www.referat.

ro

Membrana celulara. Structura moleculara si functiile membranelor celulare

Membrana celulara delimiteaza continutul celular, confera individualitate celulei si

mentine diferentele esentiale intre citosol si mediul extracelular. Realizeaza transportul molecular
si ionic, conexiunile intercelulare si ancorarea celulelor in matricea extracelulara, este sediul
reactiilor enzimatice asociate structurilor membranare, are rol in semnalizarea celulara,
recunoasterea, legarea si transmiterea moleculelor semnal care inmagazineaza informatie, precum
si in imunitate.

3.1. Structura moleculara a membranelor biologice

Membranele biologice au o structura general identica, de ,,mozaic fluid" lipido-proteic, cu
o grosime de 6-10 nm grosime. Este un fluid structural alcatuit din bistrat lipidic penetrat total sau
partial de molecule proteice; intre lipidele si proteinele membranare exista mai ales legaturi
necovalente.

3.1.1.Dublul strat lipidic ( bistratul lipidic) al membranelor biologice

Este o componenta fundamentala de 5nm grosime, observabila in microscopie electronica.
Are structura fluida, confera membranelor proprietatea de membrana impermeabila pentru
moleculele hidrosolubile. Structura de bistrat este atribuabila proprietatilor speciale ale lipidelor
membranare, care se asociaza spontan sub forma de bistrat si in conditii artificiale.

3.1.2.Lipidele majore ale membranelor celulare

Lipidele majore ale membranelor celulare reprezinta 50% din greutatea acestora si sunt
reprezentate de trei clase majore: fosfolipidele, colesterolul, glicolipidele. Exista 500-1000 de
tipuri diferite de lipide in functie gruparile din capul polar, lungimea si gradul de desaturare al
acizilor grasi componenti, in care sunt incluse si lipidele minore, de exemplu fosfatidilinozitolul.
Bistratul lipidic contine 5x106 molecule lipidice/ μm2.

3.1.2.1.Fosfolipidele membranare
Clasa fosfolipidelor cuprinde fosfogliceridele si sfingolipidele si reprezinta peste 50% din
fosfolipidele membranare. Fosfolipidele au caracter amfipatic deoarece sunt formate dintr-o
regiune hidrofila polara sau cap polar si o regiune hidrofoba nepolara sau cozi hidrofobe.
Regiunea hidrofoba este formata din doua cozi hidrofobe alcatuite fiecare din cate un acid gras cu
14-24 atomi de carbon, unul fiind acid gras saturat, iar celalalt nesaturat, cu una sau mai multe
legaturi duble de tip ,,cis". Diferentele in lungimea lantului de atomi de carbon ai acizilor grasi si
in gradul lor de nesaturare influenteaza impachetarea moleculelor lipidice si fluiditatea bistratului.
Prezenta dublelor legaturi de tip ,,cis" introduce un punct de inflexiune in catenele acidului gras
nesaturat.
Cele mai numeroase fosfolipide membranare sunt fosfogliceridele. Ele sunt formate dintr-
un schelet de glicerina, prin esterificarea a doua grupari hidroxil din structura glicerinei cu doi
acizi grasi si a celei de-a treia, cu acid fosforic. Gruparea fosfat la randul ei, leaga diferite tipuri de
molecule, formandu-se regiunea cap hidrofila a diferitelor tipuri de fosfogliceride:
fosfatidiletanolamine, fosfatidilserina, fosfatidilcolina, fosfatidilgicerol, difosfatidilglicerol
(cardiolipina), fosfatidilinozitol. In acidul fosfatidic gruparea fosfat nu este legata la o alta
molecula polara.
Sfingolipidele contin sfingozina (un aminoalcool) in loc de glicerol. Sfingozina este
formata dintr-un lant lung nesaturat, cu o grupare amino care leaga un acid gras prin legatura
amidica, rezultand structura ceramidica si doua grupari hidroxil, dintre care gruparea hidroxil
terminala a sfingozinei leaga prin legatura fosfodiesterica gruparea polara. Sfingolipidul major
este sfingomielina.

3.1.2.2.Colesterolul
Raportul molecular colesterol:fosfolipide in membranele celulare este de 1:1. Molecula de
colesterol se insereaza intre fosfolipidele membranare, orientandu-se cu gruparea hidroxil in
vecinatatea capului polar al fosfolipidelor. Inelul steroidic este o structura rigida, plana, care
interactioneaza cu lantul hidrocarbonat adiacent capului polar, lasand restul cozilor hidrofobe ale
acizilor grasi libere, flexibile. Colesterolul moduleaza proprietatile bistratului lipidic, intensificand
proprietatea de bariera impermeabila fata de moleculele mici solubile in apa, influenteaza
fluiditatea membranei, previne interactiunea lanturilor hidrocarbonate ale acizilor grasi din
structura lipidelor membranare.

3.1.2.3.Glicolipidele membranare
Glicolipidele membranelor celulare sunt specifice pentru specie, sunt de asemenea tisular-
specifice si reprezinta 5% din moleculele lipidice ale monostratului extern. Contin un cap polar
format din unul sau mai multe resturi glucidice, atasate la o structura ceramidica. De exemplu, in
structura galactocerebrozidelor, sfingozina impreuna cu acizii grasi formeaza o structura
ceramidica de care sunt atasate resturi de galactoza, iar gangliozidele contin unul sau mai multe
resturi de acid sialic (acid N-acetilneuraminic) care imprima acestor molecule incarcatura
negativa. In consecinta, gangliozidele participa la constructia moleculara a canalelor ionofore si la
mecanismul de transmitere a informatiei de la suprafata celulei (semnalizarea celulara).
Clasele de lipide membranare, datorita structurii si proprietatilor lor imprima membranelor
anumite caracteristici:
1. Fosfolipidele formeaza spontan bistratul, deoarece au o regiune hidrofila sau polara care
este capabila de interactiuni electrostatice sau prin legaturi de hidrogen cu moleculele de apa.
Regiunile hidrofobe sunt insolubile in apa deoarece nu pot forma interactiuni energetic favorabile
cu moleculele de apa. Ca urmare, moleculele de apa inconjoara moleculelehidrofobe formand
structuri asemanatoare unor ,,custi", in care moleculele de apa se prezinta intr-un aranjament mult
mai ordonat decat in apa care constituie mediul inconjurator. Costul energetic este minimalizat
daca moleculele hidrofobe se acumuleaza cat mai strans, astfel incat un numar cat mai mic de
molecule de apa sa fie implicate in inconjurarea lor.Introduse in mediu apos, moleculele cu
caracter amfipatic ale lipidelor membranare agrega spontan in asa mod incat adapostesc regiunile
(cozile) hidrofobe in interiorul structurilor sferice denumite micelii sau plane denumite bistrat
lipidic, fiind expuse apei regiunile cap hidrofile.
2. Fosfolipidele se rearanjeaza spontan, refac bistratul atunci cand apar brese in acesta.
3. O alta proprietate este fluiditatea care sta la baza caracterului dinamic al membranelor
celulare. La o anumita valoare de temperatura denumita temperatura critica, are loc tranzitia de
faza, adica trecerea bistratului din stare fluida in stare de gel, datorita scaderii mobilitatii
legaturilor C-C din lanturi hidrocarbonat ale acizilor grasi din structura fosfolipidelor. Are loc
trecerea de la o conformatie randomica la o conformatie cu grad superior de ordonare. Valoarea de
temperatura la care are loc tranzitia de faza depinde de lungimea si caracterul nesaturat al
lanturilor hidrocarbonate ale fosfolipidelor. Lanturile hidrocarbonate mai scurte si prezenta
legaturilor duble favorizeaza organizarea randomica datorita scaderii numarului de legaturi van
der Waals dintre regiunile hidrofobe.
Fluiditatea depinde si de continutul de colesterol al membranelor, concentratiile mari de
colesterol scad fluiditatea bistratului. Aceasta scadere a fluiditatii are efecte aupra functiilor
membranei celuare, prin scaderea permeabilitatii pentru apa si molecule hidrofile si cresterea
rezistentei mecanice a acestora. Prezenta glicolipidelor influenteaza fluiditatea: gangliozidele se
caracterizeaza prin capacitatea de a participa la formarea legaturilor de hidrogen care determina
cresterea gradului de ordonare moleculara si scaderea fluiditatii.
4. Bistratul lipidic este format din domenii cu compozitie diferita: fortele van der Waals
(forte de atractie intre lanturile hidrocarbonate ale lipidelor membranare adiacente) nu sunt
suficient de selective pentru a tine impreuna grupurile de molecule fosfolipidice, in consecinta
apar domenii specializate denumite ,,bacuri de lipide". Un exemplu de astfel de domenii sunt
caveolele implicate in endocitoza, bogate in colesterol si sfingolipide, impreuna cu proteine
specifice cu rol stabilizator al acestor domenii. Un alt exemplu este cel al unor domenii care contin
o proportie ridicata de sfingolipide care, avand lanturi hidrocarbonate mai lungi, determina la acest
nivel o grosime crescuta a bistratului, intervenind in organizarea moleculelor proteice pentru a-si
indeplini functiile: de transport, de semnalizare celulara.
5. Organizarea sub forma de monostrat a lipidelor (in loc de bistrat) este caracteristica
picaturilor lipidice cu rol in depozitarea trigliceridelor si colesterolului esterificat, fiind sursa de
precursori lipidici pentru sinteza membranelor sau sursa de substrate pentru metabolismul
energetic. Monostratul lipidic contine mari cantitati de proteine, unele cu functie in metabolismul
lipidelor, altele cu functie necunoscuta. Lipidele neutre din aceste picaturi lipidice sunt molecule
hidrofobe care in mediul apos intracelular agrega in picaturi tridimensionale inconjurate de
monostratul lipidic, cu cozile hidrofobe orientate spre continutul in lipide neutre, iar cu capetele
hidrofile spre mediul apos intracelular. Aceasta organizare este intalnita in special in adipocite.

