorat care îi oferă o portiţă de ieşire amantului soţiei sale), intrările cetăţeanului turmentat, hotărârea
venită de la centru ca Dandanache să fie candidat precum şi încurcătura lui Dandanache care credea că
prefectul este soţul Zoei.
Comicul de limbaj este evident în exprimarea personajelor piesei care dau dovadă de incultură şi lipsă de
logică (“bampir”, “famelie”, “renumeraţie”,”enteres”). De asemeni, personajele prezintă şi ticuri verbale sau
comportamentale: “ai puţintică răbdare”, “curat murdar”.
Un alt aspect care susţine încadrarea operei în comedie este diferenţa dintre esenţă şi aparenţă, de
exemplu, personajul Zoe Trahanache. Aceasta pare o doamnă respectabilă, ,,cea mai distinsă prezenţă
feminină” în opera lui Caragiale conform criticilor literari. În realitate personajul nu este decât o femeie de
moravuri uşoare care îşi înşeală soţul în mod clişeic cu cel mai bun amic.
În ceea ce priveşte tema, piesa prezintă aspecte din viaţa politică, lupta dintre două organizaţii politice
pentru funcţia de deputat şi de familie, relaţia nepotrivită dintre Ştefan Tipătescu şi Zoe Trahanache, a unor
reprezentanţi corupţi din politica românească a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea.
O secvenţă care susţine tema vieţii social-politice este scena adunării din sala mare a primăriei unde
Farfuridi şi Caţavencu rostesc discursuri politice lipsite de conţinut şi logică evidenţiind astfel demagogismul
acestora.
După terminarea discursurilor, Trahanache anunţă drept candidat pe Agamemnon Dandanache. Această
situaţie imprevizibilă produce o încăierare, iar Caţavencu pierde pălăria în a cărei căptuşeală se afla scrisoarea
folosită ca obiect de şantaj.
O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în actul II de către
Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi avut efectiv loc. Votul este decis de ariile

de influenţă. Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu, şi încearcă să afle ce se întâmplă de la Trahanache.
Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de moravuri: adulterul.
Ignorat din naivitate sau din “diplomaţia” vârstei, tringhiul conjugal este înfăţişat de Trahanache ca o inocentă
convieţuire frăţească. Dezbinările din interiorul partidelor, candidatul naiv şi fudul, dar cu instinctul viu al
apărării interesului, scrisorile acuzatoare semnate anonim, toate sunt elemente ale şaradei electorale care
configurează tema piesei.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii partidului puterii
(Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu) şi gruparea independentă constituită în
jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul secundar
este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului.
Caragiale depășește cadrul comediei clasice, având capacitatea de a individualiza personajele prin
trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică, fiind considerat cel mai mare creator de tipuri umane din
literatura română. Pompiliu Constantinescu precizează în articolul „Comediile lui Caragiale” nouă clase
tipologice, dintre care următoarele sunt identificate și în „O scrisoare pierdută”: tipul încornoratului sau a
înșelatului (Trahanache), tipul primului amorez și al donjuanului (Tipătescu), tipul cochetei și al adulterinei
(Zoe), tipul politic și al demagogului (Tipătescu, Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache,
Dandanache), tipul cetățeanului (Cetățeanul turmentat), tipul funcționarului (Pristanda).
În concluzie, piesa de teatru „O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale constituie o comedie realistă care
satirizează societatea şi comportamentul uman.

de I.L.Caragiale
-caracterizarea lui Zaharia Trahanache-
Comedia este o specie a genului dramatic care satirizează defecte umane, întâmplări, aspecte sociale,
moravuri prin intermediul personajelor ridicole între care se nasc conflicte puternice. Scopul comediei este
de a îndrepta defectele umane prin intermediul râsului (scop moralizator).
Ion Creangă şi Ioan Slavici.
Opera sa cuprinde patru comedii (”O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”, „Conu’ Leonida faţă
cu reacţiunea”, „D’ale carnavalului”), o dramă („Năpasta”), volumul „Momente şi schiţe”, nuvele („Două
loturi”, „În vreme de război”) şi prelucrări după basme orientale.
În întreaga sa operă Caragiale propune o viziune realistă asupra societăţii româneşti din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea dând dovadă de un necruţător spirit critic realizând o radiografie a societăţii,
evidenţiind toate
Piesa „O scrisoare pierdută” a fost jucată pentru prima oară pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti la data
de 13 noiembrie 1884 şi este o comedie realistă în care sunt criticate moravurile politice cu ocazia unor
alegeri electorale.
În ceea ce priveşte tema, piesa prezintă aspecte din viaţa politică: lupta dintre două organizaţii politice
pentru funcţia de deputat şi de familie, relaţia nepotrivită dintre Ştefan Tipătescu şi Zoe Trahanache, a unor
Unul dintre personajele principale ale acestei opere este Zaharia Trahanache.
În ceea ce priveşte statutul social a lui Zaharia Trahanache, acesta este preşedintele comitetului electoral şi a
altor comitete. Este căsătorit cu Zoe Trahanache şi aparţine grupării politice formate din Tipătescu, Farfuridi si
Brânzovenescu, susţinând candidatura lui Farfuridi pentru funcţia de deputat.
Moral, apare ca un personaj viclean, imoral, care îşi justifică acţiunile pe baza zicalei “scopul scuză
mijloace”.
Psihologic, dă dovadă de lentoare în gândire şi naivitate, are o minte plată şi în aparenţă pare indignat de faptul
că majoritatea celor din jur se ghidează numai după “enteres”, în realitate, acesta având o capacitate sporită de
a se modela dupa propriile interese.
O scenă semnificativă în acest sens este prima apariţie în scenă, spunând că scrisoarea pe care i-o
arătase Caţavencu este un fals. Este capabil să o reproducă pentru că o citise de “zece ori”, semn că avea mare
importanţă pentru el. Chiar insinuant când îi povesteşte prefectului despre documentul citit: ”Ei, Fănica, să
vezi imitaţie de scrisoare! Să zici si tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!”.
Scena reprezentativă este cea a descoperirii documentului falsificat de Caţavencu, gândindu-se să
răspundă şantajului tot cu şantaj pentru a scăpa cu onoarea nepătată: ”Apoi dacă umblă cu machiavelicuri, să-i
dau şi eu machiavelicuri”.
Aluzia la dictonul lui Machiavelli, ,,scopul scuză mijloacele” este evidentă, căci ambii oameni politici se
ghidează după învăţătura acestuia, fără a ţine cont de valorile morale.
Caragiale depășește cadrul comediei clasice, având capacitatea de a individualiza personajele, prin
trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică, fiind considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura
română.
Pompiliu Constantinescu precizează în articolul „Comediile lui Caragiale” nouă clase tipologice, dintre care
următoarele sunt identificate și în „O scrisoare pierdută”: tipul încornoratului sau a înșelatului (Trahanache),

tipul primului- amorez și al donjuanului (Tipătescu), tipul cochetei și al adulterinei (Zoe), tipul politic și al
demagogului (Tipătescu, Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache), tipul cetățeanului
(Cetățeanul turmentat), tipul funcționarului (Pristanda).
În concluzie, Zaharia Trahanache ilustrează imaginea politicianului tipic: cu gândire plată, ipocrit,
care se modelează după propriul interes şi care în spatele diplomaţiei ascunde viclenia şi imoralitatea sa, un
politician specific secolului al XIX-lea, când a apărut opera, dar din păcate şi prezentului.

de I.L.Caragiale
-relaţia dintre Zaharia şi Zoe Trahanache-
Comedia este o specie a genului dramatic care satirizează defecte umane, întâmplări, aspecte sociale,
moravuri prin intermediul personajelor ridicole între care se nasc conflicte puternice. Scopul comediei este
de a îndrepta defectele umane prin intermediul râsului (scop moralizator).
Ion Creangă şi Ioan Slavici. Opera sa cuprinde patru comedii (”O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”,
„Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”, „D’ale carnavalului”), o dramă („Năpasta”), volumul „Momente şi
schiţe”, nuvele („Două loturi”, „În vreme de război”) şi prelucrări după basme orientale.
În întreaga sa operă Caragiale propune o viziune realistă asupra societăţii româneşti din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea dând dovadă de un necruţător spirit critic realizând o radiografie a
societăţii, evidenţiind toate
Piesa „O scrisoare pierdută” a fost jucată pentru prima oară pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti la data
de 13 noiembrie 1884 şi este o comedie realistă în care sunt criticate moravurile politice cu ocazia unor
alegeri electorale.
În ceea ce priveşte tema, piesa prezintă aspecte din viaţa politică-lupta dintre două organizaţii politice
pentru funcţia de deputat şi de familie-relaţia nepotrivită dintre Ştefan Tipătescu şi Zoe Trahanache- a unor
Unul dintre personajele principale ale acestei opere este Zaharia Trahanache.
În ceea ce priveşte statutul social a lui Zaharia Trahanache, acesta este preşedintele comitetului electoral şi a
altor comitete. Este căsătorit cu Zoe Trahanache şi aparţine grupării politice formate din Tipătescu, Farfuridi
și Brânzovenescu, susţinând candidatura lui Farfuridi pentru funcţia de deputat. Moral, apare ca un personaj
viclean, imoral care îşi justifică acţiunile pe baza zicalei ,,scopul scuză mijloace”.
Psihologic, dă dovadă de lentoare în gândire şi naivitate, are o minte plată şi în aparenţă pare indignat de faptul
că majoritatea celor din jur se ghidează numai după “enteres”, în realitate, acesta având o capacitate sporită de
a se modela dupa propriile interese.
Personajul feminin central este Zoe Trahanache, astfel din punct de vedere social, este a doua soție a
președintelui partidului aflat la putere, mai tânără decât soțul ei și cea care conduce din umbră, de fapt,
partidul.
Moral, personajul prezintă un comic de caracter foarte puternic, deoarece vrea să pară o doamnă elegantă,
cultă, respectabilă, însă în realitate este o femeie imorală care își înșală soțul cu cel mai bun prieten al
acestuia.
Sub aspect psihologic, lipsa conflictului interior și a replicilor de monolog sugerează faptul că acest personaj
nu are o lume interioară bine conturată, ci se încadrează într-o tipologie: „tipul femeii voluntare”.
O scenă ce descrie relația dintre cei doi este cea în care, după ce află despre șantaj, Trahanache îl
roagă pe Tipătescu să nu îi spună lui Zoe că acea scrisoare a ajuns la Nae Cațavencu, considerând că soția lui
este prea sensibilă. Aflând, totuși, Zoe se preface afectată și leșină în brațele soțului ei.
Ipocrizia lui Trahanache este sugerată încă de la prima apariţie în scenă, spunând că scrisoarea pe care i-o
arătase Caţavencu este un fals. Este capabil să o reproducă pentru că o citise de “zece ori”, semn că avea
mare importanţă pentru el. În relaţia cu Zoe este abil în a păstra aparenţele pentru că o iubeşte foarte mult,
sfârşind mereu în a-i face pe plac.
Caragiale depășește cadrul comediei clasice, având capacitatea de a individualiza personajele, prin
trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică, fiind considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura

română. Pompiliu Constantinescu precizează în articolul „Comediile lui Caragiale” nouă clase tipologice,
dintre care următoarele sunt identificate și în „O scrisoare pierdută”: tipul încornoratului sau a înșelatului
(Trahanache), tipul primului-amorez și al donjuanului (Tipătescu), tipul cochetei și al adulterinei (Zoe), tipul
politic și al demagogului (Tipătescu, Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache), tipul
cetățeanului (Cetățeanul turmentat), tipul funcționarului (Pristanda).
În concluzie, relația lor este reprezentativă pentru text, întrucât prin intermediul ei autorul ironizează
viața de familie: Zoe este o persoană imorală care își înșală soțul, fiind foarte posibil ca interesele materiale să
stea la baza căsniciei lor, iar el se preface naiv pentru a nu altera un statut social de care e foarte mândru.

„Iona”
de Marin Sorescu
-dramă postmodernă/formă de manifestare a dramaturgiei moderne-
Drama este specia genului dramatic caracterizată prin ilustrarea vieţii reale printr-un conflict complex
şi puternic al personajelor, cu întâmplări şi situaţii tragice în care eroii au un destin nefericit.
Limbajul solemn alternează cu cel familiar fiind deseori presărat cu elemente comice. Marin Sorescu
s-a impus atât prin piesele sale istorice („Răceala”, „A treia ţeapă”) unde personaj principal este Vlad Ţepeş,
cât şi prin piesele sale parabolice inspirate din mituri.
Piesa „Iona” face parte alături de „Paracliserul” şi „Matca” dintr-o trilogie dramatică intitulată „Setea
muntelui de sare” şi reprezintă o formă de manifestare a dramaturgiei moderne.
În fiecare piesă din trilogie există un substrat mitic, ceea ce face ca piesa să fie de la început parabolică.
Parabola este o povestire alegorică având un cuprins religios sau moral, pildă.
Postmodernismul este un curent ideologic, literar, definit de spiritul creator postbelic când se
înregistrează schimbări majore datorate contextului social și politic, dar şi prin redarea temelor grave într-o
manieră ludică ce ascund însă tragicul.
Acest curent se individualizează prin preferinţa pentru teatrul-parabolă, teatrul absurdului, valorificarea şi
reintroducerea miturilor, apariţia personajului-idee, dispariţia dialogului şi prezenţa monologului, timpul şi
spaţiul au valoare simbolică.
În primul rând, piesa are la origine mitul biblic al lui Iona cel care primise în taină misiunea de a duce
cuvântul Domnului în cetatea Ninive, unde păcatele oamenilor ajunseseră până la cer.
Refuzând să fie prooroc, Iona fuge în cetatea Tarsis cu o corabie, dar este văzut de Dumnezeu şi pedepsit,
astfel corabia în care călătoreşte este surprinsă de o furtună puternică, iar corăbierii, înţelegând motivul
furtunii, pentru a scăpa de mânia divină, îl aruncă în mare.
Înghiţit de un chit (monstru marin, balenă), Iona stă trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, timp în care se
pocăieşte şi acceptă misiunea. Chitul îl va elibera pe uscat, iar Iona va pleca spre cetatea Ninive.
Din întregul mit, scriitorul nu reţine decât ideea claustrării în pântecele peştelui, dar eroul lui Sorescu nu
săvârşeşte niciun păcat, se află de la început în gura peştelui şi, de fapt, nici nu are posibilitatea evadării.
În al doilea rând, în toate cele patru tablouri se aude o singură voce, cea a lui Iona dublată însă pentru a
susţine un solilocviu (monolog adresat) plin de vervă şi încărcat de substraturi simbolice.
Monologul evidenţiază eşecul comunicării lui Iona cu restul lumii şi întoarcerea în sine. Chiar dacă
prezenţa unui singur personaj pe scenă poate părea surprinzătoare, aceasta nu este neobişnuită deoarece autorul
îşi construieşte piesa negând regulile teatrului clasic.
Tema piesei „Iona” este singurătatea omului, efortul depus de acesta în încercarea de a descoperi
propriul eu. Problematica se diversifică prin revolta omului în faţa destinului, prin imposibilitatea comunicării
individului cu restul societăţii. Nu în ultimul rând, asistăm la încercarea omului de a-l regăsi pe Dumnezeu
într-o societate din ce în ce mai tehnologizată.
O scenă semnificativă pentru tema textului este cea în care apar doi figuranţi, PESCARUL I şi
PESCARUL II, fiecare cărând în spate câte o bârnă, surzi şi muţi, Iona încercând să vorbească cu ei, dar
întrebările sale rămânând fără răspuns.
Cei doi pescari simbolizează oamenii ce îşi duc povara dată de destin sau obligaţi să o ducă din cauza
sistemului, fără să-şi pună însă întrebarea: care este cauza destinului, fără să găsească o motivaţie a acestei
munci. Totodată, se sugerează ideea omului care se complace într-o societate restrictivă şi acceptă orice
sarcină. O altă scenă referitoare la temă este momentul când Iona scrie un bilet cu propriul sânge tăindu-şi
o bucată de piele din palmă. Încearcă să trimită scrisoarea într-un gest disperat asemenea naufragiaţilor
punând-o într-o băşică de peşte. Din păcate tot el regăseşte respectiva scrisoare, fapt care accentuează
sentimentul singurătăţii.

Conflictul este drama existenţială a protagonistului Iona; imagine a omului modern, Iona trăieşte
plenar un conflict interior cu propriul sine, într-o intrigă de mare tensiune dramatică născută din discrepanţa
dintre idealul și ideea de libertate, de cunoaştere absolută şi damnarea de a trăi într-un orizont închis, ca un
pântece de chit.
Rolul indicaţiilor scenice este de a ajuta la clarificarea semnificaţiilor simbolice şi de asemenea, de a
oferi un sprijin pentru înţelegerea problematicii textului.
Evident, nimic din ce se întâmplă în scenă nu trebuie interpretat în plan real, piesa fiind o parabolă a căutării
spirituale a individului. În cadrul acestora, autorul denumeşte stările de spirit prin care trece personajul
(„melancolic”,
„trist”, „meditativ”) și câteva trăsături fizice ale acestuia (”barba lui lungă şi ascuţită”).
În concluzie, opera literară „Ion” scrisă de Marin Sorescu reprezintă o formă de manifestare a
dramaturgiei moderne prin preferinţa pentru teatrul absurdului, valorificarea şi reintroducerea miturilor,
apariţia personajului-idee, dispariţia dialogului şi prezenţa monologului, timpul şi spaţiul cu valoare
simbolică.

„Iona”
de Marin Sorescu
-caracterizarea lui Iona-
Drama este specia genului dramatic caracterizată prin ilustrarea vieţii reale printr-un conflict
complex şi puternic al personajelor, cu întâmplări şi situaţii tragice în care eroii au un destin nefericit.
Limbajul solemn alternează cu cel familiar fiind deseori presărat cu elemente comice. Marin Sorescu s-a impus
atât prin piesele sale istorice („Răceala”, „A treia ţeapă”) unde personaj principal este Vlad Ţepeş, cât şi prin
piesele sale parabolice inspirate din mituri.
Piesa „Iona” face parte alături de „Paracliserul” şi „Matca” dintr-o trilogie dramatică intitulată „Setea
muntelui de sare” şi reprezintă o formă de manifestare a dramaturgiei moderne. În fiecare piesă din trilogie
există un substrat mitic, ceea ce face ca piesa să fie de la început parabolică; parabola este o povestire
alegorică având un cuprins religios sau moral, pildă.
Postmodernismul este un curent ideologic, literar, definit de spiritul creator postbelic când se
înregistrează schimbări majore datorate contextului social politic, dar şi prin redarea temelor grave într-o
manieră ludică, de joc, ce ascund însă tragicul.
Tema piesei „Iona” este singurătatea omului, efortul depus de acesta în încercarea de a descoperi
propriul eu. Problematica se diversifică prin revolta omului în faţa destinului, prin imposibilitatea comunicării
individului cu restul societăţii. Nu în ultimul rând, asistăm la încercarea omului de a-l regăsi pe Dumnezeu
într-o societate din ce în ce mai tehnologizată.
Personajul principal al piesei cu acelaşi nume, Iona, este un personaj modern, diferit de caracterele
teatrului tradiţional. Eroul sorescian are statutul social de pescar și de urmaș onomastic al unui profet. În
teatrul parabolic, fiecare aspect este o metaforă. Iona este pescar de experiențe ale cunoașterii și de idealuri: ”
De mult pândesc eu peștele ăsta. L-am și visat.”.
Psihologic și moral, Iona este, așa cum arată prima indicație scenică, în primul rând un om singur: ”Ca orice
om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși”. Deși face referire la copii, la soție și, mai târziu, la mama,
Iona nu stabilește legături de comunicare reale cu aceștia.
O scenă semnificativă este tabloul I în care Iona este prezentat sub amenințare. Protagonistul se află cu
spatele la gura unui pește uriaș, ignorând pericolul și trăind iluzia vieții după cutume.
Pentru că în marea desenată cu creta nu are succes, va pescui dintr-un acvariu o pseudo-pradă. Obsesia sa este
prinderea unui pește – peștele cel mare. Replicile personajului sunt reflecții fragmentate pe tema fericirii și
a căutării absolutului:
”Ne punem în gând o fericire, o speranță, în sfârșit, ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm mirați că ni
s-a terminat apa.”
O altă scenă reprezentativă este momentul când Iona scrie un bilet cu propriul sânge tăindu-şi o bucată
de piele din palmă. Încearcă să trimită scrisoarea într-un gest disperat asemenea naufragiaţilor punând-o într-o
băşică de peşte. Din păcate tot el regăseşte respectiva scrisoare, fapt care accentuează sentimentul singurătăţii.
Conflictul este drama existenţială a protagonistului Iona. Imagine a omului modern, Iona trăieşte
plenar un conflict interior cu propriul sine, într-o intrigă de mare tensiune dramatică născută din discrepanţa
dintre idealul/ideea de libertate, de cunoaştere absolută şi damnarea de a trăi într-un orizont închis, ca un
pântece de chit.
Rolul indicaţiilor scenice este de a ajuta la clarificarea semnificaţiilor simbolice şi de asemenea, de a
oferi un sprijin pentru înţelegerea problematicii textului. Evident, nimic din ce se întâmplă în scenă nu
trebuie interpretat în plan real, piesa fiind o parabolă a căutării spirituale a individului.
În cadrul acestora, autorul denumeşte stările de spirit prin care trece personajul („melancolic”, „trist”,
„meditativ”) si câteva trăsături fizice ale acestuia (”barba lui lungă şi ascuţită”).
În concluzie, personajul Iona a devenit un simbol pentru ideea că singura cale de a-ţi proiecta viitorul
este conştientizarea trecutului, a vieţii, a propriei identităţi.

