1. Care din urmatoarele antibiotice sunt potrivite pentru tratarea Escherichia coli?

A. Cefuroxima
B. Amoxicilina
C. Co-amoxiclav
D. Ampicilina
E. Ciprofloxacina
Escherichia coli este un bacil Gram-negativ ce produce penicilinaze, dar care ramane sensibila la
numeroase antibiotice.
Rezistenta bacteriana la antibiotic este o problema majora si, acolo unde este posibil, sensibilitatile
trebuie verificate inainte de a incepe tratamentul empiric al infectiilor.
Ampicilina si Amoxicilina sunt antibiotic cu spectru larg, active impotriva microorganismelor Gram
pozitive si Gram negative ce nu produc beta-lactamaze. Acestea sunt inactivate de penicilinaze si,
deoarece, pana la 50% dintre tulpinile de Escherichia coli sunt acum rezistente, ar fi o alegere
nepotrivita.
Co-amoxiclav este o combinative intre Amoxicilina si Acid clavulanic, care este un inhibitor de beta-
lactamaza. Astfel este activa impotriva bacteriilor producatoare de beta-lactamaze care sunt rezistente
la Amoxicilina, inclusive tulpinile de Escherichia coli.
Cefuroxima este o cefalosporina care este rezistenta la inactivarea de catre beta-lactamazele bacteriene
si, prin urmare, poate fi utilizata impotriva E. coli.
Ciprofloxacina are un substituient 6-fluor care confera o potenta antibacteriana sporita, atat impotriva
microorganismelor Gram pozitive, cat si Gram negative, inclusive E. coli.
R:AFAFA
2. Penicilinele:
A. O adevarata alergie la peniciline este frecventa
B. Au un spectru de actiune care este independent de lantul lateral beta-lactamic
C. Isi exercita actiunea prin combinarea cu o transpeptidaza
D. Pot fi inactivate de enzime care sunt plasmide codificate
E. Sunt bactericide
Penicilinele sunt in general bactericide si isi exercita efectul prin combinarea cu, si prin inhibarea
transpeptidazei care leaga peptidoglicanul din peretele celular al bacteriilor. Acest lucru slabeste
peretele celular si permite liza celulara sub influenta unui gradient osmotic.
Rezistenta pe scara larga la Peniciline se datoreaza enzimelor beta-lactamaze care sparg inelul beta-
lactamic si inactiveaza medicamentul. Enzima beta-lactamaza este adesea codificata in plasmida
bacteriana. Plasmida este ADN bacterian(separat de cromozomul principal) care poate fi translocat de la
bacterie la bacterie si din acest motiv poate fi transferata si rezistenta. Desi penicilinele au spectre de
actiune similar, spectrele lor specifice pot fi modificate prin modificarea lantului lateral beta-lactamic.
Adevarata alergie la peniciline este rara, cu frecventa estimata a anafilaxiei la 1-5 la 10000 cazuri de
terapie cu penicilina.
R:FFAAA
3. Un pacient de 35 de ani se prezinta la interventie chirurgicala cu peritonita secundara apendicitei
acute. Chirurgul vă cere să administrați o doză de metronidazol. Care dintre următoarele
mecanisme explică cel mai bine acțiunea antibiotică a metronidazolului?
A. Interferează cu sinteza peretelui celular bacterian
B. Interferează cu sinteza ADN-ului bacterian
 C. Interferează cu metabolismul energiei bacteriene
D. Interferează cu sinteza proteinelor bacteriene
E. Interferează cu sinteza ARN bacteriană
Metronidazolul este un derivat de nitroimidazol utilizat pentru tratamentul infecțiilor bacteriene și
protozoare anaerobe. Este un antibiotic citotoxic. Este un promedicament care difuzează ușor peste
peretele celular al microorganismelor, unde se reduce și promovează formarea de radicali liberi. Acești
compuși se leagă covalent la ADN-ul celulei gazdă, rezultând destabilizarea helixului de aminoacizi.
Inhibarea rezultată a sintezei acidului nucleic duce la moartea celulelor.
Principalele mecanisme ale acțiunii antibacteriene includ interferența cu:
-Sinteza peretelui celular (peptidoglican):
 Peniciline
 Cefalosporine
 Vancomicina
-Integritatea membranei celulare:
 Polimixina B
-Sinteza acidului nucleic:
 Fluorochinolone
-Calea metabolică (biosinteza folaților):
 Sulfonamide
 Trimetoprim
-Sinteza proteinei:
 Aminoglicozide
 Tetracicline
 Eritromicină/Clindamicină
 Cloramfenicol.
R: FAFFF
4. Următoarele sunt adevărate sau false în ceea ce privește Metronidazolul?
A. 80% dintr-o doză este absorbită rectal
B. Provoacă neuropatie periferică
C. Este un inhibitor de dihidrofolat reductază
D. Este asociat cu o reacție asemănătoare disulfiramului
E. Doza trebuie ajustată în insuficiență hepatică
Metronidazolul este un medicament antimicrobian cu activitate ridicată împotriva microorganismelor
anaerobe.
Mecanismul de acțiune al Metronidazolului nu este pe deplin cunoscut, dar provoacă efecte citotoxice la
anaerobi printr-o reacție de reducere probabil prin derivatul hidroxilamină.
Calea rectală este o alternativă eficientă la calea intravenoasă atunci când administrarea orală nu este
posibilă. 59-94% dintr-o doză este absorbită rectal.
Insuficiență renală: Unele referințe terțiare recomandă reduceri ale dozei (de exemplu, 500 mg) o dată
la 12 ore la pacienții cu CrCl < 10 ml/min, totuși acest lucru este discutabil.
Insuficiență hepatică: reducerea dozei cu 50% pentru a evita acumularea medicamentului și posibila
toxicitate.
Este asociată cu o reacție asemănătoare disulfiramului cu alcoolul la unii pacienți și a fost raportat un
deces.
Metronidazolul poate provoca neuropatii periferice în primul rând cu doze mari de lungă durată la copii.
Acestea sunt de obicei deficite senzoriale ușoare care sunt reversibile.
R: AAFAA
5. În ceea ce privește antibioticele, următoarele afirmații sunt adevărate sau false?
A. Flucloxacilina este utilizată pentru a trata Staphylococcus aureus rezistent la meticilină
(MRSA)
B. Organismele Gram negative sunt în general susceptibile la Benzilpenicilină
C. Penicilina este activă împotriva membranei celulare bacteriene
D. Staphylococcus aureus colonizează nazofaningele în >20% din populația generală
E. Acțiunea antibacteriană a Trimetoprimului se datorează efectului său asupra ribozomilor
bacterieni
Penicilinele și alte antibiotice beta-lactamice acționează prin prevenirea legăturilor încrucișate în
peretele celular care înconjoară membrana celulară a bacteriilor Gram pozitive. Prin urmare,
organismele Gram negative sunt de obicei rezistente la antibioticele beta-lactamice, deși penicilinele cu
spectru larg au o anumită eficacitate împotriva organismelor Gram negative.
Colonizarea cu Staphylococcus aureus este observată la 20-30% din populație. Staphylococcus aureus
rezistent la Meticilină (MRSA) este rezistent la Flucloxacilină.
Trimetoprimul inhibă tetrahidrofolat reductaza.
R: FFFAF
6. Următoarele antibiotice inhibă sinteza proteinelor microbiene?
A. Ampicilină
B. Cloramfenicol
C. Gentamicină
D. Tetraciclină
E. Vancomicina
Acțiunea antibiotică poate fi clasificată în:
 Inhibarea sintezei proteinelor, de exemplu, tetracicline, macrolide, aminoglicozide,
cloramfenicol
 Inhibarea sintezei membranei celulare, de exemplu lincomicine
 Inhibarea formării ADN-ului, de exemplu,sulfonamide, trimetoprim, chinolone,metronidazolul
 Inhibarea sintezei peretelui celular, de exemplu, peniciline, vancomicina, cefalosporine.
R: FAAAF
7. Următoarele sunt adevărate pentru Ciprofloxacină?
A. În insuficiența renală nu este necesară reducerea dozei.
B. Este o 4-chinolonă fluorurată
C. Este eficient împotriva organismelor Gram negative
D. Este ineficient împotriva Bacillus anthracis
E. Poate fi administrat doar intravenous
Ciprofloxacina este o 4-chinolonă fluorurată care este bine absorbită pe cale orală, cu o bună
biodisponibilitate.
Are un spectru larg de activitate împotriva organismelor Gram negative, dar are o activitate moderată
împotriva organismelor Gram pozitive. Majoritatea organismelor anaerobe nu sunt susceptibile.
Antraxul inhalator, gastrointestinal și cutanat poate fi tratat inițial cu oricare dintre Ciprofloxacină sau
Doxiciclină.
În insuficiența renală moderată este necesara o reducere a dozei cu 50%.
R: FAAFF
8. Următoarele antibiotice sunt de obicei bactericide?
A. Amoxicilină
B. Clindamicina
C. Eritromicină
D. Gentamicină
E. Tetraciclină
Atât penicilinele, cât și aminoglicozidele (Amoxicilină și Gentamicina) sunt bactericide.
Eritromicina este de obicei bacteriostatică, dar poate fi bactericida în concentrații mari și împotriva
organismelor susceptibile.
Celelalte sunt bacteriostatice (Clindamicină și Tetraciclină).
R: AFFAF
9. Factori de virulență care acționează direct în bacteriile includ următoarele?
A. Beta lactamaze
B. Pili gonococici
C. Ig A-proteaze
D. Proteina M streptococică
E. Polizaharidele capsulare din Haemophilus influenzae
În ceea ce privește factorii de virulență:
 Pot fi exotoxine sau endotoxine (cum ar fi peretele celular al Haemophilus influenzae)
 Proteina M de pe unele bacterii previne fagocitoza
 Pili de pe gonococ le permit să adere la suprafata mucoasei
 Beta lactamaza sau penicilaminaza hidrolizează penicilina, dar nu au efect direct asupra
țesutului gazdă.
R: FAAAA
10. Un bărbat de 30 de ani este programat pentru o artroscopie a genunchiului sub anestezie
generală ca caz de zi. A avut un defect ventriculoseptal (VSD) reparat în copilărie. Este complet
asimptomatic și examinarea este normală. Nu are alergii cunoscute. Care ar fi profilaxia
antibiotică adecvată pentru procedură?
A. O doză de co-amoxiclav IV ca profilaxie cu antibiotice împotriva endocarditei infecțioase
B. O doză de cefuroxină IV și metronidazol IV ca antibiotic profilaxia împotriva infecțioase
endocardita
C. O doză de metronidazol IV ca profilaxie cu antibiotice împotriva endocarditei infecțioase
D. Fie o doză de co-amoxiclav IV, fie o doză de doză de cefuroxină IV și metronidazol IV ca
profilaxie cu antibiotice împotriva endocarditei infecțioase, dar și o a doua doză după
intervenție chirurgicală
E. Nu este necesară profilaxia cu antibiotice deoarece defectul este reparat și nicio dovadă
a beneficiului profilaxiei de rutină
Conform ghidului NICE privind profilaxia endocarditei infecțioase (CG64), profilaxia de rutină a
endocarditei infecțioase pentru pacienții cu orice defect cardiac (corectat sau necorectat) nu mai este
recomandată, deoarece nu există dovezi de beneficiu.
Profilaxia cu antibiotice este recomandată numai pacienților cu risc de endocardită infecțioasă, cum ar fi
pacienții care au suferit o înlocuire valvulară sau au avut antecedente de endocardită.
R: FFFFA
11. Un pacient de 45 de ani este programat pentru unele extractii dentare sub anestezie generala.
Vă anunță că are un suflu cardiac și la vizitele anterioare la dentist a primit întotdeauna
profilaxie cu antibiotice. Nu are alergii cunoscute. Care este cea mai potrivită abordare a
profilaxiei cu antibiotice pentru acest pacient?
A. Administrați o doză intravenoasă de antibiotic potrivit la inducție
B. Administrați o doză orală de antibiotic adecvat preoperator
C. Antibioticele profilactice sunt evitate pentru a preveni rezistența bacteriană
D. Antibioticele profilactice nu sunt necesare pentru acest pacient
E. Este necesară profilaxia pentru a acoperi organismele Gram +ve și Gram –ve
Institutul Național pentru Excelență în Sănătate și Îngrijire (NICE) a elaborat linii directoare privind
profilaxia endocarditei infecțioase (IE). Accentul s-a pus pe dezvoltarea unor orientări clare cu privire la
cele mai bune practici pentru profilaxia cu antibiotice la pacienții care suferă de proceduri stomatologice
și anumite proceduri intervenționale non-dentare. Pentru procedurile dentare și non-stomatologice, o
serie de studii au arătat o asociere inconsistentă între procedurile intervenționale recente și dezvoltarea
endocarditei infecțioase.
Profilaxia antibiotică împotriva endocarditei infecțioase nu este recomandată și nu este necesară pentru
următoarele:
 Pacienți supuși procedurilor stomatologice
 Pacienții care suferă proceduri la nivelul tractului gastrointestinal superior și inferior, tractului
genito-urinar (inclusiv proceduri urologice, ginecologice și obstetrice și naștere) și
 Pacienții supuși procedurilor la nivelul tractului respirator superior și inferior (inclusiv proceduri
la ureche, nas și gât și bronhoscopie).
Utilizarea fără discernământ a antibioticelor profilactice are potențialul de a crește incidența rezistenței
la antibiotice, dar nu este motivul principal pentru evitarea utilizării lor în aceste circumstanțe.
Cu toate acestea, orice pacient care prezintă risc de a dezvolta EI trebuie investigat și tratat prompt
pentru a reduce riscul de apariție a endocarditei. Pacienții cu risc de a dezvolta EI includ cei cu:
 boală valvulară dobândită cu regurgitare sau stenoză
 înlocuirea anterioară a valvei
 boală cardiacă congenitală structural
 antecedente de IE, sau
 cardiomiopatie hipertropica.
Îndrumarea originală NICE a fost: „Profilaxia cu antibiotice împotriva endocarditei infecțioase nu este
recomandată persoanelor care urmează proceduri stomatologice, dar ulterior a fost schimbată în:
„Profilaxia cu antibiotice împotriva endocarditei infecțioase nu este recomandată de rutină pentru
persoanele supuse unor proceduri stomatologice (aceasta include pe cei cu risc moderat de a dezvolta
SBE).
Există, de asemenea, proceduri stomatologice cu risc ridicat și cele cu afecțiuni gingivale severe si acolo
ar fi potrivit.
Acest pacient ar putea să nu aibă o boală cardiacă structurală, dar în general administrarea de antibiotic
ar trebui să fie decisa de la caz la caz.
R:FFFAF
 12. Se gaseste o rezistenta ridicata la peniciline la urmatoarele bacterii?
A. Haemophilus influenzae
B. Neisseria meningitidis
C. Streptococi beta-hemolitici
D. Pseudomonas aeruginosa
E. Escherichia coli
Rezistenta la penicilina se datoreaza adesea productiei de penicilinaza si este o problema frecventa
cauzata de E. coli, Staphylococcus aureus si Enterobacter.
N. meningitidis este in general sensibila la peniciline si o rezistenta mai mica de 20% se gaseste la
speciile Pseudomonas si Haemophilus influenzae. Cu toate acestea, incidenta continua sa creasca.
Penicilinele cu spectru extins (numite si antipseudomonade) include atat carboxipenicilinele
(Carbenicilina si Ticarcilina), cat si ureidopeniciline (Piperacilina, Azlocilina si Mezlocilina) si au o
penetrabilitate mai mare in peretii celulari bacterieni decat penicilinele de generatie timpurie.
R: FFFFA
13. Este adevărat sau fals că efectele secundare ale antibioticelor includ următoarele?
A. Ciprofloxacină și convulsii
B. Eritromicina și decolorarea dentară
C. Gentamicină și ototoxicitate
D. Sulfadiazina și kernicterus
E. Tetraciclină și sindromul bebelușului gri
Gentamicina este un aminoglicozid și poate afecta nervul al VIII-lea cranian și rinichii.
Eritromicina nu este asociată cu decolorarea dentară, dar tetraciclinele pot provoca acest lucru și
trebuie evitate la copiii sub 8 ani, în sarcină și în alăptare.
Ciprofloxacina este o chinolonă care este antagonist ai GABA și poate provoca convulsii.
Sulfadiazina este o sulfonamidă, care înlocuiește bilirubina din proteinele plasmatice, crescând bilirubina
nelegată care se poate depune în creierul neonatal provocând kernicterus.
Cloramfenicolul poate provoca sindromul bebelușului gri (nu tetracicline), deoarece nou-născuții nu pot
metaboliza cloramfenicolul. Aceasta duce la acumularea rapidă care provoacă: paloare, distensie
abdominală, vărsături și colaps.
R: AFAAF
14. Următoarele afirmații sunt adevărate sau false despre tetracicline?
A. Este sigura în timpul sarcinii
B. Se leaga la subunitatea 50S
C. Nu pătrunde in macrofage
D. Inhiba transpeptidarea
E. Administrarea simultană de hidroxid de aluminiu împiedică absorbția acestuia.
Tetraciclinele sunt antibiotice cu spectru larg care pătrund în macrofage și sunt adesea medicamentele
de elecție pentru tratarea infecțiilor cauzate de organismele intracelulare.
Organismele sensibile acumulează medicamentul atât prin transport activ, cât și pasiv, de exemplu,
Chlamydia și Rickettsia.
Tetraciclinele se leagă de subunitatea 30S (nu 50S) a ribozomului bacterian și inhibă legarea aminoacil-
transfer-ARN.
Traspeptidarea este inhibată de Cloramfenicol.
Depunerea de tetracicline în oasele și dinții în perioada de creștere datorită legării calciului provoacă
decolorarea dentară (și hipoplazia dentară) și trebuie evitate la copiii sub 12 ani și la mamele însărcinate
sau care alăptează.
Hidroxidul de aluminiu, administrat simultan cu tetracicline orale, poate forma complexe care pot
împiedica absorbția acestuia.
Tetraciclinele pot crește slăbiciunea musculară în miastenia gravis și trebuie utilizate cu prudență la
pacienții cu insuficiență hepatică.
R: FFFFA
15. În ceea ce privește administrarea profilactică de rutină a antibioticelor și prevenirea endocarditei
infecțioase?
A. Cardiomiopatia hipertrofică este un factor de risc
B. O singură doză este de obicei suficientă
C. Nu este necesar în chirurgia gastrointestinală superioară
D. Trebuie administrat la inducerea anesteziei
E. Sunt necesare pentru prevenirea endocarditei infecțioase pentru pacienții care urmează
proceduri stomatologice
La adulți, trebuie administrată doza completă de antibiotic, cu excepția cazului în care există o
preocupare cu privire la excreția medicamentului, de exemplu, în insuficiența renală.
Doza unui antibiotic variază în funcție de o serie de factori, inclusiv vârsta, greutatea, funcția hepatică,
funcția renală și severitatea infecției.
Factorii de risc pentru endocardita bacteriană includ:
 boală valvulară dobândită cu stenoză sau regurgitare
 cardiomiopatie hipertropica
 endocardită infecțioasă anterioară
 boală cardiacă congenitală structurală, inclusiv afecțiuni structurale corectate chirurgical sau
paliate, dar excluzând defectul septului atrial izolat, defectul septului ventricular complet
reparat sau ductusul arteriosus permeabil reparat complet și dispozitivele de închidere care sunt
considerate a fi endotelizate
 înlocuirea valvei.
În procedurile care durează mai mult de patru ore, se recomandă o a doua doză de antibiotic. În caz
contrar, profilaxia cu antibiotice în doză unică este suficientă și eficientă în majoritatea situațiilor clinice.
Antibioticele trebuie administrate la un moment convenabil aproape de începerea intervenției
chirurgicale. Acest lucru poate fi preoperator sau peri-inducție, pentru a obține niveluri plasmatice
ridicate ale antibioticului înainte de umflarea turniquetului sau incizarea pielii.