3.1.3. Proteinele membranelor celulare

Proteinele membranare sunt moleculele implicate in functiile majore ale membranelor
celulare. Reprezinta 50% din greutatea membranelor celulare si 75% din greutatea membranelor
mitocondriale, cu o intensa activitate metabolica.
Clasificarea acestor proteine s-a facut dupa criteriul topografic, dar si dupa aspectul
interactiunilor cu moleculele lipidice ale bistratului in doua clase: proteine integrale ale
membranelor si proteine periferice (de suprafata).

3.1.3.1. Proteinele integrale

Pot penetra membrana in intregime datorita caracterului lor amfipatic: regiunea centrala
localizata in interiorul membranei are caracter hidrofob si interactioneaza cu lanturile
hidrocarbonate ale fosfolipidelor, fiind alcatuita din aminoacizi cu caracter nepolar. Legaturile
dintre aminoacizi sunt legaturi peptidice care sunt legaturi polare si pentru ca apa este absenta in
compartimentul hidrofob al membranelor, aceste legaturi peptidice vor forma punti de hidrogen
intre ele. Domeniile hidrofile ale moleculelor proteice vor fi expuse pe fata extracelulara si
citosolica a membranelor, in contact cu gruparile polare ale moleculelor lipidice. Lanturile
polipeptidice ale acestor proteine transmembranare pot realiza unul sau mai multe pasaje prin
bistratul lipidic, prezentand conformatie de α-helix: un pasaj prin bistrat- un α-helix
(,,singlepass"), mai multe pasaje prin bistrat- mai multe α-helixuri (,,multipass"). Conformatia de
α-helix nu este unica conformatie a proteinelor transmembranare. Aceste proteine pot prezenta
conformatie a lantului polipeptidic de β-foaie pliata, care poate fi impachetata sau rulata in
continuare in conformatie de ,,β-barrel", multiplele segmente transmembranare putand satisface in
acest caz necesitatea de legaturi de hidrogen. α-helixurile proteinelor transmembranare au functie
de ancorare in bistratul lipidic prin compozitia in aminoacizi hidrofobi. Multe proteine
transmembranare care realizeaza un singur pasaj prin bistrat formeaza homodimeri datorita
interactiunilor dintre domeniile α-helix adiacente, cruciale pentru structura si functia proteinelor-
canal si proteinelor transportor. Proteinele transmembranare care realizeaza mai multe pasaje sunt
formate din mai multe α-helixuri, toate constituite din aminoacizi hidrofobi, deoarece dupa sinteza
lor in citosol, acestea sunt initial integrate in bistratul lipidic de o proteina-translocaza, fiind
inconjurate de molecule lipidice. Impachetarea moleculei proteice apare ulterior si apara o parte
din α-helixuri de contactul cu lipidele membranare, unele interactiuni proteine-lipide fiind
inlocuite cu interactiuni proteine-proteine si α-helix-α-helix, facilitand astfel aparitia unor structuri
canal pentru transportul moleculelor hidrofile mici prin membrana hidrofoba .
Unele proteine integrale strabat partial membrana si sunt integrate in bistrat in trei moduri
diferite:
1. Proteinele prezente pe fata citoplasmatica, cum este familia de proteine Src kinaze care
convertesc semnale extracelulare in semnale intracelulare, contin acid miristic adaugat la gruparea
aminoterminala a proteinei in timpul sintezei in ribozomi- se stabileste o legatura amidica. Acidul
miristic reprezinta o prima ancora, care se insera in monostratul citoplasmic al bistratului, insa este
o ancora slaba. Aparitia unei molecule-semnal din mediul extracelular determina adaugarea
acidului palmitic la un rest de cisteina al lantului polipeptidic pentru a ancora mai ferm proteinele
Src. Oprirea semnalelor extracelulare conduce la desprinderea acidului palmitic si desprinderea
kinazelor din membrana celulara, urmata de eliberarea lor in citosol si, fireste, de inactivarea caii
de semnalizare celulara. Inserarea unor proteine cum sunt proteinele p 21ras se poate realiza prin
legarea unui rest farnezil la un rest de cisteina prin legatura tioesterica , la capatul C-terminal al
proteinei.
2. Proteinele situate pe fata exoplasmica a membranelor celulare se ancoreaza de
monostratul lipidic prin intermediul unui fosfolipid glicozilat care contine resturi glucidice inozitol
si N-acetilglucozamina.

3.1.4. Carbohidratii membranelor celulare

Reprezinta 2-10% din greutatea componentelor membranare. Oligo- si polizaharidele se
leaga covalent de proteinele sau lipidele membranare formand glicoproteine si respectiv,
glicolipide: majoritatea proteinelor de suprafata ale membranelor sunt glicoproteine si una din
zece molecule lipidice membranare sunt glicozilate. Proteoglicanii sunt constituiti dintr-o
componenta proteica in bistratul lipidic si o componenta polizaharidica. Lantul polizaharidic
ramane in exteriorul celulei, fiind o componenta a matricei extracelulare.

3.1.5. Mobilitatea proteinelor si lipidelor in membrana celulara

Mobilitatea proteinelor si lipidelor in monostratul lipidic se realizeaza prin difuzie laterala.
Un alt mecanism este difuzia rotationala, care semnifica miscarea de rotatie a unei biomolecule in
jurul unei axe perpendiculare pe planul membranei. Atat difuzia laterala cat si cea rotationala sunt
favorizate energetic, deoarece regiunile nepolare ale moleculelor proteice si lipidice nu parasesc
interiorul hidrofob. Difuzia transversala denumita si inversiune sau ,,flip-flop" se realizeaza prin
deplasarea moleculelor intre cele doua monostraturi ale bistratului lipidic. Mobilitatea lipidelor si
proteinelor membranare impreuna cu fluiditatea bistratului determina caracterul dinamic al
membranelor celulare.

3.1.6. Asimetria distributiei componentelor membranare

Este o caracteristica cu rol esential in realizarea functiilor celulare. Distributia asimetrica a
moleculelor lipidice pe cele doua fete ale bistratului poate fi exemplificata prin structura
membranei hematiilor care contine in monostratul lipidic extern predominant fosfatidilcolina si
sfingomielina, iar in monostratul intern fosfatidiletanolamina si fosfatidilserina. Consecintele sunt
multiple: diferentele gradului de nesaturare ale lanturilor hidrocarbonate ale lipidelor si natura
diferita a gruparilor polare determina diferente in fluiditatea celor doua monostraturi, apare de
asemenea si o distributie diferita a sarcinilor electrice, fosfatidilserina fiind singurul fosfolipid cu
sarcina negativa.
Importanta functionala a asimetriei de distributie a componentelor membranare poate fi
exemplificata astfel:
Activitatea enzimatica a proteinelor asociate membranei este dependenta de sarcina
electrica a fosfolipidelor, proteinkinazele necesitand prezenta fosfatidilserinei cu sarcina electrica
negativa.
In timpul apoptozei, fosfatidilserina este translocata in monostratul exoplasmic al
bistratului lipidic si expusa astfel pe suprafata celulara, semnalizeaza macrofagelor prezenta unei
celule moarte, acesta fiind semnalul pentru fagocitare. Translocarea fosfatidilserinei in
monostratul extern se produce prin inactivarea translocazei care realizeaza translocari din
monostratul extern in cel intern si activarea scramblazei care transfera fosfolipide nespecific intre
monostraturile lipidice.
Localizarea glicolipidelor in monostratul extern este implicata functional in mecanisme de
semnalizare celulara, ele functionand ca receptori. De exemplu, toxina holerica se leaga doar de
celule care prezinta gangliozide GM1 pe suprafata celulara (celulele epiteliului intestinal).
Se remarca localizarea proteinelor membranare, mai precis orientarea stricta, specifica pe
fata exoplasmica sau citosolica a unor domenii ale moleculelor proteice. De exemplu,
glicoproteinele au lanturile oligozaharidice orientate pe fata externa a membranelor celulare si pe
fata citosolica a membranelor reticului endoplasmic si aparatului Golgi.
Localizarea asimetrica a lipidelor si proteinelor determina delimitarea specifica a unor
domenii structural-functionale ale membranelor celulare: un exemplu ilustrativ este domeniul
apical, respectiv laterobazal al membranei celulelor epiteliului intestinal.

3.2. Functia de transport a membranelor celulare

Existenta celulelor depinde de o permanenta comunicare cu mediul inconjurator, iar un rol
fundamental in aceasta comunicare o are proprietatea de permeabilitate selectiva a membranelor
celulare. Consecinta este mentinerea homeostaziei celulare, adica asigurarea concentratiilor
intracelulare relativ constante ale substantelor organice, ionilor, metabolitilor, mentinerea unei
activitati metabolice stabile si reglarea volumului celular. Permeabilitatea selectiva este influentata
de metabolismul celular, conditiile din mediul extracelular si tipul de tesut.
Transportul diferitelor substante prin membrana depinde de caracteristicile substantei
transportate (greutatea moleculara, forma, dimensiuni, gradul de ionizare, gradul de hidratare) si
de compozitia chimica a membranelor, clasificandu-se in:
◘Transport de ioni si molecule mici prin mecanisme de difuzie sau mecanisme in care sunt
implicate proteine membranare.
◘Transport de macromolecule si particule prin vezicule delimitate de membrane.

Dupa consumul de energie metabolica inmagazinata in ATP, transportul prin membranele celulare
se clasifica in
◘transport pasiv si
◘transport activ.