TEXTE NARATIVE: LIRIC
„Plumb”
de George Bacovia
-artă poetică simbolistă-
Poezia „Plumb” scrisă de George Bacovia apare în volumul omonim de debut în 1916 şi concentrează
datele esenţiale ale liricii bacoviene dominată de pesimism aparţinând simbolismului.
Simbolismul este curentul literar de circulaţie universală apărut în Franţa în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, ca reacţie împotriva retorismului romantic şi formalismului parnasian, promovând emoţia şi
muzicalitatea interioară a ideii. George Bacovia este considerat de critica literară românească cel mai
însemnat reprezentant al acestui curent în literatura română. Alte repere din creaţia sa sunt „Decor”,
„Note de primăvară”, „Lacustră”.
Procedeele artistice simboliste prin care se conturează atmosfera generală a poeziei sunt simbolul,
simetria, sugestia, muzicalitatea versurilor, percepţia sinestezică a universului, corespondenţa.
În primul rând, folosindu-se tehnica simetriei în secvenţa a doua a poeziei, corespondentul „sicrielor
de plumb” din planul exterior este amorul, căzut în somn, stare premergătoare morţii prin poziţia nefirească
în care se află: „Dormea întors amorul meu de plumb”.
Lirismul se interiorizează aflându-se din ce în ce mai pregnant sub semnul tragismului. Sentimentul cel mai
profund uman îşi caută dispariţia ceea ce echivalează cu „întoarcerea cu faţa spre apus”, aşa cum definea
metaforic Lucian Blaga trecerea într-o altă dimensiune.
În al doilea rând, parcurgând lirica simbolistă bacoviană, cititorul receptează poezia ca pe arta de a
simţi prin folosirea sugestiei care să exprime fidel corespondenţa dintre stările sufleteşti şi elementele
naturii.
Cu alte cuvinte, universul este perceput sinestezic: vizual („funerar veşmânt”,
„flori de plumb”, „coroane de plumb”), tactil („era vânt”, „era frig”), auditiv („scârţâiau”, „am început să-l
strig”).
Creaţie de factură simbolistă, această operă lirică este o artă poetică în care se dezvăluie principalele
concepţii ale artistului despre lume şi viaţă, despre menirea lui în univers, într-un limbaj literar distinct.
Astfel, tema poeziei este condiţia creatorului într-o societate care-l desconsideră, îngrădindu-i aspiraţiile, ceea
ce generează o stare de nelinişte în raport cu două experienţe capitale ale existenţei umane iubirea şi moartea.
Două imagini poetice referitoare la tema textului sunt „Dormeau adânc sicriele de plumb/Stam singur
în cavou” şi „Dormea întors amorul meu de plumb”.
Prima imagine poetică exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant sugerat de simboluri din câmpul
semantic al elementelor funerare („sicriele de plumb”, „cavou”) trimiţând, ca stare, către iminenţa morţii.
A doua imagine defineşte realitatea interioară; poetul invocă amorul, dar acesta
„doarme” întors cu faţa spre moarte şi nu mai reprezintă o şansă de salvare.
Laitmotivul poeziei, titlul textului poetic, „plumb”, simbol recurent, repetat de şase ori simetric, ceea ce
conferă muzicalitate textului, accentuează starea deprimantă a eului.
În sens denotativ, „plumbul” este un element chimic, un metal moale, maleabil, greu, de culoare cenuşiu-
albăstruie. Sensul conotativ derivă din cel propriu şi sugerează cromatic, în plan poetic, apăsarea, monotonia,
dezorientarea, claustrarea, neliniştea.

Poezia debutează prin sugestia morţii(„dormeau adânc”), verbul „dormeau” la modul indicativ, timpul
imperfect trimiţând clar spre continuitatea unei acţiuni, cel mai adânc/profund somn fiind al morţii. Motivul
„sicrielor” susţine tema amintită anterior, acestea părând „de plumb” într-o atmosferă sumbră.
Poet monocord, trăind până la paroxism spaima de moarte, George Bacovia creionează un univers
trist, apăsător, deprimant, a cărui artă poetică, poezia
„Plumb” îl reprezintă pe deplin, constituindu-se ca un crez existenţial original.

„Flori de mucigai”
de Tudor Arghezi
-artă poetică modernă-
Poezia „Flori de mucigai” face parte din volumul omonim apărut în anul 1931 şi prezintă
particularităţi moderniste.
Modernismul este curentul literar manifestat în perioada interbelică ale cărui trăsături sunt teoretizate de
Eugen Lovinescu şi promovate, în special, prin intermediul cenaclului şi al revistei „Sburătorul”. Orientarea
artistică promovează o înnoire a literaturii prin desprinderea de trecut şi prin crearea unei noi modalităţi de
exprimare.
În ceea ce priveşte poezia, sunt formulate următoarele deziderate: crearea unui lirism subiectiv ca expresie a
profunzimilor sufleteşti si înlăturarea totală a obiectivităţii, ambiguitatea limbajului prin folosirea, în primul
rând, a metaforei, inovaţia formală, prin renunţarea la prozodia tradiţională.
Din vasta operă argheziană mai amintim volumul de poezii „Cuvinte potrivite” finalizat în anul 1926.
Procedeele artistice moderniste care pot fi identificate în text sunt adâncirea lirismului în subiectiv şi
ambiguitatea limbajului, realizată, în principal, prin frecvenţa metaforei.
În primul rând, lirismul subiectiv îşi face simţită prezenţa prin verbele şi pronumele la persoana I („am scris”,
„mi”, „am lăsat”, „mă”, „am silit”), în centrul discursului poetic aflându-se eul liric.
În al doilea rând, puternica metaforizare ajută la ambiguizarea textului poetic. În acest sens, metafora „unghia
îngerească” simbolizează harul divin, în timp ce metafora „cu puterile neajutate” sugerează neputinţa
creatoare a artistului. Totodată, metaforele „stihuri de groapă” şi respectiv „foame de scrum” se referă la
opţiunea eului liric pentru estetica urâtului.
Uimitor din punct de vedere tematic, această poezie este influenţată pe de o parte de „estetica urâtului”
a lui Baudelaire, pe de altă parte de biografia scriitorului (experienţa închisorii), întreg volumul fiind
considerat un act profanator la adresa convenţiei poetice şi a bunelor moravuri.
Prin temă, poemul „Flori de mucigai”, „vorbeşte” despre puterea creaţiei în condiţii ostile, despre poezia
născută din privaţiune şi sacrificiul creatorului.
Două imagini poetice referitoare la tema textului sunt: „Le-am scris cu unghia pe tencuială” şi „M-am
silit să scriu cu unghia de la mâna stângă”.
Prima secvenţă concentrează întregul mesaj poetic indicând obiectul creaţiei („le”), actul creator si creatorul
(„am scris”), instrumentul creaţiei („cu unghia”), suportul creaţiei („pe tencuială”).
În a doua imagine poetică, actul creator apare ca o forţă lăuntrică ce nu poate fi evitată, o forţă ce îl obligă
pe poet să creeze („m-am silit”) sugerându-se blestemul creaţiei şi sacrificiul creatorului, însă versurile
sunt produse ale mâinii stângi, deci în consecinţă vor purta atributele stângăciei, ale imprefecţiunii.
Titlul este emblematic pentru reliefarea „esteticii urâtului”, un oximoron care creează o imagine
contradictorie a lumii.
Primul termen („floare”) sugerează prospeţime, varietatea formelor şi a culorilor, gingăşie, inocenţă, lumină,
viaţă, puritate, în timp ce „mucigaiul” (substantiv cu formă arhaică) sugerează un spaţiu închis, umed,
neaerisit, insalubru, urâtul, moartea. Prin alăturarea celor doi termeni, Arghezi sugerează naşterea frumosului
din materia decăzută. Poezia este percepută ca o floare a spiritului uman, însă această floare îşi trage seva din
răul care a germinat-o, din suferinţă.
Din punct de vedere prozodic, poezia este structurată în două strofe de dimensiuni inegale (o strofă
polimorfă şi un catren), cu ritm interior, rimă imperecheată şi măsura variabilă de 5-17 silabe.
În concluzie, datorită trecerii poeziei de la un lirism obiectiv la un lirism subiectiv, impunerii „esteticii
urâtului”, ambiguizării limbajului şi preferinţei pentru artă poetică, poezia „Flori de mucigai” de Tudor
Arghezi se încadrează în lirica modernistă.

„Riga Crypto şi Lapona Enigel”
de Ion Barbu
Poezia „Riga Crypto şi Lapona Enigel” scrisă de Ion Barbu debutează în 1930 în volumul antum „Joc
secund” şi întruneşte particularităţile moderniste.
Modernismul este curentul literar manifestat în perioada interbelică, ale cărui trăsături sunt teoretizate de
Eugen Lovinescu şi promovate, în special, prin intermediul cenaclului şi al revistei „Sburătorul”. Orientarea
artistică promovează o înnoire a literaturii, prin desprinderea de trecut şi prin crearea unei noi modalităţi de
exprimare.
profunzimilor sufleteşti si înlăturarea totală a obiectivităţii, ambiguitatea limbajului prin folosirea, în primul
rând, a metaforei, inovaţia formală, prin renunţarea la prozodia tradiţională.
Procedeele artistice moderniste care pot fi identificate în text sunt ambiguitatea limbajului prin
folosirea metaforei şi intelectualizarea emoţiei, respectiv conţinutul filosofic.
În primul rând, textul se remarcă prin puternica metaforizare, procedeu prin care cuvintele capătă semnificaţii
noi. De exemplu, soarele este imaginat în poem prin metaforele „roata albă” (perfecţiunea geometrică) şi
„aprins inel” (simbolul nunţii), iar metafora „sufletul fântână” sugerează puritatea, setea de cunoaştere,
veşnicia. Spiritul şi sufletul sunt atribute ale fiinţei raţionale, înţelepte („fiară bătrână”).
În al doilea rând, conţinutul filosofic, trăsătură specifică poeziilor moderniste, este prezentă şi în această poezie
prin prezentarea dramei incompatibilităţii a două fiinţe care alcătuiesc cuplul erotic. Ea este interpretată în
spirit modern şi din perspectiva apartenenţei la regnurile animal (Lapona Enigel)/vegetal (Riga Crypto), aflate
în relaţii de opoziţie.
Astfel se conturează eternul conflict dintre raţiune şi instinct, dintre materialitate şi spiritualitate. Simbolizând
natura instinctuală, Riga Crypto este făptura involuată, simbolul vieţii pur vegetative care aspiră să-şi
depăşească statutul şi să se împlinească prin iubire. Lapona Enigel este făptura superioară, înzestrată cu
raţiune şi care aspiră către cunoaşterea absolută. Cei doi membrii ai cuplului sunt antagonici şi au idealuri
distincte.
Acest poem aparţine etapei baladic-orientală a creaţiei barbiene, subintitulat baladă, constituindu-se de
fapt ca o viziune parabolică asupra existenţei. Tema poeziei o constituie iubirea, prezentată ca o cale de
cunoaştere, eşuată, căci cei doi protagonişti aparţin unor planuri diferite.
Două imagini poetice relevante pentru tema textului sunt: „Eu de umbră mult mă tem,/ Că dacă-n iarnă sunt
făcută,/ Şi ursul alb mi-e vărul drept,/ Din umbră deasă, desfăcută,/ Mă-nchin la soarele-nţelept” şi „Că-i
greu mult soare să îndure/ Ciupearcă crudă de pădure,/ Că sufletul nu e fântână / Decât la om, fiară bătrână/ Iar
la făptura mai firavă/ Pahar e gândul, cu otravă”.
Se manifestă aici motivul soare-umbră, sugerând cele două lumi incompatibile cărora le aparţin cele două
fiinţe care nu pot comunica ideatic şi sentimental. Soarele este simbolul vieţii spirituale, al luminii sufleteşti,
ce sugerează capacitatea fiinţei superioare de a aspira către absolut.
Umbra, întunericul și umezeala simbolizează condiţia fiinţelor inferioare care aspiră să dobândească
spiritualitate, dar sunt distruse de propriul vis, aşa cum i se întâmplă şi lui Crypto care „înnebuneşte” şi se
transformă în ciupercă otrăvitoare.
Titlul poeziei, „Riga Crypto şi Lapona Enigel” este alcătuit din enumeraţia a două nume proprii,
completate de date reprezentative despre cele două ipostaze prezentate în text.
Denumirea arhaică pentru rege („riga”) este însoţită de apelativul Crypto, care sugerează făptura sa criptică,
adică încifrată, ascunsă. Enigel, nume propriu, care în limba suedeză înseamnă „înger” sau care aminteşte de
arhaica zeitate a fântânilor, este Lapona vieţuind în Ţările nordice. Titlul desemnează deci, membrii cuplului
neîmplinit: el întruchipează geniul vegetal, intelectul pur, iar ea aparţine umanului caracterizat prin aspiraţia
către absolut.

Din punct de vedere prozodic, se remarcă strofele inegale, măsura variabilă a versurilor care au între
patru şi nouă silabe, rima variabilă, ca o combinaţie între monorimă, rimă încrucişată şi îmbrăţişată.
În concluzie, „Riga Crypto şi Lapona Enigel” de Ion Barbu este o poezie modernă în care autorul îşi
prezintă viziunea despre lume dintr-o dublă perspectivă şi aceasta apare, aşa cum afirma Alexandru Rosetti,
„ca o plantă cu rădăcinile adânc înfipte în solul nostru”.

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
de Lucian Blaga
Modernismul este curentul literar manifestat în perioada interbelică, ale cărui trăsături sunt teoretizate
de către Eugen Lovinescu şi promovate, în special, prin intermediul cenaclului şi al revistei „Sburătorul”.
Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii prin desprinderea de trecut şi prin crearea unei modalităţi
inovatoare de exprimare.
profunzimilor sufleteşi şi înlăturarea totală a obiectivităţii, ambiguizarea limbajului prin utilizarea, în primul
rând, a metaforei, inovaţia formală prin renunţarea la prozodia tradiţională.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga deschide volumul de debut al
autorului şi anume, „Poemele luminii” din 1919 şi întruneşte particularităţile modernismului.
Trăsăturile moderniste care pot fi identificate în text sunt adâncirea lirismului în subiectiv şi
ambiguizarea limbajului realizată, în primul rând, prin frecvenţa metaforei.
În primul rând, lirismul subiectiv se manifestă prin redarea în manieră lirică a ideilor filosofice, prin asumarea
rolului celui care creează cu scopul de a potenţa misterele universului prin filtrarea lor imaginativă. În cadrul
textului, se observă prezenţa mărcilor gramaticale ale euluiliric precum verbe, pronume şi adjective
pronominale la persoana I singular („eu”, „lumina mea”, „calea mea”, „iubesc”,
„nu ucid”).
În al doilea rând, se remarcă puternica metaforizare a textului poetic. De exemplu, metafora „nepătrunsul
ascuns/adâncimi de întuneric” ne duce cu gândul la universul misterios ce nu trebuie descifrat în esenţa
tainelor sale, ci trebuie ocrotit pentru a-i asigura echilibrul spiritual existenţial, iar substantivul „buze” („căci
eu iubesc/...şi buze”) are o dublă semnificaţie: de sărut, iubire, dar şi de rostire, cuvânt ca unic mijloc de
comunicare, ceea ce contribuie la ambiguizarea limbajului.
Această operă literară este o artă poetică în care se evidenţiază un ansamblu de trăsături care compun
viziunea despre lume şi viaţă a poetului, despre menirea artei sale în univers, într-un limbaj care îl
particularizează. Ea se constituie ca o meditaţie confesivă modernistă, exploatând idei filosofice asupra
destinului privilegiat al creatorului. Astfel, tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine
ale universului, cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire.
Două imagini poetice relevante pentru tema textului sunt: „Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns/ în adâncimi de întuneric” şi „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină” legată prin conjuncţia
adversativă „dar”. Astfel, este sugerată opoziţia dintre cele două tipuri de cunoaşteri.
Prima idee poetică exprimă tipul adoptat de majoritatea oamenilor, cel raţional, logic (cunoaşterea
paradisiacă) ce constă în descifrarea tainelor universului („sugrumă”), deci în distrugerea acestora.
A doua idee poetică reprezintă alegerea clară a poetului de a potenţa misterul prin creaţie, acesta fiind adeptul
cunoaşterii luciferice, de tip intuitiv.
Titlul poeziei, metafora revelatorie „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” exprimă concepţia eului
liric despre cunoaştere, conţinutul său bogat în sensuri fiind dat de semnificaţia cuvintelor care îl compun:
marca morfosintactică a eului liric („eu”), verbul cu tentă de agresivitate la forma negativă („nu strivesc”),
sugerarea perfecţiunii („corola”), misterelor universului („de minuni a lumii”).
Poezia se remarcă şi prin inovaţia formală de factură modernistă prin care se renunţă la elementele
tradiţionale prozodice în favoarea dezvoltării ideilor artistice.
Poezia este alcătuită din 20 de versuri, alternând versuri lungi cu cele scurte. Blaga foloseşte versul liber, cu
măsură variabilă (2-15 silabe), ritm interior şi tehnica ingambamentului care permite o mai mare libertate de
exprimare a ideilor şi de construire a unor imagini artistice reprezentative.
În concluzie, poetul şi filosoful Lucian Blaga afirma că în epoca modernă,
„poetul nu mai este un mânuitor al cuvintelor, ci un mântuitor al acestora, el scoate cuvintele din starea lor
obişnuită şi le aduce în starea lor de graţie.”

„Aci sosi pe vremuri”
de Ion Pillat
-poezie tradiţională-
Tradiţionalismul este un curent literar care se manifestă doar în cultura noastră, în perioada interbelică,
opunându-se modernismului. Această ideologie literară îndeamnă la apărarea valorilor arhaice ale acestui
popor şi la valorificarea zăcămintelor folclorice.
Tradiţionalismul se manifestă prin trei orientări: sămănătorismul (propune o viziune idilică asupra satului şi
ţăranului român), poporanismul (viziune realistă), ortodoxismul (preia ideile celorlalte două orientări la care
adaugă factorul religios).
Poemul „Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat face parte din volumul „Pe Argeş în sus” apărut în 1923 şi
întruneşte trăsăturile tradiţionalismului.
Trăsăturile tradiţionaliste care pot fi identificate în text sunt descrierea cadrului şi respectarea prozodiei
consacrate.
În primul rând, textul se remarcă prin descrierea cadrului natural („codru”,
„plopii”, „lanuri de secară”, „câmpia”, „berze”, „nisipul”) şi rural („poartă”,
„zăvorul”, „hornul”, „turnul vechi din sat”), trăsătură specifică esteticii tradiţionaliste. De asemenea, se
evidenţiază prezenţa arhaismelor („haiduc”,
„poteră”, „crinolină”) ceea ce sugerează preocuparea pentru satul românesc ca vatră a spiritualităţii autohtone.
În al doilea rând, din punct de vedere prozodic, se remarcă structura poeziei (19 distihuri şi un
monostih), rima împerecheată, ritmul iambic şi măsura de 13, respectiv 14 silabe, elementele
clasice/tradiţionale ale genului liric. La nivel morfosintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera cele două
planuri: trecutul şi prezentul („îmbătrâniră”, „erau”, „vii”, „calci”).
Acest poem este considerat de critica literară românească reprezentativ pentru creaţia artistică a
autoruui, aducând o imagine tradiţională a satului românesc. Astfel, temele poeziei sunt iubirea şi trecerea
timpului, preschimbarea materiei, viaţa fiind văzută ca o succesiune a generaţiilor, sentimentul de iubire fiind
definitoriu fiecăruia.
O imagine poetică relevantă pentru tema textului este: „Şi cum şedeau...departe, un clopot a sunat/ Acelaşi
clopot poate, în turnul vechi din sat.../ De nuntă sau de moarte”. Iubirea de altădată şi cea a prezentului sunt
prinse în rama timpului. Fiecare se încheie cu imaginea clopotului care sună în turnul vechi al satului
(laitmotivul satului). În plus, fragmentul include motive importante pentru cadrul unei lumi vechi care rezistă
timpului (clopotul, turnul bisericii, satul).
O altă secvenţă care susţine una dintre temele poeziei este: „Ca ieri sosi bunica...şi vii acuma tu/ Pe
urmele berlinei trăsura stătu...”. Se face legătura dintre trecut şi prezent, la fel cum venise bunica gingaşă
şi emoţionată în casa bunicului, aşa vine astăzi iubita poetului, fără să ştie că repetă experienţa erotică a
înaintaşilor. Eul liric o întâmpină asemenea bunicului, emoţionat, recitându-i, însă, poezii simboliste (semn al
trecerii timpului). S-au schimbat doar personajele cuplului, acestea păstrând însă obiceiurile, trăirile şi
emoţiile bunicilor.
Titlul acestei poezii este alcătuit dintr-o propoziţie cu subiect subînțeles; adverbul de loc „aci” (formă
populară a lui „aici”) sugerează locaţia, numită metaforic în cadrul poeziei „casa amintirii”.
Verbul „sosi” (mod indicativ, timp perfect simplu) are aspect durativ şi pare să vină în contradicţie cu
locuţiunea adverbială de timp „pe vremuri”. Cele două cuvinte cu valori temporale sugerează cele două
planuri temporale ale poeziei: trecutul şi prezentul, permanenta pendulare între acestea.
Primele distihuri reprezintă incipitul poeziei. Metafora „casa amintirii” din primul vers este casa
bunicilor, spaţiu în care eul liric rememorează nostalgic trecutul. Elementele asociate casei („pridvor”,
„poartă”, „zăvor”, „obloane”) susţin pe de o parte valoarea tradiţionalistă a poeziei, pe de altă parte sugerează
un plan al trecutului.
În concluzie, poezia „Aci sosi pe vremuri” aparţine liricii tradiţionaliste, iar creatorul ei, Ion Pillat
este, după Nicolaie Manolescu, „un om fără biografie, respirând aerul bibliotecii şi când scrie poezie nu vrea
să facă din ea o chestiune de viaţă, dimpotrivă, şi-a făcut din viaţă o chestiune de artă.”