Procedurile chirurgicale curate în care sunt implantate materiale sintetice necesită profilaxie cu
antibiotice.
Profilaxia antibiotică împotriva endocarditei infecțioase nu este recomandată persoanelor supuse
procedurilor stomatologice sau pentru persoanele supuse unor proceduri non-stomatologice în
următoarele locuri:
 Tractul gastrointestinal superior și inferior
 Tractul genito-urinar (aceasta include proceduri urologice, ginecologice și obstetrice și naștere)
 Căile respiratorii superioare și inferioare (aceasta include proceduri pentru urechi, nas și gât și
bronhoscopie)
R: AAAFF
 16. Care dintre următoarele afirmații descrie cea mai potrivită metodă de eliminare a
medicamentelor controlate neutilizate după administrarea unui anestezic?
A. Atât fiolele, cât și seringile trebuie golite de medicamente înainte de eliminare
B. Aruncarea medicamentelor într-o chiuvetă este adecvată numai cu un flux rapid de apă
C. Este o cerință legală ca un profesionist medical înregistrat să fie martor la eliminarea
medicamentelor într-un coș pentru obiecte ascuțite
D. Seringile, dar nu neapărat fiolele, trebuie golite de medicamente înainte de a fi aruncate
E. În cazul în care un recipient pentru obiecte ascuțite este utilizat pentru eliminarea
medicamentelor, nu este necesar ca acesta să includă un mediu absorbant
Atât fiolele, cât și seringile trebuie golite complet de medicamentele neutilizate înainte de a fi aruncate.
Medicamentele controlate ar trebui, în mod ideal, să fie aruncate într-un recipient cu un mediu
absorbant conceput pentru a le denatura, cu toate acestea, dacă se folosește o cutie pentru obiecte
ascuțite pentru eliminare, acestea ar trebui să încorporeze și un mediu absorbant.
Nu este o practică bună să aruncați seringile și fiolele parțial umplute în recipientele pentru obiecte
ascuțite. Nu există nicio cerință legală ca eliminarea să fie martoră. Numai din motive de mediu, nu este
adecvat să aruncați medicamentele neutilizate într-o chiuvetă.
R: AFFFF
17. Care din urmatoarele medicamente, atunc cand sunt administrate accidental intravenos unui
baiat de 5 ani, ar genera cea mai mare ingrijorare clinica?
A. Codeina 20 mg
B. Cefuroxima 400 mg
C. Ondansetron 2 mg
D. Paracetamol 400 mg
E. Gentamicina 40 mg
Mai intai trebuie sa calculam greutatea aproximativa a copilului. Exista o serie de formule care pot fi
folosite. Formula de la Pediatric Life Suport este acceptata:
Greutatea = ( Varsta + 4) x 2
Un copil de 5 ani cantereste aproximativ 18 kg.
Dozele adecvate ale medicamentelor mentionate mai sus sunt urmatoarele:
 Ondansetron – 0,1 mg/kg, dar 4 mg in doza unica = 1,8 mg.
 Gentamicina (o data pe zi) -5-7 mg/kg = 90 – 126 mg, iar dozele rmatoare se vor ajusta in functie
de concentratia plasmatica.
 Codeine ar trebui administrate oral in doza de 1 mg/kg si nu intravenous, deoarece
administrarea pe calea intravenoasa poate da nastere la hipotensiune arterial periculoasa,
despre care se crede ca se datoreaza eliberarii de histamine.
 Paracetamol – 15 mg/kg = 270 mg oral sau intravenous (uneori se dugereaza o doza de incarcare
de 20 mg/kg, adica 360 mg, care nu este cu mult mai mica decat doza data in optiunile de mai
sus).
 Cefuroxima – in functie de indicatie, doza minima initiala intravenoasa este de 20mg/kg = 360
mg (din nou, similar cu doza data in variantele de raspuns de mai sus)
R: AFFFF
18. In ceea ce priveste receptorii opioizi, urmatoarele afirmatii sunt adevarate sau false?
A. Legarea cu un agonist opioid creste conductanta potasiului
 B. Sunt structuri intracelulare
C. In maduva spinarii, receptorii kappa sunt localizati predominant in lamina IX
D. Contin intre 3500 si 4000 aminoacizi
E. Legarea cu un antagonist opioid inhiba canalele de calciu sensibile la tensiune
Receptorii opioizi sunt membri ai familiei largi de 7 receptori transmembranari(mai degraba decat
intracelulari), cuplati cu proteina G sensibile la toxina pertussis. Au fost caracterizate patru tipuri:
 Delta(DOR)
 Mu(MOR)
 Kappa(KOR)
 Orphan like-receptor(ORL-1)
Contin fiecare intre 372 si 400 aminoacizi si au greutati moleculare diferite.
Legarea agonistilor opioizi de receptori cauzeaza:
o Inhibarea adenil ciclazei(reducerea nivelurilor cAMP)
o O crestere a conductantei de potasiu(conductanta de rectificare interioara activata de proteina
G sau GIRK)
o Inhibarea canalelor de calciu voltaj-dependente
o O scadere a eliberarii transmitatorului(excitatorie si/sau inhibitorie)
Proteinkinaza C este de asemenea activata.
Receptorii opioizi sunt localizati in membranele plasmatice ale celulelor neuronale si celulelor non-
neuronale localizatein situsurile pre-, post- si extra-sinaptice.
Expresia receptorilor kappa(KOR) este mare in laminele I si II, si moderat in laminele III-VIII si X.
Receptorii delta(DOR) sunt predominant in lamina IX, cu o densitate mai mica in laminele III si VIII.
Receptorii Mu(MOR) sunt predominant localizati in laminele I si II, cu expresie moderata in laminele III-
VIII si X.
R: AFFFF
19. O femeie de 65 de ani a fost internată la Urgențe cu semne de toxicitate opioide. Ea a luat 60 mg
co-codamol la șase ore pentru durerea de cancer. Rata ei de filtrare glomerulară este măsurată
ca 30 ml/minut. Care dintre următorii metaboliți ai codeinei ar putea fi cauza principală a
semnelor ei clinice?
A. Codeină-6-glucuronid
B. Morfină
C. Morfină-3-glucuronid
D. Morfina-6-glucuronid
E. Norcodeina
Conversia Codeinei în norcodeină de către citocrom (CYP3A4) și în codeină-6 glucuronid prin
glucuronidare reprezintă de obicei 80% din clearance-ul codeinei, iar conversia Codeinei în Morfină de
către CYP2D6 reprezintă doar 10% din clearance-ul Codeinei.
Morfina este în continuare metabolizată în morfină 3-glucuronid și morfină-6-glucuronid. Morfina și
morfina-6-glucuronida au activitate opioidă. Se crede că morfina-6-glucuronida este de 45-360 de ori
mai puternică decât Morfina și este mult mai probabil să se acumuleze la pacienții cu insuficiență renală.
Glucuronidele sunt eliminate prin rinichi și sunt astfel susceptibile de acumulare în insuficiența renală.
Codeină-6-glucuronid, norcodeină și morfina-3 glucuronida nu au activitate opioida.
Excreția de Morfină nu este afectată semnificativ de insuficiența renală.
R: FFFAF
20. Următoarele sunt adevărate sau false în ceea ce privește Morfina?
A. Provoacă depresie miocardică direct
B. Are o afinitate mai mare pentru receptorul opioid decât Diamorfina
C. Crește producția de hormon antidiuretic
D. Este o fenilpiperidină
E. Poate provoca bronchospasm
Morfina nu provoacă depresie miocardică directă, deși poate provoca o bradicardie.
Hipotensiunea arterială asociată cu utilizarea sa se datorează unei scăderi a rezistenței vasculare
sistemice (SVR) care se datorează, în parte, eliberării de histamină. Eliberarea de histamină poate
provoca, de asemenea, bronhospasm.
Producția de hormon antidiuretic (ADH) este crescută și de Morfină.
Diamorfina nu are aproape nicio afinitate pentru receptorul opioid și este un promedicament al
Morfinei.
Fenilpiperidinele includ Petidina și Fentanilul, în timp ce Morfina este un fenantren.
R: FAAFA
21. Papaveretum conține următoarele?
A. Codeina
B. Morfină
C. Noscapine
D. Papaverină
E. Thebaine
Papaveretum este un preparat analgezic opioid care conține următorii alcaloizi de opiu:
 Morfina
 Codeină
 Papaverină
 Tebaina.
Este mai puțin puternic decât Morfina (20 mg de papaveretum fiind echivalent cu 12,5 mg de morfină) și
are mai multe efecte sedative. Noscapina (narcotina) este asociată cu poliploidia fetală și a fost
eliminată din preparat.
Papaveretum conține, de asemenea, mai puțin de 1,5% tebaină, astfel încât unele texte nu menționează
prezența sa, de exemplu, BNF.
Papaverina are un efect relaxant asupra mușchiului neted vascular și este utilizată în gestionarea unei
injecții intra-arteriale de tiopentonă.
R: AAFAA
22. Un tânăr de 24 de ani este internat în unitatea de înaltă dependență în urma unei fixări externe a
unei fracturi de bazin suferită într-un accident rutier în cursul zilei. De asemenea, are fracturi
vertebrale L2/L4 stabile, dar nu are alte leziuni.
Se știe că este un consumator de droguri intravenoase în prezent cu 120 mg heroină pe zi. A fost
internat pentru observații postoperatorii și controlul durerii. Are paracetamol regulat și AINS
prescris. Care dintre următoarele este cel mai potrivit regim de durere postoperatorie?
A. Epidurală cu 20 ml 0,5% Bupivacaină și 2 mcg/ml Fentanil
B. Epidurală cu 20 ml 0,5% Bupivacaină și 2 mcg/ml Fentanil și morfină PCA
C. Metadonă orală titrată la efect
 D. PCA doar cu Morfină
E. PCA doar cu Morfină cu infuzie de fond
Acest pacient este probabil dependent și tolerant la opioide și, de asemenea, este probabil să
experimenteze dureri semnificative din cauza rănilor sale. Problema este de a oferi o ameliorare
adecvată a durerii de la un agonist opioid pur în combinație cu paracetamol obișnuit și AINS, dar în
același timp să se evite șansa unui sindrom de sevraj acut.
Sevrajul la opioide poate fi evitat prin administrarea unei doze de bază de opioid care să corespundă
utilizării obișnuite de opioide de către pacient, în plus față de opioidele necesare pentru a aborda nivelul
de durere experimentat. Acest lucru este cel mai bine gestionat prin împuternicirea pacientului să
utilizeze analgezia controlată de pacient (PCA). Viteza de perfuzie, doza de bolus și timpul de blocare pot
fi ajustate în consecință. Pacienții pot avea cerințe mari și imprevizibile de opioide. Utilizarea PCA ajută,
de asemenea, la evitarea confruntărilor personalului/pacient cu privire la doză și intervalul dintre doze.
Pentru fiecare 2,5 mg Heroină echivalentul pentru Morfină este de 3,3 mg. Pacientul are în mod normal
120 mg de Heroină pe 24 de ore. Doza echivalentă de Morfină este de 48 x 3,3 = 158 mg pe 24 de ore (6
mg/oră).
Atunci când pacienții sunt în remisie, opioidele epidurale sau spinale ar putea fi cea mai bună alegere, cu
condiția ca o doză sistemică de opioide să fie menținută pentru a evita sevrajul. Acest pacient prezintă
fracturi vertebrale lombare, ceea ce ar contraindica relativ această cale de analgezie.
Metadona orală titrată la răspuns nu ar fi cea mai bună alegere pentru durerea acută. Timpul său lung
de înjumătățire face dificilă titrarea și absorbția acestui medicament de către tractul gastrointestinal
variabilă.
R: FFFFA
23. Sunt adevărate sau false următoarele afirmații cu privire la metabolismul opioidelor?
A. Alfentanilul are metaboliți inactivi din punct de vedere farmacologic
B. Diamorfina nu este un promedicament
C. Morfina-3-glucuronida nu are activitate analgezică
D. Morfina-6-glucuronida este un antiantalgic
E. Metaboliții petidinei sunt excitatori pentru sistemul nervos central.
Morfina suferă un metabolism hepatic și extrahepatic (dezalchilare, oxidare și conjugare cu acid
glucuronic) pentru a produce aproximativ 75-85% morfin-3 glucuronid (M3G), care este în esență inactiv,
și 5-10% morfin-6-glucuronid (M6G), care are proprietăți analgezice (nu antalgice).
Deși M3G nu are proprietăți analgezice, la doze mari provoacă stimularea SNC (hiperalgezie și mioclonii)
nemediată prin receptorii opioizi.
M3G poate fi un antagonist, dar se crede ca este funcțional deoarece M3G nu se leagă de receptorii
opioizi.
Diamorfina (diacetilmorfina) este un promedicament și este metabolizat la morfină.
Norpetidina este un metabolit al petidinei, care este excitator pentru sistemul nervos central.
Metaboliții Alfentanilului sunt inactivi farmacologic.
R: AFAFA
24. Sunt adevărate sau false următoarele afirmații cu privire la opioide?
A. Dinorfina are o mare afinitate pentru receptorul kappa
B. Hormonul de stimulare a melanocitelor și ẞ-endorfina au același precursor
C. Opioidele cresc concentrația de calciu intracelular și hiperpolarizează celula
 D. Acțiunea celulară a opioidelor este mediată în principal prin inhibarea adenozinei
monofosfatului ciclic (AMPc)
E. Opioidele endogene sunt legate de acidul arahidonic.
Următoarele sunt toate derivate din prepro opiomelanocortina:
 Hormon de stimulare a melanocitelor
 B-endorfină
 Hormonul adrenocorticotrofic (ACTH)
 B-lipotropină și
 Met-encefalina
Preproenkefalina (numită și proenkefalina A) este precursorul met- și leu-encefalinei, în timp ce
preprodinorfina (proenkefalina B) este precursorul dinorfinei A, dinorfinei B și alfa și beta neoendorfinei.
Conține și secvența leu-encefalinei.
Dinorfina are o afinitate mare pentru receptorul kappa, în timp ce encefalina are cea mai mare afinitate
pentru receptorul delta.
Acțiunea opioidelor asupra celulei este mediată de proteinele G inhibitoare (Gi). S-a propus ca opioidele
să inhibe eliberarea neurotransmițătorului presinaptic prin inhibarea canalelor de calciu dependente de
tensiune. Afluxul redus de calciu în terminalul sinaptic rezultă din inhibarea adenilat-ciclazei (AC),
enzima care transformă adenozin trifosfat (ATP) în adenozin monofosfat ciclic (CAMP). De asemenea,
opioidele acționează indirect prin creșterea curentului K+ exterior, scurtând faza de repolarizare și, prin
urmare, durata potențialului de acțiune. Efectul net este de a reduce excitabilitatea celulelor.
Opioidele endogene sunt toate peptide și nu au legătură cu acidul arahidonic care este derivat dintr-un
lipid.
R:AAFAF
25. (A)Debutul acțiunii unui bolus de Alfentanil este mai rapid decât o doză echipotentă de Fentanil.
Care dintre următoarele afirmații explică cel mai bine această diferență?
A. Liposolubilitatea Fentanilului este mai mare decât a Alfentanilului
B. pKa Alfentanilului este mai mic decât al Fentanilului
C. Clearance-ul plasmatic al Fentanilului este mai mare decât cel al Alfentanilului
D. Legarea Alfentanilului de proteine este mai mare decât Fentanilul
E. Volumul de distribuție al Alfentanilului este mai mic decât al Fentanilului
Moleculele neionizate traversează membranele (adică bariera hematoencefalică) mai ușor decât
moleculele ionizate.
Alfentanilul și Fentanilul sunt baze slabe și, ca atare, raportul dintre moleculele ionizate și moleculele
neionizate depinde de pKa-ul compusului părinte în raport cu pH-ul fiziologic conform ecuației
Henderson-Hasselbalch.
 pKa-ul Alfentanilului este de 6,5
 pka-ul Fentanilului este 8,4
 La un pH de 7,4, 89% din Alfentanil este neionizat comparativ cu 9% Fentanil.
Prin urmare, debutul Alfentanilului este mai rapid decât al Fentanilului.
Compensarea acțiunii și timpul de înjumătățire terminal (T1/2) depind de relația dintre clearance-ul și
volumul de distribuție.
T1/2 (minute) CL (ml/min) Vd (L/kg)
Fentanil 190 1500 4
Alfentanil 100 240 0,53
  Fentanilul se leagă in proportie de 83% de proteinele plasmatice
 Alfentanilul se leagă in proportie de 90% de proteinele plasmatice.
Legarea mai mare a Alfentanilului de proteinele plasmatice are un efect asupra farmacocineticii sale.
Deoarece Alfentanilul are un raport scăzut de extracție hepatică (0,4), clearance-ul depinde de gradul de
legare la proteine, dar nu de debutul acțiunii.
R: FAFFF
26. În ceea ce privește Alfentanilul, următoarele afirmații sunt adevărate sau false?
A. Provoacă analgezie fără sedare
B. Are metaboliți activi
C. Are un volum mare de distribuție
D. Este mai puțin solubil în lipide decât Fentanilul
E. Relaxează sfincterul lui Oddi
Alfentanilul este un analgezic opioid fenilpiperidinic care are un debut rapid și o durată scurtă de
acțiune.
Alfentanilul este mai puțin solubil în lipide decât Fentanilul făcându-l mai puțin puternic. În consecință,
are un volum mic de distribuție, cuplat cu legare mare de proteinele plasmatice (92%).
Principalul efect secundar este depresia respiratorie și provoacă, de asemenea, sedare.
R: FFFAF
27. Următoarele afirmații compară Alfentanilul cu Fentanilul, care este adevărat și care este fals?
A. Alfentanilul are o acțiune mai lentă decât Fentanilul
B. Alfentanilul are un început de acțiune mai lent decât Fentanilul
C. Alfentanilul are un volum de distribuție mai mic decât Fentanilul
D. Alfentanilul este mai puțin solubil în lipide decât Fentanilul
E. Alfentanilul este mai puternic decât Fentanilul
Alfentanilul este mai puțin puternic decât Fentanilul din cauza solubilității sale mai scăzute în lipide și a
legăturii mai mari de proteine.
În comparație cu Fentanilul, debutul și compensarea acestuia sunt mai rapide datorită faptului că are un
pKa mai mic (adică este mai puțin ionizat la pH fiziologic) și are un volum de distribuție mai mic (datorită
legăturii mai mari de proteine).
R: FFAAF
28. Următoarele sunt adevărate atunci când comparăm Fentanil și Alfentanil?
A. Alfentanilul are un clearance mai mare (ml/kg/minut)
B. Alfentanilul are un volum de distribuție mai mare (L/kg)
C. Alfentanilul are un debut mai rapid datorită solubilității sale mai mari în lipide
D. Ambii sunt compuși de morfină acetilați
E. Fentanilul este mai puternic decât Alfentanilul
Fentanilul și Alfentanilul sunt compuși sintetici de fenilpiperidină. Fentanilul este de zece ori mai
puternic decât Alfentanilul.
Deși Fentanilul este mai solubil în lipide decât Alfentanilul, Alfentanilul are un debut mai rapid datorită
pKa mai scăzut. Deoarece ambii sunt compuși bazici, o proporție mai mare de Alfentanil este neionizată
și disponibilă pentru a traversa membranele.
Alfentanilul are un clearance mai mic decât Fentanilul, dar eliminarea sa este mai mare datorită
volumului său de distribuție mai mic.