3.2.1. Transportul pasiv

Transportul moleculelor si ionilor prin membrana celulara in sensul gradientului de
concentratie sau electrochimic se numeste transport pasiv. Decurge fara consum de energie
inmagazinata in ATP, cateodata chiar cu pierdere de energie libera.

3.2.1.1. Difuzia simpla

Caracterizeaza moleculele mici cu caracter hidrofob si gazele: CO2, O2. Este cel mai
simplu tip de transport pasiv, difuzia simpla fiind determinata de gradientul de concentratie si/sau
electric al particulelor transportate, de o parte si de alta a membranei. Moleculele nu sunt
modificate chimic sau asociate altor molecule in cursul trecerii prin membrana. Difuzia simpla se
desfasoara in urmatoarele etape:
Trecerea moleculelor din mediul extracelular sau intracelular apos in interiorul hidrofob al
membranei
Traversarea bistratului lipidic
Deplasarea moleculelor din membrana in mediul apos intracelular sau extracelular
Viteza cu care se desfasoara etapa 1 depinde de coeficientul de partitie (K) al moleculei,
care masoara afinitatea relativa a moleculei pentru mediul lipidic in raport cu apa, altfel spus,
ilustreaza gradul de hidrofobicitate al moleculei. Cu cat valoarea acestui coeficient este mai mare,
molecula este mai hidrofoba (liposolubila) si patrunde mai repede in celula.Coeficientul de partitie
este direct proportional cu constanta de permeabilitate a membranelor celulare (P).

Viteza de difuzie a moleculelor prin membrana este mult mai mica in mediu apos, deci
etapa 2 limiteaza viteza transportului. Difuzia simpla se desfasoara conform legii lui Fick daca
avem gradient de concentratie pe cele doua fete ale membranei:
(dn/dt) = P x S (C1aq – C2aq)
adica, viteza de difuzie este direct proportionala cu diferenta de concentratie, suprafata si
coeficientul de permeabilitate al membranelor.

3.2.1.2. Difuzia facilitata a moleculelor si ionilor

A.In difuzia facilitata transportul pasiv este mediat de proteine membranare denumite
permeaze care au specificitate fata de molecula transportata, proces cu cinetica de tip enzimatic.
Permeaza leaga reversibil la un situs activ pe o fata a membranei o singura specie moleculara sau
molecule ce apartin unei singure familii: se formeaza complexul permeaza-molecula care
traverseaza bistratul, disociindu-se pe cealalta fata a membranei, cu eliberarea moleculei
transportate. Viteza cu care are loc difuzia facilitata in functie de concentratia moleculei
transportate a evidentiat existenta unei relatii de tip Michaelis-Menten pentru reactii enzimatice cu
un singur substrat. Viteza atinge o valoare maxima atunci cand devine independenta de
concentratia substratului: la viteza maxima apare fenomenul de saturare, toate permeazele
fiind ,,ocupate", implicate in complexe de tip permeaza-molecula de transportat. O alta
caracteristica comuna intre difuzia facilitata si reactiile enzimatice este inhibitia specifica
competitiva prin molecule similare sau necompetitiva, de exemplu prin ioni ai metalelor grele sau
2,4 dinitrofluorobenzen.
Modelul propus: modelul transportorilor carausi care executa o miscare de rotatie in
bistratul lipidic care are drept rezultat trecerea moleculelor de pe o fata pe alta a membranelor
celulare. Un exemplu este transportul unor ioni de polipeptide antibiotic (valinomicina transporta
in acest mod ionul de potasiu). Un alt model este cel in care permeaza sufera o modificare
conformationala in urma legarii moleculei de transportat, consecinta fiind o modificare
conformationala, formarea unui ,,canal" prin care moleculele pot traversa membrana. Modificarea
conformationala ar determina de fapt orientarea aminoacizilor hidrofili ai permeazei spre interiorul
moleculei, care ar delimita ,,canalul" prin care pot trece moleculele hidrofile.
B. Difuzia mediata de proteinele canal, proteine transmembranare strabatute de un canal
delimitat de aminoacizi hidrofili care formeaza pori membranari:
1. proteinele canal ionice prin care ionii difuzeaza cu diferite viteze in sensul gradientului
de concentratie. Sunt de mai multe tipuri in functie de modul cum are loc deschiderea lor care este
un raspuns celular la stimuli mecanici, sau pot fi canale dependente de voltaj ( potentialul de
membrana) sau de liganzi.
Ligandul poate fi un mediator extracelular (neurotransmitator) sau intracelular (ion,
nucleotid, proteina de legare a GTP). Canalele cu poarta comandata de voltaj
Celulele excitabile (neuronul si celulele musculare) sufera modificari controlate ale
valorilor potentialului de membrana, asigurandu-se conducerea impulsului electric de-a lungul
membranei plasmatice. Celulele aflate in stare de repaus se caracterizeaza prin potential de
membrana denumit potential de repaus. In prezenta unui stimul, se produce o excitatie electrica
rapida, autopropagabila, cu caracter tranzitoriu denumita potential de actiune care genereaza un
ciclu de depolarizare a membranei, hiperpolarizare, revenire la starea de repaus, asociate cresterii
tranzitorii a permeabilitatii membranei celulare pentru ionii de Na si K, datorita conformatiilor
moleculare alternative ale proteinelor canal in functie de diferenta de potential. Depolarizarea este
determinata de cresterea permeabilitatii pentru Na+, in consecinta ionii de Na patrund in celule
datorita gradientului de concentratie ionica si potentialului de repaus. Se deschid si proteinele
canal pentru K+, se produce efluxul ionilor de potasiu. Exista doua optiuni in acestmoment:
anularea generarii potentialului de actiune sau dezvoltarea potentialului de actiune, in functie de
permeabilitatea pentru Na/K. Daca permeabilitatea pentru ionii de sodiu este mai mare decat
permeabilitatea pentru ionii de potasiu, influxul de Na este mai mare decat efluxul de K: se
produce accentuarea depolarizarii locale a membranei si apare potentialul de actiune. La un prag
de +35 mV canalele de Na+ sunt inchise-inactive si membrana fiind refractara la noi stimuli, este
posibila restabilirea potentialului de repaus. Proteinele canal pentru Na+ sunt formate din patru
domenii transmembranare, fiecare alcatuit din cate sase α-helixuri. Al 4-lea α-helix din fiecare
domeniu este alcatuit din aminoacizi incarcati pozitiv ( arginina, lizina), cu rol de senzor voltaic.
Canalele cu poarta comandata de liganzi.
Structurile jonctionale specializate in transmiterea semnalelor de la neuroni la celule-tinta:
neuroni, celule musculare, poarta denumirea de sinapse, care pot fi electrice sau chimice.
Sinapsele chimice implica eliberarea de catre neuroni a neurotransmitatorilor care actioneaza
asupra celulelor-tinta, impachetati sub forma de vezicule sinaptice in terminatia axonala a
neuronului presinaptic. Eliberarea neurotransmitatorului in placa sinaptica determina cresterea
concentratiei de Ca++ in celula presinaptica, ca urmare a deschiderii canalelor pentru Ca++ cu
poarta comandata de voltaj, in momentul aparitiei potentialului de actiune. Legarea
neurotransmitatorilor de receptorii membranari ai celulei postsinaptice determina modificarea
conformatiei acelui receptor, deschiderea canalului ionic, adica modificarea permeabilitatii locale
a membranelor urmata de depolarizare si propagarea potentialului de actiune. De exemplu, legarea
acetilcolinei la receptorul nicotinic creste local permeabilitatea membranei postsinaptice pentru
Na+ si K+ , apare depolarizarea membranei si este generat potentialul de actiune. La randul sau,
propagarea potentialului de actiune determina deschiderea proteinelor canal pentru Na +
(comandate de voltaj) din sarcolema, depolarizarea membranei reticulului sarcoplasmic si
eliberarea Ca++ in citosol. Cresterea concentratiei intracelulare a calciului determina contractia
musculara.
2. proteinele canal ionice de repaus, dintre care cel mai reprezentativ este canalul de K+ a
carui existenta explica permeabilitatea mare a membranelor celulare pentru ionii de potasiu si rolul
major al K+ in mentinerea potentialului de membrana. Exista peste 100 de tipuri de canale pentru
ioni. Canalul de K+ este un tetramer dotat cu aminoacizi incarcati electronegativ care atrag
cationii si cu un filtru ion-selectiv care se deschide spre mediul apos extracelular, expunand cei 4
atomi de oxigen carbonil dintr-un rest de glicina (Gly79 KcsA). Urmatorul rest al partii
extracelulare a filtrului este asparagina un aminoacid incarcat negativ (Asp80 KcsA). Oxigenii
carbonil sunt puternic electronegativi si atrag cationi, filtrul ion-selectiv poate astfel lega ioni de K
la nivelul a 4 situsuri notate S1→S4 incepand din partea extracelulara a canalului ionic.
Transportul ionilor de sodiu prin aceste proteine-canal este energetic nefavorabil, interactiunile
puternice dintre filtru si buclele porului nu pot permite interactiunu cu cationi de dimensiuni mai
mici, cum este cationul de Na.Datorita transportului selectiv al ionilor prin membrana plasmatica
si a diferentelor de compozitie ionica dintre citosol si mediul extracelular, cele doua fete ale
membranei sunt diferite din punctul de vedere al incarcaturii electrice: fata citoplasmica este
incarcata negativ in raport cu fata exoplasmica, deci exista o diferenta de potential electric
denumita potential de membrana. Transportul unei specii ionice prin aceste proteine canal depinde
de gradientul de concentratie ionica si valoarea potentialului de membrana, care impreuna
formeaza gradientul electrochimic. Mentinerea stabilitatii potentialului de membrana se realizeaza
prin mecanisme in care proteinele canal pentru K+ au un rol central. Pomparea ionilor de Na in
spatiul extracelular prin activitatea Na+/K+ ATPazei conduce la cresterea numarului sarcinilor
electrice pozitive pe fata exoplasmica a membranelor si la aparitia unui exces de sarcini electrice
negative pe fata citoplasmatica datorita anionlor organici intracelulari. Restabilirea echilibrului se
produce datorita influxului de K+ prin functionarea Na+/K+ ATPazei, dar si prin difuzia lor libera
prin canalele de K+. Influxul de potasiu are loc impotriva gradientului de concentratie, sub
actiunea fortelor de atractie electrostatica determinate de sarcinile electrice negative din celula.
3. canalele de transport pentru apa (aquaporinele)
Au fost identificate 13 tipuri de aquaporine in membranele celulelor umane, membri ai
unei familii de proteine majore intrinseci de membrana, care transporta apa in si din celula,
prevenind trecerea ionilor si altor substante. Prima aquaporina descoperita a fost AQP1 din
membrana eritrocitului, a carei existenta a fost raportata de profesor dr. Gheorghe Benga de la
Universitatea de Medicina si Farmacie ,,Iuliu Hatieganu" din Cluj-Napoca, in 1986. Incercarile de
izolare ale antigenului Rh, evidentiau constant o proteina asociata de 28 kDa, necunoscuta, cu
functie nedeterminata, dar cu prezenta constanta in membrana hematiilor si in membranele
celulelor tubilor renali. Peter Agre este cel care izoleaza si caracterizeaza aceasta proteina cu
functie de transport al apei, dupa ce mult timp a fost suspectat un mecanism aditional de transport
al apei care ar explica permeabilitatea mare pentru apa a membranelor unor tipuri de celule,
permeabilitate care nu poate fi explicata prin simpla osmoza. Pentru activitatea sa de caracterizare
si demonstarare a existentei aquaporinelor, Peter Agre primeste premiul Nobel in 2003.
Aquaporinele sunt formate din 6 domenii α-helix transmembranare care determina 5 bucle
interhelicale (A-E) care formeaza domeniile extracelulare si citosolice ale proteinei. Buclele B si
E sunt bucle hidrofobe care contin un motiv inalt conservat Asn-Pro-Ala (NPA) care prin
suprapunere in portiunea centrala hidrofoba a bistratului lipidic, formeaza una din cele doua
constrictii ale aquaporinei in forma de clepsidra. Cealalta constrictie, mai ingusta, este filtrul
selectiv ar/R (aromatic/Arg), care slabeste legaturile de H dintre moleculele de apa, permitand
acestora sa traverseze porul ingust al aquaporinelor si sa interactioneze cu resturile de arginina
incarcate pozitiv, care in acelasi timp opresc trecerea protonilor prin aceasta proteina-canal.
AQP1 se gaseste in membrana bazolaterala si apicala a celulelor epiteliale din tubii contorti
proximali, ansa lui Henle si vasa recta, in membranele hematiilor, endoteliilor vasculare si
tractului gastrointestinal. AQP2 se gaseste in ductul colector principal al rinichilor si este
controlata de vasopresina, mutatii in gena AQP2 determina diabetul insipid. AQP2 apare in
membrane intracelulare. Tipurile 3 si 4 sunt raspunzatoare de reabsorbtia apei la nivelul ductelor
colectoare medulare din rinichi. Tipurile 3, 7, 9 si 10 sunt aquagliceroporine, canale care
transporta glicerol si apa. Daca aquaporinele au un rol crucial in mentinerea homeostaziei apei,
rolul lor fiziologic si patologic ca transportori ai glicerolului nu este elucidat deplin. Adipocitele
sunt sursa majora de glicerol, substrat pentru gluconeogeneza hepatica. Aquaporinele 7 si 9
(AQP7, AQP9) sunt canale pentru glicerol in adipocite si hepatocite, care mentin balanta optima
intre eliberarea glicerolului din adipocite si preluarea acestuia in hepatocite.

