În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Amin

Iubiți credincioși

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXX-a după Rusalii a fost rânduită de Biserică spre a se citi în
această perioadă a Postului Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ea este un îndemn la milostenie,
la ajutorarea celor săraci. Sfântul Evanghelist Luca ne pune în față problema bogăției ca obstacol în
calea mântuirii și a desăvârșirii vieții creștine.Evanghelia propusă spre meditaţie astăzi este cea
a Dregătorului bogat, potrivit Sfântului Evanghelist Luca, sau a Tânărului bogat, potrivit textului
paralel de la Sfântul Evanghelist Matei (19,16-26).Auzind de Mântuitorul, tânărul căuta să stea de
vorbă cu El, poate că în nădejdea de a găsi în învăţătura Lui vreo îndreptăţire pentru dispoziţiile
strâmbe din taina sufletului său.Spre deosebire de Matei, Evanghelistul Marcu mai are ceva în plus,
căci zice: „A alergat la El, a căzut în genunchi înaintea Lui și L-a întrebat: «Bunule Învățător, ce să fac
ca să moștenesc viața veșnică?»” Întâlnirea a avut loc pe un drum în Iudeea, după frumoasa întâmplare
cu pruncii aduşi la Iisus, când Domnul le-a poruncit ucenicilor: Lăsaţi copiii să vină la Mine… căci
Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia (Luca 18, 16). Binecuvântându-i pe copii, a adăugat că
cine nu va primi împărăţia cu credinţă şi bucurie copilărească, nu va intra întrînsa. Arătând că astfel de
prunci nevinovaţi sunt locuitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu, Domnul a pornit mai departe pe drumurile
Iudeii. Un bogat, aşadar, vine la Mântuitorul Hristos şi-I pune o întrebare lăudabilă, o întrebare care ar
trebui să ne preocupe permanent şi pe noi: „ce să fac să moştenesc viaţa de veci?”Aşadar, un om
evlavios care a venit cu gând curat la Mântuitorul Iisus Hristos, şi care, tânăr fiind, a întrebat: “Ce să
fac pentru a moşteni viaţa veşnică?”. Evanghelia după Sfântul Marcu ne spune că Iisus l-a privit cu
drag pe acest tânăr pentru că a pus întrebarea cea mai serioasă a vieţii omului pe pământ: “Învăţătorule
bun ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?(Luca 18, 18).L-a numit pe Domnul „Învăţătorule bun“, dar
îl considera un învăţător de lege oarecare. De aceea, Mântuitorul l-a întrebat: „De ce Mă numeşti bun?
Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu“, iar acela nu a ripostat, să fi zis: „Dar, Doamne, eu asta am
vrut să spun, că eşti Dumnezeu şi de aceea Te întreb…” Nu ştia, aşadar, cu Cine vorbeşte.Vedeți,
fraților, că acest tânăr a venit cu mare evlavie înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos să-I ceară un
sfat:Când a pus întrebarea: “Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”, i s-a cerut să spună cum a pus în
practică Sfânta Scriptură, în care se spune: „să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu fii martor
mincinos, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama taˮ. Auzind acestea, el a răspuns Mântuitorului Iisus
Hristos: “Toate acestea le-am păzit din tinereţe”, şi atunci Mântuitorul Iisus Hristos, cunoscătorul de
inimi, Care ştia că acest tânăr este virtuos şi evlavios, îi spune: “Ceva îţi mai lipseşte! Du-te, vinde
averea ta şi împarte banii săracilor şi vei avea comoară în ceruri, ş-apoi vin-o şi-Mi urmează Mie”.
(Luca 18, 22).Sfântul Luca ne spune că, deși era tânăr, acesta făcea parte din elita socială a iudeilor.
Acest evanghelist ne mai dă un amănunt extrem de important, și anume acela că Iisus „l-a privit cu