R:FFFFA
29. Următoarele sunt adevărate sau false pentru opioide?
A. Alfentanilul are o solubilitate în lipide mai mare decât Fentanilul
B. Buprenorfina are o potență mai mare decât Morfina
C. Fentanilul este de 1000 de ori mai puternic decât Morfina
D. Morfina are o biodisponibilitate orală de 90%
E. Remifentanilul are un timp de înjumătățire sensibil la context de aproximativ 3 minute
Alfentanilul are o liposolubilitate mai mică decât Fentanilul. Cu toate acestea, are un pKa de 6,5 și, prin
urmare, la pH fiziologic (7,4), 89% din medicament există sub formă neionizată și, prin urmare, este ușor
disponibil pentru a traversa membranele plasmatice. Acest lucru este în comparație cu Fentanilul, care
are un pka de 8,4 și la pH fiziologic, doar 9% este neionizat și disponibil pentru a traversa membranele
plasmatice. Acest lucru explică debutul mai rapid al acțiunii Alfentanilului în comparație cu Fentanilul, în
ciuda faptului că are o solubilitate mai mică în lipide.
Buprenorfina este un agonist parțial opioid, totuși are o afinitate mai mare la receptorul MOP decât
Morfina (de aproximativ 30 de ori). Având în vedere că potența este o măsură a activității la receptor,
Buprenorfina are o activitate mai mare, deoarece are o afinitate mai mare, în ciuda faptului că este doar
un agonist parțial.
Fentanilul este de 100 de ori mai puternic decât Morfina. Potența este o măsură a activității
medicamentului la un receptor și definește cantitatea de medicament necesară pentru a produce un
anumit efect. Prin urmare, este necesară o concentrație mai mică de fentanil (micrograme) pentru a-și
produce efectul în comparație cu morfina (miligrame).
Biodisponibilitatea este fracția din doza administrată de medicament care intră în circulația sistemică
după administrarea pe o cale specificată. Morfina are o biodisponibilitate orală de 30% datorită
metabolismului hepatic de prim pasaj. Morfina este opioidul de referință cu care sunt comparați toate
celelalte.
Remifentanilul suferă un metabolism rapid de către esterazele plasmatice ușor disponibile. Durata sa de
acțiune este, prin urmare, legată de metabolism și nu de distribuție. Timpul de înjumătățire sensibil la
context sau timpul de înjumătățire sensibil la context este definit ca timpul necesar pentru ca
concentrația plasmatică a unui medicament să scadă la jumătate după ce o perfuzie concepută pentru a
menține o stare de echilibru (adică o concentrație plasmatică constantă) a fost oprită. „Contextul” este
durata perfuziei. Are o pauză sensibilă la context de 3 minute.
R: FAFFA
30. În ceea ce privește analgezicele opioide, sunt adevărate sau false următoarele afirmații?
A. Alfentanilul este mai puternic decât Fentanilul
B. Fentanilul are timp de injumatatireîn plasmă sensibil la context
C. Fentanilul este mai solubil în lipide decât Alfentanilul
D. Dozele mari provoacă adesea o tahicardie
E. Clearance-ul alfentanilului este redus in boala renala
Fentanilul este mai solubil în lipide decât Alfentanilul, dar are un debut mai lent al acțiunii, deoarece
este doar 9% unionizat în plasmă, în timp ce Alfentanilul este neionizat în proporție de 89%. Forma
ionizată a unui medicament este insolubilă în lipide, indiferent de solubilitatea în lipide a formei
neionizate.
Alfentanilul este metabolizat pe scară largă în ficat și clearance-ul său este afectat de boala hepatică, dar
clearance-ul său este aproape complet independent de funcția renală.
Fentanilul este mai puternic decât Alfentanilul, ceea ce se reflectă în dozele tipice intravenoase ale
medicamentelor (100 mcg de fentanil și 1 mg de alfentanil).
Încetarea acțiunii fentanilului se datorează redistribuirii.
Când se administrează doze mari de Fentanil, compartimentul lipidic al organismului va deveni saturat și
încetarea acțiunii se va datora metabolismului. Aceasta se referă la o perioadă de înjumătățire specifică
contextului, ca timpul de injumatatiredepinde de contextul în care este utilizat medicamentul (adică
doza sau durata perfuziei). Dozele mari de opioide duc de obicei la o bradicardie indusă central (nu la
tahicardie).
R:FAAFF
31. Următoarele sunt adevărate sau false în ceea ce privește Remifentanilul?
A. Acționează la majoritatea receptorilor opioizi
B. Nu eliberează histamina
C. Are un efect maxim la 30 de secunde
D. Este un derivat de anilidopiperidină
E. Deficitul de pseudo-colinesterază plasmatică prelungește clearance-ul
Remifentanilul este un derivat sintetic de anilidopiperidină, care este un agonist μ pur.
Efectul maxim este între unu și trei minute.
Este metabolizat de esterazele tisulare nespecifice, care nu sunt afectate de genetică, insuficiență
renală, insuficiență hepatică sau vârstă.
Are un timp de jumătate sensibil la context de trei până la cinci minute și nu se acumulează în țesuturi.
Nu este asociat cu eliberarea de histamină.
R: FAFAF
32. Un analgezic sintetic are următoarele caracteristici farmacologice:
 Este un agonist al receptorului μ-opioid (MOR) și este un inhibitor al recaptării noradrenalinei
 Nu inhibă recaptarea serotoninei
 Nu există metaboliți activi
Care dintre următoarele medicamente se potrivește cel mai bine acestei descrieri?
A. Buprenorfina
B. Morfină
C. Oxicodonă
D. Tapentadol
E. Tramadol
Tapentadol este un analgezic sintetic relativ nou care a fost introdus pentru tratamentul durerii acute și
cronice moderate până la severe. Este un opioid cu acțiune centrală, cu două mecanisme de acțiune,
inclusiv agonismul receptorului μ-opioid (MOP) și inhibarea recaptării norepinefrinei (NRI), producând
analgezie la nivel spinal și supraspinal.
Principala cale metabolică este conjugarea cu acidul glucuronic pentru a produce glucuronide. De
asemenea, este metabolizat în N desmetil tapentadol (2%) și hidroxi tapentadol (13%) de către
izoenzimele CYP2C9 și CYP 2C19. Toți metaboliții sunt inactivi.
Tramadolul este un promedicament care acționează prin inhibiția recaptarii noradrenalinei și
serotoninei, cu o componentă opioid slabă adăugat de metabolitul său O-desmetiltramadol. Principala
cale metabolică în ficat este prin N- şi O-demetilare şi ulterior conjugarea compuşilor O-demetilaţi.
Enzimele citocromului implicate sunt CYP2D6 și CYP3A4. Există 23 de metaboliți, dintre care unul, O-
desmetil tramadolul (M1) are o afinitate de 300 de ori mai mare a receptorului μ-opioid (MOP) în
comparație cu medicamentul părinte.
Morfina este în principal un agonist al receptorului μ-opioid (MOP), dar are și activitate la receptorul
peptidic opioid kappa (KOP), receptorul peptidic opioid delta (DOP) și receptorul peptidic FQ orfanin
nociceptin (NOP). Nu afectează recaptarea noradrenalinei. Principalul său metabolit morfina-6
glucuronid are o afinitate mult mai mare (de 100 de ori) pentru receptorul MOP în comparație cu
compusul de bază.
Buprenorfina este un agonist parțial (afinitate mare pentru, dar activitate intrinsecă scăzută) la
receptorul MOP. De asemenea, se crede că este un antagonist al receptorului KOP.
Oxicodona este un agonist semisintetic al receptorului MOP cu o activitate analgezică comparabilă cu
Morfina. Este metabolizat în principal în ficat de CYP3A4/5, care promovează N-demetilarea a
oxicodonei în noroxicodonă. Încă 19% din doza de oxicodonă suferă O-demetilare în ficat pentru a forma
oximorfonă un metabolit activ, reacție care este catalizată de CYP2D6.
R: FFFAF
33. O femeie de 25 de ani ia 100 mg Tramadol pe cale orală și se recoltează probe de urină pentru
următoarele opt ore. Probele de urină sunt supuse analizei prin cromatografie lichidă. Care
dintre următoarele substanțe măsurate ulterior are cea mai mare activitate analgezică?
A. Di-N-desmetil-tramadol
B. Mono-N-desmetil-tramadol
C. Mono-O-desmetil-tramadol
D. Clorhidrat de tramadol
E. Tri-N, O-desmetil-tramadol
Denumirea chimică a clorhidratului de Tramadol este (±)cis-2-[(dimetilamino)metil]-1-(clorhidrat de 3-
metoxifenil ciclohexanol).
Mecanism de acțiune:
 agonist al receptorului opioidμ
 inhibarea recaptarii norepinefrinei si serotoninei.
Activitatea opioidă a tramadolului derivă din legarea cu afinitate scăzută a compusului părinte la
receptorii opioizi μ și legarea cu afinitate mai mare a metabolitului M1.
La modelele animale, M1 este de până la 6 ori mai puternic decât Tramadolul în producerea de
analgezie și de 200 de ori mai puternic în legarea receptorilor opioizi μ. Contribuția la analgezia umană a
Tramadolului în raport cu M1 este necunoscută.
La om, principalele căi metabolice sunt N- și O-demetilarea (reacții de fază I) și conjugarea compușilor O-
demetilați (reacții de fază II).
Sunt cunoscuți unsprezece metaboliți, cinci rezultați prin reacții de fază I (M1 la M5) și șase prin reacții
de fază Il (glucuronide și sulfați ai M1, M4 și M5).
Cei cinci metaboliți de fază I sunt:
 Mono-O-desmetil-tramadol (M1)
 Mono-N-desmetil-tramadol (M2)
 Di-N-desmetil-tramadol (M3)
 Tri-N,O-desmetil-tramadol (M4) și
 Di-N,O-desmetil-tramadol (M5).
Optzeci și doi la sută din Tramadol este excretat nemodificat.
R:FFAFF
34. Poate Nalorfina să antagonizeze depresia respiratorie cauzată de următoarele?
A. Diamorfina
B. Diazepam
C. Pentazocină
D. Petidină
E. Tiopentonă
Nalorfina este un agonist-antagonist opioid care este la fel de puternic ca și Morfina ca analgezic, dar nu
este util din punct de vedere clinic datorită incidenței mari a disforiei.
Poate înlocui agoniştii opioizi din receptorii mu, ajutând la inversarea depresiei respiratorii.
Nu este eficient la inversarea depresiei sistemului respirator cauzată de barbiturice /benzodiazepine.
Pentazocina este, de asemenea, un antagonist agonist al opioidului.
R: AFFAF
35. Următorii sunt agonişti ai receptorilor opioizi?
A. Buprenorfina
B. Diamorfina
C. Naloxonă
D. Naltrexona
E. Pentazocină
Buprenorfina (este un agonist la receptorii MOP, dar antagonist la receptorii KOP).
Pentazocina (are un antagonist slab la receptorii MOP, dar agonist la receptorii KOP, aceştia din urmă
responsabil pentru acţiunea sa analgezică) sunt singurele medicamente enumerate care sunt agonişti ai
receptorilor opioizi.
Buprenorfina este un agonist parțial, în timp ce Pentazocina este un antagonist mixt.
Diamorfina (diacetil morfina) este un promedicament inactiv, care acționează prin derivații săi activi,
morfina și 6-0-acetilmorfina.
Naloxona și Naltrexona sunt antagoniști opioizi, iar prima are o durată de acțiune mult mai scurtă.
R: TFFFF
36. Sunt adevărate următoarele afirmații referitoare la canabinoizi?
A. 9-tetrahidrocannabinolul este inactiv farmacologic
B. Canabinoizii au un efect de economisire a opioidelor
C. Receptorii canabinoizi se găsesc în splină
D. Naloxona va bloca acțiunile antinociceptive ale canabinoizilor
E. Biodisponibilitatea canabinoizilor după ingestia orală este de 60%
Canabinoizii sunt derivati din rasina plantei Cannabis sativa. Cel mai activ constituent al rășinii este 9-
tetrahidrocannabinol, care este foarte solubil lipidic și are un volum mare de distribuție.
Biodisponibilitatea după ingestia orală este de 6% (nu 60%) și este metabolizată în compuși polari
solubili în apă înainte de a fi excretată prin rinichi.
Receptorii canabinoizi au fost identificați în sistemul nervos central și, de asemenea, în splină. Agonismul
la acești receptori de canabinoizi reduce amplitudinea curenților de calciu dependenti de tensiune, ceea
ce reduce excitabilitatea și eliberarea neurotransmițătorilor. Canabinoizii au, de asemenea, o acțiune
agonistă asupra receptorilor opioizi și s-a dovedit că exercită un efect de economisire a opioidelor în
durerea cronică.
Naloxona și alți antagoniști opioizi blochează acțiunile antinociceptive, dar nu și efectele
comportamentale. Producția de prostaglandine poate fi, de asemenea, redusă.
R: FAAAF
37. În ceea ce privește canabinoizii, sunt adevărate următoarele afirmații?
A. 9-tetrahidrocannabinolul este un promedicament
B. Biodisponibilitatea pe cale orală și ingerarea de fum variază intre 10 si 30%
C. Crește presiunea intraoculară
D. Inhiba sinteza eicosanoizilor
E. Acțiunile analgezice sunt antagonizate de naloxonă.
Canabinoizii sunt derivati din rășina de Cannabis sativa și 9-tetrahidrocannabinol (9 THC) este cel mai
important constituent activ farmacologic al acestuia (nu un promedicament).
Biodisponibilitatea sa după ingerare orală este între 10 și 20%, în timp ce prin inhalare 10-30% (aceasta
din urmă depinde de experiența fumătorului).
Naloxona și alți antagoniști ai receptorilor opioizi blochează acțiunile analgezice ale canabinoizilor.
Canabinoizii sintetici reduc inflamaţia indusă de acid arahidonic prin inhibare producția de eicosanoizi.
Canabinoizii scad presiunea intraoculară (nu cresc).
R: FAFAA
38. Este adevarat ca acesti agenti anestezici inhalatori au urmatoarele puncte de fierbere
aproximative?
A. Isofluran 38°C
B. Enfluran 56°C
C. Ciclopropan 33°C
D. Sevofluran 58°C
E. Desfluran 24°C
Punctele aproximative de fierbere ale diferitilor agenti volatiili sunt urmatoarele:
 Tricloroetilena 87°C
 Enflurane 56°C
 Cloroform 61°C
 Sevoflurane 58°C
 Halotane 50°C
 Isoflurane 48°C
 Desflurane 24°C
Ciclopropanul are un punct de fierbere de -33°C.
R: FAFAA
39. Este adevarat sau fals ca urmatoarele reprezinta procentul de vapori metabolizati?
A. Desfluran 0,2%
B. Enfluran 7%
C. Halotan 30%
D. Isofluran 3%
E. Sevofluran 2%
Metabolismul procentual aproximativ al agentilor volatili este urmatorul:
 Izofluranul 0,2%
 Halotan 20%
  Enfluran 2%
 Sevofluranul 3-6%
 Desfluran 0,02%
Metabolismul oxidativ in ficat prin sistemul citocromului P450 reprezinta cea mai mare parte, dar
metabolismul are loc si intr-o masura mai mica in rinichi, plamani si tractul gastrointestinal.
R: FFFFF
40. Un copil de 5 ani se prezinta pentru o interventie chirurgicala de zi sub anestezie generala. De
altfel, el este apt din punct de vedere medical si decideti sa faceti o inductie prin inhalare. Care
din urmatoarele este caracteristica cea mai importanta care determina alegerea acestor agenti
anestezici volatili?
A. Presiunea ridicata a vaporilor saturati a Desfluranului
B. Mirosul mai placut de Halotan
C. MAC scazut de Isofluran
D. Solubilitatea scazuta ulei:gaz a Desfluranului
E. Solubilitatea scazuta sange:gaz a Sevofluranului
Agentul volatil ideal pentru inductia inhalatorie pentru interventia chirurgicala de o zi ar trebui sa aiba
urmatoarele caracteristici:
 Miros placut si nu intepator
 Nu este iritant pentru caile respiratorii, adica nu induce tinerea respiratiei, tuse sau
laringospasm
 Debut rapid si compensare a actiunii
Caracteristica fizico-chimica a unui agent volatil care determina debutul si terminarea anesteziei este
coeficientul de partitie sange:gaz. Cu cat insolubilitatea unui agent in plasma este mai mare, cu atat
este mai mare rata de crestere a concentratiei alveolare.
Urmatoarele valori sunt coeficientele de partitie a gazelor din sange ale agentilor anestezici volatili
utilizati in mod obisnuit:
 Halotan: 2,3
 Isofluran: 1,4
 Sevofluran: 0.6
 Desfluran: 0,45
 Protoxidul de azot: 0,47
Halotanul are un miros placut, dar atingerea echilibrului lui este mai lent decat Sevofluranul.
Sevofluranul are, de asemenea, un miros placut si spre deosebire de Desfluran este mai putin probabil
sa provoace iritarea cailor respiratorii si tinerea respiratiei.
Masurile potentei/ solubilitatii in lipide cum ar fi coeficientul de partitie ulei:gaz si MAC nu influenteaza
alegerea agentului pentru inductia inhalatorie.
Presiunea saturata a vaporilor a unui agent este irelevanta in acest scenariu.
R: FFFFA
41. Care dintre următoarele afirmații sunt adevărate și care false referitoare la Halotan?
A. La presiunea atmosferică va fierbe la aproximativ 50°C
B. Are un MAC (concentrație alveolară minimă) de 1,15%
C. Nu are efect asupra vasoconstricției hipoxice pulmonare
D. Crește fluxul sanguin cerebral mai mult decât o cantitate echipotentă de Izofluran
 E. Sensibilizează miocardul la catecolamine
Halotanul provoacă mai puțină vasoconstricție cerebrală decât Izofluranul, ceea ce explică de ce
Izofluranul este popular în neuroanestezie.
Halotanul fierbe la 50°C și are o presiune a vaporilor saturați (SVP) de 32,3 kPa. SVP a Halotanului este
aproape acelasi cu al Izofluranului, iar acest lucru le poate permite să fie livrate folosind același
vaporizator, de exemplu, vaporizatorul miniatural Oxford.
Toți agenții volatili inhibă vasoconstricția pulmonara hipoxica, deci crește suntul.
Halotanul sensibilizează miocardul la catecolaminele circulante și acesta este unul dintre motivele
pentru care chirurgii întreabă de obicei anestezistul înainte de a infiltra anestezice locale care conțin
Epinefrină.
Concentrația alveolară minimă (MAC) a Halotanului este de 0,7% (nu 1,15%).
R: AFFAA
42. Halotanul are potențialul de a provoca hepatotoxicitate. Care dintre următorii factori de risc este
cel mai asociat cu dezvoltarea insuficienței hepatice fulminante în urma administrării de
Halotan?
A. Sex feminin
B. Predispozitie genetica
C. Expunere multiplă
D. Obezitatea
E. Antecedente de icter post-anestezic
Toate anestezicele volatile halogenate, in particular Halotan, pot cauza hepatotoxicitate.
Toate optiunile sunt factori de risc pentru hepatotoxicitate secundara Halotanului, dar cel mai mare
factor risc este expunerea anterioara la Halotan, in special daca este administrat din nou in urmatoarele
6 saptamani.
Alti factori de risc includ obezitatea, operatiile biliare, dependenta de droguri si operatiile prelungite.
Exista 2 forme de hepatotoxicitate:
 Tipul I : dupa anestezie, exista crestere tranzitorie a transaminazelor, fara evidenta clinica de
disfunctie hepatica. Se crede ca injuria se datoreaza metabolitilor Halotanului produsi prin
biotransformarea reductiva (anaeroba) in ficat. Acest lucru este autolimitat si aparea la 30% din
pacientii carora li se administreaza Halotan.
 Tipul II: este caracterizat prin necroza centrolobulara post-anestezica. Manifestarile clinice
include pirexia, icterul si enzime hepatice crescute. Halotanul sufera metabolism oxidativ la
metaboliti trifluoroacetil care se leaga de proteinele hepatice. Complexul de metaboliti proteici
este considerat, la indivizii predispusi, sa declanseze o reactive imunologica care are ca rezultat
leziuni celulare. Aproximativ 50% din pacienti mor din cauza insuficientei hepatice.