Major Sites of Expression Comments

Aquaporin-0
Eye: lens fiber cells Fluid balance within the lens
Red blood cells Osmotic protection
Kidney: proximal tubule Concentration of urine
Aquaporin-1
Eye: ciliary epithelium Production of aqueous humor
Brain: choriod plexus Production of cerebrospinal fluid
Lung: alveolar epithelial cells Alveolar hydration state
Aquaporin-2
Kidney: collecting ducts Mediates antidiuretic hormone activity
Kidney: collecting ducts Reabsorbtion of water into blood
Aquaporin-3 *
Trachea: epithelial cells Secretion of water into trachea
Kidney: collecting ducts Reabsorbtion of water
Brain: ependymal cells CSF fluid balance
Aquaporin-4
Brain: hypothalamus Osmosensing function?
Lung: bronchial epithelium Bronchial fluid secretion
Salivary glands Production of saliva
Aquaporin-5
Lacrimal glands Production of tears
Aquaporin-6
Kidney Very low water permeability; function?
Aquaporin-7
Fat cells
* Transports glycerol out of adipocytes
 Testis and sperm
Aquaporin-8
Testis, pancreas, liver, others
Aquaporin-9
Leukocytes
*
* an aquaglyceroporin
(preluat www.vivo.colostate.edu/hbooks/molecules/aquaporins.html, autor R.Bowen)

3.2.2. Transportul activ

Pentru a mentine constanta concentratia ionica a mediului intracelular, celula si-a creat
mecanisme de transport activ, capabile sa deplaseze moleculele si ionii in sens invers gradientelor
de concentratie si electrochimice, datorita consumului de energie metabolica.

3.2.2.1. Transportul activ propriu-zis

In acest tip de transport, proteina-transportor are si functie ATPazica si utilizeaza energia
eliberata prin hidroliza ATP in procesul de transport. Aceste proteine transportoare sunt clasificate
in:
Clasa ATPazelor de tip P care au ca reprezentant major Na+-K+ ATPaza raspunzatoare de
eliminarea activa din celula a ionilor de sodiu concomitent cu acumularea intracelulara a ionilor de
potasiu. Mentinerea constanta a concentratiei intracelulare de K+ prin functia acestei pompe
asigura conditii pentru desfasurarea biosintezei proteinelor, activitatii unor enzime si mentinerii
potentialului de membrana. Un alt reprezentant este Ca2+ATPaza care este situata la nivelul
membranei celulare si are rolul de a scoate ionii de calciu din celule, pentru mentinerea unei
concentratii intracelulare potrivite desfasurarii proceselor de semnalizare celulara. Pe de alta parte,
Ca2+ ATPaza localizata in membrana reticulului sarcoplasmic din celulele musculare, scade
conentratia intracelulara de Ca2+ prin transportul activ al acestor ioni in lumenul reticulului in
timpul relaxarii musculare.
Clasa ATPazelor de tip V cuprind pompele de protoni (H+ATPazele) care au functia de a
pompa protoni prin membrana celulara a unor tipuri de celule ( renale, osteocaste, macrofage,
neutrofile, spermatozoizi, celule tumorale, fiind implicate in procese ca homeostazia, resorbtia
osoasa, transportul cuplat prin membrana, fecundarea ovulului de spermatozoid, metastazarea
tumorala. H+ATPazele localizate la nivelul membranelor endosomale si lizosomale cu rol in
scaderea pH-ului din interiorul acestor organite.
Clasa ATPazelor de tip F din membrana mitocondriilor utilizeaza gradientul protonic
pentru a sintetiza ATP (cupleaza sinteza ATP cu transportul H+ de la concentratii ridicate la
concentratii scazute).
Clasa ATPazelor de tip ABC se remarca printr-un numar mare de molecule ce apartin
acestei clase, implicate in mecanisme cu semnificatie in domeniul clinic. Daca ABC ATPazele
bacteriene realizeaza importul de ioni, aminoacizi, peptide, proteine, mono- si polizaharide
necesare acestor celule, ATPazele ABC ale eucariotelor sunt specializate pentru export. O astfel
de ATPaza este proteina de multirezistenta la medicamente (,,multidrug resistance protein" MDR )
care este supraexprimata in celulele tumorale umane, determinand rezistenta simultana la o
varietate de medicamente citotoxice larg utilizate in chemoterapie, 40% din cancerele umane
avand rezistenta multimedicamentoasa. ABC ATPazele din membrana reticulului endoplasmic
transporta in lumen peptide provenite din degradarea citosolica a proteinelor virale sau
microbiene. Aceste peptide ajung din lumenul RE pe suprafata celulara fiind recunoscute de
limfocitele T citotoxice, care in acest mod suprima celulele infectate.Un alt reprezentant al acestei
clase este proteina CTFR (,,cystic fibrosis transmembrane conductance regulator"), care este un
transportor al ionilor de clor prin membranele celulelor producatoare de mucus, saliva,
transpiratie, lacrimi sau enzime digestive.Transportul clorului prin membranele celulare are rol in
reglarea transportului de apa pentru mentinerea fluiditatii secretiilor si mucusului, dar si in
reglarea transportului membranar de sodiu. Deletia unui aminoacid din pozitia 508 a proteinei
CTFR determina un blocaj al transportului de apa si sare (NaCl) prin membrane, cu producerea de
catre celulele care captusesc caile respiratorii sau canalele secretorii ale pancreasului a unui mucus
vascos ce obstrueaza aceste cai. Mucusul cu aceste caracteristici defavorizeaza functia ciliara si
favorizeaza infectii bacteriene cronice.