„Floare albastră”
de Mihai Eminescu
-poezie romantică-
Romantismul este o mişcare artistică şi literară afirmată în primele decenii ale secolului al XIX-lea ca o
reacţie împotriva clasicismului, a rigorilor şi regulilor acestui curent, promovând libertatea de creaţie şi
fantezia artistică. Romantismul românesc se manifestă în trei etape: preromantismul (generaţia paşoptistă),
romantismul propriu-zis (Mihai Eminescu), postromantismul (etapa de prelungiri ale clasicismului și
romantismului).
Poezia „Floare albastră” de Mihai Eminescu a fost publicată la 1 aprilie 1873 în revista „Convorbiri
literare” şi aparţine celei de-a doua etape ale creaţiei eminesciene.
Dintre trăsăturile acestui curent, putem identifica în text libertatea absolută în alegerea speciilor literare,
utilizându-se combinarea acestora şi cultivarea antitezelor.
În primul rând, poezia este un amestec al speciilor. Astfel, se realizează o îmbinare între idilă (o
poezie în care este prezentată în formă optimistă/idealizată dragostea celor doi într-un cadru rustic, al naturii,
mediul protector al îndrăgostiţilor), elegie (reflectă sentimente de regret şi profundă tristeţe din cauza plecării
iubitei şi a dragostei lor neîmplinite) şi pastel (mod de expunere- descrierea prin care este expus un tablou din
natură, cadru în care se desfăşoară iubirea: „Hai în codrul cu verdeaţă/ Und-izvoare plâng în vale”).
În al doilea rând, procedeul artistic preferat este antiteza. Astfel, poezia este construită pe două planuri
distincte, inegale ca întindere: un plan al femeii ilustrând monologul liric, iar celălalt al bărbatului ilustrând
monologul lirico- filosofic. Femeia este o copilă naivă, dornică să se maturizeze prin iubire, iar bărbatul este un
contemplativ, sedus de dulceaţa jocului inocent, dar preocupat de idei filosofice.
Temele acestui poem sunt: iubirea reprezentând o cale de cunoaştere, natura care se manifestă afectiv
fiind surprinsă în consonanţă cu sentimentele umane şi condiţia omului de geniu.
O secvenţă poetică referitoare la tema textului o constituie monologul fetei (strofele 5-12) care continuă
cu o chemare la iubirea ei în planul terestru. Chemarea iubitului („hai” – chemare, îndemn) se face într-un
cadru natural în care apar elementele specifice imaginarului poetic eminescian: codrul, pădurea, izvorul, văile,
stâncile. Refacerea cuplului adamic (iubirea paradisiacă) necesită un spaţiu protector, un paradis terestru.
O altă secvenţă lirică semnificativă pentru tema textului este monologul fetei din primele strofe (1-3)
care înfăţişează lumea rece a ideilor, lumea lui (a poetului, a omului de geniu).
Monologul fetei începe cu un reproş sugerat de adverbul „iar”. Iubita îi reproşează poetului situarea lui într-o
lume superioară, a ideilor, creând astfel un portret al omului de geniu. În concepţia iubitei, poetul meditează
asupra unor idei superioare exprimate prin câteva elemente ce simbolizează cultura, cunoaşterea, istoria,
geneza universului, sugerându-se astfel planul spiritual înalt în care trăieşte geniul.
Titlul este exprimat printr-un substantiv comun („floare”), sugerând efemeritatea şi delicateţea
iubitei/iubitului iar „albastrul” sugerează infinitul cosmic şi aspiraţia spre absolut, spre fericire).
Se sugerează prezenţa a două lumi prin intermediul acestor metafore: o lume caldă, primitoare, terestră,
trecătoare („floare”) şi o lume rece, a ideilor, a cunoaşterii absolute, o lume eternă. O altă posibilă interpretare
este cea a „flori- de-nu-mă-uita”, simbol al credinţei autohtone că iubirea îndeplinită rămâne mereu în
aminirea celui îndrăgostit.
Din punct de vedere prozodic, poezia respectă convenţiile tradiţionale, având măsura de 7-8 silabe,
rima îmbrăţişată şi ritmul trohaic.
În concluzie, poezia „Floare albastră” scrisă de Mihai Eminescu, aparţine romantismului şi este nu
numai o poezie de dragoste, ci şi o meditaţie cu rezonanţe asupra aspiraţiei către absolut în iubire.

„Leoaică tânără, iubirea”
de Nichita Stănescu
-artă poetică erotică neomodernistă-
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” scrisă de Nichita Stănescu face parte din volumul „O viziune a
sentimentelor” din 1964 şi se încadrează în estetica neomodernistă.
Neomodernismul este un curent ideologic, literar, definit de spiritul creator postbelic când se înregistrează
schimbări majore datorate contextului social politic, dar şi prin redarea temelor grave într-o manieră ludică,
de joc, ce ascund însă tragicul.
Trăsăturile neomoderniste pe care le putem identifica în text sunt lirismul subiectiv şi puternica metaforizare.
În primul rând, trecerea de la lirismul obiectiv la cel subiectiv îşi face simţită prezenţa prin verbele şi
pronumele la persoana I („mă”, „mi”, „meu”, „am dus”), în centrul discursului poetic aflându-se eul liric care
are ca reper transmiterea în mod direct a sentimentelor.
În al doilea rând, în cadrul poeziei se observă puternica metaforizare. Astfel, transformările sufleteşti
se reflectă în plan fizic: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie/ dar mâna nu le mai ştie”.
Prin versurile citate se ilustrează faptul că fiinţa umană nu se mai recunoaşte după întâlnirea cu iubirea.
Metamorfoza după trăirea iubirii este ireversibilă. Cele patru detalii fizice sunt metafore ale cunoaşterii
poetice: „sprânceană”, „tâmplă”,
„bărbie” (contemplaţie, reflecţie, rostire), iar „mâna”, metaforă a creaţiei sau a cunoaşterii concrete, palpabile.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este considerată o capodoperă a liricii erotice româneşti. Astfel, tema
poeziei o constituie consecinţele pe care iubirea, năvălind ca un animal de pradă în spaţiul sensibilităţii poetice,
le are asupra raportului eului liric cu lumea exterioară şi cu sinele totodată.
O secvenţă poetică ce susţine tema poeziei este: „Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit în faţă/ Mă pândise-
n încordare/ mai demult”. Această secvenţă prezintă într-o manieră metaforică momentul îndrăgostirii propriu-
zise, ca o întâlnire neaşteptată a fiinţei umane cu iubirea, cu toate că sentimentul există deja în stare latentă în
sufletul omului.
O altă imagine poetică semnificativă pentru tema poeziei este:„Şi deodată-n jurul meu, natura/ Se făcu
un cerc de-a dura”. Cercul este simbolul perfecţiunii, iar noul univers ia naştere din cercuri concentrice în
rotire. Iubirea poate deci să ordoneze haosul iniţial şi să creeze o nouă lume în care eul liric devine centrul,
nucleul ei.
Titlul poeziei, reluat în incipit, defineşte iubirea prin intermediul unei metafore surprinzătoare.
Metafora explicită a iubirii imaginate ca „o leoaică tânără” propune o perspectivă atipică pentru cititorul
de poezie clasică, prin ideea de ferocitate. Analogia dintre iubire şi „o leoaică tânără” evidenţiată în apoziţie
evocă stări latente ale sentimentului: cruzime, forţă, senzualitate, dar şi stare hipnotică, neputinţa prăzii de a i
se sustrage.
În ceea ce priveşte prozodia, poezia este alcătuită din trei strofe, cu versuri inegale, cu rimă, ritm şi
măsură variabile. Înnoirile prozodice sunt versul liber şi ingambamentul (scrierea cu literă mică la început de
vers ce marchează continuitatea ideilor poetice).
În concluzie, poezia neomodernistă „Leoaică tânără, iubirea” ilustrează într- o manieră inedită întâlnirea
omului cu iubirea. Sentimentul se corporalizează sub forma unei leoaice, animal feroce, a cărei pradă este
întreaga fiinţă a celui îndrăgostit.

TEXTE NARATIVE: EPIC
„Moara cu noroc”
de Ioan Slavici
-nuvelă realistă-
Nuvela este specia genului epic, în proză, de dimensiuni medii, cu o acţiune desfăşurată pe un singur
plan narativ, având o intrigă bine evidenţiată, numărul personajelor fiind redus, atenţia îndreptându-se asupra
personajului principal. Ioan Slavici face parte din generaţia scriitorilor clasici ai literaturii noastre alături de
Mihai Eminescu, Ion Creangă şi I.L.Caragiale.
Ca puncte de reper în creaţia sa amintim nuvelele: ,,Moara cu noroc”, „Popa Tanda”, „Pădureanca” şi un
singur roman, „Mara”. În întreaga sa operă, Ioan Slavici a reuşit să surprindă într-o manieră realistă
societatea transilvăneană aflată într-un anumit moment al evoluţiei sale, al trecerii de la relaţiile de tip
feudal la cele de tip capitalist, când banul are din ce în ce mai multă putere, societate formată din ţărani,
meşteşugari, precupeţe, porcari, oameni de etnii şi religii diferite care trebuie să convieţuiască în acelaşi
spaţiu.
Din creaţia lui Slavici desprindem o notă moral-educativă, autorul condamnând lenea, prostia, patima
îmbogăţirii, necinstea, fărădelegea, lăudând în schimb tot ceea ce se înţelege prin omenie.
Opera literară „Moara cu noroc” scrisă de Ioan Slavici apare în 1881 în volumul „Novele din popor”
şi reprezintă o nuvelă realistă.
Realismul se manifestă doar în proză şi este un curent literar apărut în Europa la mijlocul secolului al XIX-lea
ce pune accent pe relaţia dintre artă şi realitate. Realismul se individualizează prin: buna precizare spaţio-
temporală, verosimilitatea, sursa de inspiraţie(realitatea), naraţiunea realizată la persoana a III-a, perspectiva
narativă extradiegetică, simetria compoziţională şi stilul neutru, obiectiv, imparţial.
În primul rând, se remarcă în text precizarea coordonatelor spaţio- temporale. Astfel, ştim că acţiunea
se petrece de la Sf. Gheorghe până la Paşte(anul următor) în Ardeal, la un han aşezat la răscruce de drumuri şi
destine.
În al doilea rând, incipitul nuvelei este simetric cu finalul şi este reprezentat printr-un epilog constituit
din vorbele bătrânei (soacra lui Ghiţă).
În primul capitol, în spatele replicii bătrânei („Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu
bogăţia, ci liniştea colibei te face fericit”) se ascund, pe de o parte, intenţiile moralizatoare ale autorului, pe de
altă parte experienţa comunităţii. Opera se încheie tot prin cuvintele bătrânei, care venind de la rude, găseşte
hanul incendiat, fiica şi ginerele morţi şi pune nefericita întâmplare pe seama unui destin necruţător („Asta le-
a fost data!”), nuvela având astfel o structură sferică. Totodată, finalul este unul moralizator: cine nu a
respectat normele morale enunţate de bătrână în incipit, trebuie să piară.
Tema nuvelei o constituie consecinţele nefaste ale setei de îmbogăţire, autorul prezentând decăderea
morală a lui Ghiţă din cauza patimii pentru bani.
O scenă reprezentativă pentru tema textului este scena procesului. Axa vieţii morale a lui Ghiţă se frânge
după ce depune mărturie mincinoasă împotriva lui Lică şi într-un moment de un patetism sfâşietor îi cere
iertare Anei: ”Iartă-mă, Ano! îi zise el. Iartă-mă cel puţin tu, că eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa
pământului”. Este evidentă nevoia disperată de sprijin, pe când în interiorul acestuia totul se destramă.
O altă scenă semnificativă o reprezintă venirea lui Lică la cârciumă. Aflând că
„moara” are un nou proprietar, Lică îi face o vizită pentru a se asigura că va fi omul lui şi că îl va ajuta cu
diverse informaţii. La început Ghiţă refuză, iar tâlharul îi ia toţi banii agonisiţi până se decide să se supună
ordinelor lui. Dorinţa de îmbogăţire este mult mai mare decât cea de a-şi proteja familia şi a rămâne cinstit,
drept dovadă fiind faptul că, într-un final, Ghiţă acceptă oferta.

Conflictul este relevant pentru tematica textului, deoarece surprinde cu mijloace realiste pericolele
încălcării limitelor morale.
Conflictul este dublu: exterior şi interior. În încercarea de a-şi păstra imaginea de om cinstit, Ghiţă se
angajează într-un conflict inegal cu Lică, comunitatea, chiar şi cu Ana. La fel de dramatic este şi conflictul
psihologic.
Naratorul urmăreşte minuţios reacţiile personajului, de la stăpânirea orgolioasă şi indiferentă în faţa lui Lică,
la izbucniri patetice în faţa copiilor şi autojustificări în faţa propriei conştiinţe.
Cizmarul este caracterizat atât în mod direct de către autor(„un om harnic şi sârguitor”), personaje
(Lică îl descrie ca fiind „om cu minte”, iar Ana, după ce observă schimbările lui, „om netrebnic şi grozav”) şi
prin autocaracterizare („Aşa m-a lăsat Dumnezeu”), cât şi în mod indirect prin propriile gânduri, fapte, gesturi
şi limbaj care scot la iveală incertitudinea si nesiguranţa care-l domină, teama şi suspiciunea instalate definitiv
în sufletul lui.
În concluzie, nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici se încadrează în realism prin verosimilitate,
simetria incipitului cu finalul, personajul caracterizat complex, narator omniscient şi precizarea coordonatelor
spaţio-temporale, deschizând calea spre marile creaţii epice, despre care George Călinesu afirma că este „o
nuvelă solidă cu subiect de roman”.

de Ioan Slavici
-caracterizarea lui Ghiţă-
Ca puncte de reper în creaţia sa amintim nuvelele: ,,Moara cu noroc”, „Popa Tanda”, „Pădureanca” şi un
spaţiu.
Opera literară „Moara cu noroc” scrisă de Ioan Slavici apare în 1881 în volumul „Novele din popor” şi
reprezintă o nuvelă realistă.
Personajul principal al nuvelei lui Slavici este reprezentat de către Ghiţă. Statutul social îl prezintă ca
fiind soţ al Anei şi tată a doi copii, un cizmar ce renunţă la viaţa lui tihnită şi ia în arendă hanul „Moara cu
noroc”.
Din punct de vedere moral, acesta trece printr-o transformare; de la un om cinstit si un familist
convins, devine lacom, corupt, rece şi agresiv faţă de familie. Psihologic, Ghiţă are o personalitate slabă, fiind
introvertit şi dând semne că echilibrul său moral se zdruncină.
Una dintre trăsăturile principale ale personajului este setea de îmbogăţire, dar acesta are şi un caracter slab şi
uşor de manipulat.
O scenă din care reies aceste trăsături este venirea lui Lică la cârciumă. Aflând că „moara” are un nou
proprietar, Lică îi face o vizită pentru a se asigura că va fi omul lui şi că îl va ajuta cu diverse informaţii.
La început Ghiţă refuză, iar tâlharul îi ia toţi banii agonisiţi până se decide să se supună ordinelor lui. Dorinţa
de îmbogăţire este mult mai mare decât cea de a-şi proteja familia şi a rămâne cinstit, drept dovadă fiind
faptul că, într-un final, Ghiţă acceptă oferta.
O altă scenă reprezentativă este momentul când chemat fiind în faţa instanţei, depune mărturie falsă
la judecarea lui Lică şi a tovarăşilor săi, bănuiţi de tâlhărie şi crimă. Astfel, aflând că Lică este socotit
nevinovat de lege, setea de răzbunare a lui Ghiţă nu mai putea fi stăvilită. De aceea, se împrieteneşte cu
jandarmul Pintea şi pun la cale un plan să-l demascheze pe Lică.
Conflictul este relevant pentru personajul principal, Ghiţă, deoarece surprinde cu mijloace realiste
pericolele încălcării limitelor morale.
Conflictul este dublu: exterior şi interior. În încercarea de a-şi păstra imaginea de om cinstit, Ghiţă se
angajează într-un conflict inegal cu Lică, comunitatea, chiar şi cu Ana.
Naratorul urmăreşte minuţios reacţiile personajului, de la stăpânirea orgolioasă şi indiferentă în faţa lui Lică,
la izbucniri patetice în faţa copiilor şi autojustificări în faţa propriei conştiinţe.
Cizmarul este caracterizat atât în mod direct de către autor(„un om harnic şi sârguitor”), personaje
(Lică îl descrie ca fiind „om cu minte”, iar Ana, după ce observă schimbările lui, „om netrebnic şi grozav”) şi
prin autocaracterizare („Aşa m-a lăsat Dumnezeu”), cât şi în mod indirect prin propriile gânduri, fapte, gesturi
şi limbaj care scot la iveală incertitudinea si nesiguranţa care-l domină, teama şi suspiciunea instalate
definitiv în sufletul lui.
În concluzie, Ghiţă, personajul principal al nuvelei „Moara cu noroc” de Ioan Slavici, este un personaj
rotund, complex, conturat în mod realist, tipic nuvelei psihologice, al cărui statut social şi moral se transformă
pe parcursul operei.

de Ioan Slavici
-relaţia dintre Ghiţă şi Lică-
Ca puncte de reper în creaţia sa amintim nuvelele:”Moara cu noroc”, „Popa Tanda”, „Pădureanca” şi un
spaţiu.
Opera literară „Moara cu noroc” scrisă de Ioan Slavici apare în 1881 în volumul „Novele din popor” şi
reprezintă o nuvelă realistă.
Personajul principal al nuvelei lui Slavici este reprezentat de către Ghiţă. Statutul social îl prezintă ca
fiind soţ al Anei şi tată a doi copii, un cizmar ce renunţă la viaţa lui tihnită şi ia în arendă hanul „Moara cu
noroc”.
Din punct de vedere moral, acesta trece printr-o transformare; de la un om cinstit si un familist convins, devine
lacom, corupt, rece şi agresiv faţă de familie. Psihologic, Ghiţă are o personalitate slabă, fiind introvertit şi
dând semne că echilibrul său moral se zdruncină.
Lică Sămădăul este antagonistul, un personaj secundar, romantic, ce exercită asupra celorlalte personaje
o dominaţie fantastică, evoluând liniar pe parcursul operei.
Din punct de vedere social, este şeful porcarilor, fiind de fapt şi şeful unei bande de tâlhari. Moral, în timp
ce Ghiţă trece printr-o transformare, Lică rămâne neschimbat, un bărbat ambiţios, calculat, dar în acelaşi
timp mincinos şi corupt, cu o duritate dusă la extrem.
Psihologic, Lică este înzestrat cu o personalitate puternică, este extravertit, având deseori porniri de cruzime.
Relaţia dintre Ghiţă şi Lică este scoasă în evidenţă prin intermediul secvenţelor semnificative.
Dacă Lică este un om calculat, înzestrat cu o personalitate puternică şi manipulatoare, nelăsându-se până nu
obţine ceea ce îşi doreşte, Ghiţă este slab de caracter, lăsându-se uşor manipulat, din cauza dorinţei de a
face cât mai mulţi bani.
O scenă din care reies aceste trăsături este venirea lui Lică la cârciumă. Aflând că „moara” are un nou
proprietar, Lică îi face o vizită pentru a se asigura că va fi omul lui şi că îl va ajuta cu diverse informaţii.
La început Ghiţă refuză, iar tâlharul îi ia toţi banii agonisiţi până se decide să se supună ordinelor lui. Dorinţa
de îmbogăţire este mult mai mare decât cea de a-şi proteja familia şi a rămâne cinstit, drept dovadă fiind
faptul că, într-un final, Ghiţă acceptă oferta.
Ghiţă se schimbă radical din cauza lui Lică, ascunde lucruri de familie, devine rece şi chiar agresiv atât cu
soţia cât şi cu copii. Dintr-un om liniştit devine paranoic, fapt ce indică un dezechilibru mintal şi că această
fugă după bani îl face din om, neom.
O scenă semnificativă pentru acest lucru este deznodământul. Dorind să-l prindă pe Lică, după ce şi-a
recuperat banii şi ceva în plus, Ghiţă îi întinde o capcană. Îşi lasă propria soţie, noaptea la cârciumă, să fie
sigur că Sămădăul va rămâne, în vreme ce el se duce după jandarmul Pintea.
La întoarcere, Ghiţă îşi dă seama că Ana l-a înşelat şi cuprins de gelozie, o ucide, el fiind omorât de oamenii
Sămădăului, iar cel din urmă găsindu-şi sfârşitul singur, fiecare plătind pentru faptele sale.

Relaţiile temporale şi spaţiale constau în desfăşurarea acţiunii în satul Ineu, mai precis la „moara cu
noroc”, începând de la Sf. Gheorghe şi sfârşindu-se de Paşti. Aceşti indici temporali nu sunt luaţi la întamplare.
Sfântul Gheorghe a fost cel care a purtat o luptă cu balaurul, lucru ce poate fi ascoiat cu lupta pe care o poartă
Ghiţă cu el însuşi, iar Paştele reprezintă atât patimile, cât şi lumina şi purificarea, lucru săvârşit în cadrul
nuvelei prin incendierea cârciumii.
În cadrul acestei nuvele, putem vorbi atât de conflict exterior (între Ghiţă şi Lică) cât şi despre unul
interior între Ghiţă şi propria lui conştiinţă. Conflictul dintre cei doi bărbaţi se amplifică treptat pe măsură ce
Ghiţă devine complice în afacerile necurate ale Sămădăului. Conflictul interior este declanşat de mărturia
falsă şi de înstrăinarea faţă de Ana.
În concluzie, Ghiţă şi Lică sunt două personaje tragice al căror destin atrage atenţia asupra faptului că
nimeni nu este mai presus de legea morală şi că încălcarea ei se plăteşte cu viaţa.