Halotanul este metabolizat prin oxidare ( citocrom P450) rezultand acid trifluoroacetic.
Calea reductiva produce:
 Radicali liberi intermediari si carbanioni reactivi
 Ioni de fluor liber
 Clorotrifloroacetat
 Clorodifluoroetilena
R: FFAFF
43. Care din urmatoarele afirmatii referitoare la Halotan sunt adevarate?
A. Ar trebui evitate anesteziile frecvente cu Halotan
 B. Hepatita dupa Halotan poate aparea pana la 28 zile dupa expunerea la Halotan
C. Anticorpii la antigenele modificate la Halotan se gasesc la 50% dintre pacientii cu hepatita la
Halotan
D. Ar trebui evitat la pacientii cu disfunctie hepatica preexistenta
E. Reduce presiunea intraoculara
Hepatita la Halotan poate duce la leziuni variind de la tulburari minore ale testelor functiei hepatice
pana la insuficienta hepatica fulminanta. A fost descrisa ca aparitia unei leziuni hepatice in decurs de 28
de zile de la expunerea la Halotan, atunci cand au fost excluse alte cauze cunoscute ale bolii hepatice.
75% dintre pacientii cu hepatita la Halotan au anticorpi care reactioneaza la antigenele modificate cu
Halotan. Halotanul trebuie evitat daca:
 Expunerea anterioara a avut loc in ultimele 3 luni
 Exista o reactie cunoscuta la Halotan
 Istoric familial de reactii adverse
 Boala hepatica preexistenta
Halotanul creste fluxul sanguin cerebral, dar reduce presiunea intraoculara.
R: AAFAA
44. Sunt adevărate următoarele afirmații referitoare la Halotan?
A. Crește debitul cardiac
B. Este anti-aritmică
C. Este asociat cu hepatita
D. Produce o bradicardie rezistentă la Atropină
E. Reduce fluxul sanguin din vena portă
Halotanul este un agent anestezic inhalator puternic, dar este un analgezic slab. Este negativ inotrop și
produce o bradicardie sensibilă la Atropină.
Halotanul determină o reducere a fluxului sanguin din vena portă, dar, spre deosebire de alți agenți
inhalatori, nu provoacă o creștere compensatorie a fluxului sanguin al arterei hepatice, ceea ce reduce,
prin urmare, livrarea de oxigen hepatic.
Există un risc crescut de aritmii, în special în asociere cu hipercapnia, care poate fi exacerbată de
sensibilitatea crescută a miocardului la catecolamine.
De asemenea, este rareori asociată cu o hepatită fulminantă, care tinde să fie mai răspândită la pacienții
care au avut expuneri multiple la Halotan.
R: FFAFA
45. In ceea ce priveste agentii anestezici volatili:
A. Potenta este descrisa de MAC-ul agentului anestezic volatil
B. Coeficientul de partitie sange:gaz determina viteza de debut al actiunii al agentului anestezic
C. Ipoteza Meyer-Overton sustine ca MAC este direct proportional cu coeficientul de partitie
ulei:gaz
D. Sevofluranul are un debut mai rapid decat Desfluranul
E. Desfluranul este mai putin potent decat Izofluranul
Cunoasterea factorilor care determina viteza de debut si potenta unui agent anestezic volatil sunt
esentiale. Concentratia alveolara minima este definita ca concentratia alveolara necesare pentru a
preveni miscarea la un stimul chirurgical standard la 50% din pacientii nepremedicati la o presiune de 1
atm.
Ipoteza Mayer-Overton afirma ca potenta (solubilitatea in lipide) este proportionala cu coeficientul de
partitie ulei:gaz. Relatia dintre coeficientul de partitie ulei:gaz si MAC este liniara, la un coeficient de
partitie ulei:gaz ridicat este echivalent cu un MAC scazut (potenta mai mare).
Coeficientul de partitie sange:gaz este o masura a solubilitatii unui agent anestezic in sange. Cu cat
solubilitatea este mai mica, cu atat este mai mare presiunea partiala pe care o exercita si cu atat
debutul este mai rapid.
Sevofluranul are un coeficient de partitie sange:gaz mai mare decat Desfluranul, deci are un debut mai
lent. Cu toate acestea, iritabilitatea Desfluranului la caile aeriene superioare impiedica utilizarea
acestuia la inducerea anesteziei.
R: AAFFA
46. În comparație cu Halotanul, Desfluranul are care dintre următoarele caracteristici?
A. Potenta mai mare
B. Punct de fierbere mai mare
C. Solubilitate crescută în sânge
D. Mai puțină iritabilitate a căilor respiratorii
E. Mai puțină biodegradare
Desfluranul, Halotanul și Izofluranul sunt metabolizați în ficat de către citocromul p450 în trifluoracetat,
despre care se crede că este responsabil pentru hepatotoxicitate printr-un mecanism imunologic care
implică formarea de trifluoracetil haptenă. Aproximativ 20% din halotan și 0,02% desfluran suferă
biotransformare hepatică.
Potența agenților anestezici inhalatori este măsurată folosind concentrația alveolară minimă (MAC).
MAC al Halotanului este de 0,74% comparativ cu 6,3% pentru desfluran. Potența poate fi comparată și
folosind coeficientul de partiție ulei:gaz (224 și 18,7 pentru Halotan și, respectiv, Desfluran).
Debutul de acțiune al agenților volatili depinde de coeficientul de partiție sânge:gaz. Cu cât este mai mic
coeficientul de partiție sânge:gaz și insolubil în sânge, cu atât mai rapid debutul și finalizarea acțiunii.
Coeficientul de gaze din sânge pentru Halotan este de 2,4 comparativ cu 0,42 pentru Desfluran. Prin
urmare, Desfluranul este mai puțin solubil decât Halotanul în sânge. Spre deosebire de Halotan,
Desfluranul are un miros înțepător care poate irita căile respiratorii, limitând utilizarea sa pentru o
inducție gazoasă, de exemplu în anestezia pediatrică.
Desfluranul este extrem de volatil: la 22,8°C. Punctul său de fierbere este doar puțin peste temperatura
normală a camerei. Acest lucru exclude utilizarea unui vaporizator plen standard. Punctul de fierbere al
Halotanului este de aproximativ 50,2°C.
R: FFFFA
47. In ceea ce priveste agentii anestezici volatili, sunt adevarate sau false urmatoarele afirmatii?
A. Desfluranul fierbe la o temperatura mai scazuta decat Enfluranul
B. Izofluranul are un coeficient de solubilitate in sange/gaz mai mic decat Halotanul
C. Sevofluranul este mai putin puternic decat Desfluranul
D. Timolul nu are nici un efect asupra eficientei vaporizoarelor cu Halotan
E. Hepatita cu Halotan de tip 1 este asociata cu o mortalitate semnificativa
Concentratia alveolara minima (MAC) a Sevofluranului este de 2,5%, in timp ce a Desfluranului este de
4-6%. Prin urmare, Sevofluranul este mai puternic decat Desfluranul.
Izofluranul are un coeficient de solubilitate in sange/gaz mai mic decat halotanul (1,4 fata de 2,4), ceea
ce explica cresterea mai rapida a concentratiei de izofluran final, comparativ cu cea a Halotanului. In
consecinta, daca izofluranul ar fi mai putin intepator, ar provoca o inducere mai rapida a anesteziei
decat Halotanul.
Punctul de fierbere a Desfluranului (23,5°C) este mai mic decat cel al Enfluranului (56,5°C). Prin urmare,
Desfluranul trebuie livrat mai degraba folosind un vaporizor incalzit,cu debit masurat, decat un
vaporizon plenum normal.
Timolul este un conservant adaugat halotanului, care se acumuleaza pe fitil/stert si afecteaza eficienta
vaporizorului daca nu este golit in mod regulat.
Hepatita cu halotan de tip 1 se caracterizeaza printr-o tulburare tranzitorie a testelor functiei hepatice
impreuna cu hepatita acuta pe histologie. Se poate rezolva fara tratament si nu are efecte secundare pe
termen lung. Se crede ca hepatita cu Halotan de tip 2 au etiologie autoimuna si are o mortalitate
semnificativa.
R:AAFFF
48. Urmatoarele afirmatii sunt adevarate sau false despre agentii volatili?
A. Desfluranul are un punct de fierbere mai mic decat Halotan
B. Halotanul si Izofluranul au o presiune similara a vaporilor saturati
C. Izofluranul si Enfluranul au aceeasi concentratie alveolara minima
D. Sevofluanul are o concentratie minima alveolara mai mare decat Desfluranul
E. Sevofluranul are o GM mai mare decat Desfluranul
Isofluranul si Enfluranul sunt izomeri structurali si au aceleasi GM, dar valori diferite ale MAC.
Sevofluranul are o GM de 200, Desfluranul are o GM de 168. Valorile MAC ale Sevofluranului si
Desfluranului sunt 1,8, respectiv 6.
La 23,5°C Desfluranul are cel mai scazut punct de fierbere dintre toti agentii anestezici volatili de uz
comun si necesita un vaporizor specializat. Halotanul are punct de fierbere de 50°C.
Presiunea vaporilor saturati(PVS) este un indicator al volatilitatii si se masoara in kPa. PVS este similar
atat pentru Halotan, cat si pentru Isofluran, de aproximativ 32 kPa(240 mmHg).
R: AAFFA
49. Urmatoarele sunt adevarate sau false in ceea ce priveste Desfluranul?
A. La o presiune de o atmosfera are punctul de fierbere scazut de aproximativ 23°C
B. Este un eter metil-izopropilic fluorurat
C. Prelungeste durata relaxantelor musculare
D. Este utilizat in siguranta la subiectii cu hiperpirexie maligna
E. Stimuleaza sistemul simpatic atunci cand concentratia inspirata creste brusc
Desfluranul este un metil fluorurat, fiind un agent anestezic inhalator cu solubilitate scazuta in sange si
tesuturi corporale si cu aproximativ o cincime din potenta Isofluranului.
Toti agentii anestezici volatili sunt antagonisti slabi ai canalelor de calciu si, prin urmare potenteaza
agentii de blocare neuromusculara.
Are un punct de fierbere de aproximativ 23°C(22,8 citat de Baxter).
Inducerea anesteziei poate stimula sistemul simpatic pe masura schimbarii concentratiei inspiratorii.
R: AFAFA
50. In ceea ce priveste cinetica agetilor anestezici volatili, este adevarat ca viteza de declansare a
actiunii este crescuta cu urmatoarele?
A. Administrarea concomitenta de Protoxid de azot
B. Debit cardiac crescut
 C. Concentratie inspiratorie ridicata
D. Ventilatie alveolara crescuta
E. Coeficient de partitie ulei:gaz scazut al agentului volatil
Presiunea partiala a agentului anestezic creste mai repede odata cu cresterea ventilatiei alveolare si
cresterea concentratiei inspiratorii a agentului, crescand astfel viteza de debut.
Un debit cardiac ridicat elimina mai mult anestezicul volatil din alveole, prin urmare, scade presiunea
partiala alveolara si rata de crestere a gazului. Agentul poate fi distribuit mai rapid in organism, dar
presiunea partiala din sangele arterial va fi mai scazuta. Va dura mai mult pentru ca gazul sa ajunga la un
echilibru intre alveole si creier. Prin urmare, un debit cardiac ridicat, in teorie, prelungeste timpul de
inductie.
Coeficientul de partitie sange:gaz a agentului determina viteza de debut. Agentii cu coeficient de partitie
sange:gaz scazut exercita o presiune partiala mai mare in sange si, prin urmare, un debut mai rapid.
Coeficientul de partitie ulei:gaz reflecta potenta agentului.
Co-inductia cu Protoxid de azot creste viteza de debut prin concentratie si efectul celui de-al doilea gaz.
R: AFAAF
51. (A)Liposolubilitatea agentilor anestezici inhalatori este legata de potenta. Care dintre urmatorii
agenti anestezici este cel mai puternic?
A. Desfluran
B. Isofluran
C. Protoxid de azot
D. Sevofluran
E. Xenon
Proprietatile fizico-chimice ale tuturor medicamentelor influenteaza comportamentul farmacocinetic in
vivo.
Agent anestezic Coeficientul de partitie ulei/gaz MAC
Desflurane 18 6
Isoflurane 90 1,2
Protoxid de azot 1,4 104
Sevoflurane 53,4 2
Xenon 1,9 71
Potenta clinica este masurata prin utilizarea concentratiei minime alveolare (MAC).
Agentul anestezic cu cel mai mare coeficient de partitie ulei:gaz are cel mai mic MAC.
R: FAFFF
52. Care din urmatoarele sunt adevarate despre Sevoflurane?
A. Compusul A se poate forma dupa utilizarea sa
B. Exista ca un amestec racemic de izomeri
C. Are un punct de fierbere de 23,5°C
D. Este o hidrocarbura halogenata
E. Este potrivit pentru inductia inhalatorie
Sevofluranul este un eter halogenat fara izomer. Are un miros placut si nu este iritant, ceea ce il face
potrivit pentru inductia inhalatorie.
Are un punct de fierbere de 58,5°C.
Compusii A-E se pot forma dupa utilizarea sa cu absorberii de dioxid de carbon; formarea lor este mai
probabila cu hidroxidul de potasiu.
S-a aratat ca compusul A este nefrotoxic in concentratii foarte mari.
R: AFFFA
53. Un copil de 9 ani opteaza pentru anestezie inhalatorie inainte de operatia de rutina. Care dintre
urmatorii agenti anestezici este cel mai potrivit pentru o inductie prin inhalare?
A. Desfluran la 14%
B. Enfluran la 3,36%
C. Halotan la 1,5%
D. Isofluran la 2,3%
E. Sevofluran la 4%
Concentratiile fiecaruia dintre acesti agenti anestezici sunt de 2 MAC.
Agentul ideal ar trebui sa aiba:
 Coeficient scazut de partitie sange:gaz
 Miros placut
 Coeficient de partitie ulei : gaz mare (potent cu un MAC mic)
Coeficientul de partitie MAC Miros
sange:gaz
Enfluran 1,8 1,68 Intepator, eteric
Desfluran 0,42 7 Intepator, eteric
Halotan 2,54 0,71 Dulce
Isofluran 1,4 1,15 Intepator, eteric
Sevofluran 0,69 2 Usor intepator, dulce
La 2 MAC, Enfluranul, Desfluranul si Izofluranul au un miros eteric intepator care nu este numai
neplacut pentru copii, dar pot induce tinerea respiratiei, tuse si laringospasm. Aceasta limiteaza rata de
crestere a concentratiei alveolare. Incidenta laringospasmului la copii cu Desfluran a fost citata la 49% si
la Izofluran 23%.
La 2 MAC, Sevofluranul este, teoretic, agentul inhalator de electie la copii. 8% Sevofluran utilizat
impreuna cu controlul rapid al ventilatiei si mentinut pana la punctul de intubatie traheala este asociat
cu mai putina depresie cardiovasculara la pacientii cuprinsa intre 1 si 8 ani. Acest tip de inductie cu
concentratii mari de Halotan trebuie evitata.
Intr-un examen oral structurat este probabil sa folositi “agentul cu care suntei cel mai familiarizat”.
Daca se efectueaza o inductie inhalatorie la copiii cu compromis al cailor respiratorii superioare (adica
crup) unii anestezisti pediatri prefera o inductie mai “blanda” cu halotan, deoarece are o captare mai
lenta si este mai putin ca o inductie IV.
Sevofluranul este adesea preferat Halotanului la un copil cu boala cardiaca congenitala, deoarece
mentine ritmul cardiac.
R: FFFFA
54. Un anestezic inhalator cu un miros dulceag are urmatoarele proprietati:
Coeficientul de partitie ulei:gaz 1,4
Coeficientul de partitie sange:gaz 0,47
MAC 108%
Punctul de fierbere -88,5°C
Este neiritant pentru calea aeriana si sufera metabolism minim hepatic.
Care din urmatoarele optiuni descrie cel mai bine farmacocinetica sau dinamica anestezicului?
A. Este mai putin volatil decat Sevofluranul
 B. Este mai probabil sa produca hepatotoxicitate decat Desfluranul
C. Are potenta mai mare decat Halotanul
D. Are offset mai lent decat Izofluranul
E. Viteza de debut este mai mica decat Xenonul
Timpul de debut si de sfarsit al actiunii este legat de coeficientul de partitie sange:gaz; la 0,47 al
agentului (protoxid de azot) ar trebui sa aiba un debut/decalaj mai lent decat Xenonul (0,14).
Desfluranul are un coeficient sange:gaz similar cu protoxidul de azot, dar debutul sau de actiune este
limitat de mirosul intepator. Hepatotoxicitatea este putin probabila, deoarece agentul nu sufera
metabolism hepatic semnificativ.
Volatilitatea este legata de punctul de fierbere: cu cat este mai mic punctul de fierbere, cu atat este mai
mare volatilitatea.
Potenta se refera la coeficientul de partitie ulei:gaz si MAC. Cu cat coeficientul de partitie ulei:gaz este
mai mare/MAC mai scazut, cu atat este mai mare potenta.
R: AFFFA
55. Sunt adevarate sau false urmatoarele afirmatii referitoare la concentratia alveolara minima
(MAC) a agentilor anestezici volatili?
A. Creste o data cu varsta
B. Este diminuat de hipercarbie
C. Este scazut prin premedicatie sedativa
D. Creste dupa consumul cronic de alcool
E. Nu este afectat de Efedrina
Concentratia alveolara minima (MAC) este concentratia de agent anestezic volatil pentru a preveni
miscarea la 50% din populatie in urma unui stimul chirurgical standard. Scade o data cu varsta, dar este
cel mai mare la varsta de 6 luni.
Hipercarbia nu afecteaza MAC. Cu toate acestea, in istorie hipercarbia a fost utilizata ca o metoda de
anesteziere a pacientilor, care explica partial de ce pacientii cu insuficienta respiratorie acuta sunt
somnolenti. Prin urmare se credea ca hipercarbia reduce cerintele anestezice si reduce MAC. Cu toate
acestea, principala opinie este ca atat hipocarbia cat si hipercarbia nu afecteaza MAC, asa ca intrebarea
a fost marcata ca falsa. Consumul cronic de etanol, in absenta insuficientei hepatice, induce enzimele
hepatice si creste MAC. Efectul tuturor agentilor sedativi se adauga efectului agentilor anestezici volatili,
prin urmare MAC este reduc prin premedicatie sedativa.
Efedrina, la fel ca alte simpatomimetice, va creste MAC.
R: FFAAF
56. Este adevărat sau fals că următorii factori cresc concentrația alveolară minimă (MAC)?
A. Consumul cronic de alcool
B. Hipertiroidismul
C. Varsta inaintata
D. Sarcina
E. Simpatomimetice
Concentrația alveolară minimă este o măsură a potenței agenților anestezici volatili. Poate fi afectată
de diverși factori fiziologici.
Factorii care cresc MAC includ:
 La sugari
  Hipertiroidism
 Hipertermie
 Catecolamine, amfetamine și utilizarea simpatomimeticelor
 Consumul cronic de opioide/alcool și
 Hipernatremie.
R:AAFFA
57. Următorii factori cresc valoarea concentrației alveolare minime (MAC)?
A. Hipertermie
B. Hipertiroidismul
C. Hipotensiune
D. Hipotermie
E. Hipoxia
Hipertiroidismul și hipertermia cresc concentrația alveolară minimă (MAC), toți ceilalți factori scad MAC.
R: AAFFF
58. Este adevărat sau fals că următoarele afectează valoarea MAC (concentrație alveolară minimă)?
A. Acidemie
B. Alcaliemia
C. Gen
D. Hipoxemie
E. Hipercapnie ușoară
Concentrația alveolară minimă (MAC) a unui agent anestezic inhalator nu este afectată de următoarele:
 Gen
 Acidemie
 Alzheimer
 Greutate corporala
 Variaţiile potasiului seric şi
 Durata anesteziei.