3.2.2.2. Sistemele de cotransport

Proteinele transportor de tip ATPazic nu sunt singurele raspunzatoare de transportul activ
prin membranele celulare. Celulele au o clasa secundara de proteine care importa sau exporta ioni
si molecule mici cum sunt glucoza sau aminoacizii impotriva gradientului lor de concentratie, fara
consum de energie provenita din hidroliza de ATP. Proteinele care realizeaza cotransport
utilizeaza energia gradientului electrochimic al Na+ sau H+ pentru a transporta simultan o alta
substanta, proces denumit cotransport. Cand molecula/ionul transportat si ionul cotransportat trec
prin membrana in aceeasi directie, procesul se numeste cotransport, iar cand trec in directii opuse,
procesul este antiport.
Un exemplu de cotransport este importul glucozei sau aminoacizilor in celulele epiteliului
intestinal sau al tubilor renali impotriva gradientului lor de concentratie prin cuplarea cu
transportul in celula al ionilor de Na. Miscarea Na+ din mediul extracelular in celule este
determinata de doua forte: gradientul de concentratie ( concentratia Na+ este scazuta in mediul
intracelular fata de cel extracelular) si de potentialul de membrana (fata citoplasmica a
membranelor celulare fiind incarcata negativ in raport cu fata exoplasmica). Pentru fiecare doi ioni
de sodiu transportati in celula se produce cotransportul unei molecule de glucoza. In aceelasi timp,
activitatea Na+-K+ATPazei asigura mentinerea gradientului de concentratie al Na+ si simportul
continuu al Na+ - glucozei/AA in celulele epiteliale. Transportul transcelular al glucozei si
aminoacizilor din lumenul intestinal sau tubii renali in sange este conditionat de polaritatea
celulelor epiteliale: membrana apicala contine proteina simport Na+- glucoza/aminoacizi, iar
membrana latero-bazala detine pompe de tip Na+-K+ATPaza si proteine (permeaze) care mediaza
difuzia facilitata a glucozei si aminoacizilor in circulatie.
Celulele miocardice au o proteina membranara denumita sistem antiport Na+-Ca2+ care
are un rol mai important in mentinerea unei concentratii intracelulare scazute de Ca2+ in aceste
celule, importul a trei ioni de sodiu fiind insotit de exportul unui ion de calciu impotriva
gardientului sau de concentratie (concentratia extracelulara de Ca2+ este de 10000 de ori mai mare
decat cea intracelulara). Cresterea concentratiei intracelulare de calciu determina contractia, iar
activitatea antiportului Na+-K+ care scade concentratia intracelulara de calciu reduce forta
contractiilor inimii. Gradientul de Na+ necesar functionarii acestui antiport este furnizat prin
activitatea Na+-K+ATPazei. Ouabaina si digoxina cresc contractiile musculaturii cardiace in
insuficienta cardiaca congestiva, prin inhibarea Na+-K+ATPazei ceea ce determina cresterea
concentratiei intracelulare de Na si reducerea activitatii sistemului antiport Na+-Ca2+, cu cresterea
concentratiei intracelulare de ioni de calciu, consecinta fiind cresterea fortei de contractie a
miocardului.
Proteina antiport ClZ/HCO3Z denumita proteina AE1 este proteina integrala de membrana
predominanta in eritrocitele mamiferelor. Schimbul unui anion de clor contra unui anion
bicarbonat nu implica modificari ale incarcaturii electrice a membranei, antiportul fiind dependent
doar de gradientii de concentratie ai celor doi anioni pe cele doua fete ale membranei. CO2
eliberat din celule ajunge in sangele capilar, difuzeaza prin membrana eritrocitului si este
transformat in bicarbonat solubil in apa (anionul HCO3-), reactie catalizata de anhidraza
carbonica:
Eliberarea O2 din oxihemoglobina induce o schimbare conformationala in polipeptidul
globina, care permite unei histidine sa lege protonul produs in reactia catalizata de anhidraza
carbonica cu formare de hemoglobinat acid. HCO3Z format este transportat din eritrocit prin
acivitatea antiportului ClZ/HCO3Z, la schimb cu ClZ, care patrunde in eritrocit.
La nivelul capilarelor pulmonare, procesul este invers. CO2 difuzeaza din eritrocite,
scaderea concentratiei citosolice a CO2 determina activarea anhidrazei carbonice care catalizeaza
reactia de la dreapta la stanga, in sensul formarii CO2 si OHZ. Prin legarea oxigenului la
hemoglobina, este eliberat protonul, care formeaza cu OHZ molecula de apa. Scaderea
concentratiei intracelulare a HCO3Z datorita activitatii anhidrazei carbonice determina
patrunderea HCO3Z in celula, la schimb cu ClZ. Daca schimbul anionic prin proteina AE1 nu ar
avea loc, HCO3Z s-ar acumula in eritrocite si ar genera mult CO2, modificand pH-ul citosolic
eritrocitar, care devine alcalin. Aproximativ 80% din CO2 din sange este transportat prin
mecanismul de generare al bicarbonatului in eritrocite. Sistemul antiport ClZ/HCO3Z permite
transportul unor mari volume de CO2 de la tesuturi spre plamani, schimbul HCO3Z cu ClZ
mentine pH-ul citosolic neutru.
Transportul CO2 de la tesuturi la plamani mediat de antiportul ClZ/HCO3Z (sursa:
Lodish ,,Mollecular Cell Biology")
In reglarea pH-ului celular, un rol esential au proteinele cotransportor Na+HCO3−/Cl− si
antiportul Na+/H+. Metabolismul anaerob al glucozei produce acid lactic, iar metabolismul
anaerob aerob produce mari cantitati de CO2, care este hidratat de anhidraza carbonica la acid
carbonic. Acest acid slab disociaza, crescand concentratia intracelulara de protoni, pH-ul celular
devine acid, afectand metabolismul celulelor. Proteina antiport Na+HCO3−/Cl− importa un ion de
sodiu in sensul gradientului sau de concentratie, impreuna cu ionul bicarbonat si exporta la schimb
un ion de clor impotriva gradientului de concentratie. HCO3− importat se combina cu protonii,
generand CO2, care difuzeaza din celule. Antiportul Na+/H+ importa un ion de sodiu in sensul
gradientului de concentratie si exporta la schimb un proton.
Aceste sisteme de export de protoni sunt activate de scaderea pH-ului intracelular.
Cresterea pH-ului celular stimuleaza antiportul Cl−/HCO3−, care determina intensificarea
exportului de HCO3− si normalizarea pH-ului citosolic la valori de 7,4. Mentinerea pH-ului
fiziologic creeaza conditiile desfasurarii normale a proceselor de sinteza a ADN, a ARN, de
biosinteza a proteinelor (cresterea si diviziunea celulara) si o activitatea enzimelor implicate in
desfasurarea altor cai metabolice celulare.

3.2.3.Transportul macromoleculelor si particulelor prin membrana celulara

Transportul proteinelor, polinucleotidelor, polizaharidelor si particulelor prin membrana
celulara se desfasoara prin mecanisme de transport mediate de vezicule. Transportul mediat de
vezicule cuprinde:
1. Exocitoza prin care molecule sintetizate in celula sunt secretate in spatiul extracelular
2. Endocitoza prin care are loc transportul in celula al unor molecule sau particule din
fluidul interstitial
 3. Fagocitoza care reprezinta ingerarea de catre celule specializate a unor particule de
ordinul micrometrilor: bacterii, debriuri celulare
4. Transcitoza este procesul prin care moleculele sau particulele patrunse in celula prin
endocitoza, strabat spatiul celular fiind exportate din nou printr-o alta regiune
membranara decat cea prin care au patruns.
Caracterele comune ale acestor tipuri de transport mediat de vezicule sunt: sechestrarea
moleculelor sau particulelor in vezicule, transportul strict directionat, procesele de fuziune ale
veziculelor cu membrane.
1. Exocitoza este procesul pe care se bazeaza secretia celulara a componentilor structurali
membranari si extracelulari si a unor proteine solubile cum sunt moleculele-semnal
(hormonii, neurotransmitatorii), enzimele. Proteinele de export sunt sintetizate in ribozomii
atasati reticulului enpoplasmic rugos, sunt procesate si sortate in aparatul Golgi, de unde se
desprind veziculele care contin proteinele de secretie si care traverseaza spatiul celular,
fuzioneaza cu membrana celulara si deverseaza continutul in spatiul extracelular.
Componentele lipidice si proteice ale membranelor veziculelor sunt incorporate in membrana
celulara si apoi recuperate prin endocitoza si reutilizate la nivelul aparatului Golgi, de unde se
desprind noi vezicule. Exocitoza este de doua tipuri: Ca2+ dependenta non-constitutiva si
Ca2+ independenta constitutiva. Exocitoza la nivelul sinapselor chimice neuronale este un
exemplu de exocitoza Ca2+ dependenta si are ca finalitate semnalizarea interneuronala.
Exocitoza constitutiva este caracteristica tuturor celulelor si are ca finalitate eliberarea
componentilor matricii extracelulare si a proteinelor de structurale de membrana care vor fi
incorporate in membrana plasmatica dupa fuziunea veziculelor cu aceasta. Transportul
intracelular al veziculelor de exocitoza implica activitatea proteinelor motor asociate
citoscheletului actinic si tubulinic. Urmeaza captarea veziculelor de catre membrana-tinta cu
care va avea loc fuziunea care implica legaturi care limiteaza mobilitatea veziculelor dar nu
sunt foarte rigide si au o lungime >25 nm. Ancorarea veziculelor la membrana plasmatica se
realizeaza prin interactiunea stabila a celor doua membrane, la distanta de 5-10nm, care
implica rearanjari moleculare si aparitia unor structuri incolacite extinse. O alta etapa este
conditionarea care insa este caracteristica doar exocitozelor Ca2+ dependente neconstitutive,
este etapa care include modificarile moleculare ale proteinelor ATP-dependente si ale
lipidelor, astfel incat infuzia de ioni de calciu sa declanseze secretia, de exemplu a
neurotransmitatorilor.
Fuziunea membranei plasmatice cu membrana veziculelor este mediata de proteinele
SNARE, fiind finalizata fie prin eliberarea continutului veziculei (enzime, hormoni,
neurotransmitatori, toxine) in spatiul extracelular, fie de incorporarea unor componente ale
membranei veziculare (proteine, lipide) in membrana tinta (de exemplu membrana celulara).
Ultimul proces e important pentru mentinerea compozitiei/dimensiunilor membranei celulare,
sau dimpotriva, pentru schimbarea rapida a acestora ca raspuns la semnale exterioare. Mai
mult, in acest fel se asigura cresterea suprafetei membranei in timpul cresterii.
Proteinele SNARE (,,Soluble NSF Attachment Protein Receptors") mediaza fuziunea
veziculelor cu membrana plasmatica sau cu membranele lizosomale. Proteinele v-SNARE ,
sunt localizate in membranele veziculelor, iar t-SNARE, sunt localizate in membranele-tinta.
Cele mai bine studiate sunt cele implicate in fuziunea veziculelor sinaptice cu membrana
presinaptica, fiind tinta neurotoxinelor bacteriene care produc tetania si botulismul. Domeniul
citoplasmic al acestor proteine, motivul SNARE alcatuit din 60-70 de aminoacizi este capabil
de asamblare reversibila in complexe stranse alcatuite din teancuri de cate 4 α-helixuri,
 denumite complexe trans- SNARE. Moleculele proteice implicate in formarea complexelor de
fuziune sunt: sintaxina1 (1 α-helix) si SNAP-25 (2 α-helixuri) in membrana celulara si
sinaptobrevina (1 α-helix) din membrana veziculara. Complexul trans-SNARE este format din
proteine SNARE ancorate in membrane ,,trans" aflate in opozitie inainte de fuziune. Dupa
unirea membranelor, proteinele SNARE formeaza un complex ,,cis" fiind localizate in
membrana unica, rezultata in urma fuziunii. Influxul de calciu completeaza fuziunea, prin
interactiunea senzorului pentru calciu denumit sinaptotagmin cu lipidele membranare si
complexul trans-SNARE. Energia eliberata in cursul asamblarii complexului SNARE este
utilizata pentru a contracara fortele de respingere dintre membrane.