„Moromeţii”
de Marin Preda
-roman realist, postbelic-
Romanul este specia genului epic, în proză, de dimensiuni mari şi foarte mari, cu o acţiune desfăşurată
pe mai multe planuri narative, la acţiune participând un număr mare de personaje angrenate în conflicte
complexe şi puternice.
Marin Preda face parte din generaţia scriitorilor postbelici alături de D.R. Popescu, Alexandru
Ivasiuc, Fănuş Neagu. Dintre operele lui Preda putem aminti
„Moromeţii(1955)”, „Delirul”, „Instrusul”, „Marele singuratic”,
„Moromeţii(1967)”, „Cel mai iubit dintre pământeni”.
Romanul „Moromeţii” a apărut în două volume în 1955, respectiv 1967 şi este un roman realist,
obiectiv având caracter monografic şi de frescă socială. Realismul se manifestă doar în proză şi este un
curent literar apărut în Europa la mijlocul secolului al XIX-lea ce pune accent pe relaţia dintre artă şi
realitate. Realismul se individualizează prin: buna precizare spaţio temporală, verosimilitatea, sursa de
inspiraţie(realitatea), naraţiunea realizată la persoana a III-a, perspectiva narativă extradiegetică, simetria
compoziţională şi stilul neutru, obiectiv, imparţial.
În primul rând, se observă compoziţia simetrică a primului volum prin următoarele aspecte: cele două
propoziţii care încadrează volumul şi care pun acţiunea sub semnul timpului(„timpul avea cu oamenii
nesfărşită răbdare” – la început, „timpul nu mai avea rabdare”-la final), cele două imagini simbolice a lui Ilie
Moromete (în deschiderea acţiunii, tatăl rămâne „singur în mijlocul bătăturii”, sugerând viitoarea lui
singurătate existenţială şi legătura cu vechiul său mod de viaţă; în final, chipul aceluiaşi Moromete, dar
modelat din lut ars, într-o statuetă, aparţinând mitului.
În al doilea rând, romanul este realist datorită bunei precizări spaţio- temporale. Acţiunea romanului
se desfăşoară pe o perioadă de 25 de ani în satul Siliştea-Gumeşti din Câmpia Dunării, prezentând destinul
ţăranului la confluenţa dintre două epoci istorice: înainte şi după al doilea război mondial.
Principala temă a romanului constă în destrămarea simbolică a unei familii de ţărani, dar putem aminti
şi de tema familiei (identificabilă chiar din titlu), tema timpului viclean, tema comunicării în familie, relaţia
individului cu istoria.
O scenă semnificativă pentru tema romanului este tăierea salcâmului. Inserată încă din primele pagini
ale romanului se va întâmpla din cauza lipsei banilor şi a multor datorii ale familiei.
Pe fondul bocetelor din cimitir (ideea morţii), într-o dimineaţă devreme, Moromete împreună cu Nilă (naiv
şi docil), taie copacul. Detaliile sugerează începutul declinului şi pierderea unităţii familiei. Cei doi care
taie neliniştiţi, copacul care refuză a se mişca, deşi este pe jumătate tăiat, urletul, căderea lui, nedumerirea
celor din jur (fiii, soţia, vecinii) şi pustietatea rămasă în urmă arată că se pierde un reper fundamental pentru
ei.
O altă scenă referitoare la tema relaţia individului cu istoria şi ameninţările ei, este scena foncierii de
la care Ilie Moromete încearcă prin disimulare şi printr- un uimitor joc teatral să se sustragă.
Chemat fiind de la fierăria lui Iocan, intră în curte evitându-l pe Jupuitu’, vrând să-i demonstreze că într-o
gospodărie există alte nenumărate treburi ce nu suportă amânare: „Catrino, ia fată secerile alea” sau
„Paraschive, nu vezi că furca aia stă acolo langă gard de cinci săptămâni?” apoi se întoarce spre el strigându-
i: „N- am!”. Pentru a aplana conflictul, Moromete achită o parte din bani, având satisfacţia că nu trebuie să-i
dea pe toţi.
Romanul are un conflict profund care îmbracă mai multe aspecte.
Primul îl constituie dezacordul dintre Ilie Moromete şi copii din prima căsnicie, provenit dintr-o modalitate
diferită de înţelegere a lumii.
Al doilea conflict îl opune pe Ilie soţiei lui, Catrina, din cauza unui pogon din lotul ei vândut de Ilie, cu
condiţia să o treacă pe ea în actele casei. Ilie nu îşi respectă promisiunea, iar Catrina şi cele două fete îi
reproşează mereu faptul, temându-se că ar putea rămâne pe drumuri.

Al treilea conflict îl opune pe Ilie surorii sale, Maria. Ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se mai însoare a doua oară,
pentru a nu fi nevoită să plece din casa părintească.
Perspectiva narativă din roman este extradiegetică, cu o naraţiune realizată de un narator omniscient,
omniprezent, obiectiv, auctorial. Totuşi, pe parcursul operei vom asista la o limitare a omniscienţei prin
intermediul personajelor- reflector (Ilie Moromete în volumul I şi Niculaie Moromete în volumul al II-lea) şi
personajului-informator ( a lui Parizianu’).
În concluzie, romanul „Moromeţii” reflectă estetica realismului postbelic prin tematica socială,
caracterul de frescă a lumii rurale ante şi postbelice, prin perspectiva auctorială din care sunt relatate
evenimentele.

„Moromeţii”
de Marin Preda
-caracterizarea lui Ilie Moromete-
Romanul este specia genului epic, în proză, de dimensiuni mari şi foarte mari, cu o acţiune
desfăşurată pe mai multe planuri narative, la acţiune participând un număr mare de personaje angrenate în
conflicte complexe şi puternice.
obiectiv având caracter monografic şi de frescă socială. Realismul se manifestă doar în proză şi este un curent
literar apărut în Europa la mijlocul secolului al XIX-lea ce pune accent pe relaţia dintre artă şi realitate.
Principala temă a romanului constă în destrămarea simbolică a unei familii de ţărani, dar putem
aminti şi de tema familiei (identificabilă chiar din titlu), tema timpului viclean, tema comunicării în familie,
relaţia individului cu istoria.
Ilie Moromete este personajul principal al primului volum şi secundar al celui de-al doilea.
În primul volum, statutul social al acestuia îl prezintă drept ţăran din clasa de mijloc, fost consilier comunal,
tatăl autoritar al unei familii mixte (copiii din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă şi Achim şi copiii din căsătoria
cu Catrina: Tita, Ilinca şi Niculae).
Din punct de vedere moral, apare ca o persoană corectă, iubindu-şi familia în primul rând, ironic şi cu simţul
umorului, dar profund, inteligent, fiind considerat de altfel, tipul ţăranului filosof.
Psihologic, Ilie are o personalitate puternică (care însă nu are nicio şansă în confruntarea cu Timpul), o fire
contemplativă (stă pe stănoaga podiştei şi admiră spectacolul lumii), având o fire independentă nevrând să
renunţe la libertatea lui.
O scenă semnificativă în acest sens este comedia pe care o joacă în faţa agenţilor fiscali, care îi
stricaseră plăcuta discuţie de duminică.
Chemat fiind de la fierăria lui Iocan, intră în curte evitându-l pe Jupuitu’, vrând să-i demonstreze că într-o
gospodărie există alte nenumărate treburi ce nu suportă amânare: „Catrino, ia fată secerile alea” sau
„Paraschive, nu vezi că furca aia stă acolo langă gard de cinci săptămâni?” apoi se întoarce spre el strigându-
i: „N- am!”. Pentru a aplana conflictul, Moromete achită o parte din bani, având satisfacţia că nu trebuie să-i
dea pe toţi.
Ironia ascuţită, inteligentă, ieşită din comun şi spiritul jucăuş, felul său de a face „haz de necaz”
conturează un personaj aparte între ţăranii literaturii române, aflându-se mai aproape de realitate decât de
ficţiune.
O scenă referitoare la această trăsătură este scena prânzului la câmp. Deşi se frige cu fasolea fierbinte, Ilie nu
se exteriorizează în niciun fel, asteptând curios şi amuzat ca Paraschiv, fiul său, să păţească acelaşi lucru,
demonstrând chiar lăcomia, apoi îi oferă apă rece preventiv şi se interesează grijuliu de acesta: „Na,
Paraschive, bea apă, se precipită Moromete (...) Te-ai ars rău? Eu credeam că e rece” mărturisind el naiv.
Personalitatea protagonistului este evidenţiată şi prin câteva conflicte prezente în roman.
Primul îl constituie dezacordul dintre Ilie Moromete şi copii din prima căsnicie, provenit dintr-o modalitate
diferită de înţelegere a lumii.
Al doilea conflict îl opune pe Ilie soţiei lui, Catrina, din cauza unui pogon din lotul ei vândut de Ilie, cu
condiţia să o treacă pe ea în actele casei. Ilie nu îşi respectă promisiunea, iar Catrina şi cele două fete îi
reproşează mereu faptul, temându-se că ar putea rămâne pe drumuri.
Al treilea conflict îl opune pe Ilie surorii sale, Maria. Ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se mai însoare a doua oară,
pentru a nu fi nevoită să plece din casa părintească.

În concluzie, Ilie Moromete este un personaj semnificativ în literatura română a perioadei postbelice
reprezentând tipologia ţăranului-filosof, tradiţional şi patriarhal.

„Moromeţii”
de Marin Preda
-relaţia dintre Ilie şi Niculae-
obiectiv având caracter monografic şi de frescă socială. Realismul se manifestă doar în proză şi este un curent
literar apărut în Europa la mijlocul secolului al XIX-lea ce pune accent pe relaţia dintre artă şi realitate.
Principala temă a romanului constă în destrămarea simbolică a unei familii de ţărani, dar putem
aminti şi de tema familiei (identificabilă chiar din titlu), tema timpului viclean, tema comunicării în familie,
relaţia individului cu istoria.
Ilie Moromete este personajul principal al primului volum şi secundar al celui de-al doilea.
În primul volum, statutul social al acestuia îl prezintă drept ţăran din clasa de mijloc, fost consilier comunal,
tatăl autoritar al unei familii mixte(copiii din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă şi Achim şi copiii din căsătoria
cu Catrina: Tita, Ilinca şi Niculae).
Din punct de vedere moral, apare ca o persoană corectă, iubindu-şi familia în primul rând, ironic şi cu simţul
umorului, dar profund, inteligent, fiind considerat de altfel, tipul ţăranului filosof.
Psihologic, Ilie are o personalitate puternică (ce însă nu are nicio şansă în confruntarea cu Timpul), o fire
contemplativă (stă pe stănoaga podiştei şi admiră spectacolul lumii), având o fire independentă nevrând să
renunţe la libertatea lui.
În cele două volume, Niculae se află la vârste diferite: copil şi apoi tânărul în formare.
Statutul social al lui Niculae îl prezintă drept mezin al familiei din a doua căsnicie.
Din punct de vedere moral, el este un băiat sensibil care plânge ori de câte ori i se adresează o replică
ironică, mai ales când vine de la tatăl său.
Psihologic, Niculae are o personalitate slabă, marcat de dorinţa arzătoare de a merge la şcoală fiind tipul
intelectualului, dorinţă care pentru Ilie nu contează, Niculae fiind doar cel care trebuie să meargă cu oile.
Relaţia dintre cei doi este afectată de lipsa acută de comunicare. Moromete are impresia că cei din jur
îl înţeleg şi că gesturile sale nu necesită nicio justificare, nicio explicaţie faţă de aceştia.
O scenă semnificativă pentru relaţia lor este serbarea şcolară care evidenţiază stângăcia lui Moromete
în relaţia cu fiul său, Niculae, dar şi dezinteresul acestuia faţă de dorinţa mezinului de a continua şcoala.
Amestecat printre spectatori, Ilie Moromete constată cu surprindere că printre premianţi se afla şi fiul său
despre care credea că va rămâne repetent. Copilul nu reuşeşte să recite poezia pentru că i se face rău, fiind
cuprins de o criză de friguri. Neputincios, Moromete îşi ia copilul în braţe şi-l duce acasă, fiind stăpânit de
stări contradictorii de afecţiune, de teamă şi de nesiguranţă.
O altă scenă ce surprinde relaţia tată-fiu este aceea în care cei doi stau pe prispă, Niculae cu o carte,
Moromete tăcut, gândindu-se la mezinul său.
La un moment dat îşi întreabă fiul dacă vrea să-şi continue studiile, ceea ce îl face pe copil să creadă că visul
i se va împlini.
Moromete îi răspunde, însă, cu duioşie, dar şi cu gravitate, că nu are această posibilitate. Scena dezvăluie
faptul că tatăl îşi doreşte să-i îndeplinească dorinţa, că îl frământă ideea, chiar dacă nu este pentru el o
prioritate.

Relaţia acestora se termină cu cei doi aflaţi pe poziţii ireconciliabile: fiul aderă la comunism, fiind
însărcinat de către partid cu strângerea cotelor anuale, iar tatăl incearcă să îşi păstreze independenţa, opunându-
se din răsputeri comuniştilor. Conflictul lor se rezolvă în finalul romanului doar prin visul de împăcare al
fiului.
Acţiunea romanului se desfăşoară pe o perioadă de 25 de ani în satul Siliştea-Gumeşti din Câmpia
Dunării, prezentând destinul ţăranului la confluenţa dintre două epoci istorice: înainte şi după al doilea război
mondial. Alte coordonate spaţiale mai sunt: stănoaga podiştei, priăa casei, poiana fierăriei lui Iocan.
În concluzie, în romanul „Moromeţii” relaţia dintre Ilie şi Niculae este una bazată pe sentimentele
tatălui de iubire faţă de fiul său şi pe încercarea acestuia de a-şi urma visul.
Totodată se subliniază societatea tradiţională a secolului XIX când din lipsa posibilităţilor materiale şi
financiare, educaţia era un lux pe care nu toţi şi-l permiteau.

„Povestea lui Harap-Alb”
de Ion Creangă
-basm cult-
Basmul este specia genului epic de dimensiuni ample cu personaje reale şi supranaturale (având
puteri ieşite din comun) reprezentând faptele Binelui aflate în conflict cu forţele Răului, Binele ieşind mereu
învingător, basmul având un final fericit.
Ion Creangă face parte din generaţia scriitorilor clasici ai literaturii noastre alături de Mihai Eminescu,
I.L.Caragiale şi Ioan Slavici. Opera sa cuprinde „Poveşti”,
„Povestiri” şi vestitele „Amintiri din copilărie”.
Opera literară „Povestea lui Harap-Alb” scrisă de Ion Creangă a apărut la 1 august 1877 în revista
„Convorbiri literare” şi prezintă particularităţile unui basm cult.
Trăsăturile prin care se deosebeşte basmul cult de cel popular şi pe care le putem regăsi în text sunt
următoarele: basmul are autor cunoscut (Ion Creangă), fabulosul este tratat în manieră realistă, ponderea mare
a dialogului, personajul are atât calităţi cât şi defecte, motivul dublului, personajele sunt construite prin
supradimensionare.
În primul rând, basmul „Povestea lui Harap-Alb” este în mare parte realist. Limbajul accentuează
impresia de realism popular. Însuşi eroul nu are trăsături miraculoase propriu-zise, el este ajutat de făpturi
fantastice.
În plus, Craiul îşi ceartă feciorii nemulţumit de insuccesele acestora ca un ţăran, iar cele cinci personaje
groteşti se ceartă în cuptorul de aramă „ca nişte ţărani humuleşteni într-o zi de târg”.
În al doilea rând, protagonistul operei are atât calităţi cât şi defecte. Harap- Alb nu e mai viteaz decât
alţi oameni, dar prin bunătate are parte de aliați care îl scot din impas.
Compensându-i slăbiciunile umane (naivitatea, neascultarea sfatului părintesc), trăsăturile morale (bunătate,
milă) conferă lui Harap-Alb calitatea de purtător al Binelui. El generalizează această calitate în sfera naturii,
a cosmosului întreg.
Basmul are ca temă principală naşterea şi formarea unei personalităţi umane, prezentând drumul şi
probele iniţiatice pe care le trece eroul, pentru ca în finalul acţiunii să demonstreze că este capabil să conducă
o împărăţie şi să-şi întemeieze o familie.
O scenă reprezentativă pentru tema textului este întâlnirea cu bătrâna din grădina palatului (Sfânta Duminică)
pe care, judecând-o după aparenţe, refuză să o miluiască.
Astfel, la început, Harap-Alb este neîncrezător „ia lasă-mă-ncolo, mătuşă, nu mă supăra”, deşi ea îi dă un sfat
devenit adevăr universal-valabil: „nu te iuţi aşa de tare că nu ştii de unde-ţi poate veni ajutor”. Bătrâna
îi transmite flăcăului respectul şi preţuirea pentru valorile spirituale ale înaintaşilor şi-l sfătuieşte să plece în
călătorie cu hainele, armele şi calul Craiului.
O altă scenă referitoare la tema textului este momentul întâlnirii cu ajutoarele lui care arată că băiatul se
maturizează, un progres la nivelul comportamentului. Deşi aceste fiinţe himerice (Gerilă, Flămânzilă, Setilă,
Ochilă, Păsări-lăţi-lungilă) arată înfricoşător, el nu le dispreţuieşte, ci le ia ca tovarăşi de drum, ce mai târziu
îl vor ajuta să treacă probele de la curtea împăratului Roşu.
După V.I.Propp personajele dintr-un basm pot fi clasificate astfel: eroul (Harap-Alb), răufăcătorul
(Spânul), personaje donator (Crăiasa Furnicilor, Crăiasa Albinelor, Craiul), personaje ajutătoare (calul,
Sf.Duminică, cele cinci personaje groteşti), personajul căutat si tatăl ei (fata împăratului Roşu), personaje
rotunde (care se schimbă comportamental pe parcursul diegezei-Harap-Alb), personaje plate ( nu se schimbă
pe parcursul acţiunii-Spânul, Craiul).
Perspectiva narativă este extradiegetică, iar naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un narator
omniscient care îşi face remarcată prezenţa nemaifiind în totalitate obiectiv, deoarece intervine adesea prin
comentarii sau reflecţii, unele adresate interlocutorilor ipotetici (cititori sau ascultători).
Naratorul pretinde că evenimentele s-au întâmplat fără el şi se consideră responsabil numai cu discursul
(relatarea evenimentelor), deşi în finalul basmului acesta susţine faptul că a participat chiar el la petrecere;
„un păcat de povestariu, făr-un ban în buzunariu”.

În concluzie, opera literară „Povestea lui Harap-Alb” scrisă de Ion Creangă prezintă toate
particularităţile unui basm cult unde autorul a încercat să sugereze că în viaţă, mai importante sunt calităţile
morale în detrimentul celor fizice, individul fiind respectat în funcţie de comportamentul său social.

de Ion Creangă
-caracterizarea lui Harap-Alb-
Basmul este specia genului epic de dimensiuni ample cu personaje reale şi supranaturale (având puteri
ieşite din comun) reprezentând faptele Binelui aflate în conflict cu forţele Răului, Binele ieşind mereu
Opera literară „Povestea lui Harap-Alb” scrisă de Ion Creangă a apărut la 1 august 1877 în
revista „Convorbiri literare” şi prezintă particularităţile unui basm cult.
probele iniţiatice pe care le trece eroul, pentru ca in finalul acţiunii să demonstreze că este capabil să conducă o
împărăţie şi să-şi întemeieze o familie.
Personajul principal şi eponim al basmului este Harap-Alb.
Statutul social al protagonistului se modifică din incipitul textului până la final. Astfel, cel care la inceput a
fost mezinul timid şi neîncrezător în forţele proprii şi a acceptat condiţia umilă de slugă, la final ajunge să-şi
asume rolul de Împărat. Din punct de vedere moral, Harap-Alb ajunge să întrunească toate calităţile necesare
unui viitor împărat: bunătatea, milostenia, curajul, cinstea şi demnitatea, pe care fiicele Împăratului Verde le
remarcă de la prima întâlnire („seamănă a fi mult mai omenos”). Compensându-i slăbiciunile umane fireşti,
bunătatea şi mila îi conferă lui Harap-Alb calitatea de simbol al Binelui.
Psihologic, observăm că Harap-Alb este surprins pe parcursul întregului proces de maturizare. La început
este şovăitor în faţa deciziilor sau gata să se lase stăpânit de frică, naiv, copleşit de rolul pe care şi l-a
asumat. Pe parcurs îşi dezvoltă, însă, personalitatea, dobândind calităţi precum: curajul, încrederea în sine
însuşi, calităţi pe care le dovedeşte tocmai datorită probelor la care este supus de Spân.
O scenă semnificativă pentru această calitate este cel al coborârii fiului de crai în fântână – simbol
ambivalent al vieții și al morții.
Convins să se lase însoțit de Spân la primul obstacol greu de trecut (pădurea labirint), ,,un loc unde i se
închide calea și încep a i se încurca cărările”, fiul de crai cade în capcana acestuia.
Notația naratorului evidențiază diferența între cele două personaje: ,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de
aieste, se potrivește Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți
, fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, nu crede în relele intenții ale celui de lângă el și judecă
lumea după modelul său moral. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale
unei noi etape existențiale.
O scenă reprezentativă este alegerea calului. Apariţia sa respectă un anumit tipar: la început este cel mai
urât, bătrân şi slab, după ce mănâncă jar, se transformă într-un cal arătos, cu puteri supranaturale – zboară,
vorbeşte, deţine cunoştinţe inaccesibile eroului.
În descoperirea calului de către erou se poate vedea o probă pregătitoare, căci iniţial, feciorul îl tratează cu
dispreţ şi cu violenţă. Răsplata ia forma unei lecţii de viaţă. După ce se transformă într-un cal mândru, acesta îl
ia pe erou şi zboară cu el până la lună şi soare, încât pe acesta îl trec „toate grozile morţii”. E o lecţie pe care i-
o dă calul, şi anume că nimic în viaţă nu rămâne nerăsplătit.
Harap-Alb este caracterizat în mod direct de către narator (,,fiul Craiului”), de către celelalte
personaje (bătrâna care îl ajută, i se adreseaza cu ,,luminate crăişor” şi îi evidențiază calitățile morale: ,,slab
de înger, mai fricos decât o femeie”; fetele împăratului Verde îi recunosc meritele: ,,Harap-Alb, sluga lui,
are o înfăţişare mult mai plăcută şi seamănă a fi mult mai omenos”) sau prin autocaracterizare (,,din
copilaria mea sunt deprins a asculta de tată”).