MAC este crescut în:
 Sugari/copii
 Hipertermie
 Stări hipermetabolice
 Creşterea stimularii simpatice şi
 Alcoolism cronic.
MAC este redus în:
 Hipotermie
 Hipoxemie
 Varsta inaintata
 Prezența altor medicamente depresive, de exemplu, opioide și
 Când sistemul nervos central are niveluri scăzute de catecolamine, de exemplu, alfa metil dopa.
Dioxidul de carbon (nivel >120 mmHg) a fost folosit ca anestezic - Hickman, care printr-un efect aditiv
poate fi considerat ca scade MAC. Pe de altă parte, un CO2 semnificativ crescut (și chiar acidemie
severă) poate stimula sistemul simpatic/elibera catecolamine și poate duce la creșterea MAC.
R: FFFAF
59. Administrarea acută a următoarelor medicamente scade concentrația alveolară minimă:
A. Amfetamina
B. Clonidina
C. Metildopa
D. Neostigmină
E. Rezerpină
Concentrația alveolară minimă (MAC) a agenților anestezici inhalatori este redusă de medicamentele
deprimante ale SNC (de exemplu, opioide, sedative, alți agenți de inhalare) și de medicamentele care
provoacă epuizarea catecolaminelor SNC (de exemplu, alfa metildopa, Reserpina).
Clonidina este un agonist al receptorului presinaptic alfa 2 care suprimă eliberarea de catecolamine în
SNC printr-un efect de feedback negativ; scade MAC și provoacă sedare.
Amfetaminele sunt legate de adrenalină și provoacă stimularea SNC și a sistemului nervos simpatic,
astfel cresc MAC.
Neostigmina este un compus de amoniu cuaternar și traversează prost bariera hematoencefalică și are
puține efecte asupra SNC.
R: FAAFA
60. Într-o populație de pacienți cu vârsta de 40 de ani care primesc anestezie inhalatorie la 1
concentrație alveolară minimă (MAC), următorii agenți produc anestezie la o presiune parțială a
creierului sub 10 mmHg (1,3 kPa)?
A. Desfluran
B. Enfluran
C. Halotan
D. Izofluran
E. Sevofluran
Menținerea unei concentrații finale (sau alveolară) constantă timp de cel puțin 15 minute asigură că a
avut loc echilibrarea concentrației de anestezic între alveole, sângele arterial și creier. În acest moment
se presupune că concentrația de anestezic în alveole este aceeași ca la locul de acțiune din creier.
Concentrația alveolară minimă (MAC) a unui agent anestezic inhalator este invers legată de potența
anestezică și este definită în termeni de procent de o atmosferă.
Presiunea parțială a unui gaz este proporțională cu concentrația acestuia, prin urmare, prin
transformarea valorilor MAC pentru agenții volatili în presiuni parțiale la 1 atmosferă (sau 760 mmHg):
MAC (% volum) = (presiune parțială a agentului volatil (x) / 760 mmHg) x 100
Halotan, de exemplu: 0,75 =(x/760)x100, rezulta x=(0,75 x 760)/100=5,7 mmHg
MAC legat de vârstă pentru populația de pacienți de 40 de ani:
 Halotanul (MAC de 0,75%) are o presiune parțială de 5,7 mmHg
 Enfluranul (MAC de 1,68%) are o presiune parțială de 12,8 mmHg
 Izofluranul (MAC de 1,17%) are o presiune parțială presiune de 8,9 mmH
 Sevofluranul (MAC de 1,8%) are o presiune parțială de 13,7 mmHg
 Desfluranul (MAC de 6,6%) are un partial presiune de 50,2 mmHg.
Prin urmare, la 1 MAC, Halotanul și Izofluranul sunt singurii agenți care produc anestezie la presiuni
parțiale ale creierului sub 10 mmHg.
R: FFAAF
61. Un nou agent anestezic volatil a devenit disponibil pentru uz clinic. Este o substanta cu miros
dulce, neiritanta. Are o GM de 170,un coeficient de partitie sange:gaz de 0,6 si un coeficient de
partitie ulei:gaz de 180. 2% este metabolizat printr-o cale oxidativa la acid trifluoracetic. Care din
urmatoarele afirmatii se potriveste cel mai bine profilului farmacologic al acestui agent?
A. Are un MAC mai mic decat Halotanul
B. Are o GM mai mica decat Izofluranul
C. Are o eliminare mai lenta decat Enfluranul
D. Este mai putin probabil sa provoace hepatotoxicitate decat Sevofluranul
E. Este mai putin potrivit pentru inductie inhalatorie comparativ cu Desfluranul
Enfluranul are un coeficient de partitie sange: gaz de 1,8 si in teorie atat wash-in-ul, cat si wash-out-ul
acestui agent va fi mai rapid, deoarece este mai putin solubil in sange.
Natura agentului cu miros dulce, non-iritanta, cuplata cu un coeficient de partitie sange: gaz ar conferi
caracteristici de compensare si debut similare cu Sevofluranul.
Greutatea moleculara a Izofluranului si Enfluranului este 184.
Coeficientul de partitie ulei:gaz este o masura a solubilitatii lipidice, potentei si prin urmare a Mac-ului
agentului volatil. Coeficentul de partitie ulei:gaz al Halotanului este 220 cu un MAC de 0,74. Cu un
coeficient de partitie ulei:gaz de 180 (mai putin liposolubil), este de asteptat ca MAC-ul sa fie mai mare.
Metabolismul oxidativ al Halotanului (20%) la acid trifluoracetic a fost implicat in dezvoltarea hepatitei.
Sevofluranul este in principal metabolizat de P450 2e1 la hexafluoroisopropanol si eliberearea de ioni
de fluor anorganic. Este singurul agent anestezic volatil florurat care nu este metabolizat in acid
trifluoracetic.
In ciuda unui coeficient de partitie sange:gaz scazut (0,42), Desfluranul este probabil sa provoace iritatii
ale cailor respiratorii, ducand la tuse, apnee si laringospasm.
R:FAFFF
62. Sunt adevărate următoarele afirmații cu privire la protoxidul de azot?
A. Scade fluxul sanguin cerebral
B. Reduce rata metabolică cerebrală a consumului de oxigen (CMRO2)
C. Este un agonist NMDA
D. Menține reactivitatea la dioxid de carbon
E. Menține autoreglarea cerebrală
Protoxidul de azot determină o stimulare cerebrală directă, care ulterior crește fluxul sanguin cerebral.
Se observă un metabolism crescut în special în lobii frontali și în sistemul limbic, ceea ce crește rata
metabolică cerebrală a consumului de oxigen (CMRO2).
Autoreglementarea cerebrală este afectată, dar când este utilizat cu propofol se menține.
Protoxidul de azot antagonizează receptorii NMDA (nu este un agonist NMDA), ceea ce poate duce la
leziuni neurologice, dar acest efect poate fi limitat de utilizarea concomitentă de agonişti GABA sau
anestezice inhalatorii. Reactivitatea la dioxid de carbon rămâne neafectată.
R: FFFAF
63. În ceea ce privește protoxidul de azot, fiecare dintre următoarele afirmații este adevărată sau
falsă?
 A. Dacă sunt inhalați, oxizii mai mari de azot pot provoca distrugerea fibrotică a țesutului
pulmonar
B. Este fabricat prin încălzirea nitritului de amoniu la 240°C
C. Hârtia umezită cu iodură de amidon devine albastră în prezența dioxidului de azot
D. Trioxidul de diazot se formează în timpul fabricării protoxidului de azot
E. Utilizarea prelungită poate provoca o anemie microcitară
Protoxidul de azot (N20) este produs prin încălzirea azotatului de amoniu (nu a nitritului) la 240°C. Se
formează, de asemenea, impurități (de exemplu, amoniac, acid azotic și oxizi superiori ai azot), iar
acestea sunt îndepărtate prin trecere prin scrubere și spălătoare. Oxizii superiori de azot care se
formează includ:
 Oxid nitric (NO)
 Dioxid de azot (NO2)
 Trioxid de dinazot (N2O3) care se descompune în NO și NO2.
Toate sunt iritante pentru tractul respirator dacă sunt inhalate și pot provoca edem pulmonar la câteva
ore după expunere. După câteva săptămâni poate apărea o reacție fibrotică severă, care distruge țesutul
pulmonar.
Cilindrii de N 2 O pot fi testați pentru contaminarea cu oxizi mai mari de azot, prin expunerea hârtiei de
amidon-iodură umezite la conținutul gazos al unui cilindru, care devine albastru dacă sunt prezenți
contaminanți.
Utilizarea prelungită a N 2 O este asociată cu multe efecte secundare, inclusiv inhibarea metioninei
sintetazei, care are ca rezultat deprimarea măduvei osoase și o anemie megaloblastică (nu microcitară).
R: AFAAF
64. Entonox
A. Poate duce la un amestec hipoxic care poate fi inhalat
B. Afișează efectul Poynting
C. Are un punct de fierbere de -7°C
D. Este stocat într-un cilindru la 52 bar
E. Este stocat în cilindri albaștri cu umăr sferturi albastru și alb.
Entonox este un amestec 50:50, format prin dizolvarea oxigenului în protoxid de azot.
Efectul Poynting este un fenomen care descrie schimbarea proprietăților individualein proprietăți
neprevăzute.
Este depozitat la 137 de bari în cilindri albaștri cu umăr in carouri albastru și alb cu o supapă de cerere
în două trepte. Are o temperatură pseudocritică de aproximativ -6°C și se poate separa în
componentele sale la o temperatură sub aceasta. Gazul inspirat va fi inițial în principal oxigen cu un
amestec puternic și hipoxic progresiv cu utilizare continuă.
R: AAFFA
65. Referitor la Entonox ca analgezic pentru durerea travaliului:
A. Provoaca supresia acuta a maduvei oasoase la nou-nascuti
B. Este mai eficient decat Petidina
C. Debutul actiunii este de 20-60 secunde
D. Sevofluranul poate fi utilizat in doze mici pentru a creste analgezia
E. Nu trebuie utilizat cu alte forme de analgezie
Entonox este un amestec gazos de protoxid de azot si oxigen si a fost folosit inca din anii 60’.
Este de doua ori mai eficient decat Petidina in ceea ce priveste analgezia travaliului, dar inhalarea ar
trebui sa inceapa imediat ce se simte contractia uterina, deoarece dureaza 45 secunde pana la
obtinerea efectului analgezic maxim.
Doze mici de Izofluran si Sevofluran au fost administrate in plus fata de Entonox, care a demonstrat o
eficacitate analgezica crescuta fata de Entonox in monoterapie.
Combinarea efectelor analgezice ale Entonox cu alti agenti analgezici ofera o analgezie superioara
utilizarii Entonox in monoterapie.
Entonox traverseaza placenta, dar nu se stie daca provoaca efecte secundare semnificative la copil
R: FAAAF
66. Heliu:
A. În heliox, heliul reprezintă 79% din gaz
B. Heliox poate fi luat în considerare în managementulastm acut sever
C. Este foarte inflamabil
D. Este mai puțin dens decât azotul
E. Se depoziteaza intr-un cilindru alb cu umerii maro/alb
Heliul este prezent în aer și în gazele naturale. Este furnizat fie ca heliox (79% He, 21% 02) în cilindri albi
cu umeri maro/albi, fie ca heliu pur în cilindri maro.
Heliul are o densitate mai mică decât azotul și oxigenul. Prin urmare, în timpul curgerii turbulente, viteza
va fi mai mare atunci când este utilizat heliox. Acest lucru va reduce munca de respirație la pacienții cu o
obstrucție a căilor respiratorii superioare, cum ar fi o tumora.
De asemenea, a fost sugerată utilizarea sa în astmul bronșic sever și în bolile căilor respiratorii
inferioare, dar în prezent nu este utilizată în mod obișnuit.
R:AAFAF
67. Heliu:
A. Combinat cu oxigenul poate reduce munca de respirație la pacienții cu obstrucție a
căilor aeriene superioare
B. Combinat cu oxigenul este furnizat în cilindri maro
C. Are o densitate mai mare decât oxigenul
D. Este un gaz nobil
E. Este cel mai abundent element din univers
Heliul este un gaz ușor inert și este al doilea element cel mai abundent din univers, după hidrogen. Are
un număr atomic de 2 și conduce grupul gazelor nobile din tabelul periodic.
Heliul este prezent în aer și în gazele naturale din care este extras. Este furnizat la 137 bar fie sub formă
de heliox (79% He, 21% O2) în cilindri albi cu umeri alb/maro, fie ca heliu 100% în cilindri maro.
Heliul are o densitate mai mică (și, prin urmare, greutate specifică) decât oxigenul, azotul și aerul. Prin
urmare, pentru o anumită diferență de presiune, fluxul laminar este mai bine păstrat și oferă un flux de
aer mai bun. Acest lucru are potențialul de a reduce munca de respirație la pacienții cu obstrucție a
căilor aeriene superioare (de exemplu, tumoră, epiglotita). De asemenea, a fost sugerată utilizarea sa în
astmul bronșic sever și boala obstructivă cronică a căilor respiratorii. Amestecuri de heliu/oxigen sunt,
de asemenea, folosite pentru scufundări în apă adâncă pentru a evita narcoza cu azot.
Heliul este utilizat în măsurarea volumelor pulmonare datorită solubilității sale foarte scăzute.
Densitatea mai mică a amestecului de heliu/oxigen produce vocea scârțâitoare tipică datorită sunetelor
vocale cu frecvență mai mare.
R: AFFAF
 68. (A)Sunt adevărate sau false următoarele afirmații despre Heliu?
A. Afectează performanța vaporizatoarelor
B. Este foarte solubil în apă
C. Este mai dens decât azotul
D. Este furnizat în cilindri cu corp maro, cu umeri maro și alb tăiați în sferturi
E. Este cel mai ușor element
Heliul este un gaz inert care se găsește în aer (5,25 ppm la nivelul mării).
Este al doilea cel mai ușor element din tabelul periodic cu un număr atomic de 2 și o greutate atomică
de 4,0026 g/mol.
Heliul:
 Are un punct de fierbere scăzut, densitate scăzută, solubilitate scăzută și conductivitate termică
ridicată.
 Are o densitate de 0,1785 g/L la 20°C, care este mai mic decât azotul.
 Este cel mai puțin solubil in apă dintre toate gazele.
Se livrează în butelii maro la 137 bari, dar când sunt amestecate cu oxigen buteliile au corp maro și
umeri in carouri alb/maro.
S-a demonstrat că prezența heliului în gazul purtător are efecte neglijabile asupra iesirii de agenți
anestezici inhalatori de la vaporizatoare. Astfel, amestecurile de heliu/oxigen pot fi utilizate cu
vaporizatoare moderne fără a afecta negativ performanța acestora.
R: FFFFF
69. Sunt adevărate sau false următoarele afirmații referitoare la Xenon?
A. Provoacă hipoxie de difuzie
B. Provoacă vasodilatație
C. Este inotrop negativ
D. Este neuroprotector
E. Este produs prin fisiunea uraniului-235
Xenonul este un gaz inert (datorită unei învelișuri electronice exterioare complete). Nu este inotrop
negativ și nu provoacă vasodilatație. Acest lucru oferă avantaje pacienților cu rezervă cardiovasculară
limitată și celor care necesită stabilitate hemodinamică.
Xenonul oferă inducție și recuperare rapidă, datorită coeficientului său scăzut de solubilitate în
sânge/gaz (0,115) și a unui MAC de 71%. Punctul său de fierbere este -108°C și are un coeficient de
solubilitate ulei/gaz de 1,9.
Solubilitatea sa scăzută în sânge poate provoca hipoxie de difuzie dacă nu este furnizat oxigen
suplimentar la sfârșitul anesteziei.
Xenonul:
 Are o toxicitate scăzută
 Nu este teratogen
 Nu este metabolizat în organism și
 Nu este un declanșator al hiperpirexiei maligne.
Mai multe studii au arătat că xenonul prezintă proprietăți neuroprotectoare fără neurotoxicitate
coexistentă prin protejarea celulelor neuronale împotriva leziunilor ischemice.
Xenonul este produs ca produs secundar al distilării fracționate a aerului lichid și este un proces
costisitor și este astfel livrat în sisteme de respirație cu circuit închis.
Xenonul-133, spre deosebire de xenonul elementar, este un gaz radioactiv produs prin fisiunea
uraniului-235, care este utilizat în testele de diagnosticare prin inhalare.
R: AFFAF
70. Dacă următoarele gaze ar fi în proporție egală în atmosferă, care are cel mai mare potențial de
contribuție la încălzirea globală în următorii 100 de ani?
A. Dioxid de carbon
B. Desfluran
C. Izofluran
D. Protoxid de azot
E. Sevofluran
Gazele cu efect de seră (GES) încălzesc planeta prin absorbția de energie (de exemplu, căldură) care
altfel ar fi descărcată în spațiu. Pentru a permite compararea impactului gazelor individuale asupra
încălzirii globale, fiecare gaz are o unitate de măsură a potențialului său de încălzire globală (GWP).
GWP-ul fiecărui gaz depinde de eficiența sa radiativă (capacitatea de a absorbi energie) și de cât timp
persistă în atmosferă (pe baza a 100 de ani). Unitățile de comparație sunt așadar GWP100.
Agenții anestezici halogenați prin inhalare, izofluranul, sevofluranul și desfluranul absorb radiația
infraroșie în intervalul 7-10 μm și au un GWP100 semnificativ. GWP100 al următoarelor gaze este după
cum urmează:
 Dioxid de carbon 1
 Metan 23
 Sevofluran 130
 Protoxid de azot 310
 Izofluran 510
 Desfluran 2540
Pentru a pune aceste cifre în context, clorofluorocarburile (CFC) și hidroclorofluorocarburile (HCFC) au
GWP100 de până la 12 000.
Pentru a reduce emisiile de gaze cu efect de seră, atunci când este posibil, ar trebui utilizate tehnici de
anestezie locală și regională. Dacă se ia în considerare anestezia generală, atunci impactul asupra
mediului ar putea fi redus dacă s-ar folosi TIVA și tehnici cu debit scăzut (evitând Desfluranul/Protoxidul
de azot).
R: FAFFF
71. Care dintre acești agenți anestezici este cel mai probabil să inhibe vasoconstricția pulmonară
hipoxică (HPV)?
A. Desfluran 2 MAC
B. Fentanil 50 mcg/kg
C. Izofluran 1 MAC
D. Propofol 6-12 mg/kg/oră
E. Sevofluran 1 MAC
Hipoxia alveolară și a căilor respiratorii determină contracția arterelor pulmonare de rezistență,
deturnând sângele către alveole mai bine oxigenate.
Vasoconstricția pulmonară hipoxică optimizează absorbția de O2 în atelectazie, pneumonie, astm și
sindromul de detresă respiratorie a adultului. În timpul anesteziei monopulmonare, vasoconstricția
pulmonară hipoxică ajută la menținerea oxigenării sistemice.
Mecanismul vasoconstricției pulmonare hipoxice implică un senzor 02 bazat pe redox în celulele
musculare netede ale arterei pulmonare. Mitocondriile celulelor musculare netede ale arterei
pulmonare variază producția de specii reactive 02 proporțional cu PaO2. Retragerea hipoxică a acestor
mesageri secundi redox inhibă canalele de potasiu dependente de tensiune, depolarizând celulele
musculare netede ale arterei pulmonare.
Depolarizarea activează canalele de calciu de tip L, crescând calciul citosolic și declanșând
vasoconstricție pulmonară hipoxica. Unii agenți anestezici atenuează acest răspuns cu potențialul de a
provoca o deteriorare suplimentară a nepotrivirii perfuziei ventilației.
Agenți care inhibă HPV:
 Eter
 Halotan
 Desfluran (>1,6 MAC)
Agenți cu efect minim sau deloc asupra HPV:
 Tiopentonă
 Fentanil
 Desfluran (1MAC)
 Izofluran (<1,5MAC)
 Sevofluran (1MAC)
 Propofol.