drag”. Evident nu pentru că știa bine poruncile sau măcar o parte dintre ele, ci pentru că se străduia să
le și pună în practică. Este primul caz în care cineva Îi cere Domnului cu totul altceva decât redarea
sănătății, învierea vreunui prieten sau a vreunui membru al familiei ori vreo poziție socială de seamă,
ca în cazul fiilor lui Zevedeu.La acest sfat al Mântuitorului Iisus Hristos, tânărul bogat s-a întristat
pentru că era foarte bogat şi nu ducea lipsă de nimic, dar totuşi, bogăţiile trecătoare nu-i aduceau toată
mulţumirea în suflet şi căuta ceva mai mult decât oferă lumea aceasta trecătoare, materială.; şi a plecat
îngândurat, a plecat întristat pentru că n-a putut să ia o hotărâre potrivit sfatului pe care l-a primit.El n-a
înţeles, astfel, că şi viaţa veşnică îşi are bogăţiile ei şi că această bogăţie este bucuria comorilor
cunoaşterii şi dragostei lui Dumnezeu, bucuria vieţii fără de moarte, unde înţelegerea, mila şi pacea
sunt desăvârşite.Iar cei care au fost prezenți acolo, mai ales ucenicii lui Iisus, au văzut cât de greu era
pentru bogat să urmeze sfatul lui Iisus în momentul acela, mai ales după ce Mântuitorul le-a zis: ‘Mai
lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu‘ (Luca
18, 25). Cămila aceasta poate fi înțeleasă în mod simbolic sau metaforic. În Ierusalim era o poartă
numită Urechile Acului pentru că era foarte strâmtă. Prin acea poartă, o cămilă putea trece doar în
genunchi, deci, dacă se apleca, se micșora, se smerea. Indiferent de interpretarea
simbolică, Mântuitorul vrea să ne arate dificultatea pe care o are omul bogat pentru a intra în
Împărăția cerurilor dacă nu devine smerit și milostiv.Totuși, Mântuitorul nu exclude posibilitatea
mântuirii acestui tânăr bogat căutător al vieții veșnice. La întrebarea ucenicilor Săi: ‘Și cine poate să se
mântuiască?‘ (Luca 18, 26), Mântuitorul răspunde: ‘Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu
putință la Dumnezeu‘ (Luca 18, 27). Acest răspuns a rămas pentru totdeauna cea mai mare mângâiere
şi o puternică încurajare pentru noi. El are ca temei un univers de necuprins, arătat de Sf. Evanghelist
Ioan într-o definiţie scurtă: "Dumnezeu este iubire" (Ioan 4, 8). Înţeleptul Gură-de-Aur lămureşte în
chip minunat: ucenicii nu se temeau pentru ei înşişi, ci pentru ceilalţi, printre care se aflau mulţi
bogaţi. De dragul altora s-au uimit ucenicii de înfricoşătoarele cuvinte ale lui Hristos. Domnul i-a
trimis în lume să mântuiască pe oameni. Dar ce să faci pentru atâta omenire bogată dacă e aproape cu
neputinţă să intre bogaţii în împărăţia lui Dumnezeu? Grija pentru oameni le apăsa sufletul şi de aceea
au întrebat: Dar cine poate să se mântuiască? De parcă ar fi fost ei mai milostivi decât Hristos! De
parcă ar fi avut ei mai multă dragoste de oameni decât Hristos!Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La
oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă. Domnul nu s-a uitat numai la
feţele lor, n-a privit doar în ochii lor ci chiar în adâncimile inimii lor – şi a citit în ele neştiinţa şi frica.
Nu cunoşteau încă puterea lui Dumnezeu, de aceea se temeau de lucrurile lui Dumnezeu. Ceea ce la
oameni nu se poate, se poate la Dumnezeu. Şi ce nu se poate la oameni? Sau, altfel spus, ce bine ar
putea face oamenii fără ajutorul lui Dumnezeu? Nici unul. Fără Dumnezeu nu se mântuiesc nici săracii
nici bogaţii. Fără Mine nu puteţi face nimic, a spus Domnul. Iar Apostolul Pavel, care murise sieşi şi