Totodată, Harap-Alb este caracterizat şi în mod indirect, prin limbaj, fapte şi comportament, relaţia cu
celelalte personaje şi chiar prin intermediul numelui său. Fiu iubitor şi dornic să obţină aprecierea tatălui, se
întristează când vede ruşinea acestuia, şi se hotărăşte să-i obţină aprobarea. Relaţia cu celelalte personaje
dezvăluie caracterul nobil al lui Harap-Alb (ajută micile vietăți fără să aibă nimic de câștigat, își respectă
cuvântul dat în detrimentul propriilor interese).
omniscient, care îşi face remarcată prezenţa nemaifiind în totalitate obiectiv, deoarece intervine adesea prin
comentarii sau reflecţii, unele adresate interlocutorilor ipotetici (cititori sau ascultători). Naratorul pretinde că
evenimentele s-au întâmplat fără el şi se consideră responsabil numai cu discursul (relatarea evenimentelor),
deşi în finalul basmului acesta susţine faptul că a participat chiar el la petrecere; „un păcat de povestariu, făr-
un ban în buzunariu”.
În concluzie, Harap-Alb, protagonistul basmului, reprezintă Binele şi este prototipul oricărui
adolescent, neiniţiat la început de drum, parcurgând o perioadă de formare a personalităţii, fiind cel mai bine
conturat în mod indirect.

de Ion Creangă
-relaţia dintre Harap-Alb şi Spân-
Basmul este specia genului epic de dimensiuni ample cu personaje reale şi supranaturale (având puteri
ieşite din comun) reprezentând faptele Binelui aflate în conflict cu forţele Răului, Binele ieşind mereu
Opera literară „Povestea lui Harap-Alb” scrisă de Ion Creangă a apărut la 1 august 1877 în
revista „Convorbiri literare” şi prezintă particularităţile unui basm cult.
probele iniţiatice pe care le trece eroul, pentru ca în finalul acţiunii să demonstreze că este capabil să conducă o
împărăţie şi să-şi întemeieze o familie.
Personajul principal şi eponim al basmului este Harap-Alb.
Statutul social al protagonistului se modifică din incipitul textului până la final. Astfel, cel care la inceput a
fost mezinul timid şi neîncrezător în forţele proprii şi a acceptat condiţia umilă de slugă, la final ajunge să-şi
asume rolul de Împărat. Din punct de vedere moral, Harap-Alb ajunge să întrunească toate calităţile necesare
unui viitor împărat: bunătatea, milostenia, curajul, cinstea şi demnitatea. Psihologic, observăm că Harap-Alb
este surprins pe parcursul întregului proces de maturizare. La început este şovăitor în faţa deciziilor sau gata
să se lase stăpânit de frică, naiv, copleşit de rolul pe care şi l-a asumat. Pe parcurs îşi dezvoltă, însă
personalitatea, dobândind calităţi precum: curajul, încrederea în sine însuşi, calităţi pe care le dovedeşte
tocmai datorită probelor la care este supus de Spân.
Spânul este personajul secundar, reprezentând forţa Răului.
Statutul său social iniţial este cel de slugă, acesta întâlnindu-l pe fiul de Crai în pădurea labirint unde îi cere
acestuia să-l ia ca ajutor.
Din punct de vedere moral, Spânul este întruchiparea Răului, având şi rolul iniţiatorului, cum afirmă şi calul,
„un rău necesar”. Psihologic, personalitatea Spânului nu se schimbă pe parcursul diegezei, el rămânând
acelaşi om viclean, manipulator şi duplicitar.
Relaţia dintre Harap-Alb şi Spân este prezentată în antiteză, astfel eroul reprezentând Binele şi
dovedindu-şi inocenţa, Spânul dovedindu-şi imoralitatea
O scenă reprezentativă în acest sens fiind cea a coborârii fiului de crai în fântână-simbol ambivalent al
vieții și al morții.
Convins să se lase însoțit de Spân la primul obstacol greu de trecut (pădurea labirint), fiul de crai cade în
capcana acestuia. Notația naratorului evidențiază diferența între cele două personaje: ,,Fiul craiului, boboc în
felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”.
Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți , fiul de crai, protejat până
atunci la casa părintească, nu crede în relele intenții ale celui de lângă el și judecă lumea după modelul său
moral. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape
existențiale. O altă scenă semnificativă pentru relaţia dintre cele două personaje, este cea finală în care se
ilustrează caracterul de „rău necesar” al Spânului şi curajul, respectiv maturitatea lui Harap-Alb.
După demascarea Spânului, acesta îi taie capul lui Harap-Alb, eliberându-l de jurământ, semn că iniţierea este
încheiată. Eroul reînvie însă, datorită ajutorului primit de la prietenii săi, semn că a învăţat să fie milostiv şi
primeşte împărăţia şi fata pe care o dorea. Maturizarea eroului, la care Spânul contribuie în mod decisiv, este
confirmată de nuntă şi de schimbarea statutului social.

Harap-Alb este caracterizat în mod direct de către narator (,,fiul Craiului”), de către celelalte
personaje (bătrâna care îl ajută, i se adreseaza cu ,,luminate crăişor” şi îi evidențiază calitățile morale: ,,slab
de înger, mai fricos decât o femeie”; fetele împăratului Verde îi recunosc meritele: ,,Harap-Alb, sluga lui,
are o înfăţişare mult mai plăcută şi seamănă a fi mult mai omenos”) sau prin autocaracterizare (,,din
copilaria mea sunt deprins a asculta de tată”).
Totodată, Harap-Alb este caracterizat şi în mod indirect, prin limbaj, fapte şi comportament, relaţia cu
celelalte personaje şi chiar prin intermediul numelui său. Fiu iubitor şi dornic să obţină aprecierea tatălui, se
întristează când vede ruşinea acestuia, şi se hotărăşte să-i obţină aprobarea. Relaţia cu celelalte personaje
dezvăluie caracterul nobil al lui Harap-Alb (ajută micile vietăți fără să aibă nimic de câștigat, își respectă
cuvântul dat în detrimentul propriilor interese).
omniscient, care îşi face remarcată prezenţa nemaifiind în totalitate obiectiv, deoarece intervine adesea prin
comentarii sau reflecţii, unele adresate interlocutorilor ipotetici (cititori sau ascultători). Naratorul pretinde că
evenimentele s-au întâmplat fără el şi se consideră responsabil numai cu discursul (relatarea evenimentelor),
deşi în finalul basmului acesta susţine faptul că a participat chiar el la petrecere; „un păcat de povestariu, făr-
un ban în buzunariu”.
În concluzie, deznodământul basmului conduce la rezolvarea conflictului dintre cele două personaje
antitetice, demonstrând astfel rolul fiecăruia în ansamblul basmului.

„Ion”
de Liviu Rebreanu
-roman realist, interbelic-
Liviu Rebreanu face parte din generaţia scriitorilor interbelici alături de Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu,
George Călinescu şi Mircea Eliade. În ceea ce priveşte creaţia autorului putem aminti nuvelele „Catastrofa” şi
„Răfuiala” şi romanele „Ion”, „Pădurea Spânzuraţilor”, „Ciuleandra”.
Opera literară „Ion” a apărut în 1920 fiind foarte bine primită de critica literară românească,
reprezentând un roman realist-obiectiv.
ce pune accent pe relaţia dintre artă şi realitate. Realismul se individualizează prin: buna precizare spaţio
temporală, verosimilitatea, sursa de inspiraţie(realitatea), naraţiunea realizată la persoana a III-a, perspectiva
narativă extradiegetică, simetria compoziţională şi stilul neutru, obiectiv, imparţial.
În primul rând, în realizarea acestui roman, autorul a pornit de la realitate. Elementele sunt o scenă
văzută de autor, când se afla la vânătoare (un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare care s-a aplecat şi a sărutat
pământul „ca pe o ibovnică”), o întâmplare petrecută în satul natal relatată de sora autorului (despre o tânără
ţărancă frumoasă şi bogată ce rămăsese însărcinată cu un tânăr ţăran sărac şi leneş, tatăl fetei bătând-o mereu),
discuţiile purtate de autor cu un tânăr ţăran din vecini, Ion Pop al Glanetaşului, din cuvintele tânărului reieşind
dragostea pentru pământ şi amintirile din perioada copilăriei (hora, dicuţiile dintre săteni, bătăile de la
cârciumă, nunta, înmormântarea).
În al doilea rând, naraţiunea este realizată la persoana a III-a singular, naratorul fiind omniscient,
omniprezent, obiectiv, perspectiva narativă fiind extradiegetică, acţiunea desfăşurându-se pe două planuri
narative: unul principal urmărind destinul ţărănimii având ca personaj reprezentativ pe Ion, al doilea secundar,
prezentând statutul intelectualităţii rurale transilvănene, având ca personaj exponenţial pe învăţătorul Zaharia
Herdelea.
Principala temă a romanului constă în realizarea unei fresce a societăţii rurale transilvănene din primul
deceniu al secolului XX.
Totodată, opera are şi un caracter monografic prin descrierea datinilor, tradiţiilor şi obiceiurilor zonei
respective. Pe parcursul acţiunii se mai dezvoltă şi alte teme: a pământului, a iubirii, a familiei, a morţii, a
relaţiilor interumane.
O scenă reprezentativă pentru tema textului este prezentarea drumului lui Ion la cosit.
Relaţia organică dintre Ion şi pământ este fixată chiar din capitolul al II-lea când naratorul surprinde atât
drumul lui Ion, cât şi instinctul său de proprietate şi legătura sa cu pământul: „toată fiinţa lui arde de dorul de a
avea pământ mult, cât mai mult (...) Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil (...) De pe atunci pământul i-a
fost mai drag ca o mamă”. Pământul este pentru Ion o stihie, o forţă care îl cheamă, îi ordonă mişcările şi îl
face să se simtă stăpân în aceeaşi măsură în care este stăpânit.
O altă scenă referitoare la temă este nunta Floricăi cu George, un moment de cumpănă în existenţa Anei care
întrevede acum moartea ca pe unica scăpare din acest univers cuprins parcă de „nişte ape tulburi”.
Femeia simte acum „o silă grea pentru tot ce o înconjoară”, iar copilul i se pare o povară. Obsesiv îi apare în
minte imaginea lui Avrum care se spânzurase. Sinuciderea ei este descrisă minuţios într-un capitol de mare
forţă analitică.
Conflictul este, în principal, extern de natură socială declanşat între ţăranii săraci şi cei înstăriţi.
Acest conflict este evidenţiat încă din incipit când, la horă, ţăranii înstăriţi stau de o parte, iar ce săraci de altă
parte. În centrul acestuia se află conflictul principal al romanului, între Ion şi Vasile Baciu, declanşat de
dorinţa lui Ion de a avea pământ, considerând că o dată cu acesta se va bucura nu numai de bunăstare, ci şi de
respect din partea celorlalţi.

Există şi un conflict secundar manifestat la personajul principal, in sufletul căruia se dă o luptă între patima
pământului şi patima iubirii.
În incipitul romanului se află descrierea Christosului de tinichea pe care o regăsim şi în final. Dacă în
incipit naratorul spune că „îşi tremură jalnic trupul de tinichea ruginită” (semn al suferinţei), în final,
Christosul are „chipul luminat de razele unui soare întârziat” (se sugerează speranţa, după eliminarea
elementului perturbator).
În concluzie, romanul „Ion” scris de Liviu Rebreanu reprezintă un roman realist, obiectiv, interbelic,
Eugen Lovinescu scriind un articol laudativ la adresa romanului, considerându-l „primul roman românesc
modern”.

„Ion”
de Liviu Rebreanu
-caracterizarea lui Ion-
Opera literară „Ion” a apărut în 1920 fiind foarte bine primit de critica literară românească,
deceniu al secolului XX.
Totodată, opera are şi un caracter monografic prin descrierea datinilor, tradiţiilor şi obiceiurilor zonei
respective. Pe parcursul acţiunii se mai dezvoltă şi alte teme: a pământului, a iubirii, a familiei, a morţii, a
relaţiilor interumane.
Personajul principal al romanului este Ion, surprins în evoluţie datorită ascultării glasului pământului
şi al iubirii.
Statutul social îl plasează în clasa ţăranilor săraci, categorie pe care o considera injositoare, motiv pentru care
doreste sa scape de aceasta eticheta si sa ajunga bogat.
Din punct de vedere moral, este tipul arivistului, individ lipsit de scrupule, care recurge la orice mijloace
pentru a-și atinge scopul.
Psihologic, este un tânăr ambițios și hotărât, cu o personalitate puternică, fiind respectat de ceilalți flăcăi,
fiindcă știe să fie autoritar. El nu evoluează, ci se transformă sub obsesia îmbogăţirii, transformare
conservând tragismul existenţei sale.
O scenă reprezentativă în acest sens este prezentarea drumului lui Ion la cosit.
Relaţia organică dintre Ion şi pământ este fixată chiar din capitolul al II-lea când naratorul surprinde atât
drumul lui Ion, cât şi instinctul său de proprietate şi legătura sa cu pământul: „toată fiinţa lui arde de dorul de a
avea pământ mult, cât mai mult (...) Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil (...) De pe atunci pământul i-a
fost mai drag ca o mamă”. Pământul este pentru Ion o stihie, o forţă care îl cheamă, îi ordonă mişcările şi îl
face să se simtă stăpân în aceeaşi măsură în care este stăpânit.
O scenă semnificativă este scena horei din debutul romanului.
Descrierea horei este o ocazie de prezentare a organizării ierarhice a satului, unde Ion are o poziţie hibridă.
Respectat ca lider al flăcăilor neînsuraţi datorită calităţilor și autorităţii de care dă dovadă, Ion este jignit
profund de Vasile Baciu ( „hoţ, tâlhar şi sărăntoc”), care este orbit de furie din cauza faptului că Ion îi
curtează fiica, Ana.
Aceste apelative scot la iveală latura sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci, sărăcia. Din cauza mândriei
rănite, cu rădăcini adânci în frustrarea sufletului ţărănesc lipsit de obiectul existenţei sale, se declanşează
latenţe obscure ale comportamentului său. Astfel, Ion decide să se răzbune şi concepe un plan diabolic prin
care o seduce pe Ana, pe care o consideră o cale de acces către pământurile lui Vasile Baciu.

În concluzie, personajul eponim al romanului „Ion” este un erou memorabil învins de orgoliul sub
impulsul căruia se angrenează în lupte pe care nu le poate susţine moral.

„Ion”
de Liviu Rebreanu
-relaţia dintre Ion şi Vasile Baciu-
Opera literară „Ion” a apărut în 1920 fiind foarte bine primit de critica literară românească,
deceniu al secolului XX. Totodată, opera are şi un caracter monografic prin descrierea datinilor, tradiţiilor şi
obiceiurilor zonei respective. Pe parcursul acţiunii se mai dezvoltă şi alte teme: a pământului, a iubirii, a
familiei, a morţii, a relaţiilor interumane.
Personajul principal al romanului este Ion, surprins în evoluţie datorită ascultării glasului pământului
şi al iubirii.
Statutul social îl plasează în clasa ţăranilor săraci, categorie pe care o considera injositoare, motiv pentru care
doreste sa scape de aceasta eticheta si sa ajunga bogat.
Din punct de vedere moral, este tipul arivistului, individ lipsit de scrupule, care recurge la orice mijloace
pentru a-și atinge scopul.
Psihologic, este un tânăr ambițios și hotărât, cu o personalitate puternică, fiind respectat de ceilalți flăcăi,
fiindcă știe să fie autoritar. El nu evoluează, ci se transformă sub obsesia îmbogăţirii, transformare
conservând tragismul existenţei sale.
Personaj principal antagonist, Vasile Baciu este în esenţă „un Ion” care şi-a atins scopul. Pământurile le
obţinuse prin căsătoria cu o fată pe care nu o iubea, dar care era bogată.
Statutul social al acestuia îl prezintă drept bărbat înstărit, dar văduv şi tată al Anei.
Din punct de vedere moral, este o fire aprigă şi autoritară, un om harnic, mereu printre fruntaşii satului.
Psihologic, el manifestă aceeaşi dorinţă de a avea pământ ca Ion, iar la final, după moartea ginerelui,
pământul nu-i va mai reveni, acesta intrând în posesia bisericii, ca unica formă de a-l elibera de blestemul
care l-a făcut cauza atâtor tragedii.
Cele două personaje principale sunt prezente încă din expoziţiunea romanului, relaţia dintre cei doi fiind
mereu conflictuală, tensionată. Trăsăturile prin care ei se aseamănă cel mai bine sunt autoritatea şi dorinţa de
răzbunare.
O scenă semnificativă este scena horei din debutul romanului. Descrierea horei este o ocazie de
prezentare a organizării ierarhice a satului, unde Ion şi Vasile au poziţii diferite.
Respectat ca lider al flăcăilor neînsuraţi datorită calităţilor și autorităţii de care dă dovadă, Ion este jignit
profund de Vasile Baciu ( „hoţ, tâlhar şi sărăntoc”), care este orbit de furie din cauza faptului că Ion îi
curtează fiica, Ana.
Aceste apelative scot la iveală latura sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci, sărăcia. Din cauza mândriei
rănite, cu rădăcini adânci în frustrarea sufletului ţărănesc lipsit de obiectul existenţei sale, se declanşează
latenţe obscure ale comportamentului său. Astfel, Ion decide să se răzbune şi concepe un plan diabolic prin
care o seduce pe Ana, pe care o consideră o cale de acces către pământurile lui Vasile Baciu.
O altă scenă reprezentativă pentru relaţia dintre cei doi este în partea a doua a romanului începând cu
dezvăluirea planului lui Vasile Baciu, care intenţionează să-şi înşele ginerele nedorit şi să nu-i mai ofere
nimic din zestrea promisă. Aflând adevărul, furia, dar şi confuzia lui Ion nu mai cunosc margini,
descărcându-se tot asupra nevinovatei femei de lângă el. Într-un final, din cauză că înţelegerea dintre cei doi
se făcuse cu martori, tatăl Anei cedează şi îi oferă averea, fiindu-i frică de un proces.

În concluzie, relaţia conflictuală dintre Ion şi Vasile Baciu surprinde doi adversari care îşi dispută
pretenţiile faţă de posesiunea pământului, şi care sfârşesc tragic, din cauză că s-au lăsat victime ale
dorinţelor interioare care le-a acaparat existenţa.

„Alexandru Lăpuşneanul”
de Costache Negruzzi
-nuvelă istorică, romantică-
personajului principal. Costache Negruzzi face parte din generaţia scriitorilor paşoptişti alături de Vasile
Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Nicolaie Filimon. Cea mai importantă creaţie a sa rămâne nuvela istorică
„Alexandru Lăpuşneanu”, operă ce marchează un punct de reper în istoria nuvelisticii autohtone româneşti.
Nuvela „Alexandru Lăpuşneanu” a fost publicată în primul număr al revistei „Dacia literară” în 1840
chiar după articolul „Introducţie” în care Mihail Kogălniceanu propunea crearea unei literaturi originale prin
folosirea următoarelor surse de inspiraţie: istoria, natura/frumuseţile patriei, folclorul, realităţile sociale ale
vremii.
Romantismul este o mişcare artistică şi literară afirmată în primele decenii ale secolului al XIX-lea ca o
reacţie împotriva clasicismului, a rigorilor şi regulilor acestui curent, promovând libertatea de creaţie şi
fantezia artistică.
Trăsăturile acestui curent sunt personaj excepţional în împrejurări excepţionale, seria de antiteze, descrierile
făcute în manieră romantică, exitus-ul personajului principal, spectaculosul nuvelei.
În primul rând, protagonistul nuvelei se înscrie în tipologia personajului excepţional prin destinul pe
care îl are, cu suişuri şi coborâşuri. Domnitor al Moldovei, alungat apoi de pe tron, revenind la domnie cu
sprijin otoman, Lăpuşneanu se evidenţiază ca personalitate în câteva scene memorabile: cea a slujbei de la
Mitropolie, cea a ospăţului şi ultima scenă în care este otrăvit.
În al doilea rând, se evidenţiază o serie de antiteze (procedeu artistic preferat de scriitorii romantici)
cum ar fi: antiteza angelic-demonic, angelicul fiind reprezentat de doamna Ruxanda, fiică a lui Petru Rareş şi
nepoată a lui Ştefan cel Mare, tânăra domniţă este prizoniera unui spaţiu în care putere totală o are tiranicul ei
soţ, antiteza între boierul trădător (Moţoc) şi boierul patriot (Spancioc şi Stroici), antiteza între felul laş în
care moare Moţoc cerşind îndurare până în ultima clipă şi felul demn în care cere să fie ucis Lăpuşneanu.
Tema nuvelei este istorică, autorul prezentând ultimii cinci ani din cea de-a doua domnie a lui
Alexandru Lăpuşneanu (1564-1569).
O scenă reprezentativă pentru tema textului este întâlnirea lui Alexandru Lăpușneanul cu delegația celor patru
boieri trimiși de țară, moment ce reflectă determinarea personajului dar și specificul vremurilor, pline de
intrigi politice și dorință după putere. Lăpuşneanu revine în Moldova cu scopul de a-si relua scaunul
domnesc, după ce, cu eforturi îndelungate, izbutise să-l alunge ,,pre răpitorul" Ştefan Tomşa, care-i urmase la
domnie.
Lăpuşneanu fusese înlăturat de pe tron din cauza trădării unor boieri, aceiaşi care acum îl întâmpină aproape
de graniţă: vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spatarul Spancioc şi Stroici. Aceştia vor să-l convingă să
renunţe la tron, deoarece "norodul nu te vrea, nici te iubeşte". În ciuda faptului că țara nu îl vrea nici nu îl
place, Alexandru hotărăște să înainteze, cu ori fără voia lor, rostind replica-motto: „Dacă voi nu mă vreți eu
vă vreu…”.
O altă scenă semnificativă este secvența uciderii celor 47 de boieri și așezarea capetelor lor într-o
piramidă, după funcție și rang, care ilustrează dorința de răzbunare a personajului în fața unor boieri care îl
vânduseră în trecut. Scena are suport istoric real și este creată pentru a dinamiza nuvela și a pune în evidență
cruzimea personajului principal.
Boierii sosesc la ospăţ însoţiţi fiecare de câte două-trei slugi, "adunându-se boierii, 47 la număr". Spre sfârşitul
ospăţului, la semnul domnitorului, ,,toţi slujitorii de pe la spatele boierilor" scot jungherele şi-i omoară pe toţi.
Lăpuşneanu pune apoi să se reteze capetele celor ucişi, după care le aşază în mijlocul mesei, ,,puind pe ale
celor mai mici boieri dedesupt şi pe a celor mai mari deasupra, după neam şi după ranguri, până ce făcu o
piramidă de patruzeci şi şapte căpăţâne, vârful căreia se încheia prin capul unui logofăt mare".

Conflictul nuvelei este unul complex şi pune în lumină puternica personalitate a domnitorului.
Principalul conflict este unul exterior, de ordin politic: lupta pentru putere iscată între domnitor şi boieri.
Mijloacele alese de Lăpuşneanul pentru impunerea autorităţii sunt dure, sângeroase, dar sunt motivate
psihologic, cruzimea sa devenind expresia dorinţei de răzbunare pentru trădarea boierilor din prima domnie.
Conflictul secundar, cel dintre domnitor şi Moţoc, boierul trădător, particularizează dorinţa de răzbunare a
domnitorului, anunţată încă din primul capitol.
Conflictul social dintre boieri şi popor se limitează doar la revolta mulţimii din capitolul al treilea, în care
Moţoc are un sfârşit tragic.
Perspectiva narativă este obiectivă, naraţiunea este la persoana a III-a, naratorul este omniscient,
prezintă cu dexteritate comportamentul personajelor, având cunoştinţă cu privire la gândurile şi atitudinile lor.
Naratorul este parţial obiectiv, în mare parte evitând să-şi expună judecăţile vizavi de personajele sale.
În concluzie, prima nuvelă istorică românească se înscrie în programul pașoptist al lui Kogălniceanu și
este romantică prin construcția personajului excepțional şi seria de antiteze.