2. Endocitoza este un proces de importanta vitala pentru celule, intervenind in preluarea

nutrientilor din mediul extracelular, in adeziunea si migrarea celulara, semnalizarea celulara
prin receptori, neurotransmisia, prezentarea antigenelor, polaritatea celulara, diviziunea,
cresterea si diferentierea celulara si importul unor medicamente in celule. In functie de
mecanism, se cunosc mi multe tipuri de endocitoza:
a. endocitoza mediata de receptor, un mecanism de transport specific, deoarece receptorul
membranar recunoaste si leaga macromolecule care intra in celula sub forma de complex receptor-
ligand. Implica existenta unor regiuni specializate ale membranei celulare, care au aspectul unor
depresiuni si pe a caror fata citoplasmica se afla o retea proteica. Componentul major al acestei
retele proteice este clatrina, alcatuita din sase lanturi polipeptidice care formeaza o structura
caracteristica de stea cu 3 brate (,,triskelion"). Prin asamblarea moleculelor de clatrina se formeaza
o retea polihedrala care dau veziculelor de endocitoza aspectul de vezicule ,,imbracate". Dupa
formarea veziculelor, reteaua polihedrala se destrama, clatrina si celelalte proteine ale retelei sunt
reciclate, ajungand din nou in membrana formand noi regiuni specializate pentru endocitoza.
Depresiunile membranare ,,imbracate" pot concentra si internaliza numeroase tipuri de molecule
deoarece contin receptori responsabili pentru endocitoza mediata a acestor liganzi, cum sunt:
LDLcolesterolul, transferina, factori de crestere, anticorpi, etc. Endocitoza mediata de receptor are
loc si prin vezicule de endocitoza fara invelis de clatrina. Regiunile specializate ale membranei
fara clatrina detin o proteina denumita caveolina care leaga colesterolul si au un bistrat lipidic
bogat in colesterol si glicolipide. Sunt abundente in celulele musculaturii netede, pneumocite,
fibroblaste, adipocite si celule endoteliale, au forma tipica de grota, de unde si denumirea lor.
b. Pinocitoza sau endocitoza de faza fluida este un proces constitutiv, comun tuturor
celulelor, prin care patrund in celule molecule in solutie, procesul fiind direct proportional cu
concentratia moleculelor in fluidul extracelular. Veziculele de pinocitoza fuzioneaza cu alte
vezicule: endosomi si lizosomi.
Calea endocitozei consta din compartimente distincte care internalizeaza molecule si le
recicleaza spre membrana plasmatica (endosomii timpurii si endosomii de reciclare) sau le
sorteaza spre a fi degradate ( endosomii tarzii si lizozomii). Endosomii timpurii sunt localizati la
periferia celulei si receptioneaza veziculele internalizate din membrana celulara. Au structura
tubulo-veziculara si pH acid, datorita pompelor de H+ din structura membranelor lor. Sunt
organite de sortare in care receptorii disociaza de liganzi in mediu acid, receptorii fiind reciclati in
membrana celulara via tubulii endosomali sau de sortare spre calea transcitozei si spre endosomii
tarzii. Endosomii tarzii preiau particule sau molecule de la endosomii timpurii ai caii endocitozei,
de la reteaua trans-Golgi in calea biosintetica sau de la fagosomi in calea fagococitozei,
reprezentand ultima etapa in procesul de sortare inainte de a ceda continutul lizosomilor.
Lizosomii sunt ultimul compartiment al caii de endocitoza, ffind principalul compartiment
hidrolitic al celulei cu un pH acid (4,8) si continut ridicat de enzime hidrolitice.
3. Fagocitoza este un proces de aparare fata de substante straine, microorganisme, celule
imbatrinite sau tumorale, resturi celulare, etc. caracteristic unor celule specializate: monocitele
care se diferentiaza in tesuturi in macrofage si neutrofilele. Procesul de fagocitoza este influentat
de compozitia chimica si proprietatile suprafetei particulei ingerate si se desfasoara in urmatoarele
etape:
a. legarea particulei de fagocit prin receptorii membranari ai fagocitului care recunosc si
leaga specific liganzii de pe suprafata particulei-tinta. De exemplu, fagocitarea bacteriilor este
precedata de opsonizarea lor (acoperirea cu anticorpi si/sau componente ale complementului).
Regiunea FC a anticorpului este expusa spre exterior fiind recunoscuta si legata de receptorii FC
din membrana fagocitului. Formarea complexului receptor- ligand FC declanseaza semnalul
intracelular pentru internalizarea bacteriei.
b. internalizarea bacteriei prin emiterea pseudopodelor care inchid particula intr-o vezicula
care se numeste fagozom. Acesta fuzioneaza cu vezicule din compartimentul lizosomal formand
fagolizosomul unde se desfasoara actiunea enzimelor hidrolitice si a enzimelor care catalizeaza
reactii din care rezulta substante toxice: peroxid de hidrogen, anion superoxid, care suprima
bacteriile.
4.Transcitoza se caracterizeaza prin internalizarea veziculelor de endocitoza, dupa care
urmeaza sortarea la nivel endozomal, care presupune existenta unei secvente-semnal de
recunoastere, complexul receptor-ligand fiind sustras actiunii enzimelor lizosomale si transportat
prin vezicule spre membrana celulara, unde are loc externalizarea moleculei in spatiul
extracelular.

3.3. Functia de adeziune celulara

Adeziunea celulara creeaza cai de comunicare, permite celulelor sa schimbe semnale prin
care este coordonat comportamentul lor si este reglata expresia genica. Adeziunea celula- celula
sau adeziunea la matricea extracelulara controleaza structura interna a fiecarei celule deoarece
desfacerea si refacerea adeziunii si modelarea matricii guverneaza modul in care celulele sunt
orientate in timpul cresterii, dezvoltarii si proceselor reparatorii. Jonctiunile celulare, mecanismul
adeziunii celulare si matricea extracelulara sunt esentiale pentru organizarea, dinamica si functia
structurilor multicelulare. Semnalele sunt transmise in structurile multicelulare prin 2 strategii:
◘ prin matricea extracelulara
◘ prin citoscheletul celular si adeziunea celula-celula care leaga citoscheletul celulelor adiacente.
In tesuturi contactul dintre celule se realizeaza prin structuri specializate care poarta
denumirea de jonctiuni intercelulare. Un rol important il are matricea extracelulara, ancorarea
celulelor in matrice are loc prin jonctiuni celula-matrice care sunt regiuni specializate ale
membranei celulare. In tesutul epitelial matricea este subtire, alcatuieste lamina sau membrana
bazala, rezistenta tesutului epitelial fiind conferita de elementele citoscheletului care
interactioneaza cu membrana plasmatica la nivelul jonctiunilor specializate cu suprafata altor
celule sau cu matricea extracelulara. In tesutul conjunctiv celulele sunt dispersate in matricea
extracelulara, elementele matricei asigurand in acest caz stabilitatea tesutului.
Aparatul de jonctiune este alcatuit din urmatoarele tipuri :
1. Jonctiunile de ancorare, realizeaza adeziunea celula- celula si celule- matrice
extracelulara;
 2. Jonctiunile de ocluzie, sudeaza membranele plasmatice ale celulelor epiteliale
conferindu-le proprietati de bariera impermeabila sau selectiv permeabila;
3. Jonctiunile de comunicare formeaza canale, creeaza pasaje care unesc citoplasma
celulelor adiacente, realizand cuplarea metabolica a celulelor care indeplinesc aceeasi functie;
4. Jonctiuni de retransmitere a semnalelor de la celula la celula prin membranele
plasmatice, la situsurile de contact celula- celula ( sinapsele interneuronale sau sinapsele
imunologice in care limfocitele T interactioneaza cu celulele prezentatoare de antigen si alte
exemple ilustreaza faptul ca membranele celulare trebuie sa fie in contact pentru a avea loc
interactiunea ligandului cu receptorul)

3.3.1. Jonctiunile de ancorare realizeaza adeziunea celula- celula si celula-matrice

extracelulara. Sunt alcatuite din proteine de atasare intracelulara care leaga elemente ale
citoscheletului de structurile jonctionale si din glicoproteine transmembranare de legare care
interactioneaza prin domeniul lor citoplasmic cu proteinele de atasare si prin domeniul
extracelular cu glicoproteinele transmembranare ale celulelor adiacente.
Jonctiunile de ancorare se clasifica in jonctiuni de adeziune si structuri dezmosomale.