trăia în Hristos, a întărit aceste cuvinte spunând: Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte
(Filipeni 4, 13). Harul Duhului Sfânt poate să încălzească până şi inima celui mai bogat dintre bogaţi,
să o dezlege de avuţiile sale, să o dezlipească de pământ şi să o ridice în calea mântuirii. La Dumnezeu
toate sunt cu putinţă. Iisus îi spune dregătorului: ‘Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea
comoară în ceruri‘ (Luca 18, 22), comoara faptelor bune, comoara milosteniei. Averile nu se pierd
când din ele se face milostenie săracilor, ci se transferă de pe pământ la cer, în înțelesul că
milostenia transformă averile în lumina neînserată a faptelor bune, pe care omul o ia cu el în
suflet și se mută la cer, după moartea sau după despărțirea lui de lumea materială. Şi totuşi, nouă
credincioşilor, ni se adresează Iisus fiecăruia în parte: "Urmează Mie!" şi aceasta pentru că, după
credinţa noastră, omul are ceva sublim în el, ceva care îl face stăpânul lumii, ceva ce îl apropie de
îngeri: chipul lui Dumnezeu. Acest chip minunat, pe care Dumnezeu ni l-a dat şi pe care noi l-am
întinat cu păcatele noastre, acest chip strigă înlăuntru nostru ca şi tânărul din Evanghelia de astăzi:
Doamne, ce să fac pentru a moşteni viaţa de veci? Chipul acesta divin, care ne-a fost dăruit, ne este
cerut acum de Iisus, în această clipă a restituirii absolute.
Tânărul din Evanghelie n-a înţeles chemarea lui Iisus. N-a înţeles-o pentru că deşi sufletul lui, chipul
lui Dumnezeu din el, striga cu durere, după mântuire, ochii îi erau întunecaţi, ca ai orbului, de
dragostea pentru averea sa, şi această dragoste stârpise din sufletul său iubirea pentru aproapele.
Evanghelia ne arată că tânărul acesta evlavios şi virtuos, cu viaţa curată şi împlinitor al poruncilor
Vechiului Testament, totuşi nu era milostiv. Prin aceasta, evanghelia vrea să ne arate că nu e suficient
să nu facem rău cuiva, să nu furăm, să nu supărăm pe cineva, să nu nedreptăţim pe cineva, ci trebuie să
facem şi mult bine ca să ne mântuim. Trebuie să fim milostivi precum Tatăl Cel din Ceruri milostiv
este. Acest "om oarecare" din Evanghelie poate fi oricare dintre noi. Acest "om oarecare" este
credinciosul neliniştit, dinamic, care vrea ceva, vrea să se mântuiască. Este sufletul încărcat de
amărăciunea decepţiilor, care caută adăpostul darurilor lui Iisus.Întotdeauna omul a căutat pe
Dumnezeu şi a dorit să se apropie de El şi să aibă parte de viaţa cea veşnică, care este la Dumnezeu.
Potrivit Sfintei Tradiții, cuvintele tainice ale Mântuitorului Hristos: ‘cele ce sunt cu neputință la
oameni sunt cu putință la Dumnezeu‘ s-au adeverit în viața acestui tânăr, întrucât el era sincer în
căutarea sa spirituală. Dar îi era greu să se schimbe imediat. Se spune că el a avut nevoie de un an ca să
lupte cu propriul său egoism, pentru a împlini sfatul Mântuitorului Hristos. Deci, după o luptă
interioară duhovnicească în care, desigur, a cerut ajutorul lui Dumnezeu, tânărul bogat a renunțat la
averi, le-a vândut, le-a împărțit săracilor, a devenit unul din ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos, iar
mai târziu a ajuns episcop în Asia Mică. Așadar, Hristos Domnul a prevăzut această schimbare sau
convertire a tânărului bogat. De aceea, a zis că cele ce sunt cu neputință la oameni, când ei se luptă
singuri, sunt cu putință la Dumnezeu, Care îi scoate pe oameni din singurătate, îi ridică din patimi, îi
luminează, îi ajută și îi mântuiește, adică îi unește cu El și le dăruiește viață veșnică.