„Alexandru Lăpuşneanul”
de Costache Negruzzi
-caracterizarea lui Alexandru-
personajului principal. Costache Negruzzi face parte din generaţia scriitorilor paşoptişti alături de Vasile
Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Nicolaie Filimon. Cea mai importantă creaţie a sa rămâne nuvela istorică
„Alexandru Lăpuşneanu”, operă ce marchează un punct de reper în istoria nuvelisticii autohtone româneşti.
Nuvela „Alexandru Lăpuşneanu” a fost publicată în primul număr al revistei „Dacia literară” în
1840 chiar după articolul „Introducţie” în care Mihail Kogălniceanu propunea crearea unei literaturi
originale prin folosirea următoarelor surse de inspiraţie: istoria, natura/frumuseţile patriei, folclorul,
realităţile sociale ale vremii.
Tema nuvelei este istorică, autorul prezentând ultimii cinci ani din cea de-a doua domnie a lui Alexandru
Lăpuşneanu (1564-1569).
Personajul principal al acestei nuvele este sugerat de titlu, şi anume, Alexandru Lăpuşneanu.
Statutul său social îl surprinde ca fost domnitor, întorcându-se în Moldova, cu gândul de a-şi relua tronul
pierdut în urma uneltirii boiereşti.
Din punct de vedere moral, trăsăturile sale reliefate încă din primul capitol: crud, hotărât, viclean, disimulat,
inteligent, bun cunoscător al psihologiei umane. Psihologic, el îşi păstrează aceeaşi atitudine pe tot parcursul
romanului, de la venirea sa până la moartea sa inevitabilă (liniaritate psihologică).
În complexitatea sa, personajul deţine o serie de calităţi şi defecte, dintre care, cea mai pregnantă
trăsătură a sa este voinţa neabătută, dublată de dorinţa de răzbunare pe boierii care l-au privat de poziţia
socială pe care consideră că o merită cu prisosinţă.
O primă scenă semnificativă în acest sens este întâlnirea lui Alexandru Lăpușneanul cu delegația
celor patru boieri trimiși de țară, moment ce reflectă determinarea personajului dar și specificul vremurilor,
pline de intrigi politice și dorință după putere.
Lăpuşneanu revine în Moldova cu scopul de a-si relua scaunul domnesc, după ce, cu eforturi îndelungate,
izbutise să-l alunge "pre răpitorul" Ştefan Tomşa, care-i urmase la domnie.
Lăpuşneanu fusese înlăturat de pe tron din cauza trădării unor boieri, aceiaşi care acum îl întâmpină aproape
de graniţă: vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spatarul Spancioc şi Stroici. Aceştia vor să-l
convingă să renunţe la tron, deoarece "norodul nu te vrea, nici te iubeşte". În ciuda faptului că țara nu îl
vrea nici nu îl place, Alexandru hotărăște să înainteze, cu ori fără voia lor, rostind replica-motto: „Dacă voi
nu mă vreți eu vă vreu…”.
O scenă reprezentativă este cea din ultimul capitol, unde este înfăţişată moartea sa prin otrăvire.
Bolnav de friguri, domnitorul refuză să fie călugărit, deoarece, acest lucru ar fi însemnat pierderea puterii
domneşti.
Chiar si pe patul de moarte, el striga “De mă voi scula, pre multi am să popesc şi eu”. Striga acest lucru,
inclusiv fiului său, cu gândul că acesta i-ar putea lua scaunul domniei, ceea ce o determină pe doamna
Ruxanda să accepte sfatul boierilor de a-l otrăvi.
Conflictul nuvelei este unul complex şi pune în lumină puternica personalitate a domnitorului.
Principalul conflict este unul exterior, de ordin politic: lupta pentru putere iscată între domnitor şi boieri.
Mijloacele alese de Lăpuşneanu pentru impunerea autorităţii sunt dure, sângeroase, dar sunt motivate
psihologic, cruzimea sa devenind expresia dorinţei de răzbunare pentru trădarea boierilor din prima domnie.
Conflictul secundar, cel dintre domnitor şi Moţoc, boierul trădător, particularizează dorinţa de răzbunare a
domnitorului, anunţată încă din primul capitol.
Conflictul social dintre boieri şi popor se limitează doar la revolta mulţimii din capitolul al treilea, în care
Moţoc are un sfârşit tragic.

Perspectiva narativă este obiectivă, naraţiunea este la persoana a III-a, naratorul este omniscient,
prezintă cu dexteritate comportamentul personajelor, având cunoştinţă cu privire la gândurile şi atitudinile lor.
Naratorul este parţial obiectiv, în mare parte evitând să-şi expună judecăţile vizavi de personajele sale.
În concluzie, Alexandru Lăpuşneanu este un personaj memorabil, bine individualizat încă din titlu,
fiind o figură inconfundabilă în galeria portretelor masculine ale literaturii române.

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
de Camil Petrescu
-roman de analiză psihologică, al experienţei-
Camil Petrescu face parte din generaţia scriitorilor interbelici alături de: Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu,
Mircea Eliade, George Călinescu. Ca puncte de reper din creaţia sa putem aminti „Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război”, „Patul lui Procust” şi piesele de teatru „Suflete tari”, „Jocul ielelor”.
Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a apărut în 1930 şi constituie un
roman modern, interbelic, de analiză psihologică. Modernismul este curentul literar manifestat în perioada
interbelică, ale cărui trăsături sunt teoretizate de către Eugen Lovinescu şi promovate, în special, prin
intermediul cenaclului şi al revistei „Sburătorul”.
Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii prin desprinderea de trecut şi prin crearea unei
modalităţi inovatoare de exprimare. Trăsăturile modernismului în proză sunt subiectivitatea sporită şi
perspectiva narativă, tehnici narative moderne (analiza psihologică), statutul superior al personajului,
destrămarea prezentării clasice a acţiunii.
În primul rând, naratorul relatează la persoana I singular o experienţă existenţială trăită nemijlocit, o
dramă a sufletului.
Naratorul ştie tot atât cât ştiu şi personajele, relatează doar ceea ce vede, ce aude, şi prezintă doar evenimente
în care este implicat efectiv sau la desfăşurarea cărora asistă. Ceea ce provoacă suferinţa morală a lui Ştefan
nu sunt certurile inevitabile, ci proiecţia subiectivă a evenimentelor în conştiinţa sa.
În al doilea rând, romanul este ordonat ca jurnal. În confesiunea lui Ştefan Gheorghidiu un loc
distinct îl ocupă explorarea sistematică a trecutului prin reactualizarea informaţiilor stocate în memorie.
Alături de amintirile voluntare, personajul-narator readuce în prezent şi secvenţele memoriei involuntare,
provocate de idei. Un element distinctiv al tehnicii narative îl constituie autenticitatea; la acest tip de literatură
se ajunge prin introspecţie ce presupune confesiunea sinceră prin observarea obiectivă a mediului.
Temele romanului sunt dragostea şi războiul, criza omului modern care încearcă să îşi găsească un
ideal absolut în iubire.
O scenă referitoare la tema intelectualului însetat de absolut este vizita la unchiul Tache. Se evidenţiază
antiteza dintre atitudinea lui Ştefan Gheorghidiu şi cea a membrilor familiei sale, caracterizaţi prin
parvenitism şi incultură. Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire. Discutându-se despre
idealismul naiv al tatălui naratorului, Ştefan are curajul de a apăra principiile acestuia, învinuindu-i pe cei
care acceptă moştenirile în bloc.
O altă scenă reprezentativă este cea de la popota ofiţerilor unde are loc o discuţie generată de achitarea unui
bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional
al căsniciei-căpitanul Corabu, la cele idealiste-căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou poziţia
neînduplecată printr-o izbucnire violentă; concluzia sa tăioasă „discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este
cea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemenţă ce este mai puţin.
Romanul debutează printr-un artificiu compoziţional: acţiunea primului capitol „La Piatra Craiului în
munte” este posterioară întâmplărilor relatate în restul Cărţii I. Capitolul pune în evidenţă cele două planuri
temporale din discursul narativ: timpul narării (prezentul frontului) şi timpul narat (trecutul poveştii de
iubire).

Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul
conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. Gheorghidiu caută
doar aparent adevărul despre Ela, dar de fapt se caută şi se regăseşte pe sine.
Există şi un conflict exterior între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. Admirat de Ela
pentru modul strălucit în care pe teme de filosofie, Gheorghidiu este ulterior comparat în defavoarea lui
pentru vestimentaţia de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu. De
asemenea există şi un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea unchiului Tache.
În concluzie, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este un
roman modern, subiectiv, psihologic, având drept caracteristici timpul prezent şi obiectiv şi autenticitatea
trăirii.

de Camil Petrescu
-caracterizarea lui Ştefan Gheorghidiu-
roman modern, interbelic, de analiză psihologică.
Temele romanului sunt dragostea şi războiul, criza omului modern care încearcă să îşi găsească un ideal
absolut în iubire.
Personajul principal al romanului este Ştefan Gheorghidiu, fiind un narator autodiegetic.
Statutul social al lui Gheorghidiu suferă mai multe schimbări. Iniţial este prezentat ca student la filosofie,
sărac, dar apreciat în mediul universitar. Ca tânăr căsătorit are o existenţă modestă şi fericită. După primirea
moştenirii de la unchiul Tache, este obligat să se implice în afaceri. În partea a doua a romanului se înrolează
şi are statutul de sublocotenent în armata română. În final, rănit, divorţează şi cedează o parte din bunurile
sale, Elei.
Moral, personajul este un apărător al principiilor de viaţă şi al adevărului. Psihologic, Gheorghidiu este un
personaj caracterizat de un puternic conflict interior. Se dovedeşte astfel o natură dilematică, ce încearcă să
găsească răspunsuri la întrebări legate de aspectele esenţiale ale existenţei.
O scenă reprezentativă în acest sens este vizita la unchiul Tache unde se ilustrează antiteza între
atitudinea lui Ştefan si cea a membrilor familiei sale, caracterizaţi prin parvenitism şi incultură. Membrii
familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire. Discutându-se despre idealismul naiv al tatălui naratorului,
Ştefan are curajul de a apăra principiile acestuia, învinuindu-i pe cei care acceptă moştenirile în bloc.
O scenă semnificativă este cea de la popota ofiţerilor unde are loc o discuţie generată de achitarea
unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul
tradiţional al căsniciei-căpitanul Corabu, la cele idealiste-căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi dovedeşte din
nou poziţia neînduplecată printr-o izbucnire violentă; concluzia sa tăioasă „discutaţi mai bine ceea ce vă
pricepeţi” este cea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemenţă ce este mai
puţin.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul conştiinţei
şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. Gheorghidiu caută doar aparent
adevărul despre Ela, dar de fapt se caută şi se regăseşte pe sine.
pentru vestimentaţia de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu. De asemenea
există şi un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea unchiului Tache.
Perspectiva narativă prezentă în roman este modernă şi reliefează punctul de vedere al naratorului-
personaj care relatează la persoana I singular o experienţă existenţială trăită nemijlocit, o dramă a sufletului.
Naratorul ştie tot atât cât ştiu şi personajele, relatează doar ceea ce vede, ce aude, şi prezintă doar
evenimente în care este implicat efectiv sau la desfăşurarea cărora asistă. Ceea ce provoacă suferinţa morală
a lui Ştefan nu sunt certurile inevitabile, ci proiecţia subiectivă a evenimentelor în conştiinţa sa.
În concluzie, Ştefan Gheorghidiu aduce în literatura română un nou tip de personaj, cu o viaţă
sufletească puternică, ce se dezvăluie într-un lung şi tensionat monolog interior.

de Camil Petrescu
-relaţia dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela-
roman modern, interbelic, de analiză psihologică.
Temele romanului sunt dragostea şi războiul, criza omului modern care încearcă să îşi găsească un ideal
absolut în iubire.
Personajul principal al romanului este Ştefan Gheorghidiu, fiind un narator autodiegetic.
Statutul social al lui Gheorghidiu suferă mai multe schimbări. Iniţial este prezentat ca student la filosofie,
sărac, dar apreciat în mediul universitar. Ca tânăr căsătorit are o existenţă modestă şi fericită. După primirea
moştenirii de la unchiul Tache, este obligat să se implice în afaceri. În partea a doua a romanului se înrolează
şi are statutul de sublocotenent în armata română. În final, rănit, divorţează şi cedează o parte din bunurile
sale, Elei.
Moral, personajul este un apărător al principiilor de viaţă şi al adevărului. Psihologic, Gheorghidiu este un
personaj caracterizat de un puternic conflict interior. Se dovedeşte astfel o
natură dilematică, ce încearcă să găsească răspunsuri la
întrebări legate de aspectele esenţiale ale existenţei.
Personaj secundar, feminin, individual, Ela reprezintă o imagine, un simbol, un fals ideal.
Statutul social al Elei o prezintă iniţial ca studentă la facultate, iar apoi soţie a lui Ştefan.
Din punct de vedere moral, Ela este delicată, feminină, frumoasă („una dintre cele mai frumoase studente”), iar
cei doi sunt fericiţi pentru o scurtă perioadă de timp.
Psihologic, Ela trece printr-o transformare. În urma moştenirii pe care o primeşte Ştefan, ea devine subjugată
de probleme pragmatice. Sub influenţa mondenă a Anişoarei, Ela învaţă să fie interesată de modă, de
distracţii nocturne sau escapade.
Povestea de iubire dintre cei doi este urmărită în toate etapele de constituire, de stabilizare, de criză
matrimonială şi de despărţire.
O primă secvenţă semnificativă pentru relaţia dintre cei doi o reprezintă excursia la Odobeşti. Ştefan o
bănuieşte pe Ela de infidelitate cu un tânăr avocat, domnul G.
În timpul acesteia, Ela îi acordă o atenţie exagerată avocatului, care-i va deveni foarte apropiat mai târziu.
Mirat şi apoi consternat de pătrunderea acestui intrus în intimitatea lor, Gheorghidiu suferă pentru fiecare
gest al soţiei sale: dispare împreună cu domnul G., atenţia pe care femeia i-o acordă acestuia la masă,
preferinţa comună a celor doi pentru un anume vals, provoacă gelozia şi tristeţea tânărului, accentuată de o
luciditate tăioasă.
Altă secvenţă reprezentativă este permisia lui Ştefan la Câmpulung, întâlnirea cu Ela afectând
iremediabil povestea lor de dragoste. Ela se mută la Câmpulung aparent pentru a fi mi aproape de Ştefan,
însă intenţiile sale adevărate sunt dezvăluite prin încercarea de a-l convinge să treacă o parte din avere pe
numele său, temându-se de posibilitatea că ar putea rămâne o văduvă săracă. Încă o dată, cel care căutase
iubirea absolută are revelaţia dureroasă a golului care îl înconjoară.

Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul
conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. Gheorghidiu caută
doar aparent adevărul despre Ela, dar de fapt se caută şi se regăseşte pe sine.
pentru vestimentaţia de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu.
De asemenea există şi un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea unchiului Tache.
Perspectiva narativă prezentă în roman este modernă şi reliefează punctul de vedere al naratorului-
personaj care relatează la persoana I singular o experienţă existenţială trăită nemijlocit, o dramă a sufletului.
Naratorul ştie tot atât cât ştiu şi personajele, relatează doar ceea ce vede, ce aude, şi prezintă doar
evenimente în care este implicat efectiv sau la desfăşurarea cărora asistă. Ceea ce provoacă suferinţa morală
a lui Ştefan nu sunt certurile inevitabile, ci proiecţia subiectivă a evenimentelor în conştiinţa sa.
În concluzie, în acest roman se prezintă o relaţie în care bărbatul se află întotdeauna în căutarea
absolutului, iar femeia este o imagine a misterului, este cea care creează deziluzia, devenind un ideal
feminin.

„Enigma Otiliei”
de George Călinescu
-roman balzacian, obiectiv, realist-
George Călinescu face parte din generaţia prozatorilor interbelici alături de Liviu Rebreanu, Camil Petrescu,
Mircea Eliade, Mihail Sadoveanu. Ca puncte de reper din opera lui amintim: „Istoria literaturii române de
la origini până în prezent”,
„Cartea munţii”, „Enigma Otiliei”, „Bietul Ioanide”.
Opera literară „Enigma Otiliei” apare în 1938 şi depăşeşte realismul clasic înscriindu-se astfel în
realismul secolului al XX-lea, cu trimitere certă către creaţia lui Balzac.
ce pune accent pe relaţia dintre artă şi realitate. Trăsăturile realismului şi romanului balzacian sunt comune:
verosimilitatea, sursa de inspiraţie (realitatea), naraţiunea realizată la persoana a III-a, perspectiva narativă
extradiegetică, crearea unor tipologii (avarul, arivistul), tematica specifică.
În primul rând, naratorul este la persoana I, singular, omniscient, omniprezent, auctorial, perspectiva
narativă fiind extradiegetică, romanul fiind alcătuir din două fire narative.
Primul este lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu şi înlăturarea
Otiliei Mărculescu.
Al doilea prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia medicina,
locuieşte la tutorele lui şi trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia.
În al doilea rând, personajul central al romanului, Costache Giurgiuveanu, unchiul lui Felix şi tutore
al Otiliei, fiica soţiei decedate, se încadrează în tipologia avarului: deşi are îndatorirea legală şi morală de a
asigura existenţa şi viitorul Otiliei, obsedat de mania banilor, amână mereu reglementarea situaţiei. În ceea
ce-l priveşte pe Felix, refuză să-i dea banii cuveniţi sau îl sperie preţul unei reţete.
Temele acestui roman sunt realizarea unei fresce din viaţa burgheziei bucureştene, familia, societatea,
moştenirea.
O scenă referitoare la tema textului este cea a jocului de cărţi când Felix intră pentru prima oară în casa lui
moş Costache şi întâlneşte toate personajele, autorul folosind acest prilej pentru o caracterizare iniţială
elementară a acestora. Felix îl cunoaşte pe rafinatul Pascalopol, prietenul lui Costache şi protectorul Otiliei,
apoi clanul Tulea, familia Aglaei, sora bătrânului avar care avea un soţ senil şi trei copii.
O altă scenă ce susţine una dintre temele amintite anterior este secvenţa în care Stănică sustrage banii moşului
de sub salte, provocându-i acestuia un şoc ce îl va ruina. Casa lui moş Costache este continuu supravegheată şi
asediată atunci când bătrânul se îmbolnăveşte.
El se gândeşte mai serios la viitorul Otiliei şi îi încredinţează lui Pascalopol trei bancnote pentru a le depune în
contul „fe-fetiţei” lui, dar se răzgândeşte, iar în timpul celui de-al doilea atac al bolii, Stănică profită de absenţa
lui Felix şi a Otiliei şi de neatenţia Aglaei.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre 2 familii înrudite, care sugerează universul social
prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia
Mărculescu, adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii
bătrânului şi Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familie afecţiunea pentru Otilia, pe
care o cunoaşte de mică.
A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este familia surorii lui, Aglae. În
această familie pătrunde Stanica Ratiu pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpei. Conflictul erotic priveşte
rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.

Spaţial, acţiunea se desfăşoară în mare parte în Bucureşti, alte repere fiind casa lui moş Costache,
strada Antim, dar şi moşia lui Pascalopol din Bărăgani. Temporal, reperele sunt fixate şi detaliate încă de la
început - iulie 1909 cu puţin înainte de orele 22, acţiunea desfăşurându-se pe o perioadă de aproximativ de
10 ani.
În concluzie, romanul „Enigma Otiliei” scris de George Călinescu este un roman realist şi de tip
balzacian deoarece tema, eroii, conflictul şi subiectul sunt luate din viaţa societăţii bucureştene de la
începutul secolului al XX-lea.

de George Călinescu
-caracterizarea lui Felix-
George Călinescu face parte din generaţia prozatorilor interbelici alături de Liviu Rebreanu, Camil Petrescu,
Mircea Eliade, Mihail Sadoveanu. Ca puncte de reper din opera lui amintim: „Istoria literaturii române de
la origini până în prezent”,
Opera literară „Enigma Otiliei” apare în 1938 şi depăşeşte realismul clasic înscriindu-se astfel în
realismul secolului al XX-lea, cu trimitere certă către creaţia lui Balzac.
moştenirea.
Unul dintre personajele principale ale acestei opere este Felix ce îndeplineşte, totodată, rolul de
observator al unui mediu social viciat.
Statutul social al lui Felix este acela de fiu al doctorului Iosif Sima, de la Iaşi, care murise şi-l lăsase pe băiat
în grija tutorelui Costache Giurgiuveanu.
Din punct de vedere moral, comportamentul, gesturile, atitudinile, faptele conturează o fire raţională, lucidă,
cu o mare nevoie de certitudini, o fire analitică şi un spirit de observaţie foarte dezvoltat.
Psihologic, Felix evoluează de la adolescenţă la maturitate, trăind experienţa iubirii entuziaste şi ambiţia
realizării în plan profesional.
O scenă semnificativă în acest sens este vizita la moşia lui Pascalopol. Din cauza geloziei care se află în
el, Felix acceptă să meargă cu Otilia la Pascalopol pentru a vedea cum stau de fapt lucrurile.
Acesta este impresionat de bunul gust al moșiei dar și de respectul pe care Pascalopol i-l îl oferă lui Otiliei.
Aici Felix realizează că dragostea dintre Otilia și Pascalopol este mai degrabă o tată-fiică.
O scenă semnificativă este plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol care îl deznădăjduieşte. Mintea lui
raţională şi lucidă nu-şi poate explica schimbările bruşte de comportament ale fetei, iar acest eşec în dragoste
îl maturizează, Felix păstrând în amintire o iubire romantică, înălţătoare, care-i dă putere, fiind un corolar al
muncii sale. El înţelege că nu este altă şansă de supravieţuire în acea societate decât adaptarea totală la
regulile ei.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre 2 familii înrudite, care sugerează universul social
prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia
Mărculescu, adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii
bătrânului şi Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familie afecţiunea pentru Otilia, pe
care o cunoaşte de mică.
A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este familia surorii lui, Aglae. În
această familie pătrunde Stanica Ratiu pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpei. Conflictul erotic priveşte
rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Spaţial, acţiunea se desfăşoară în mare parte în Bucureşti, alte repere fiind casa lui moş Costache,
strada Antim, dar şi moşia lui Pascalopol din Bărăgani. Temporal, reperele sunt fixate şi detaliate încă de la
început - iulie 1909 cu puţin înainte de orele 22, acţiunea desfăşurându-se pe o perioadă de aproximativ de
10 ani.
În concluzie, personajul Felix Sima se încadreaza în tipul intelectualului naiv, maturizându-se cu
ajutorul celorlalte personaje.

de George
Călinescu
-relaţia dintre Felix şi Otilia-
Romanul este specia genului epic, în proză, de dimensiuni mari şi foarte mari, cu o acţiune
desfăşurată pe mai multe planuri narative, la acţiune participând un număr mare de personaje
angrenate în conflicte complexe şi puternice.
George Călinescu face parte din generaţia prozatorilor interbelici alături de Liviu Rebreanu, Camil
Petrescu, Mircea Eliade, Mihail Sadoveanu. Ca puncte de reper din opera lui amintim: „Istoria
literaturii române de la origini până în prezent”,
Opera literară „Enigma Otiliei” apare în 1938 şi depăşeşte realismul clasic înscriindu-se
astfel în realismul secolului al XX-lea, cu trimitere certă către creaţia lui Balzac.
moştenirea.
Unul dintre personajele principale ale acestei opere este Felix ce îndeplineşte, totodată,
rolul de observator al unui mediu social viciat.
Statutul social al lui Felix este acela de fiu al doctorului Iosif Sima, de la Iaşi, care murise şi-l
lăsase pe băiat în grija tutorelui Costache Giurgiuveanu.
Din punct de vedere moral, comportamentul, gesturile, atitudinile, faptele conturează o fire
raţională, lucidă, cu o mare nevoie de certitudini, o fire analitică şi un spirit de observaţie foarte
dezvoltat.
Psihologic, Felix evoluează de la adolescenţă la maturitate, trăind experienţa iubirii entuziaste şi
ambiţia realizării în plan profesional.
Personajul principal feminin este Otilia, astfel din punct de vedere social, Otilia este fiica
nelegitimă a lui moş Costache.
Moral, este o fiinţă complexă, o adevărată enigmă în condiţiile în care fiecare dintre personajele
implicate o văd într-o altă lumină. Otilia se comportă de multe ori copilăreşte, putând părea prea
superficială, dar în acelaşi timp dă dovadă de maturitate, înţelepciune.
Psihologic, pare să aibă o personalitate puternică, extrovertită, fiind o fire de artist dublată însă de
cochetăria specific vârstei.
O primă scenă semnificativă în acest sens este vizita la moşia lui Pascalopol. Din cauza
geloziei care se află în el, Felix acceptă să meargă cu Otilia la Pascalopol pentru a vedea cum stau
de fapt lucrurile.
Acesta este impresionat de bunul gust al moșiei dar și de respectul pe care Pascalopol i-l îl oferă lui
Otiliei. Aici Felix realizează că dragostea dintre Otilia și Pascalopol este mai degrabă o tată-fiică.
O altă scenă semnificativă este plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol care îl deznădăjduieşte.
Mintea lui raţională şi lucidă nu-şi poate explica schimbările bruşte de comportament ale fetei, iar
acest eşec în dragoste îl maturizează, Felix păstrând în amintire o iubire romantică, înălţătoare, care-
i dă putere, fiind un corolar al muncii sale. El înţelege că nu este altă şansă de supravieţuire în acea
societate decât adaptarea totală la regulile ei.

Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite, care sugerează
universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul
averii, şi Otilia Mărculescu, adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde
Felix Sima, fiul surorii bătrânului şi Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl aduce în
familie afecţiunea pentru Otilia, pe care o cunoaşte de mică.
A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este familia surorii lui,
Aglae. În această familie pătrunde Stanica Ratiu pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpei. Conflictul
erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Spaţial, acţiunea se desfăşoară în mare parte în Bucureşti, alte repere fiind casa lui moş
Costache, strada Antim, dar şi moşia lui Pascalopol din Bărăgani. Temporal, reperele sunt fixate şi
detaliate încă de la început - iulie 1909 cu puţin înainte de orele 22, acţiunea desfăşurându-se pe o
perioadă de aproximativ de 10 ani.
În concluzie, în lumea burghezei bucureştene, relaţia de iubire dintre Felix şi Otilia, care
deşi nu se împlineşte, se opune monotoniei care domină vieţile celorlalţi oameni.

Baltagul
(tema și viziunea despre lume)
Mihail Sadoveanu
Prin capodopera Baltagul (1930), Sadoveanu realizează o noua interpretare a mitului mioritic, versul-motto
indicând sursa de inspiraţie: „Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă ş-un câne”. Publicat în 1930, romanul a fost scris
în 17 zile la vârsta de 50 de ani.
1. Încadrare
Este un roman tradițional pentru că se constituie ca o expresie a vieţii satului românesc, a universului rural dar
și a specificului personajelor: ţăranul este „ principalul meu erou”
mărturisind Sadoveanu. Avem de-a face cu o imagine idilică a acestuia și de un pitoresc profund, diferit de
țăranul conștient moral al lui Slavici sau de cel crud, brutal al lui Rebreanu și mai apoi Preda. Deasemenea
romanul valorifică tradiții românești: oierit, tors, ritualuri de sărbători, nuntă, înmormântare, botez etc. Lumea
lui Sadoveanu este puternic înrădăcinată în credința creștină
specifică poporului român dar și în obiceiurile precreștine precum vizita la baba Maranda, mulțimea
superstițiilor de care ține seama cu atenție.
Baltagul este și roman mitic pentru că zugrăveşte o civilizaţie veche pastorală și valorifică mituri precum cel al
transhumanței (Miorița) sau cel al coborârii în Infern (Isis și Osiris).
Poate fi încadrat și în realismul de tip obiectiv având un narator obiectiv, omniscient,
neimplicat în acțiune, narațiune la persoana a III-a, prin realismul descrierilor și prin tehnica
detaliilor folosită în portretizare. Putem identifica și elementele reale de cronotop (Bistrița, Vatra Dornei) sau
legătura strânsă care se stabilește între mediu și personaje (vezi grija soției pentru
împlinirea datinilor sociale).
2. Tema
Tema romanului Baltagul este una cu un grad mare de generalitate: condiția munteanului care trăiește în zona
de interferență a lumii vechi cu cea nouă. Din această mare temă se desfac celelalte teme, subordonate: iubirea,
moartea, familia, inițierea, răzbunarea. Un prim episod reprezentativ este constituit de povestea despre
neamurile lumii pe Nechifor care obișnuia să o rostească la cumetrii și ospețe. Aceasta surprinde în mod subtil
specificul muntenilor:
neînzestrați nativ, dar puternici, dârzi, cun inimă bună și dragoste de petrecere. Un alt episod este acela al
nopții petrecute în prăpastie de către Gheorghiță lângă trupul tatălui său. Amintind de
coborârea în Infern a lui Isis, momentul, de o încărcătură tensională foarte mare, contează în ceea ce înseamnă
maturizarea acestui personaj.
Viziunea despre lume înfățișată în acest roman profund tradițională. Personajele sunt așezate la granița dintre
nou și vechi. Modernizare aduce cu ea pericolul uitării ordinii lumii, deci scriitorul se simte dator să o evoce
pentru a o salva. Omul arhaic, desprins de liniștea naturii se confruntă cu lumea modernă. La fel se întâmplă și
cu Nechifor Lipan, personajul absent al romanului, obligat de mersul noii lumi să se desprindă de natura
protectoare și să coboare în valea Dornelor, unde moartea ipotetică din Miorița se înfăptuiește.
3. Elemente de structură

Titlul romanului este simbolic. În sensul arhaic, baltagul este unealta magică şi simbolică însuşită de
răufăcători, armă a crimei dar recucerită de erou cu scopul de a face dreptate. Ea e nedezlipită de imaginea
muntenilor și denotă ceva din hotărârea și dârzenia acestora.
Perspectiva narativă este una obiectivă, specifică prozei realiste. Narațiunea se realizează la persoana a III-a,
naratorul nefiind implicat în desfășurarea acțiunii.
Construcția subiectului
În expozițiune scriitorul plasează acţiunea în satul Măgura Tarcăului, incipitul debutând cu imaginea eroinei
principale, Vitoria Lipan, stând singura pe prispă şi torcând, cu gândul la soţul ei Nechifor Lipan, plecat din
toamnă de acasă, la Dorna ca să cumpere nişte oi și care nu se
întorsese la vremea potrivită (intriga). Femeia îşi aminteşte de anii trăiţi împreună, de obiceiurile bărbatului ei,
de realizările lor, cei doi copii: Minodora care era acasă cu Vitoria şi Gheorghiţă, care era plecat pe ţinuturile
Jijiei, cu oile la iernat. Vremea se răceşte şi Vitoria este tot mai
îngrijorată de tăcerea soţului ei, de aceea, apelează la sfaturile părintelui Daniil, căruia îi
destăinuie necazul ei. Plăteşte slujba pentru întoarcerea lui Lipan, posteşte, se roagă, dar trece şi pe la baba
Maranda, vrăjitoarea satului. Fiindcă nimic nu o linişteşte, Vitoria îi scrie lui
Gheorghiţă să se întoarcă acasă înainte de sărbătorile de iarna apoi o duce pe Minodora la
Mănăstirea Văratic pentru a fi în siguranţă şi la începutul lunii Martie pleacă cu Gheorghiţă pe urmele lui
Lipan.
Pleacă în căutarea adevărului, refăcând drumul presupus a fi fost parcurs de soţul ei. Pe tot parcursul călătoriei,
ea îi iscodeşte pe oameni, întreabă, cere informaţii despre Lipan.
În drumul lor, la Borca, asistă la o cumetrie, unde Vitoria respectă obiceiurile unei astfel de ocazii, iar la Cruci
trebuie să facă faţă veseliei unei nunţi.În ţara Dornelor, poposind la un han, află că întradevăr Nechifor Lipan a
cumpărat în noiembrie trei sute de oi, după care a vândut o suta de oi, altor doi ciobani, continuându-şi drumul
toţi trei. Vitoria continuă de aici căutarea pe urmele celor trei ciobani până la Sabasa, la domnul Toma, şi apoi
la Suha. Aici află ca în ziua de Sfântul Mihail şi Gavril a facut popas o turma de oi cu doi ciobani: Calistrat
Bogza şi Ilie Cuţui. Femeia îşi dă seama că soţul ei fusese ucis între Suha şi Sabasa şi începe pe cont propriu
cercetarea, apoi apelează la autorităţi. În Sabasa, în curtea unui gospodar îl gaseşte pe Lupu,
câinele lui Lipan şi cu ajutorul lui descoperă osemintele lui Nechifor Lipan, într-o prăpastie.
Femeia îndeplinşte cerinţele datinei creştine, face praznic de înmormântare. Prin inteligenţă şi
diplomaţie, femeia reconstituie faptele întamplate şi reuşeşte să-i demaşte pe vinovaţi îndeplinind un act de
justitie.
Calistrat Bogza iritat, reacţionează violent şi este lovit de Gheorghiţă cu baltagul şi mâncat de câinele lui
Lipan. Înainte de a muri, îşi recunoaşte faptele şi doreşte ca oile sa intre în posesia stăpânului de drept.
Atingându-şi scopul, Vitoria şi Gheorghiţă se pregătesc de plecarea spre casă pentru a duce la bun sfârşit şi
alte treburi, căci viaţa merge înainte fiindcă toate au un rost pe lume. La praznicul de patruzeci de zile o vor
duce şi pe Minodora să vadă mormântul tatălui ei.
4. Statutul personajului Vitoria Lipan
Vitoria este personaj principal al romanului pe lângă Nechifor, personaj absent. Este o figură reprezentativă
pentru locuitorii munteni, o eroină populară, un „exponent al speței” țăranului român (G. Călinescu).

Comportamentul femeii cuprinde o întreaga filozofie de viaţă, un echilibru şi o măsură în toate, fără nicio
târguire, moştenite din asprimea vieţii din vremuri
străvechi.
Nechifor este personajul absent, personaj exponențial pentru că în jurul lui se învârte toată
acțiunea romanului. El este tipul munteanului, stăpân al naturii, om cu „inima ușoară și blândă”, căruia îi
plăcea să petreacă și să binedispună lumea la nunți. Reflectă tragismul existenței
tradiționale românești, fiind o proiecție a ciobanașului din balada populară „Miorița”.
5. Trăsături
Portret fizic este esenţializat: aproape 40 de ani, ochi căprui, gene lungi, părul castaniu, cu
o „frumuseţe neobişnuită în privire” fapt ce denotă forţă interioară, inteligenţă. Aceeași privire îi era „dusă
departe” și reliefa zbucium sufletesc și frumuseţe sobră a femeii.
Portretul moral conține 3 ipostaze (țărancă, soție și mamă) . În prima, cea de țărancă, Vitoria se dovedește o
femeie energică şi hotărâtă, harnică şi pricepută în gospodărie. În lipsa soțului toate
treburile casei sunt aranjate cu rânduială. Pe de altă parte este și spiritul autentic, tradițional, apărând cu
fermitate semnele, rânduielile vechi și credințele religioase. Legătura cu preotul, cu
baba Maranda, postul, slujbele, pelerinajul, se fac într-o ordine arhaică și firească a lucrurilor, la fel de veche
precum lumea din care ea face parte. Cu fermitate organizează cu tact gospodăria la plecare și prin inteligentă
se descurcă atunci când iese din spaţiul munţilor pentru prima dată.
Ca mamă manifestă asprime față de Minodora care nu are voie cu băieți, coc, bluză și vals ci
trebuie să rămână la catrință și horă pentru că acestea le cunoscuse și Vitoria și mama și bunica ei. Veghează
cu străşnicie la educaţia copiilor și caută cu orice preț să le imprime în suflet legile morale nescrise. Aceștia îi
respectă autoritatea fără să crâcnească, Gheorghiță considerând-o un fel de vrăjitoare care face totul perfect și
îi poate citi gândurile. Dă dovadă și de abilități
pedagogice, pentru cel din urmă se dovedește a fi mentor veghind în detaliu la maturizarea lui cu ocazia
traseului reconstituirii morții soțului pe care îl parcurg împreună.
6. Relația între două personaje
Ca soţie dă dovadă de iubire. Mărturia ei: „n-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului
pân ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan” subliniază atașamentul și devotamentul profund pe care îl are față de
Nechifor, fiind pregătită să-l urmeze chiar și în moarte. Astfel, Vitoria cutreieră munții în căutarea osemintelor
lui Nechifor pentru a le îngropa, după orânduire. Deși nu se depărtase
niciodată prea mult de satul său, în toate greutățile întâmpinate în drumul său și în investigațiile făcute
demonstrează dârzenie și tenacitate, ducându-și la capăt misiunea propusă.
Același atașament este surprins și în scena finală a romanului, când Vitoria are grijă ca trupul soțului să fie
îngropat și cinstit după toate datinile strămoșești. Când, după înmormântare,
vorbește despre condițiile în care acesta a murit, mărturisește că deși nu a fost acolo, cunoaște

detaliile crimei: „Mi-a spus Lipan, cât am stat cu dânsul, atâtea nopți, în râpă.”, reflectând strânsa legătură ce
s-a consolidat între ei pe parcursul anilor.
BALTAGUL CARACTERIZAREA PERSONAJULUI PRINCIPAL
Vitoria Lipan este personajul principal al romanului Baltagul de Mihail Sadoveanu, ea fiind munteanca din
zona Dornelor, mai exact Magura Tarcaului, Vitoria este nevasta lui Nechifor Lipan, un om ce se ocupa cu
oieritul, ca majoritatea barbatilor din acea perioada.
Vitoria este un personaj principal, rotund, dinamic, puternic individualizat, reprezentand tipul femeii justitiare
care pleaca impreuna cu fiul ei in cautarea lui Nechifor, plecat sa cumpere oi la Dorna. Vitoria si Lipan au avut
sapte prunci, dar cinci dintre ei au murit de difterie, ramanand doar cu cu doi, un baiat, Gheorghita si o fata
Minodora.
Vitoria era o femeie in varsta, trecuta prin multe, mai ales ca femeilor de la sat le era foarte greu deoarece
barbatii fiind plecati mai mereu cu oile, ele trebuiau sa aiba grija atat de copii, cat si de gospodarie si de
prepararea produselor provenite de la oi “viata muntenilor e grea, mai ales viata femeilor. Uneori stau vaduve
inaitne de vreme, ca dansa”. Avea o viata grea si nu se putea spune ca, castigau nespus de bine “aveau cat le
trebuia: poclazi in casa, piei de miel in pod, oi in munte. Aveau si parale stranse intrun cofaiel cu cenusa”.
Vitoria si Nechifor Lipan, impreuna cu cei doi copii ai lor erau o familie unita, adicat cat de unita se poate,
relatia lor familiala fiind pusa la
incercare doar de absentarea indelungata a lui Nechifor, dar cu toate astea avceau o afacere bine pusa la punct
“munteanului ii e dat sa-si castige painea cea de toate zilele cu toporul, ori cu cata. Cei mai vrednici intemeiasa
stani in vale.”
In opera se evidentiaza doua modalitati de caracterizare a personajului, cea directa si cea indirecta.
Caracterizarea directa a Vitoriei Lipan se realizeaza prin intermediul naratorului, in special prin atitudinea sa
pe care o are fata de protagonista. In acelasi timp, parerea altor personaje, dar si autocaracterizarea contribuie
la caracterizarea acesteia.
Vitoria Lipan, o sotie iubitoare, porneste in cautarea barbatului sau: “era dragostea ei de douazeci si mai bine
de ani. Asa-i fusese drag si acuma, cand aveau copii mari cat dansii.”
Ea e descrisa ca fiind o femeie frumoasa cu ochi caprui “aprigi si inca tineri”, “care erau dusi departe”.
Datorita lipsei sotilor de acasa, nevestele de la sat aveau in grija gospodariile, copii si animalele cat timp
acestia erau la munte cu turmele de oi “Veni iar catra el, cu pita proaspata si cu un harzob de pastravi afumati.
Trimisese pe Mitrea la domnu Iordan crasmaru, s-aduca o leaca de rachiu de cel bun”, “goispodina facu
paturile devreme”. Astfel, Vitoria are o mare
responsaibilitate pe umerii sai, dar fiind o femeie hotarata, puternica, abila nu era nicio sarcina pe care aceasta
sa nu o duca la indeplinire “inainta sprintena”, “mama lui hotari plecarile si

intoarcerile”.
Vitoria era o femeie traditionala, tipica mediului din care facea parte. Purta imbracaminte
traditionala “Nevasta se ridica in picioare, isi paturi pe ea catrinte si-si stranse sub sani birneata. Apoi intra in
odata din drapta si-si schimba broboada […] isi lua pe umeri un sumaies.”. Astfel, ea refuza sa renunte la
obiceiuri si tradintii, respingand modernismul, accentuand in acest fel conditia omului de la sat, in special a
femeilor “femeile stiau ceva nedeslusit depsre tren”, “o
ajungea mintea ce are de facut insa fata de o lume necunoscuta pasea cu o oarecare sfiala”, “nevasta intelegea
ceva, dar era biruitoare ca orice femeie si desprinsa sa rasara la orice
intepatura”.
Sotia lui Nechifor era o femeie credincioasa si aplea intotdeauna la Dumnezeu pentru a o ajuta sa-si gaseasca
sotul “intai am sa fac rugaciunile de cuviinta de la Maica Domnului, zise ea. Dupa aceea am sa tin post negru
12 vineri in sir. Pan’ atunci poate mi se intoarce omu”. In fata lui
Dumnezeu ea se arata intotdeauna “umilinta si cu fruntea plecata”.
Femeia avea de multe ori o infatisare “incruntata si dusmanoasa”, “se uita numai cu suparare si i- au crescut
tepi de aricioaica”, dar numai mdatorita faptului ca “ea era plina de ganduri, de patima si de durere”.
Restul personajelor o descriu ca fiind de pe alta lume “Femeia asta trebuie sa fie de pe alta lume; cele de la noi
sint mai prietenoase; taie cu vorba nu cu baltagul” sau din contra, ca o femeie misterioasa si care cunoaste bine
comportamentul oamenilor, dar ea la randul ei nu era inteleasa de multi “ea era deasupra tuturor, avea intr-ansa
o privire s-o taina pe care Lipan nu era in stare
sa o dezlege”, “mama asta trebuia sa fie fermecatoare, cunoaste gandul omului”, “asta-i o
dispearata”. Cu toate acestea, unii barbati erau atrasi de iscutimea si misterul ei “daca n-as fi ovrei si insurat si
munteaca asta n-ar avea sot, intr-o saptamana as face o nunta”.
Vitoria se autocaracterizeaza ca fiind o femeie iscusita, desteapta si vicleana “eu te cetesc pe tine, macar ca nu
stiu carte” in ciuda faptului ca nu a avut parte de o educatie superioara.
In acelasi mod, ea afirma ca Gheorghita, Minodora si Nechifor sunt toata familia ei “eu frati n- am avut,
suriroile mele au ramas departe incolo dupa alti munti si nu m-am mai raspuns cu ei. Asa ca aicea traim numai
noi cu copiii”.
Personajul principal, al romanului, Vitoria Lipan este caracterizat indirect, dominantele sale trasaturi
evidentiindu-se prin gesturi, limbaj, comportament, fapte, vestimentatie si relatia cu celelalte personaje.
Vitoria Lipan reprezinta, in opera, tipul femeii autoritare, cumparate cu un bun spirit de observatie. Caracterul
sau bine individualizat s-a format datorita incercarilor la care a fost supusa de-a lungul vietii. Femeia isi
iubeste sotul, ca la prima tinerete, est emereu cu gandul la el “isi
aducea aminte, stand singura pe prispa”. Desi viata alaturi de sot nu a fost intotdeauna dulce, femeia pretuieste
viata barbatului ce i-a fost alaturi mai mult decat orice. De multe ori, ea indurase si bataie din partea sotului
insa asta n-o facea sa ii poarte prica “Muierea indura fara sa cracneasca puterea omului ei si ramanea
neinduplecata cu dracii pe care-i avea”. Asadar, ea recunoaste autoritatea barbatului si se supune cu umilinta in
fata acestuia. Vitoria isi iubeste cei doi copii, insa pare ca ea pretuieste mai mult baiatul caruia ii puse nume
Gheorghita “caci era numele cel adevarat si tainic al lui Nechifor Lipan”, baiatul ii aminteste mereu femii de