3.3.1.1. Jonctiunile de adeziune intercelulara sunt structuri la nivelul carora sunt ancorate
filamente de actina dispuse in manunchiuri. O jonctiune de aderenta este definita ca o jonctiune
celulara a carei fata citoplasmica este atasata citoscheletului de actina. Aceste jonctiuni formeaza
o banda de adeziune continua (,,zonulae adherens"), caracteristice celulelor epiteliale. Astfel de
structuri jonctionale se gasesc si in celule non-epiteliale, dar ele nu formeaza benzi de adeziune
continua, de exemplu in cardiomiocite. Filamentele de actina interactioneaza cu structurile
jonctionale prin intermediul unor proteine de atasare: vinculina si α-actinina. Regiunea ,,cap" a
vinculinei se leaga de E-caderina prin intermediul α-, β - si γ –cateninelor. Regiunea ,,coada" a
vinculinei leaga lipidele membranare si filamentele de actina. Domeniul extracelular al caderinelor
interactioneaza cu domeniile extracelulare ale glicoproteinelor omoloage din membranele
celulelor invecinate.
Jonctiunile de aderenta sunt compuse din urmatoarele proteine :
Caderinele, proteine transmembranare care formeaza homodimeri in maniera Ca-
dependenta cu moleculele de caderina ale celulelor adiacente.
Proteinele p120 denumite delta-catenine leaga regiunea juxtamembranara a caderinei.
β-catenina sau γ-catenina (plakoglobina) leaga caderina la nivelul regiunii ce contine
situsul specific de legare al cateninei.α-catenina leaga caderina indirect, prin β-catenina sau
plakoglobina.
E-caderina (epiteliala) este cea mai bine studiata, este alcatuita din 5 domenii repetitive
(EC1 ~ EC5) in domeniul extracelular, un domeniu transmembranar si domeniul intracelular care
leaga p120 catenina si beta-catenina. Domeniul intracelular contine o regiune inalt fosforilata care
leaga beta-catenina, care la randul sau leaga alfa-catenina cu rol in reglarea citoscheletului de
actina . E-caderina este exprimata si fosforilata in celule in cursul diferentierii. In tesuturile adulte,
E-caderina este exprimata in tesuturile epiteliale, cu un timp de injumatatire de 5ore. Pierderea
functiei E-caderinei sau lipsa exprimarii acestei glicoproteine membranare este implicata in
dezvoltarea tumorii canceroase si in metastazare, deoarece in asemenea conditii descreste
rigiditatea si stabilitatea tisulara si creste motilitatea celulelor, ceea ce permite celulelor tumorale
sa penetreze membrana bazala si sa invadeze tesuturile din jur.
Jonctiunile intercelulare prin legarea homofilica a caderinelor au un rol esential in
segregarea tisulara. Aparitia si disparitia caderinelor specifice este corelata cu etapele dezvoltarii
embrionare cand celulele se grupeaza si isi modifica contactele pentru a forma noi structuri
tisulare. In timpul formarii tubului neural din ectoderm, celulele pierd E-caderina si sintetizeaza
N-caderina, in timp ce celelalte celule din ectoderm continua sa sintetizeze E-caderina. Cand
celulele crestei neurale migreaza din tubul neural, caderinele mentionate sunt greu detectabile, in
schimb sunt exprimate in aceste celule caderine-7 care mentin sub forma de grupari celulele
migrate prin adeziune intercelulara. In final, cand aceste celule agrega pentru a forma un ganglion
nervos, ele exprima N-caderinele.
Daca intr-o cultura de celule exista celule care exprima diferite tipuri moleculare de
caderine, ele vor fi sortate si vor agrega separat in functie de tipul de caderina exprimata,
caderinele legandu-se preferential de propriul lor tip molecular.
Asamblarea celulelor in epitelii poate fi reversibila. Exprimarea E-caderinelor determina
adeziunea celulelor neatasate, dispersate denumite celule mezenchimale, care pot astfel forma un
epiteliu. Invers, celulele epiteliale se pot detasa, se disperseaza si isi pot schimba caracterele
migrand din epiteliul parental. Aceasta tranzitie epiteliu-mezenchim are un rol important in
dezvoltarea embrionara normala, dar are un rol important in procese patologice la adult, in cancer,
multe tipuri de tumori maligne avand originea in epitelii.

3.3.1.2.Jonctiunile de adeziune celula- matrice extracelulara conecteaza filamentele de

actina cu elementele componente ale matricei extracelulare. Adeziunea celula-matrice se
realizeaza prin regiuni specializate ale membranei plasmatice, prin structuri jonctionale denumite
contacte focale sau placi de adeziune. La nivelul acestor structuri se stabilesc interactiuni intre
manunchiurile de filamente de actina si elemente ale matricei, prin intermediul unei glicoproteine
membranare ce apartine familiei integrinelor. Interactiunea filamentelor de actina cu integrina este
mediata de 4 proteine diferite: o proteina de legare a capului filamentelor de actina, vinculina, α-
actinina, talina.

3.3.1.3. Dezmosomii sunt structuri de adeziune celulara la nivelul carora se realizeaza

contactul intre filamentele intermediare ale celulelor adiacente. In celulele epiteliale structurilor
dezmosomale le sunt asociate filamente de cheratina, in miocite filamente de desmina care sunt o
cale de transmitere a fortei de contractie, in celulele mezenchimale filamente de vimentina.
Electronomicroscopic dezmosomii apar formati din doua discuri dense de 15-20 nm grosime
situate pe fata citoplasmica a membranelor a doua celule adiacente, alcatuite din molecule proteice
denumite desmoplachine care interactioneaza cu filamentele intermediare, dar si cu glicoproteine
transmembranara denumit desmogleina si desmocolina. Domeniile extracelulare ale
desmogleinelor si desmocolinelor interactioneaza homofilic printr-un mecanism Ca-dependent,
conectand desmosomii celulelor adiacente. Desmogleina si desmocolina sunt membre ale familiei
de molecule de adeziune celulara denumita caderine.
Domeniul extracelular a desmosomului se numeste Domeniu central extracelular (ECD)
sau Desmoglea in care desmogleina interactioneaza cu desmocolina. Pe fata citoplasmica se afla
Placa densa externa (ODP) si Placa densa interna (IDP), strabatute de moleculele de
desmoplachina. La nivelul ODP, domeniul citoplasmic al celor 2 caderine desmosomale
interactioneaza cu desmoplachina prin intermediul plakoglobinei si plakofilinei. La nivelul IDP,
desmoplachina interactioneaza cu filamentele intermediare ale celulei.
 3.3.1.4. Hemidesmozomii sunt structuri de ancorare a filamentelor de cheratina din celulele
epiteliale de membrana plasmatica si de lamina bazala a epiteliului prin intermediul unor
glicoproteine transmembranare. HD contin 2 placi asemanatoare unor nituri (placa interna si placa
externa), impreuna cu fibrile de ancorare si filamente de ancorare care alcatuiesc impreuna
complexul HD de adeziune stabila sau complexul filamentos HD de ancorare. Acest complex
formeaza o structura continua de legatura intre filamentele intermediare de keratina si membrana
bazala impreuna cu componente ale dermei si este alcatuit din peste 10 molecule componente.
Hemidesmosomul este alcatuit din keratina citosolica legata noncovalent de o placa citosolica de
plectina care interactioneaza cu molecule de adeziune transmembranare- integrinele α6β4.
Integrinele interactioneaza apoi cu una dintre numeroasele proteine multiadezive cum este
laminina, din matricea extracelulara, in acest fel formandu-se una dintre multele adeziuni dintre
celule si matrice.

3.3.2. Jonctiunile de ocluzie sau ,,zonulae occludens" , mai sunt denumite jonctiuni stranse
sau impermeabile (,,tight junctions") sunt prezente la nivelul polului apical al celulelor epiteliale
ce delimiteaza lumenul unor cavitati. Sunt evidentiate in M.E. ca puncte de contact sau de sudura
ale membranelor celulelor adiacente. Sunt formate dintr-o retea ramificata de catene stranse,
fiecare catena fiind independenta. Eficienta acestor jonctiuni in a preveni difuzia ionilor creste
exponential cu numarul de catene componente. Fiecare catena este formata dintr-un sir de proteine
transmembranare, care interactioneaza direct la nivelul domeniilor extracelulare. Speciile proteice
majore sunt claudina si ocludina, asociate cu proteine membranare periferice localizate pe fata
citoplasmica a membaranei plasmatice, care ancoreaza aceste catene proteice de citoscheletul de
actina, unind in acest fel citoscheletul de actina al celulelor adiacente.
Functiile jonctiunilor de ocluzie sunt: mentinerea adeziunii intercelulare, mentinerea
polaritatii celulelor prin prevenirea difuziei laterale a proteinelor integrale de membrana intre zona
apicala si cea bazala sau zonele laterale, permitand mentinerea functiilor specifice ale fiecarei
suprafete celulare: de exemplu endocitoza mediata de receptor pe suprafata apicala si exocitoza pe
suprafata bazolaterala (transportul transcelular) sau antiportul Na/ glucoza la nivelul celulelor
epiteliului intestinal. O alta functie este de prevenire a trecerii moleculelor sau ionilor prin spatiile
intercelulare. Ionii sau moleculele trebuie sa patrunda doar in celule prin difuzie sau transport
activ. Aceasta functie exercita control asupra transportului selectiv al particulelor, fiind
nepermisiv pentru unele, ca in cazul barierei hemato-encefalice, insa mecanismul de control nu
este cunoscut, poate sa se datoreze unor brese aparute prin mici discontinuitati structurale sau prin
pori multipli. In functie de permisivitatea fata de moleculele de apa si solutii, epiteliile care contin
astfel de jonctiuni se clasifica in epitelii impermeabile sau permeabile.