R: AFFFF
72. Vasoconstricția pulmonară hipoxică este inhibată de următoarele?
A. Izofluran
B. Ketamina
C. Midazolam
D. Salbutamol
E. Tiopentonă
Vasoconstricția reflexă a arteriolelor pulmonare este reglată atât de factori umorali locali, cât și
circulanți.
Vasoconstricția pulmonară hipoxică (HPV) apare ca răspuns la o scădere a tensiunii de oxigen (sub 11-13
kPa; 80-100 mmHg) în alveolele din apropiere, îndreptând astfel sângele departe de zonele slab ventilate
ale plămânilor.
Toți agenții anestezici inhalatori inhibă HPV (dependent de doză).
Agoniştii beta-2 adrenoreceptori inhibă, de asemenea, HPV, rezultând nepotrivirea ventilaţiei-perfuzie.
Midazolamul, Ketamina și Tiopentona nu au niciun efect asupra HPV.
R: AFFAF
73. Fibroza pulmonara este un efect secundar al urmatoarelor?
A. Metotrexat
B. Corticosteroizi
C. Penicilamina
D. Vincristina
E. Sulfasalazina
Fibroza pulmonara este un efect secundar al urmatoarelor medicamente:
 Terapia cu aur, Penicilamina si Metotrexat, care sunt utilizate in reumatologie
  Medicamente citotoxice, de exemplu Bleomicina si Ciclofosfamida
 Sulfasalazina, Amiodarona si Nitrofurantoina provoaca si fibroza chistica
Corticosteroizii sunt uneori utilizati in tratamentul fibrozei pulmonare.
R: AFAFA
74. Urmatoarele medicamente pot provoca fibroza pulmonara?
A. Amiodarona
B. Busulfan
C. Metotrexat
D. Paraquat
E. Prednisolon
Fibroza pulmonara este ingrosarea si infiltrarea inflamatorie a peretilor alveolari si a tesutului
perialveolar. Poate fi cauzata de agenti chimici, inclusiv:
 Paraquat
 Medicamente antimitotice
 Amiodarona
 Azbest
 Continut de aspiratie gastrica
 Fum
R: AF?AAF

75. Următoarele despre izomeri sunt adevărate sau false?

A. Toți agenții anestezici volatili sunt amestecuri racemice
B. Dihidrocodeina și dobutamina sunt izomeri structurali
C. Izomerii au întotdeauna efecte farmacologice identice
D. Ropivacaina există ca izomeri cis și trans
E. Unii izomeri au efecte mai toxice
Izomerii sunt molecule cu aceleași formule atomice, dar cu aranjamente diferite. Izomerii pot avea
efecte farmacologice identice sau semnificativ diferite; de exemplu Dihidrocodeina și Dobutamina sunt
izomeri structurali, dar au efecte foarte diferite.
Izomerii geometrici există ca izomeri cis- sau trans, în funcție de faptul dacă diferitele grupuri se află pe
aceleași părți sau opuse ale unei duble legături.
Ropivacaina există ca enantiomeri. Acestea se formează atunci când grupurile sunt aranjate în jurul unui
centru chiral. Enantiomerii sunt imagini în oglindă unul ale celuilalt, dar nu pot fi suprapusi. Aceștia sunt
clasificați fie ca enantiomeri R (rectus) sau S (sinistri), în funcție de dacă grupurile urcă în numere
atomice în jurul unui centru chiral în sensul acelor de ceasornic sau în sens invers acelor de ceasornic.
Unii izomeri au efecte mai toxice decât alții; de exemplu, R-ropivacaina este mai toxică decât S-
ropivacaina.
Amestecurile racemice sunt amestecuri de diferiți enantiomeri în proporții egale. Agenții anestezici
volatili sunt amestecuri racemice, cu excepția Sevofluranului, care nu are izomer.
R: FAFFA
76. Referitor la izomeri:
A. Un amestec racemic contine un amestec de doi enantiomeri diferiti in proportii
diferite
 B. Midazolamul prezinta tautomerie
C. Izomerii structurali sunt intotdeauna statici
D. Izomerii structurali au aceeasi formula moleculara, dar o ordine diferita a legaturilor
atomice
E. Enantiomerii au mai mult de un centru chiral
Izomerii sunt compusi cu aceeasi forma moleculara, dar cu structuri chimice diferite. Sunt importanti
deoarece structura lor tridimensionala poate conferi efecte diferite.
Izomerii structurali au o formula moleculara identica, dar o ordine diferita a legaturilor atomice ( de
exeplu izofluranul si enfluranul). Unii izomeri structurali prezinta tautomerie, care este o forma dinamica
de izomerie. Midazolamul prezinta tautomerism datorita structurii sale chimice variate in diferitele
medii cu pH diferit.
Un enantiomer este unul din cei doi stereoizomeri care sunt imaginea in oglinda a celuilalt si, prin
urmare, nu pot fi suprapusi unul peste altul. Au intotdeauna un singur centru chiral.
Un amestec racemic contine un amestec de doi enantiomeri diferiti in proportii egale (de ex. Ketamina,
Etomidat).
R: FAFAF
77. Care dintre următoarele descrieri descrie cel mai bine Enfluranul și Izofluranul?
A. Sunt o pereche de medicamente care conțin o legătură dublă carbon carbon (adică C=C)
care au izomeri trans și cis
B. Sunt o pereche de stereoizomeri care sunt imagini în oglindă nesuperpozabile unul
C. Sunt o pereche de izomeri structurali instabili prezenți în echilibru, un izomer se poate
schimba în celălalt cu o schimbare a pH-ului
D. Au aceeași formulă moleculară, dar formule structurale diferite
E. Au aceeași formulă moleculară, aceeași formulă structurală, dar atomii diferă în
aranjamentele lor spațiale și au activitate optică
Izomerii structurali au aceeași formulă moleculară, dar formule structurale diferite (adică atomii lor nu
sunt aranjați în același mod). Această mică modificare a structurii chimice poate duce la diferențe în
activitatea farmacologică. Exemplele includ Enfluranul și Izofluranul.
Stereoizomerii sunt două sau mai multe substanțe diferite care au aceeași formulă moleculară, aceeași
formulă structurală, dar atomii diferă în aranjarea lor spațială. Au activitate optică.
Enantiomerii sunt o pereche de stereoizomeri care sunt imagini în oglindă nesuperpozabile unul cu
celălalt. Au unul sau mai mulți centri chirali de simetrie moleculară și cele două forme există ca
enantiomeri R și S. Un exemplu de amestec racemic (conțin 50% forme R și 50% S) este Ketamina.
Izomerii geometrici sunt medicamente care conțin o legătură dublă carbon-carbon (adică C=C) sau o
legătură simplă rigidă carbon-carbon într-un inel heterociclic. Aranjamentul grupărilor substituente pe
atomii de carbon dictează dacă molecula este un izomer trans sau cis. Un exemplu este cis-atracurium.
Tautomerii sau izomerii dinamici sunt o pereche de izomeri structurali instabili prezenți în echilibru; un
izomer se poate schimba în celălalt cu o modificare a pH-ului. Exemplele includ Tiopentalul și
Midazolam.
R: FFFAF
78. Care dintre următoarele perechi de izomeri au centre de simetrie moleculară (centri chirali)?
A. Atenolol și practolol
B. Atracuriu și mivacuriu
 C. Cortizon și aldosteron
D. Izofluran și enfluran
E. Izoprenalină și metoxamină
Un centru chiral este un atom, de obicei carbon, care are patru grupuri diferite legate de el în așa fel
încât să aibă o imagine în oglindă nesuperpozabilă. Este un centru de simetrie moleculară și formează
baza stereoizomerilor. Următoarele medicamente au centri chirali, dar au legături duble carbon =
carbon sau legături simple carbon-carbon (izomeri geometrici).
Atracurium are patru centri chirali în structura sa de bis-benzilizochinoliniu, iar produsul comercializat
este un amestec de 10 izomeri optici și geometrici: trei izomeri cis-cis, patru cis-trans și trei izomeri
trans-trans.
Cisatracuriul este izomer optic R-R' al configurației cis-cis, care reprezintă aproximativ 15% din
amestecul de atracurium.
Mivacurium este un amestec de trei stereoizomeri: cis-trans (34-40%), trans-trans (52-60%) și cis-cis (4-
8%). Acești izomeri diferă ca potență (izomerii trans-trans și cis trans sunt echipotenți, iar izomerul cis-
cis este cu 1/13 mai puternic ca relaxant muscular).
Izomerii structurali sunt „achirali”, dar au aceeași formulă structurală, dar o structură chimică diferită,
deoarece atomii nu sunt aranjați în același mod. În virtutea modificării moleculare, activitatea
farmacologică poate fi similară sau complet diferită.
C2H2CIF50 - Izofluran și Enfluran
C21H2805 - Cortizon, Prednisolon și Aldosteron
C14H22N2O3 - Atenolol și Practolol
C11H17NO3 - Izoprenalină, Orciprenalină și Metoxamină
R: FAFFF
79. Următoarele sunt adevărate pentru izomerie?
A. Cu un enantiomer S, direcția relativă a ordinii de prioritate a celor trei grupuri de atomi cu
prioritate superioară este aranjată în sensul acelor de ceasornic în jurul centrului chiral.
B. Diastereomerii sunt compuși fără imagini în oglindă și au aceleași formule moleculare și
structură chimică
C. Enantiomerii sunt izomeri optici care pot roti planul de polarizare a luminii polarizate fie la
stânga, fie la dreapta unui centru chiral
D. În izomeria cis-trans, cis se referă la ambii atomi sau la grupurile pereche care se află pe
aceeași parte a legăturii duble.
E. Tautomerismul se referă la doi izomeri structurali existenți în echilibru.
În izomeria cis-trans, cis se referă lafaptul ca ambii substituenți se află pe aceeași parte a legăturii duble,
în timp ce în trans există cate unul pe fiecare părțe a legăturii.
Diastereomerii sunt compuși fără imagini în oglindă, dar au formule moleculare și structuri chimice
identice.
Enantiomerii (izomerii optici) sunt imagini în oglindă unul cu celălalt și pot roti planul de polarizare a
luminii polarizate în jurul unui centru chiral la stânga (-, laevo, I sau L) sau la dreapta (+, dextro, d sau D).
Pentru a identifica dacă o moleculă poate fi configurată la un izomer R sau S, este mai întâi identificat
centrul chiral.
Fiecare grup atasat centrului chiral este identificat centru(nu inteleg, asa era intrebarea). Prioritatea
grupului (înaltă = 1 până la scăzut = 4) se bazează pe numărul atomic.
Molecula este repoziționată astfel încât grupul cu cea mai mică prioritate să fie departe de dvs.
Determinați direcția relativă a ordinii de prioritate a celor trei grupuri cu prioritate mai mare (1 la 2 la 3)
Dacă acesta este în sensul acelor de ceasornic, atunci este stereoizomerul R (latină; rectus = dreptaci)
Dacă acesta este în sens invers acelor de ceasornic, atunci este S stereoizomer (latină; sinistru =
stângaci)
Tautomerismul sau izomeria dinamică se referă la doi izomeri structurali existenți în echilibru.
R:FAAAA
80. În ceea ce privește izomeria optică, sunt adevărate sau false următoarele afirmații?
A. Toți aminoacizii sunt activi optic
B. Formele cis și trans ale unui compus sunt de obicei active optic
C. Cisatracuriul este incompatibil fizic cu Tiopentalul
D. Formele d și I ale unui medicament se rotesc lumina polarizată în direcții diferite
E. S (+) ketamina este enantiomerul mai puternic
Toți aminoacizii, cu excepția glicinei, sunt optic activi.
Cis și trans se referă la izomerii geometrici. Ei nu sunt de obicei activi din punct de vedere optic decât
dacă au și un centru de simetrie moleculară (adică au un centru chiral). Direcția de rotație a luminii
polarizate plane este desemnată de literele „d” și „I”, precum și de „+” sau „-”. Gradul de rotație
depinde de temperatură, precum și de concentrația enantiomerilor.
Cisatracuriul este stabil numai în soluții acide și nu trebuie amestecat sau chiar injectat prin aceeași
canulă ca Tiopentona. Fișa tehnică a producătorului mai precizează că este incompatibil cu emulsiile de
Propofol și Ketorolac.
Forma S (+) a Ketaminei este de aproximativ trei ori mai puternică decât forma R (-) și are mai puține
efecte secundare.
R: FFAAA
81. Următoarele demonstrează tautomerie?
A. Atracurium
B. Midazolam
C. Morfină
D. Protoxid de azot
E. Tiopental
Tautomerismul se referă la schimbul dinamic între două forme ale unei molecule, care poate fi precipitat
de o schimbare a mediului fizic.
Midazolamul este ionizat (solubil în apă) în soluție la pH 4, se modifică într-o structură de inel neionizat
(solubil în lipide) la pH fiziologic.
Atracurium este format din 10 stereoizomeri, deoarece are 4 centri chirali. Cisatracuriul este cel mai
puternic. Atracuriumul nu prezintă tautomerie.
Solubilitatea Tiopentalului depinde de transformarea de la forma ceto la forma enol, care are loc într-o
soluție alcalină.
Morfina prezintă, de asemenea, transformarea keto-enol.
Protoxidul de azot există în două forme, cu schimb dinamic între N+=N-=O și N-=N+-0.
R: FAAAA
82. Este adevărat sau fals că medicamentele care pot fi găsite în amestecuri racemice sau
stereoizomeri includ următoarele?
A. Atracurium
 B. Bupivacaina
C. Etomidat
D. Ketamina
E. Lidocaina
Mulți agenți anestezici prezintă izomerie și includ:
 Ropivacaina
 Rocuroniu
 Cistracurium
 Atracurium
 Bupivacaină și
 Ketamina.
Izomeria este afișată și de Etomidat.
R: AAAAF
83. Următoarele sunt adevărate în ceea ce privește fenotiazinele?
A. Acționează ca agoniști ai receptorilor alfa adrenergici
B. Acționează la zona de declanșare a chemoreceptorilor
C. Au efecte antihistaminice
D. Poate provoca hipotermie
E. Potențiază efectele opioidelor
Fenotiazinele sunt un grup de medicamente utilizate ca sedative și medicamente antipsihotice, de
exemplu, Clorpromazina și Prometazina etc.
Au numeroase alte proprietăți, inclusiv:
 Antiemetic
 Antimuscarinic
 Antihistaminice
 Antidopaminergice și
 Proprietăți de antagonist al receptorilor alfa adrenergici (nu alfa agonist).
Unele medicamente pot potența efectele analgezicelor opioide. Acestea pot afecta mecanismele de
reglare a temperaturii centrale, tremurul și vasoconstricția periferică, iar pacienții pot deveni, prin
urmare, hipotermici. Cu toate acestea, efectele secundare mai puțin frecvente ale fenotiazinelor sunt
sindromul neurolept malign și hiperpirexia.
Sunt antagoniști ai receptorilor de dopamină din zona de declanșare a chemoreceptorilor (CTZ) și, prin
urmare, au acțiuni antiemetice.
R: FAAAA
84. Sunt adevărate următoarele afirmații despre fenotiazina, Clorpromazină?
A. Are efect asupra receptorului de 5-hidroxitriptamină (5-HT)
B. Are efecte sedative
C. Este în mare parte excretat nemodificat prin urină
D. Adesea provoacă simptome parkinsoniene
E. Stabilizează membranele celulare
Clorpromazina, după cum sugerează numele său comercial (Largactil), are efecte asupra numeroși
receptori, inclusiv receptorii dopaminergici. Este antagonist la receptorii adrenergici muscarinici, 5
hidroxitriptaminei (5-HT), histaminei și alfa (1 și 2).
Efectele sale sedative sunt cunoscute sub numele de neurolepsie care sunt însoțite de o reducere a
activității motorii și a tonusului muscular. EEG-ul arată un model caracteristic somnului și acest efect
secundar sedativ limitează utilizarea Clorpromazinei ca antiemetic.
Efectele secundare includ simptome extrapiramidale, cum ar fi distoniile, acatizia și diskinezia tardivă,
dar nu provoacă în mod obișnuit caracteristici parkinsoniene (rigiditate, akinezie și tremor).
Clorpromazina are un efect anestezic local prin stabilizarea membranelor celulare și reducerea tendinței
nervilor de a se depolariza.
Este metabolizat pe scară largă în ficat și mulți metaboliți pot fi detectați în urină până la 18 luni după
administrare.
R: AAFFA
85. O tânără de 24 de ani se prezintă la Urgențe cu convulsii generalizate. În urma tratamentului de
urgență ea este îndrumată la neurolog care stabilește un diagnostic de epilepsie tonico-clonică
nou instalata. Care dintre următoarele opțiuni este cel mai potrivit management inițial?
A. Acid folic 5 mg trebuie început imediat
B. Lamotrigina trebuie oferită ca primă linie de tratament
C. Numai implantul cu progesteron este recomandat in caz de contraceptie de urgenta
D. Valproatul de sodiu trebuie oferit ca primă linie de tratament
E. Stimularea nervului vagal trebuie luată în considerare la începutul tratamentului
Ghidurile NICE despre epilepsie (CG137) recomandă Valproatul de sodiu și Lamotrigina ca tratament de
primă linie numai la pacienții cu crize tonico-clonice generalizate. Cu toate acestea, aceasta este o
femeie tânără de vârstă fertilă, iar Valproatul de sodiu poate provoca defecte ale tubului neural la făt,
mai ales dacă se administrează o doză mai mare de 800 mg pe zi. În comparație cu Valproatul de sodiu,
Lamotrigina ar fi o alegere mai sigură. De asemenea, se crede că Lamotrigina nu induce enzimele
hepatice care au o influență asupra contracepției.
Ghidurile NICE recomandă prescrierea a 5 mg de acid folic numai la femeile care iau în considerare
posibilitatea de a rămâne însărcinată și sunt pe un medicament antiepileptic. Medicamentele
anticonvulsivante, în special Valproatul de sodiu, interferează cu absorbția intestinală a acidului folic. O
deficiență de acid folic poate duce la defecte ale tubului neural la făt.
Dispozitivele intrauterine sunt metodele preferate de contracepție de urgență la femeile care utilizează
medicamente antiepileptice. Dacă pacientul alege un preparat numai cu progesteron, atunci ar trebui
crescută doza și solicitat sfatul unui specialist.
Stimularea nervului vagal este recomandată numai la pacienții care sunt refractari la tratamentul
medical și nepotriviți pentru rezecția chirurgicală.
R: FAFFF
86. În ceea ce privește enzimele monoaminoxidază (MAO):
A. Sunt prezente în citoplasma majorității țesuturilor
B. Ele catalizează formarea aminelor
C. Au fost identificate trei tipuri distincte
D. Tipul A sintetizează în principal norepinefrina și 5 hidroxitriptamina
E. Tipul A și tipul B se găsesc în ficat și creier
Enzimele monoaminoxidază (MAO) sunt prezente în mitocondriile majorității țesuturilor (nu în
citoplasmă), inclusiv în terminațiile nervoase secretoare de catecolamine atât centrale, cât și periferice.
Ele catalizează inactivarea aminelor (nu formarea) prin dezaminarea oxidativă la derivați aldehidici.
Au fost identificate două tipuri distincte:
  tipul A inactivează în principal (nu sintetizează) norepinefrina (sau noradrenalina) și 5
hidroxitriptamina și
 tipul B inactivează în principal triptamina și feniletilamina.
Dopamina și tiramina sunt inactivate de ambele enzime. Ambele tipuri A și B se găsesc în ficat și creier,
iar tipul B predomină în ganglionii bazali.
R: FFFFA
87. La pacienții care primesc inhibitori de monoaminooxidază, pot apărea interacțiuni cu
următoarele?