Lipan la varsta tineretii de aceea il apara cu ardoare “il ocrotea si-l apara de cate ori in ochii lui Lipan erau
nouri de vreme rea”.
Vitoria este o femeie harnica si gospodina, stie cum sa organizeze mersul lucrurilor. Este isteata si da dovada
de pricepere atunci cand hotaraste sa o caute pe baba Miranda “upa ce se insereaza trece la baba Miranda pe
intuneric, cas sa nu o vada nimeni”.
Femeia tine la prestigiu si nu vrea sa fie vazuta intr-o ipostaza care sa o faca subiect de discutie in randul
oamenilor, dorind ca familia ei sa fie privita ca una respectabila in sat. Totodata ea doreste sa evite oamenii
care mereu intreaba de Lipan si asta o face sa se simta umilita si rusinata, deoarece acesti oameni ar putea
crede c asotul o parasise, fiindca nu avea ce raspuns sa le dea.
Munteanca stie ce are de facut si nu se zgarceste cand vine vorba de bani, cum ea insasi ii recunoaste preotului
“Acum n-am la mine parale, darom cda cat se cuvine caci avem de unde”.
Vazand ca barbatul nu se intoarce, Vitoria hotaraste sa preia indatoririle barbatului, merge la preot tocmai
pentru a trimite o scrisoare lui Gheorghita prin care ii spunea sa vanda din oi pentru a face rost de banii
decesari acitarii datoriilor pe care le avea. Ea de asemenea, va vinde o parte din produsele de acasa si-i va
trimite bani.
Este asadar tipul femeii cu simt practic, stie sa se descurce si nu permite ca suferinta pe care-o poarta sa o
afecteze atat de mult, incat sa uite de gospodarie si copii. Se simte mai responsabila si lupta pentru dreptate.
Este puternica si nu se lasa coplesita de durere. Are insa un moment de slabiciune cand, in preajma sarbatorilor
de iarna Gheorghita se intoarce acasa. Femeia il primeste asa cum se cuvine si arata inca o data, iubirea ce i-o
poarta fiului “Vitoria il primi cu mare bucurie si il saruta pe amanoi obrajii, dupa aceea trecu in alta odaie si se
incuie pe dinauntru, ca
sa poata plange singura”. Nu vrea sa para slaba in fata copiilor, in special in fat abaiatului pentru care vrea sa
fie un exemplu de urmat, acum ca simte ca sotul ei s-a prapadit. Doreste sa-si formeze baiatul, sa-l faca sa
capete un caracter puternic, ca al tatalui, caruia ii poarta numele si cu care se aseamana fizic fapt ce o
emotioneaza pe Vitoria cand il revede.
Dupa ce isi varsa durerea in singuratate, femeia isi aminteste de indatoririle pe care le are si se intoarce alaturi
de copii, parand ca toata suferinta s-a scurs, insa ea o tine ascunsa in suflet si nu o exteriorizeaza pentru copiii
sai.
Ca mama, Vitoria este iubitoare si blanda, insa doar fata de Gheorghita, greseste facand diferenta intre el si
Minodora, fata de care este aspra si dura, certand-o si vorbindu-i pe un ton in care se
resimte dojana “Vitoria il admira (pe Gheorghita) din cealalta parte a masutei, Minodora se cuibarise pe un
scaunel, jos, gata sa sara de cate ori trebuia ceva”. Nu acorda importanta fetei, pe car eo pune pe planul al
doilea, ocupandu-se doar de baiat, acesta fiind in ochii mamei cel mai de pret. S-ar putea ca Vitoria sa aiba
acest comportament fata de Minodora doar fiindca ea stie ce inseamna statutul de femeie, stie cat a trudit si
cum arata viata muntenilor de la Magura Tarcaului.
Vitoria Lipan este o femeie agera, are gandirea limpede si o strategie bine cugetata. Doreste sa porneasca in
cautarea lui Lipan dupa ce va termina de postit cele 12 vineri. In aceasta calatorie o va insoti Gheorghita,
tocmai pentru a-i da baiatului o lectie importanta care sa-l faca sa se matrizeze. Baiatul pare sa nu inteleaga
atitudinea mamei ceea ce pe Vitoria o preocupa si face ca durerea sa fie mai apasatoare “Ofta cu naduf si
incepu sa se stranga masa, cu miscari smucite”. Se simte neinteleasa, dar nici nu ar vrea sa-si spuna durerea
ce-i macina sufletul Ïn inchipuirea ei banuiala care intrase insa era un vierme neadormit”.

Incepuse sa reflecteze tot mai mult asupra ceea ce are de facut, se consulta in sinea ei si voia sa- si puna ordine
in minte si in suflet “Din fata nadejdii pe care si-o pusese in singurul barbat al casei intelgea ca trebuie sa dea
inapoi”.
Se simte singura, fara sprijin, pe Gheorghita il vede nepretgatit pentru ceea ce ii pregatise si asta o face sa se
inspaimante de intensitatea cu care fiinta launtrica se zbate in ea. Are o vointa de fier si este capabila sa indure
orice pentru a obtine un rezultat, un semn. Are vorba taioasa si spune lucrurilor pe nume si propriul copil “Asa
se spune, ii raspunse maica-su dar sa stii ca pentru noi nu mai poate fi nici bucurie, nici belsug”. Doreste sa isi
trezeasca baiatul la realitate si sa-l motiveze sa-i taie din elan, sa-l faca sa inteleaga situatia in care se afla. Este
sigura pe afirmatiile pe care la face si reuseste sa provoace neliniste atunci cand prevesteste ceva “Nu te uita
urat Gheorghita, ca pentru tine de-aici inainte incepe a rasari soarele”. Isi cunoaste abilitatile si prin
istetimea vorbelor stie cum sa i se adreseze baiatului Ëu te cetesc pe tine, macar ca nu stiu carte, intelege ca
jucariile au stat. De-acu trebuie sa te arati barbat. Eu n-am alt sprijin si am nevoie de bratul tau”. Sfaturile
parintesti ii inmoaie sufletul lui Gheorghita, Vitoria putand sa se bucure de
faptul ca modul de abordare folosit daduse roade. Femeia este foarte credincioasa si cauta un semn din partea
Sf. Ana, mergand cu Gheorghita la Manastirea de la Bistrita. Aici ea simti ca primise inca un semn care
vesteste moartea lui Lipan. Monahul de la manastire o indeamna pe femeie sa mearga la autoritati si ea aculta.
Despre munteanca se poate spune si ca este o fire sociabila, careia ii place sa comunice si sa intre in vorba
pana si cu necunoscutii, […] “dupa ce a stat multa vreme de vorba cu femei venite din locuri departate”.
Femeii ii place sa aiba mereu programul zilei de maine bine pus la punct, este calculata si actioneaza numai
dupa ce se gandeste indelung la ceea ce va face Ea ramane singura, supt candela si supt icoane, gandindu-se
atintit ce are de facut a doua zi”. Ii place sa rezolve problemele dupa propria-i lege fara sa tina cont de legile
lumesti”[…] nu i-a pasat si n-a avut nevoie de niciun fel de slujbaj al mariei sale”. Desi hotarata si cu un plan
bine pus la punct,
femeia are o oarecare retinere de a duce la bun sfarsit ceea ce isi propusese” […] insa fata de o lume
necunoscuta pasea cu o oarecare sfiala “. Se simte complexata de faptul ca este o taranca care pana acum nu
mai iesise din satul sau, de aceea ii este teama ca ar putea sa-i taie calea printre necunoscuti.
Dupa ce Vitoria Lipan se infatiseaza subprefectului, acesta ii sugereaza ideea de moarte a lui Lipan. Ea stia ce
are de facut mai departe si este si mai hotarata ca pana acum sa faca dreptate sotului.
” Avand intr-ansa stiinta mortii lui Nechifor Lipan si crancena de durere, se vazu totusi eliberata din intuneric”
[…] “incepu a pune la cale indeplinirea unor hotarari mari”. Este foarte convinsa de ceea ce are de facut, in ea
nascandu-se dorinta de razbunare “N-am sa mai am hodina cum n- are paraul Tarcaului, pan’ ce l-oi gasi pe
Nechifor Lipan”, “sa stie si altii cat mi-i de neagra
inima”. Dupa ce pusese totul la punct in gospodarie, ca o buna administratoare, Vitoria o duse pe Minodora la
manastire, moment ce reflecta atitudionea rece a mamei fata de fiica “copila plangea in pumni, iar obrazul
maica-sa parca era un portret neclintit”. Este distanta si nu isi arata afectiunea si nici durerea, vrand sa para in
continuare o femeie puternica.
Fata de Gheorghita ea devina mai autoritata, baiatul ascultand intocmai indicativele mamei “flacaul inviinta si
asta, in tacere”.
Vitoria, sotia lui Lipan, dovedeste ca se pricepe sa negocieze, reusind sa-l convinga pe domnul David sa-i
cumpere produsele cu pretul pe care ea il stabilise.
In drumul sau, Vitoria intreaba de Lipan, insa agera la minte, nu spune ca-i este sotie si pentru ce il cauta si
inventeaza povesti, spunand ca Lipan ii este dator cu niste bani.

Cand femeia vrea sa plateasca domnului David pentru gazduire, ea cere bani “marunti de cateva mii”pentru ca
este precauta, vrea sa se pazeasca de hoti “Nu vreau sa se simta ca am cu mine ca sa nu ispitesc pe nimeni.”
Este agera la minte si stie ce are de facut, se poate spune ca reprezinta tipul femeii cu judecata, ce are o
strategie buna ce-i dovdeste inteligenta.
Vitoria are convingerile si credinta proprie pe care si-a format-o de-a lungul vietii fiind si o femeie
conservatoare “Nu stii ca Dochia isi scutura cojoacele si dupa aceea le intinde la soare?”, “Toate stateau ca-
ntr-o asteotare. Cand vor porni iar la vale puhoaiele, trebuiau sa duca o veste noua. Asa dezlega Vitoria
intelesul acestor infatisari schimbate”, “numarand zilele, sarbatorile si posturile dupa moda papistasilor”, “au
baut pe rand in acelasi pahar, neuitand sa inchine pentru mort”. Cu toate astea, VItoria este o femeie
credincioasa, care se roaga lui Dumnezeu, merge prin manastiri si preoti, are incredere in ei si le asculta
sfaturile. “Dumnezeu prin Sfanta de la Bistrita, a adus-o pe dansa, pe cai ocolite, tocmai unde trebuia ca sa-si
gaseasca pe cel drag, sa-l ridice din locul pieirii si sa-l puie in pamant cu toate randuielile stiute”, “Iar cine
ucide un om nu se poate sa scape de pedeapsa dumnezeiasca”, “poate a da Dumnezeu sa ma mai opresc pe la
dumnealui vreodata”, “Preotii au cerut lui Domnu Dumnezeu pace pentru sufletul robului sau, apoi au cantat
cu glas inalt vesnica pomenire”, “ce ti-a dat Dumnezeu, nu poti imprumuta.”,
“ochii Vitoriei se intristara si se intoarsera catra rasarit, la icoane. Facand trei cruci, femeia saluta pe sfinti”,
“astept de la Dumnezeu sa se faca lumina. Hotararea Lui are sa cada la vreme”.
Femeia se simte ofensata de-a lungul drumului cand oamenii o subapreciaza si nu ii vad
inteligenta: “De unde stii ca-l cheama Macovei?” “Cum sa nu stiu daca asa-i scris pe firma, deasupra usii?
Dumitru Macovei (Gheorghita), “Vad ca toti santeti cu cap si cu invatatura. Numai eu is o proasta”.
Vitoria isi respecta cuvantul dar, dovedindu-se de incredere: “Poftim si tie, Neculaies, paralele pe care ti le-am
fagaduit”.
Ea isi iubeste sotul cu adevarat “au baut pe rand…neuitand sa inchine si pentru mort”. Doreste sa faca
dreptate, isig aseste energia necesara pentru a o lua de la inceput si puterea de a continua pentru a-si indeplini
scopul “Cu asa glas a strigat, incat prin toti cei de fata a trecut un cutremur. S-a daramat in genunchi; si-a
rezemat fruntea de margineasicriului.”, “Cum de-am gasit in mine atata putere sa rabd atatea si sa implinesc
toate”.
Vitoria are un suflet bun si este educatia deoarece nu uita sa le multumeasca celor care o ajuta, iar cu cei
necunoscuti se poarta ca si cu niste prieteni: “Spune lui domnul Toma ca-l
multamesc…si spuen mamuca-ta vorbe bune”, “Vitoria a primit plosca si a facut frumoasa urare miresei. Arata
vesela fata si limba ascutita, desi s-ar fi cuvenit sa fie scarbita, cace se ducea la rai datornici”, “Veniti cu tot cu
nevestele dumneavoastra. Tare frumos va povestesc.
Pentru Gheorghita, Vitoria este un model, cea care il iarta si il sustine, il ajuta se sa maturizeze si il sprijina
mereu. Conducandu-l cu siguranta, dar si cu asprime, femeia il lasa pe fiul ei sa actioneze doar atunci cand stie
ca s-a maturizat. “Gheorghita, hatari ea, tu sa stai aici sa priveghezi pe tatu-tau.”, “Eu am encazul meu. Fa cum
spun.”,”Fac cum spui, se invoi
Gheorghita”, “Impus de un alt tipat al femeii, feciorul mortului simti in el crescand o putere mai mare si mai
dreapta a ucigasului. Primi pe Bozga in umar, i-l dadu indarat, apoi il lovi scurt cu muchea baltagului, in
frunte.”
Vitoria joaca rolul vaduvei nevinovate, credule, putin superficiale: “Ca o femeie necajita ce ma aflu am venit
la niste prietini.”, “Sa ma fereasca Dumnezeu sfantul de un gand rau, ori de o

banuiala.”, “Si-a fi gasit alta femeie, ranji Bogza. Asta se poate, primi munteanca, zambind si ea palid, numai
sa nu fie cea cu dinti ranjiti.” Astfel ea isi ascunde adevarata personalitate luand prin surprindere pe cei doi
ciobani care l-au omorat pe Lipan.
Inteligenta ei si logica sa impecabila sunt calitatile care au ajutat-o sa culeaga cu atentie informatiile necesare
si sa reconstruiasca momentul omorarii lui Nechifor. Cu mult tact si ambitie, ajutata si de spiritul sau justitiar
reuseste sa descopere criminalul mai repede decat jandarmii. Vitoria gaseste slabiciunile omului si il provoaca,
astfel criminalul se rpeda si ii cere iertare.
La sfarsitul romanului, femeia isi reia cursul vietii, preocupandu-se de gospodarie si de MInodora “S-apoi
dupa aceea ne-am intoarce iar la Magura, ca sa luam de coada toate cate-am lasat. iar pe sura-ta sa stiu ca
niciun chip nu ma pot imecei ca sa-o dau dupa feciorul acela nalt si cu nasul mare al dascalitei lui Topor’”.
Pentru femeie, moartea sotului reprezinta inceputul unei noi vieti, in care va trebui sa-si asume mai multe
responsabilitati.
Gheorghita, fiind deja format ca adult prin maturizar4e, ii da incredere mamei sale, acesta bazandu-se pe el
pentru a substitui absenta tatalui din casa.
In concluzie, personajul literar Vitoria Lipan se incadreaza in tipologia femeii justitiare si hotarate care
reuseste sa-si duca la bun sfarsit misiunea care i-a fost menita.
In opinia mea, personajul descris impresioneza prin calitatile sale, dar si prin slabiciuni, reusind sa isi duca
viata mai departe indiferent de circumstante.
BALTAGUL
RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE
Operă de maturitate, Baltagul reunește în structura sa marile teme sadoveniene viața păstorilor, natura, iubirea,
inițierea, miturile.
Îngrijorată de absența nejustificată a soțului ei, Nechifor, Vitoria Lipan se hotărăște să-l caute, fiind apăsată de
o presimțire sumbră. Plecarea este pregătită cu multă grijă, femeia îngrijindu-se să lase totul în ordine în urma
ei. Pe tot parcursul drumului, ea va fi însoțită de fiul ei – Gheorghiță.
Vitoria intuiește importanța drumului în maturizarea lui Gheorghiță: Înțelege că jucăriile au stat. De acu
trebuie să te arăți bărbat. Maturizarea acestuia devine evidentă atunci când este pus de către mama sa să
privegheze rămășițele tatălui său în râpa de sub Crucea Talienilor, iar inițierea sa se desăvârșește atunci când
acesta răzbună moartea tatălui său. Priveghiul are un dublu sens: primul constă în respectarea unor legi
nescrise care-l vor ajuta pe Nechifor să se integreze în noua stare, iar al doilea sens este legat de inițierea lui
Gheorghiță care se va familiariza cu un aspect fundamental al existenței umane – moartea.
Vitoria îl călăuzește cu răbdare, dar și asprime, obligându-l să-și stăpânească foamea, oboseala, nesiguranța,
frica și învățându-l să descifreze adevărul din spusele oamenilor și semnele naturii și să fie ferm și hotărât în
acțiunile sale. Contrastul dintre ei nu este între două caractere – Gheorghiță are toate datele pentru a ajunge, cu
vremea, un muntean autentic – ci între două vârste. Îl văzu sfios și nesigur, pe când ea era plină de gânduri, de
patimă și durere.
Drumul Vitoriei și al lui Gheorghiță începe într-o zi sacră – Vineri 10 martie – odată cu răsăritul, și se va
încheia simbolic la apus, după înmormântarea osemintelor celui ce fusese Nechifor Lipan.

Ajunși în satul Fărcașa, un viscol ivit din senin îi obligă să poposească în casa unui gospodar unde află că
Nechifor trecuse pe acolo în toamnă în drum spre Dorna.
În drumul lor, Vitoria și Gheorghiță asistă la câteva evenimente cu valoare simbolică – naștere, nuntă,
înmormântare – trecând prin toate momentele principale ale vieții. La Vatra Dornei, Vitoria află de la un
slujbaș din târgul de animale de vinderea unei turme de 300 de oi în prima duminică din noiembrie. Acesta își
amintea de Nechifor care, după ce a cumpărat turma, cedă rugăminții a doi ciobani de a le vinde 100 de oi.
Turmele însoțite de cei trei stăpâni porniseră la vale.
Luând drumul turmelor lui Nechifor, Vitoria și Gheorghiță merg pe urmele celor trei ciobani, ca într-un
labirint, întrebând din sat în sat despre ei. Astfel află că unul dintre cei doi ciobani care îl însoțea pe Nechifor
avea buză de iepure – Calistrat Bogza.
Șirul semnelor se întrerupe între Sabasa și Suha, iar la Suha Vitoria află de doi localnici care au ajuns în
posesia unei turme mari de oi. Chemați la primărie de femeie, aceștia susțin că oile le-au cumpărat de la
Nechifor după care s-au despărțit.
Portretul lui Gheorghiță este realizat în mod direct de către autor, la fel ca și al Vitoriei, scoțând în evidență
asemănarea dintre mamă și fiu: Gheorghiță era un flăcău sprâncenat și avea ochii ei. Nu era prea vorbăreț, dar
știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și ce văzuse. (…) Întorcea un zâmbet frumos ca de fată și abia
începuse să-i înfiereze mustața. Însă asemănarea dintre cei doi nu se rezumă doar la aspectul fizic. Gheorghiță
își dă seama de starea interioară a mamei sale și observă schimbarea ei. Se uită numai cu supărare și i-au
crescut țepi de aricioaică. Caracterizarea lui Gheorgiță se face și în mod indirect, prin numele său care are o
dublă valență, Gheorghiță este numele său dar și numele inițial al lui Nechifor, iar când Vitoria descoperă în
prăpastie rămășițele soțului, strigătul ei sfâșietor Gheorghiță, păstrează această ambiguitate. Numele
prefigurează și el maturizarea lui Gheorghiță și intrarea acestuia în rândul bărbaților.
În finalul romanului, Gheorghiță este suficient de matur pentru a prelua rolul tatălui său și a deveni un sprijin
pentru mama sa.
Cuplul mamă-fiu, angrenat în căutarea adevărului pentru a restabili ordinea firească tulburată de crimă prin
aflarea adevărului, surprinde prin coeziunea sa. Cei doi acționează împreună într-o coordonare aproape
perfectă și par să se completeze unul pe celălalt.

Nu distribuiți documentul unei terțe persoane fără acordul scris al proprietarului!
NEW EDU deține drepturile de autor iar documentul este destinat exclusiv beneficiarilor
înscriși la cursuri. Mulțumim pentru înțelegere și spor la pregătire!

BAC1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BAC1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

An Școlar 2023–2024

• Umbra lui Mircea la Cozia de Grigore Alexandrescu

• Luceafărul de Mihai Eminescu

• Plumb de George Bacovia

4. Poezia modernistă și expresionistă

• Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga (comentariu, tema și viziunea

• Flori de mucigai de Tudor Arghezi

• Leoaică tânără, iubirea... de Nichita Stănescu

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație Pagina 1

8. Prelungiri ale romantismului și clasicismului - doar pentru profilul uman

• Moartea lui Fulger de George Coșbuc

9. Poezia avangardistă - doar pentru profilul uman

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație Pagina 2

Conținuturi de studiat - Profil real

Conținuturi de studiat - Profil uman

- fundamente ale culturii române (originile și evoluția limbii române)

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație Pagina 3

- Operă literară = un ansamblu de trăsături literare comune ce au în esența lor o

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație Pagina 4

- Elemente de compoziție specifică:

- Specii lirice specifice:

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație Pagina 5

- Elemente de conținut specific:

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație Pagina 6

- Specii dramatice specifice:

m. Comedie = piesă de teatru ce se definește a fi o atmosferă amuzantă în care personajele intră în

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație Pagina 7

II. FIGURI DE CONSTRUCŢIE

ANAFORA repetarea unui cuvânt la începutul mai „Pe-un picior de plai

III. FIGURI DE ADRESARE

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație Pagina 8

IV. FIGURI SEMANTICE (TROPI)

EPITETUL alăturarea unui adjectiv, adverb etc., pe Tipuri:

V. FIGURI DE GÂNDIRE ŞI DE COMPOZIŢIE

HIPERBOLA exagerată mărire sau micşorare a „crapă de necaz”

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație Pagina 9

METAFORA figură de stil prin care se trece de la Tipuri:

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 10

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 11

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 12

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 13

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 14

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 15

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 16

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 17

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 18

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 19

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 20

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 21

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 22

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 23

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 24

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 25

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 26

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 27

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 28

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 29

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 30

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 31

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 32

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 33

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 34

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 35

NEW EDU - Instituție de Educație, IT & Inovație P a g i n a 36