Iubiți credincioși

Noi nu luăm cu noi averile materiale după moarte, după despărţirea sufletului de trup şi de tot ceea ce
este material în lumea aceasta, dar luăm cu noi în suflet, pentru eternitate, lumina faptelor bune. Când
am făcut o milostenie se luminează sufletul nostru pentru că se luminează în primul rând sufletul celui
care a primit milostenia noastră ca pe un dar de la Dumnezeu, iar Dumnezeu a folosit mâinile noastre
ca să ajute pe cel nevoiaş. Şi în felul acesta, o faptă bună s-a transformat în sufletul nostru într-o
calitate, numită bunătate. Cel ce săvârşeşte des fapte bune, cu timpul devine bun. Nu cel care o singură
dată a făcut o faptă bună în viaţa lui este numit bun, ci cel care face binele des este considerat de
Dumnezeu şi de oameni ca un binefăcător, ca un om bun. Şi la sufletul bun priveşte Dumnezeu când
trecem din viaţa aceasta la viaţa veşnică. Citeşte în suflete într-o clipită, câtă lumină am adunat în
sufletul nostru; lumină prin rugăciune, lumină prin pocăinţă, lumină prin citirea şi ascultarea cuvântului
lui Dumnezeu, dar şi lumină prin milostenie.

Acestea sunt comorile din ceruri, netrecătoare, lumina sufletului. Oamenii vor fi diferiţi ca luminătorii
cerului, spune Sfânta Scriptură; potrivit luminii adunate în suflet, adunate, cum am spus, prin
rugăciune, dar şi prin fapte bune.

Evanghelia de astăzi ne arată că orice om credincios trebuie să fie şi milostiv, pentru că Tatăl nostru
Cel din Ceruri milostiv este. De aceea s-a spus că Împărăţia lui Dumnezeu se poate lua numai prin
milostenie, când suntem milostivi. De ce? Pentru că Dumnezeu cel milostiv se recunoaşte în cei
milostivi, şi cei milostivi îl înţeleg şi îl iubesc pe El şi se pot apropia de El în bucuria şi slava iubirii
preamilostive a Preasfântei Treimi.

Este timpul postului. Să ne umplem sufletele de lumina faptele bune, fie ele materiale, fie ele spirituale
ca să putem avea comoara în ceruri şi pentru a împlini îndemnul Mântuitorului: “Vino de-Mi urmează
Mie!”.

Am venit la Tine, Doamne, ca omul din Evanghelie. Doamne, ajută-mă să nu plec întristat.
Suntem în faţa sfintelor sărbători ale Crăciunului. Ne apropiem şi de sfârşitul unui an de viaţă. Ce
avem de spus lui Iisus? Ştiu că mulţi dintre cei ce ne-am rugat azi, aici, am încercat urcuşul spre mai
bine, am încercat izbăvirea şi găsirea uşii împărăţiei lui Dumnezeu spre desăvârşire, însă nu toţi am
reuşit.
N-am reuşit pentru că am pornit singuri la drum, fără Hristos.
N-am renunţat la falsele lumini ale pământului în schimbul luminii lui Hristos, Domnul nostru. Am
rămas prinşi pe mai departe de unele fapte păcătoase care ne gonesc pe drumul ce duce spre roşcovele
fiului rătăcit.
Dar o dată cu naşterea Sa, Mântuitorul ne pregăteşte şi renaşterea noastră, netezându-ne drumul
spre mântuire. Alături de scutecele Betleemului, ni se pregăteşte şi haina noastră pe care o vom
îmbrăca atunci când vom merge în faţa lui Iisus. E haina căinţei, ţesută din urzeala părerii de rău şi
beteala făgăduinţelor bune: Bine eşti cuvântat, Doamne, învaţă-ne pe noi poruncile Tale. Învredniceşte-
ne pe noi să te iubim şi să împlinim poruncile Tale. Învaţă-ne pe noi să facem pururea voia Ta!
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să înțelegem din Evanghelia de astăzi că, deși adesea este greu, ne putem
totuși schimba felul nostru de a fi, de a gândi și de a făptui, iar aceasta este cu putință dacă Îl chemăm
pe Dumnezeu în ajutor. Să-L chemăm, așadar, pe El în rugăciune cât mai deasă, mai ales acum în
această perioadă a Postului Nașterii Domnului, pentru înnoirea vieții noastre. Iar pe lângă evlavie și
viață virtuoasă, să adăugăm și multă milostenie, prin cuvântul bun și prin fapta bună, spre slava
Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire. Amin!