A. Antagonişti ai receptorilor de angiotensină-Il
B. Carbamazepină
C. Clonidina
D. Metformină
E. Verapamil
Inhibitorii de monoamino-oxidază (IMAO) sunt utilizați pentru a trata depresia provocând o acumulare
de neurotransmițători amine. Cu toate acestea, metabolismul unor medicamente amine, de exemplu,
simpatomimeticele cu acțiune indirectă, este de asemenea inhibat, potențând efectul lor presor.
Tranilcipromina este cel mai periculos IMAO datorită acțiunii sale stimulatoare, dar Izocarboxazida și
Fenelzina sunt mai sigure.
IMAO au multiple interacțiuni medicamentoase și se recomandă consultarea cu British National
Formulary.
În general, IMAO da:
 Creșterea efectelor hipotensive ale antagoniștilor receptorilor de angiotensină-ll, Clonidină și
Verapamil
 Creșterea efectului hipoglicemiant al Metforminei, Insulinei și sulfonilureelor și
 Antagonizează efectul anticonvulsivant al Carbamazepinei și barbituricelor.
R: AAAAA
88. Următoarele sunt contraindicate la pacienții cărora li se administrează inhibitori de monoamino-
oxidază (IMAO)?
A. Dexamfetamina
B. Dopamina
C. Dopexamine
D. Efedrina
E. Petidină
Inhibitorii de monoamino-oxidază (IMAO) sunt o clasă de antidepresive care sunt prescrise mai rar decât
alte clase datorită asocierii lor cu interacțiuni periculoase cu alimente și medicamente.
Inhibarea enzimei monoaminoxidazei determină o acumulare de neurotransmițători aminei care au ca
rezultat efecte SNC și CVS.
Medicamentele care ar trebui evitate includ:
 Adrenalina
 Noradrenalina
 Efedrina
 Pseudoefedrina
 Fenilefrină
  Dopamina
 Dopexamina
 Dexamfetamina
 Petidină
Metabolismul simpatomimeticelor este inhibat ceea ce le poate potența acțiunea presoare, iar efectul
presor al tiraminei (care se găsește în brânzeturi mature, carne și extracte de drojdie) poate fi de
asemenea potențat. Alcoolul și băuturile alcoolice cu putin alcool ar trebui, de asemenea, evitate.
Pacienților care iau IMAO nu trebuie să li se administreze petidină, deoarece aceasta este asociată cu o
interacțiune medicamentoasă care provoacă reacții adverse asupra SNC și CVS.
Pericolul interacțiunii persistă până la două săptămâni după întreruperea tratamentului cu IMAO, astfel
încât retragerea medicamentului (dacă este cazul) trebuie făcută lent.
R: AAAAA
89. Un pacient care ia inhibitori de monoaminooxidază (MAOIS) de mulți ani necesită o laparotomie
de urgență. Următoarele medicamente pot fi utilizate în siguranță?
A. Doxapram
B. Ketamina
C. Metaraminol
D. Morfină
E. Naloxonă
Inhibitorii monoaminoxidazei (IMAO) antagonizează ireversibil enzima monoaminoxidază (MAO), care
durează trei săptămâni pentru resinteza.
Ele pot interacționa cu numeroase medicamente administrate în cursul unui anestezii, în special
analgezice opioide (petidină). Prin urmare, este tradițional să se întrerupă administrarea de IMAO cu cel
puțin trei săptămâni preoperator, dar acest interval poate fi insuficient pentru ca nivelurile de MAO să
revină la normal și poate expune pacientul la riscul de agravare a depresiei.
Medicamentele simpatomimetice care acționează indirect prin eliberarea de catecolamine pot produce
un răspuns hipertensiv exagerat, de exemplu, Metaraminolul și Efedrina. Metaraminolul acționează prin
vasoconstricție periferică, acționând ca un agonist pur al receptorului alfa-1 adrenergic. Se crede că
efectul său este asociat cu inhibarea adenil-ciclazei care duce la o inhibare a producției de AMPc. Un alt
efect al Metaraminolului este că eliberează indirect norepinefrină din locurile sale de depozitare.
Ar trebui evitate catecolaminele și medicamentele care cresc concentrațiile de catecolamine, de
exemplu, Cocaina, Ketamina și Pancuroniu.
Morfina poate fi opioidul de alegere, deși Fentanilul a fost utilizat în siguranță, în ciuda faptului că este
similar cu Petidina.
Naloxona poate fi utilizată în siguranță, dar Doxapramul este considerat nesigur.
R: FFFAA
90. O rețetă pentru care dintre aceste medicamente antidepresive are cele mai stricte restricții
alimentare?
A. Amitriptilina
B. Citalopram
C. Escitalopram
D. Moclobemidă
 E. Tranilcipromină
Tranilcipromina este un inhibitor de monoaminooxidază (IMAO) care este neselectiv și ireversibil.
Există un pericol foarte real de criză hipertensivă cu potențarea aminelor din dietă (de exemplu,
tiramină). Inhibitorii de monoaminooxidază împiedică „bariera fiziologică hematoencefalică” și ficatul să
deamineze neurotransmițătorii de monoamino pentru a-și atinge efectul. Dacă enzima este inactivată,
monoaminele dietetice, cum ar fi tiramina, pot înlocui noradrenalina din veziculele sinaptice pentru a
precipita o criză hipertensivă.
Amitriptilina este un antidepresiv triciclic și este incorectă.
Citalopramul și Escitalopramul sunt incorecte, deoarece sunt inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei
(ISRS). Escitalopramul este un izomer al Citalopramului.
În timp ce Moclobemida este un IMAO, este selectiv pentru MAO de tip A și, de asemenea, reversibil.
Sunt necesare mai puține restricții alimentare decât în cazul MAOIS neselectiv, cum ar fi tranilcipromina.
R: FFFFA
91. Un bărbat de 52 de ani care ia tablete pentru depresie este internat la Urgențe după ce a luat o
supradoză. Un ECG cu 12 derivații este anormal. Care dintre următoarele anomalii este cel mai
bun predictor al aritmiilor care pun viața în pericol la acest pacient?
A. Axa de +100 de grade
B. Durata QRS de 160 de milisecunde în derivația II
C. Interval QTc de 360 milisecunde
D. Inversarea undei T în derivațiile II și III
E. Tahicardie de 120 de bătăi pe minut
Durata (intervalul) normală a complexului QRS este între 0,08 și 0,10 secunde (80 și 100 milisecunde).
Este posibil ca acest pacient să fi luat o supradoză de antidepresiv triciclic.
Gradul de lărgire a QRS pe ECG este corelat cu evenimentele adverse și indică faptul că există un defect
de conducere interventriculară.
QRS > 100 de milisecunde este predictiv pentru convulsii.
QRS > 160 milisecunde este predictiv pentru aritmii ventriculare (de exemplu, tahicardie ventriculară).
Alte modificări ECG probabil includ:
 Abaterea axei dreapta
 Unda R terminală > 3 mm în derivatia aVR
 Raport R/S >0,7 în derivatia aVR
 Tahicardie sinusala (blocadă muscarinica M1)
Deviația axei la dreapta este între +90 și +180 de grade. O axă de +100 de grade este spre dreapta, dar
nu este un predictor al aritmiei care pune viața în pericol.
Intervalele QTc de 450 de milisecunde și 460 de milisecunde sunt în general acceptate ca limite
superioare ale normalului pentru bărbați și, respectiv, femei, adulți.
O inversare izolată a undei T în derivațiile II și III poate fi o variație normală. Chiar dacă este patologic, nu
este cel mai bun predictor al aritmiei care pune viața în pericol.
R: FAFFF
92. O femeie de 70 de ani necesită o hemiartroplastie pentru o fractură a colului femural.
Medicamentele actuale includ Bisoprolol, Amitriptilina și Gabapentina. Decizi să faci o
rahianestezie folosind 10 mg de Ketamina IV pentru a ajuta poziționarea. Blocul rezultat se
extinde până la T8 și ea necesită bolusuri intermitente de metaraminol pentru hipotensiune
 arterială.În urma poziționării în sala de operatie, ea devine profund hipertensivă și are multiple
bătăi ectopice ventriculare pe ECG.Care este cauza cea mai probabilă?
A. Anxietate
B. Gabapentin
C. Blocul coloanei vertebrale inadecvat
D. Ketamina
E. Metaraminol
Antidepresivele triciclice (TCA) au fost principalele antidepresive utilizate înainte de introducerea
inhibitorilor selectivi ai recaptării serotoninei. Ele pot fi, de asemenea, utilizate în gestionarea durerii
cronice și pentru enurezisul nocturn.
Ele funcționează prin prevenirea competitivă a reabsorbției aminelor (noradrenalina și serotonina) din
fanta sinaptică, crescând astfel concentrația. Ca și în cazul majorității stabilizatorilor de dispoziție,
durează aproximativ două până la patru săptămâni pentru a fi eficiente. De asemenea, blochează
receptorii muscarinici, histaminergici și alfa adrenergici, ceea ce poate duce la reacții adverse previzibile.
Efectele secundare anticolinergice includ gură uscată, vedere încețoșată, retenție urinară și constipație.
Efectele secundare alfa-adrenergice includ hipotensiunea posturală și blocarea tuturor celor trei
receptori poate duce la sedare.
TCA în supradozaj sunt toxice și au efecte cardiovasculare, efecte centrale și efecte anticolinergice.
Efectele cardiovasculare, în special, pot pune viața în pericol cu QT prelungit și QRS lărgit la doze mai
mici, progresând spre aritmii ventriculare și hipotensiune arterială refractară la doze mai mari.
În perioada perioperatorie se recomandă continuarea ATC pentru a preveni agravarea depresiei sau a
sindromului de întrerupere. Cu toate acestea, utilizarea TCA duce la o sensibilitate crescută la
catecolaminele circulante, prin urmare este necesară îngrijire perioperatorie.
Hipertensiunea arterială și aritmiile pot apărea la utilizarea agenților simpatomimetici cu acțiune directă
(Adrenalina și Noradrenalina) și trebuie evitate simpatomimeticele cu acțiune indirectă (Metaraminol și
Efedrina). Alți agenți anestezici care cresc catecolaminele circulante, cum ar fi Pancuroniul și Ketamina,
ar trebui, de asemenea, evitați. Aritmiile ventriculare pot apărea la pacienții cu respirație spontană și
care dezvoltă hipercarbie în care anestezia este menținută cu Halotan.
În cazul acestui pacient, interacțiunea dintre Ketamina și Amitriptilina este probabil responsabilă pentru
hipertensiune arterială și ectopice ventriculare.
Gabapentina nu ar provoca aceste simptome, iar Bisoprololul ar fi mai probabil să provoace
hipotensiune arterială și bradicardie.
Metaraminolul poate provoca hipertensiune arterială, dar este mai probabil să fie asociat cu o
bradicardie reflexă. Un bloc până la T10 este considerat adecvat pentru operația de șold, prin urmare un
bloc până la T8 este adecvat pentru această procedură.
Este puțin probabil ca anxietatea să provoace hipertensiune arterială atât de profundă sau ectopie
ventriculară.
R: FFFAF
93. Sunt urmatoarele adevarate referitoare la antidepresive triciclice?
A. Sunt eficiente in tratarea depresiei reactive
B. Pot fi prescrise dupa un infarct miocardic acut
C. Pot cauza crestere in greutate
D. Poate potenta efectele anticoagulantelor
E. Produc modificari EKG
Antidepresivele triciclice sunt ineficiente in tratarea depresiei reactive si sunt contraindicate dupa un
infarct miocardic deoarece sunt aritmogene.
Exista si o sensibilitate crescuta la catecolamine dupa utilizarea Halotanului sau a drogurilor
simpatomimetice.
Pot sa produca modificari ECG (largirea QRS, blocuri cardiace, fibrilatie atriala, fibrilatie ventriculara) si
sunt recunoscute ca potenteaza efectul Warfarinei.
Ingrasarea este recunoscuta ca efect advers, la fel ca si efectele secundare anticolinergice, cum ar fi
uscaciunea mucoaselor si tahicardia.
R:FFAAA
94. Sunt adevărate următoarele afirmații despre antidepresivele triciclice?
A. Sunt excretați nemodificat în urină
B. Pot avea o structură cu trei inele
C. Pot provoca retenție urinara
D. Potențeaza recaptarea norepinefrinei (noradrenalinei)
E. Alina depresia mai rapid decât terapia electro-convulsivantă.
Antidepresivele triciclice (TCA) sunt un grup de medicamente antidepresive și, după cum sugerează și
numele, au o structură cu trei inele.
Cu toate acestea, există câteva medicamente mai noi cu 1, 2 și 4 structuri inelare care au actiuni
similare.
Ele blochează competitiv recaptarea (nu o potențează) norepinefrinei de către terminațiile nervoase
simpatice postganglionare.
Au și proprietăți anticolinergice la nivelul sistemului nervos central și afectează recaptarea 5-
hidroxitriptaminei.
Aceștia sunt metabolizați în ficat, iar metaboliții sunt excretați pe cale renală.
Efectele secundare sunt multiple mai ales în supradozaj, dar în termeni generali au caracteristicile
intoxicației anticolinergice, de exemplu, tahicardie, retenție urinară, vedere încețoșată.
Durează două până la patru săptămâni înainte ca efectul lor să fie evident, ceea ce este mult mai lent
decât terapia electro-convulsivantă.
R: FAAFF
95. O tânără de 23 de ani se prezintă la Urgențe în urma ingerării deliberate a 2 g de Amitriptilină.
Constatările clinice inițiale sunt un scor de comă Glasgow de 6, o frecvență a pulsului de 140 de
bătăi pe minut și o tensiune arterială de 80/50 mmHg. Care dintre următoarele modificări ECG
este cel mai probabil predictor al dezvoltării aritmiilor care pun viața în pericol?
A. Prelungirea complexului QRS
B. Abaterea axei dreapta
C. Bloc de ramură dreapta
D. Tahicardie sinusală
E. Depresia generalizată a segmentului ST
Decesele cauzate de supradozaj cu antidepresiv triciclic (TCA) se datorează, de obicei, aritmiilor și/sau
hipotensiunii.
Toxicitatea antidepresivelor triciclice se datorează în principal acțiunilor asemănătoare chinidinei ale
acestor medicamente asupra tesuturile cardiace. Încetinirea fazei 0 a depolarizarii a potenţialului de
acţiune are ca rezultat încetinirea conducerii prin sistemul His-Purkinje și miocard. Conducerea încetinita
a impulsului este responsabilă pentru prelungirea QRS și blocul atrioventricular și contribuie la aritmii
ventriculare și hipotensiune arterială.
Alte mecanisme care contribuie la aritmii includ repolarizarea anormală, automaticitatea afectată,
blocarea colinergică și inhibarea recaptării catecolaminelor neuronale.
Toxicitatea poate fi agravată de acidemie, hipotensiune sau hipertermie.
Tahicardia sinusală se datorează efectelor anticolinergice ale antidepresivelor triciclice, precum și
blocării recaptarii neuronale a catecolaminelor. Tahicardia sinusală este de obicei bine tolerată și nu
necesită terapie. Tahicardia sinusală cu prelungirea QRS poate fi dificil de distins de tahicardia
ventriculară.
Prelungirea duratei QRS >100 ms prezice un risc mai mare de aritmie și este o indicație pentru
administrarea sistemică de bicarbonat de sodiu. Alcalinizarea serului favorizează disocierea triciclicului
de canalele miocardice de sodiu și încărcătura extracelulară de sodiu îmbunătățește funcția canalului de
sodiu.
R: AFFFF
96. O tânără de 23 de ani se prezintă la Urgențe în urma ingerării deliberate a 2 g de amitriptilină.
Constatările clinice inițiale sunt un scor de comă Glasgow de 10, o frecvență a pulsului de 140 de
bătăi pe minut și o tensiune arterială de 80/50 mmHg. Un ECG arată o durată QRS de 233 ms.
Care dintre următoarele este cel mai important curs inițial de acțiune?
A. Se administrează oral cărbune activ
B. Administrați Bicarbonat de sodiu
C. Dați bolusuri de lichid
D. Intubati si ventilati
E. Începeți o perfuzie de Noradrenalină
Tratamentul de primă linie al hipotensiunii arteriale este resuscitarea cu lichide.
Pacienții cu un GCS mai mic de 8 ar trebui să fie supuși unei secvențe de inducție rapidă cât mai curând
posibil. Poate fi luat în considerare mai devreme dacă căile respiratorii sunt obstruate sau dacă pacientul
are convulsii.
Cărbunele activat poate fi luat în considerare pentru utilizare în decurs de o oră de la ingestia de
antidepresiv triciclic (TCA), dar numai la pacienții cu căile respiratorii intacte și sigure. Riscul de aspirație
trebuie luat în considerare înainte de utilizare.
ECG-urile seriate trebuie examinate pentru prelungirea QRS și prelungirea QTc (>430 ms). Aceste
modificări identifică pacienții care prezintă un risc ridicat de a dezvolta complicații în urma
supradozajului cu TCA.
Prelungirea duratei QRS >100 ms prezice un risc mai mare de aritmie și este o indicație pentru
administrarea sistemică de bicarbonat de sodiu. Alcalinizarea serică favorizează disocierea triciclului de
canalele miocardice de sodiu, iar încărcătura extracelulară de sodiu îmbunătățește funcția canalului de
sodiu.
Vasopresoarele sunt indicate pentru tratamentul hipotensiunii arteriale în urma supradozajului cu TCA
atunci când pacienții nu răspund la lichide și bicarbonat.
Sulfatul de magneziu este utilizat pentru gestionarea aritmiilor dacă pacientul nu răspunde la terapia cu
bicarbonat.
R: FFAFF
 97. (A)O benzodiazepină este aleasă pentru uz clinic deoarece are un timp de înjumătățire de 2-4
ore. Care dintre următoarele proprietăți este unică pentru această benzodiazepină?
A. Poate fi inversat folosind un agonist invers
B. Are receptori la densitate mare în sistemul limbic
C. Este un agonist al canalului ionic legat de ligand pentru ionul de clorură
D. Este medicamentul de elecție pentru starea epileptică
E. Este solubil în apă la un pH de 3,5 și solubil în lipide la un pH de 7,4
Benzodiazepina în cauză este Midazolamul. Este singura benzodiazepină care prezintă modificări
tautomerice (izomerie dinamică). La un pH de 3,5, molecula este ionizată și solubilă în apă, totuși, atunci
când este injectată în organism la un pH de 7,4, devine neionizată și solubilă în lipide, capabilă să
traverseze cu ușurință bariera hematoencefalică.
Midazolam are un timp de înjumătățire scurt de 2-4 ore. Ca benzodiazepină, este un agonist pentru
receptorii GABAA. Receptorii GABAA sunt larg distribuiți în sistemul nervos central și se găsesc în
densitate mare în cortexul cerebral, hipocamp, talamus, ganglionii bazali și sistemul limbic. Receptorii
GABAA sunt canale ionice dependente de ligand, agonistul endogen fiind neurotransmițătorul inhibitor
acidul gama-aminobutiric. Este o proteină pentameră (2a, 2 ẞ și o subunitate y) care se întinde pe
membrana celulară, iar interacțiunea agonistului cu subunitatea alfa are ca rezultat o modificare
conformațională care duce la afluxul de ioni de clorură care culminează cu hiperpolarizarea neuronală.
Deși are o acțiune anticonvulsivanta, Midazolamul nu este agentul de elecție pentru status epileptic.
Benzodiazepina de elecție pentru statusul epileptic este Lorazepam. Toate benzodiazepinele pot fi
inversate cu agonistul invers Flumazenil.
R: FFFFA
98. Sunt adevărate sau false următoarele afirmații referitoare la Diazepam?
A. Poate fi administrat rectal
B. Formează metaboliți inactivi
C. Are o biodisponibilitate orală de 60%
D. Este solubil în apă
E. Poate provoca vasodilatație
Diazepamul este o benzodiazepină care este utilizată pe scară largă ca anticonvulsivant și produce
sedare și anxioliză, de aceea a fost utilizată pentru premedicația preoperatorie.
Este insolubil în apă (nu este solubil) și este disponibil sub formă de emulsie cu ulei de soia (diazemuls).