3.3.3. Jonctiunile de comunicare se numesc si jonctiuni permeabile (,,gap jonctions").

Conecteaza direct citoplasma a doua celule si permit trecerea ionilor si moleculelor intre celule. O
astfel de jonctiune este formata din 2 conexoni sau hemicanale care strabat spatiul intercelular.
Conexonii sunt formati din homo sau heterodimeri de conexina-proteina constitutiva. La nivelul
jonctiunilor de comunicare, spatiul intercelular este de 4 nm si unitatile conexonilor apartinand
celor 2 celule adiacente sunt aliniate. Jonctiunile formate din doua hemicanale identice sunt
denumite homotipice, iar cele formate din hemicanale diferite sunt heterotipice. Hemicanalele
formate din conexine identice sunt homodimerice, cele formate din cenexine diferite sunt
heterodimerice. Compozitia chimica influenteaza functiile acestor canale, care sunt:
▫ de comunicare electrica intre celule, diferitele subunitati de conexina pot impartasi diferite
conductante electrice
▫ de comunicare chimica intre celule, prin transportul meleculelor mici, cum sunt mesagerii
secundari (IP3, Ca2+), diferitele subunitati de conexina pot rezenta selectivitate diferita pentru
anumite molecule mici. Desi diferitele conexine determina dimensiuni diferite ale porilor, cu
selectivitate electrica diferita, toate aceste canale permit in general trecerea moleculelor mai mici
sau egale cu 1000 Da. Nu este permisa trecerea macromoleculelor: proteine, acizi nucleici.
▫ asigura controlul transportului moleculelor prin spatiul intercelular, confera caracter ordonat,
inlatura posibilitatea ,,scurgerii" de molecule in acest apatiu.
Functiile mentionate asigura cuplarea electrica si metabolica a celulelor prin schimburi
electrice si chimice prin hemicanale si are implicatii in homeostazie.
Potentialul de actiune este raspandit in miocard de la celula la celula determinand
contractia ritmica a cordului. La nivelul anumitor sinapse din creier, jonctiunile de comunicare
permit transmiterea potentialului de actiune, intr-un interval mai scurt de timp decat cel necesar
neurotransmitatorilor. Defecte ale conexinelor ce compun jonctiunile la nivelul tesutului nervos
duc la degenerari ale substantei albe in maniera caracteristica unor afectiuni cum este boala
Pelizaeus-Merzbacher si scleroza multipla. Neuronii din retina sunt cuplati prin jonctiuni
permeabile care apar intre aceleasi tipuri de celule dar si intre celule diferite. In timpul
travaliului, jonctiunile permeabile dintre celulele musculaturii netede a uterului permit contractii
coordonate, puternice necesare expulziei fetale.
▫ functia de transport este dublata de o functie de adeziune a celulelor adiacente in timpul
dezvoltarii embrionare, cu implicatii in diferentiere, ex.: migrarea neuronala in neocortex.
Defectele genetice ale proteinelor structurale ale jonctiunilor permeabile sunt implicate in boli ale
pielii, deoarece acest tip de jonctiuni sunt puternic implicate in procesele de diferentiere si
proliferare ale acestor tesuturi.
▫ sunt supresori ai oncogenelor, s-a constatat exprimarea scazuta sau lipsa totala a acestor
proteine in celule tumorale cu pierderea controlului proliferarii. Defecte ale conexinelor sunt
implicate in cancerul mamar, renal, esofagian, etc.
Conexinele sunt exprimate in toate tipurile tisulare cu exceptia unor celule mobile cum
sunt hematiile si spermatozoizii

3.3.4. O alta categorie este adeziunea mediata de selectine ,,selected lectins", proteine de
adeziune celulara care leaga carbohidrati. In timpul raspunsului inflamator, stimuli ca histamina si
trombina determina mobilizarea P-selectinelor din interiorul celulelor, pe suprafata lor. In plus,
citokinele ca TNF-alpha stimuleaza exprimarea E-selectinelor si P-selectinelor aditionale,
cateva ore mai tarziu. Domeniul distal ,,lectin-like" al selectinelor leaga grupuri carbohidrat
prezente in molecula glicoproteinelor cum este glicoproteina PSGL-1 din membrana leucocitelor,
care favorizeaza patrunderea acestor celule la situsul infectiei. Neutrofilele si eozinofilele se leaga
de E-selectine.
1.IgSF(superfamilia imunoglobulinelor) N-CAM ,,Neural Cell Adhesion Molecule
- Ca2+independente proteina zero a mielinei ·
ICAM1,5 ,,Intercellular adhesion molecules" ·
VCAM-1 ,,Vascular cell adhesion molecules" ·
PE-CAM molecule de adeziune plachetare/
endoteliale·
L1-CAM molecule de adeziune din neuroni, intervin in
 diferentierea si dezv. SN
CD2 de pe suprafata LT sau NK intervin in
interactiunea cu alte molecule de adeziune
(LFA3/CD58) de pe suprafata Mf
SIGLEC ,,sialic acid binding Ig-like lectins" de pe
suprafata Mf., LB
Familia CTX ex.: JAM ,,junctional adhesion molecule
B" in jonctiunile impermeabile ale cel. endoteliale
ESAM ,,endothelial cell selective adhesion molecules"
Integrina β-2( CD18) este subunitatea β a 3 structuri:
2. Integrinele sunt receptori care mediaza adeziunea
1.LFA-1 ,,Lymphocyte function-associated antigen"-
dintre o celula si alte celule sau matricea extracelulara
molecule de adeziune ale LT , LB , Mf, neutrofilelor
apartinand tesuturilor din jurul ei. Au rol important
la cel.
in prezentatoare de Ag, are loc recrutarea lor la
semnalizarea celulara si definesc forma celulelor,situsul infectiei.
mobilitatea, regleaza ciclul celular 2.Integrina alphaXbeta2- receptor de complement.
-Ca2+independente 3.Antigenul 1 al macrofagelor- receptor de pe
suprafata Mf care recunosc componenta C3b a
complementului legata de suprafata cel. straine,
declanseaza fagocitarea acestor cel.
VLA1-6 molecule de adeziune celula-celula si de
integrare a EMC cu citoscheletul
Glicoproteina IIb/IIIa sunt receptori pentru fibrinogen
ai plachetelor, intervin in activarea plachetara
3. Caderinele sunt o clasa majora de proteine Desmogleina
de (DSG1, DSG2, DSG3, DSG4) au rol in
membrana cu rol proeminent in adeziunea celulara, formarea desmosomilor
reglarea organizarii tisulare si morfogeneza. Desmocolina (DSC1, DSC2, DSC3) ·
Mediaza adeziunea monotipica celula-celula T-caderina
dar si ·
adeziunea heterotipica intre diferite tipuri de caderine
Protocaderina ·
este posibila. Actioneaza atat ca receptor catCDH1 si ca E-caderina (epiteliala)
ligand. Sunt responsabile pentru adeziunea selectiva
CDH2 N-caderina (neurala)
celula-celula care este necesara pentru a repartiza
CDH3 P-caderina (din placenta)
diferitele tipuri celulare in pozitia corecta in timpul
CDH4 R-caderina (din retina)
dezvoltarii. Caderinele tind sa se concentreze CDH5pe VE-caderina (vasculara endoteliala)
suprafata celulara la nivelul jonctiunilor celula-celula,
CDH6 K-caderina (renala)
fiind structural asociate filamentelor de actina. CDH8 CDH9(T1) CDH10(T2)
Domeniul citoplasmic este asociat cu proteine CDH11 OB-Caderina (osteoblastica) CDH12
citoplasmice denumite catenine. Deletia domeniuluiCDH13 T-caderin - H-caderinA (inima)
citoplasmic distruge aceste interactiuni si functia
CDH15 - M-caderina (miotubuli)
caderinelor.Functia caderinelor ca receptori
CDH16 - KSP-caderina
membranari este de a receptiona semnale externeCDH17si de - LI caderina (ficat-intestin)
a le traduce in semnale interne prin activarea CDH18 - caderina 18, tip 2
GTPazelor si caii beta-catenin/Wnt rezultand CDH19 o - caderina 19, tip 2
reorganizare dinamica a citoscheletului si schimbari
CDH20 - caderina 20, tip 2
fenotipice. CDH23 - caderina 23, (epitelii neurosenzoriale
- Ca2+dependente
4.Selectinele sunt o familie de molecule de adeziune
E-selectina (endoteliala)
heterofile care leaga carbohidrati fucozilati, L-selectina
de (leucocitara)
exemplu mucine. Cel mai bine reprezentat P-selectina
ligand (plachetara)
pentru cele trei selectine este P-selectin glicoprotein
ligand-1 (PSGL-1), care este o glicoproteina tip
mucina exprimata in toate celulele albe ale sangelui.
- Ca2+dependente