Are un timp de înjumătățire lung de 20 - 70 de ore și este metabolizat în ficat în metaboliți activi (nu
sunt inactivi):
 Desmetildiazepam
 Oxazepam
 Temazepam
 Nordiazepam (care are un timp de înjumătățire de 120 de ore).
Injectarea intravenoasă poate provoca depresia respiratorie și dozele mari pot reduce debitul cardiac,
provoacă vasodilatație, somnolență și confuzie. Vârstnicii sunt deosebit de sensibili la Diazepam
intravenos. Are o biodisponibilitate orală de 85 - 100% (nu 60%) și este eficient atunci când este
administrat pe cale rectală. Injecția intramusculară este dureroasă și absorbția ei este nesigură.
R: AFFFA
99. Următoarele sunt adevărate sau false ale Diazepamului?
A. Are o perioadă de înjumătățire mai mare decât nordiazepamul (desmetildiazepamul)
 B. Are un volum similar de distribuție la adulți și pacientii pediatrici
C. Este foarte legat de proteine
D. Este solubil în apă
E. Sunt necesare doze mai mari în bolile renale. Ați selectat Fals - Corect✔
Diazepamul este o benzodiazepină foarte legată de proteine și insolubilă în apă.
Are un timp de înjumătățire cuprins între 20-70 de ore, dar este asociat cu formarea metaboliților activi,
de exemplu, nordiazepam (desmetildiazepam) care are un timp de înjumătățire și mai mare (120 de
ore).
Volumul de distribuție al Diazepamului la pacienții pediatrici este similar cu valorile adulților, dar cu un
timp de înjumătățire mult prelungit. În bolile renale, Diazepamul poate avea un efect mai marcat
datorită reducerii legarii de proteine și o reducere a dozei este adecvată.
Din cauza metabolismului afectat de faza I în bolile hepatice, există o sensibilitate crescută la Diazepam
și Midazolam.
R: FAAFF
100. Un bărbat de 20 de ani este internat la Urgențe cu diagnostic de Status epilepticus. Paramedicii
au administrat deja oxigen cu debit mare și 10 mg diazepam intravenos. Semnele vitale sunt:
puls cu frecventa de 140 de bătăi pe minut, frecventa respiratorie 25 respiratii pe minut,
tensiune arteriala 130/80 mmHg, saturația de oxigen 98% și căi respiratorii permeabile, dar a
continuat convulsiile tonico-clonice. Glicemia lui este de 7,0 mmol/l. Care dintre următorii agenți
este cel mai potrivit tratament farmacologic inițial?
A. Lorazepam
B. Fenobarbitona
C. Fenitoină
D. Propofol
E. Tiopental
Lorazepam a apărut ca benzodiazepina preferată pentru tratamentul acut al statusului epileptic.
Lorazepam diferă de Diazepam în două moduri importante:
 Este mai puțin solubil în lipide decât Diazepamul, cu un timp de înjumătățire prin distribuție de
două până la trei ore față de 15 minute pentru Diazepam. Prin urmare, ar trebui să aibă o
durată mai lungă a efectului clinic.
 Lorazepam leagă receptorul GABAergic mai strâns decât Diazepamul, rezultând o durată mai
lungă de acțiune.
Doza intravenoasă este de 0,1 mg/kg.
Medicamentul de linia a doua este Fenitoina intravenoasă 15-20 mg/kg.
Statusul epilepticus este definit ca convulsii care durează 5 sau mai multe minute sau episoade
recurente de convulsii într-o perioadă de 5 minute, fără revenirea la nivelul de bază neurologic pre-
convulsiv. O criză tonico-clonică generalizată secundară tipică se oprește în general in trei minute și
aproape întotdeauna in 5 minute.
Status epilepticus a fost definit anterior ca trei activități convulsive continue de cel puțin 30 de minute
sau o activitate convulsivă intermitentă cu o durată de cel puțin 30 de minute, timp în care nu este
recăpătat conștiința.
Fenitoina este unul dintre cele mai eficiente medicamente pentru tratarea convulsiilor acute și a stării
de epilepsie. Principalul avantaj al Fenitoinei este lipsa efectului sedativ. Cu toate acestea, pot apărea o
serie de efecte adverse potențial grave. Au fost raportate aritmii și hipotensiune arterială. Efectele
secundare ale Fenitoinei au fost în mare parte atribuite diluantului său propilenglicol sau administrării
rapide. Fosfenitoina (un promedicament) este mai stabilă cardiovascular.
Fenobarbitalul este utilizat de obicei după ce o benzodiazepină sau fenitoină nu a reușit să controleze
status epileptic. Doza normală de încărcare este de 15 până la 20 mg pe kg. Deoarece dozele mari de
fenobarbital sunt sedative, protecția căilor respiratorii este un aspect important.
Acolo unde este necesară protecția căilor respiratorii sau controlul ventilației, atunci medicamentele de
elecție sunt Tiopentalul sau Propofolul intravenos.
R: AFFFF
101. (A)Urmatoarele sunt adevarate in ceea ce priveste benzodiazepinele?
A. Poate dura pana la doua saptmani pentru a se instala anxietatea de rebound
B. Lorazepamul are un timp de injumatatire de 12 ore
C. Reduc fluxul de ioni de clor
D. Convulsiile pot aparea la sevrare
E. Compusii cu actiune lunga sunt asociati cu mai multe probleme de dependenta decat
compusii cu actiune scurta
Benzodiazepinele au proprietati sedative anxiolitice si anticonvulsivante si provoaca, de asemenea,
relaxare musculara si amnezie.
Ele actioneaza prin imbunatatirea inhibarii mediate de acidul gamma-aminobutiric (GABA)in SNC, ceea
ce creste fluxul de ioni de clor asociat complexului receptor GABA.
Compusii cu actiune scurta sunt asociati cu mai multe probleme de dependenta decat compusii cu
actiune lunga.
 Lorazepam are un timp de injumatatire de 12 ore.
 Midazolamul are un timp de injumatatire de 1 pana la 3 ore.
 Temezepamul are o perioada de injumatatire de 6 pana la 8 ore.
 Diazepamul are un timp de injumatatire de 24 pana la 48 h.
Anxietatea de rebound poate aparea in decurs de doua zile de la retragere.
Pot aparea convulsii la retragerea benzodiazepinelor, dar de obicei sunt asociate cu retragerea rapida.
R:FAFAF
102. (A)Flumazenil:
A. este un acid slab
B. este 90% legat de proteine
C. este legat predominant de albumina
D. are o durată de înjumătățire inițială de 20 de minute
E. are un volum de distribuție aproximativ la starea de echilibru de 1 litru/kg
Flumazenil este un antagonist al benzodiazepinelor și este o bază lipofilă slabă (nu acidă). Se leagă în
proporție de 50% de proteinele plasmatice (nu 90%), iar albumina reprezintă aproximativ 65% din
această legare de proteine. Flumazenilul este distribuit extensiv în spațiul extravascular și volumul de
distribuție la starea de echilibru este de 0,9-1,1 l/kg. Are un timp de înjumătățire de 7-15 min (inițial),
20-30 min (creier), 40-80 min (terminal). Acesta este mai scurt decât cel al Diazepamului și al
Midazolamului, astfel încât există riscul ca pacienții să fie resedați.
R: FFAFA
103. Următoarele afirmații sunt adevărate sau false cu privire la Fenitoină?
 A. Provoacă inhibarea enzimelor
B. Are >70% biodisponibilitate după administrarea orală
C. Este foarte legat de proteine
D. Este secretat în principal prin urină
E. Poate provoca hiperplazie gingivală
Sintetizată pentru prima dată în 1908, fenitoina (difenilhidantoina) este un anticonvulsivant utilizat în
mod obișnuit.
Are legătură structurala cu barbituricele în structură chimică, dar are un inel cu cinci membri, cu
denumirea chimică de 5,5-difenil-2,4-imidazolidindionă.
Are o greutate moleculară de 252 și o biodisponibilitate de 70% până la 100% după administrare orală
(25% după dozare rectală).
Este un medicament foarte legat de proteine (70 până la 95%), care este metabolizat de ficat (neliniar) și
apar variații genetice în metabolismul care controlează genele (CYP2C9 și CYP2C19).
Are un timp de înjumătățire prin eliminare de 22 de ore și este excretat în principal prin bilă (<5% în
urină), dar metaboliții săi sunt supuși reabsorbției și apoi secreției în urină.
Fenitoina, Fenobarbitalul (și Primidona), Carbamazepina și Etosuximida sunt toate anticonvulsivante
inductoare de enzime. Efectele secundare și interacțiunile medicamentoase ale anticonvulsivantelor
sunt mediate indirect prin efectele lor asupra sistemelor de enzime microzomale hepatice (P450).
Inducerea farmacologică a acestor enzime poate îmbunătăți metabolismul substanțelor endogene și
exogene, inclusiv a altor anticonvulsivante, reducând concentrațiile plasmatice ale acestora.
R: FAAFA
104. Fenitoina:
A. Este un inductor al enzimei citocromului hepatic
B. Afișează cinetica de ordinul zero
C. Este un agent anti-aritmic de clasa II
D. Este un tratament de primă linie pentru status epileptic
E. Reduce eficacitatea Warfarinei.
Fenitoina influențează afluxul de sodiu și calciu în celulele excitabile, având în vedere că are atât
proprietăți anticonvulsivante, cât și anti-aritmice de clasa I.
Fenitoina este un inductor al familiilor hepatice CYP3A4 și CYP2C9 ale enzimelor P450, reducând
eficacitatea multor medicamente, inclusiv Warfarina.
Efectele sale secundare includ hiperplazia gingivală, anemie megaloblastică și hirsutism.
Are un indice terapeutic îngust, parțial datorită tendinței sale de a prezenta cinetică de ordin zero
aproape de intervalul terapeutic.
Este un tratament de a doua linie pentru statusul epileptic.
R: AAFFA
105. Complicatiile Fenitoinei pe termen lung include urmatoarele?
A. Ataxie
B. Hirsutism
C. Hipercalcemie
D. Macrocitoza
E. Slabirea structurii osoase
Toxicitatea Fenitoinei poate aparea in timpul utilizarii pe termen lung si este asociata cu:
  Osteomalacia si osteoporoza
 Hirsutism
 Ataxie
 Hiperplazie gingivala
Poate duce la hipocalcemie din cauza interferentei cu metabolismul vitaminei D si poate provoca
macrocitoza (VEM crescut).
R: AAFAA
106. Următoarele antidepresive inhibă recaptarea serotoninei (5-hidroxitriptamina)?
A. Citalopram
B. Imipramină
C. Paroxetină
D. Reboxetină
E. Venlafaxină
Rețineți că această întrebare nu solicită identificarea inhibitorilor selectivi ai recaptării serotoinei.
Medicamente care inhibă recaptarea serotoninei (5 hidroxitriptamina) sunt utilizate în tratament
de boli depresive și tulburări de anxietate.
Exemple de inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei (ISRS) includ:
 Citalopram
 Fluoxetină
 Paroxetină
 Sertralină
 Fluvoxamină și
 Escitalopram.
Venlafaxina este un inhibitor al recaptării serotoninei și noradrenalinei.
Imipramina este un antidepresiv triciclic, iar mecanismul lor de acțiune este inhibarea centrală a
recaptării aminelor biogene, afectând predominant norepinefrina și serotonina. Este, de asemenea, un
antagonist competitiv la receptorii histaminei H1 și H2.
Reboxetina este un antidepresiv, dar inhibă selectiv recaptarea noradrenalinei.
R: AAAFA
107. Un tanar de 25 ani a fost anesteziat in urma cu douasprezece ore pentru o simpatectomie
toracoscopica. El are istoric de depresie pentru care ia Fluoxetina. Sunteti chemat in mijlocul
noptii deoarece este agitat, confuz, are o frecventa cardiaca de 120 bpm, o temperatura de
38,2°C si are dificultati in miscarea membrelor. El acuza durere axilara pentru care a primit
Paracetamol si Tramadol pentru analgezie. Care este cauza cea mai probabila pentru starea lui?
A. Tulburare cognitive postoperatorie
B. Tramadolul
C. Sindrom neuroleptic malign
D. Sepsis
E. Efecte reziduale ale anesteziei
Acest pacient are semne de sindrom serotoninergic, care este o reacție toxică potențial fatală, care
rezultă din creșterea nivelului de serotonină sinaptică în trunchiul cerebral și măduva spinării. De obicei,
rezultă din interacțiunile dintre medicamente care cresc activitatea serotoninei. Cea mai comună
combinație este un ISRS și un inhibitor de monoaminoxidază, dar alte medicamente cu efecte
serotoninergice includ TCA, petidina și tramadolul.
Inhibitorii selectivi ai recaptarii serotoninei sunt acum cele mai frecvent prescrise medicamente pentru
depresie in Marea Britanie si sunt utilizati si pentru tulburarea de panica si tulburarea obsesiv-
compulsiva. Exemplele includ Fluoxetina, Paroxetina si Sertralina. Ca si alte antidepresive, exista o
intarziere de doua, pana la trei saptamani pana cand starea de spirit a pacientului se imbunatateste.
Mecanimul lor de actiune este prin inhibarea selective a recaptarii neuronale a 5-HT din fanta sinaptica.
Principalul lor avantaj in comparative cu antidepresivele triciclice este incidenta mai redusa a efectelor
secundare.
Inhibitorii selective ai recaptarii serotoninei sunt:
 mai putin sedative
 au mai putine efecte anticolinergice
 foarte rar provoaca efecte adverse cardiovasculare (ocazional pot provoca bradicardie)
 sunt mult mai sigure in caz de supradozaj in comparatie cu antidepresivele triciclice
Ele sunt asociate cu:
 reactii adverse gastrointestinal (greata, varsaturi, diaree sau constipatie)
 efecte centrale (tulburari ale somnului, agitatie, tremor, cefalee si disfunctie sexuala)
Cu toate acestea, majoritatea efectelor sunt usoare.
La doze mari, inhibitorii selective ai recaptarii serotoninei scad agregarea trombocitara si pot creste
sangerarea chirurgicala, mai ales daca este combinata cu AINS. Ele inhiba enzimele citocromului p450,
rezultand nivele crescute ale altor medicamente, cum ar fi Warfarina, Teofilina, Fenitoina,
benzodiazepinele si antidepresivele triciclice. Sindromul eliberarii inadecvate de ADH a fost descris si cu
utilizarea inhibitorilor selectivi ai recaptarii serotoninei, desi acest lucru este mai mult o problema a
populatiei in varsta.
Sindromul serotoninergic este o criza toxica cauzata de cresterea nivelului sinaptic al serotoninei (5-HT)
in trunchiul cerebral si maduva spinarii. Se prezinta cu:
 modificare a comportamentului (agitatie si confuzie)
 activitate motorie (rigiditate musculara, hiperreflexie si clonus)
 instabilitate autonoma (hipertermie, tahicardie, diaree si TA instabila)
Poate progresa catre:
 Convulsii
 Crize oculogire
 CID
 Rabdomioliza
 Mioglobinurie
 Insuficienta renala acuta
 Aritmii
 Coma
 Deces
Cel mai frecvent se datoreaza supradozajului inhibitorilor selectivi ai recaptarii serotoninei sau
interactiunilor dintre medicamente care cresc activitatea serotoninei. Cea mai comuna combinatie este
un inhibitor selectiv al recaptarii serotoninei si un inhibitor de monoaminooxidaza, dar si alte
medicamente cu efecte serotoninergice precum antidepresivele triciclice, Petidina sau Tramadolul.
Poate mima sindromul neuroleptic malign.
Managementul este tratamentul de sustinere, necesitand de obicei Terapie Intensiva rezolvandu-se de
obicei in 24 h.
Desi tulburarile cognitive postoperatorii, efectele reziduale ale anesteziei si sepsisul trebuie luate in
considerare pentru diagnosticul diferential, acestea nu sunt cauzele cele mai probabile pentru
afectiunea acestui pacient.
Este putin probabil sa existe un efect rezidual de la anestezie major la douasprezece ore dupa operatie
la un pacient tanar, in forma. Disfunctia congnitiva postoperatorie este cea mai probabila la pacientii in
varsta si la pacientii care au suferit interventii majore, inclusiv chirurgie cardiaca. Sepsisul este putin
probabil in acest scenariu.
R:FAFFF
108. Un tanar de 25 ani a fost anesteziat in urma cu doua ore pentru o artroscopie la genunchi. El ia
Fluoxetina pentru depresie. Sunteti chemat deoarece este agitat, confuz, are o frecventa
cardiaca de 120 bpm, o temperatura de 38,2°C si are dificultati in miscarea membrelor. A primit
Paracetamol si Tramadol pentru analgezie. Care este cauza cea mai probabila pentru starea lui?
F. Tulburare cognitive postoperatorie
G. Tramadolul
H. Sindrom neuroleptic malign
I. Septicemia
J. Efecte reziduale ale anesteziei
Inhibitorii selectivi ai recaptarii serotoninei sunt acum cele mai frecvent prescrise medicamente pentru
depresie in Marea Britanie si sunt utilizati si pentru tulburarea de panica si tulburarea obsesiv-
compulsiva. Exemplele includ Fluoxetina, Paroxetina si Sertralina. Ca si alte antidepresive, exista o
intarziere de doua, pana la trei saptamani pana cand starea de spirit a pacientului se imbunatateste.
Mecanimul lor de actiune este prin inhibarea selective a recaptarii neuronale a 5-HT din fanta sinaptica.
Principalul lor avantaj in comparative cu antidepresivele triciclice este incidenta mai redusa a efectelor
secundare.
Inhibitorii selective ai recaptarii serotoninei sunt:
 mai putin sedative
 au mai putine efecte anticolinergice
 foarte rar provoaca efecte adverse cardiovasculare (ocazional pot provoca bradicardie)
 sunt mult mai sigure in caz de supradozaj in comparatie cu antidepresivele triciclice.
Ele sunt asociate cu:
 reactii adverse gastrointestinal (greata, varsaturi, diaree sau constipatie)
 efecte centrale (tulburari ale somnului, agitatie, tremor, cefalee si disfunctie sexuala).
Cu toate acestea, majoritatea efectelor sunt usoare.
La doze mari, inhibitorii selective ai recaptarii serotoninei scad agregarea trombocitara si pot creste
sangerarea chirurgicala, mai ales daca este combinata cu AINS. Ele inhiba enzimele citocromului p450,
rezultand nivele crescute ale altor medicamente, cum ar fi Warfarina, Teofilina, Fenitoina,
benzodiazepinele si antidepresivele triciclice. Sindromul eliberarii inadecvate de ADH a fost descris si cu
utilizarea inhibitorilor selectivi ai recaptarii serotoninei, desi acest lucru este mai mult o problema a
populatiei in varsta.
Sindromul serotoninergic este o criza toxica cauzata de cresterea nivelului sinaptic al serotoninei (5-HT)
in trunchiul cerebral si maduva spinarii. Se prezinta cu:
  modificare a comportamentului (agitatie si confuzie)
 activitate motorie (rigiditate musculara, hiperreflexie si clonus)
 instabilitate autonoma (hipertermie, tahicardie, diaree si TA instabila)
Poate progresa catre:
 Convulsii
 Crize oculogire
 CID
 Rabdomioliza
 Mioglobinurie
 Insuficienta renala acuta
 Aritmii
 Coma
 Deces
Cel mai frecvent se datoreaza supradozajului inhibitorilor selectivi ai recaptarii serotoninei sau
interactiunilor dintre medicamente care cresc activitatea serotoninei. Cea mai comuna combinatie este
un inhibitor selectiv al recaptarii serotoninei si un inhibitor de monoaminooxidaza, dar si alte
medicamente cu efecte serotoninergice precum antidepresivele triciclice, Petidina sau Tramadolul.
Poate mima sindromul neuroleptic malign.
Managementul este tratamentul de sustinere, necesitand de obicei Terapie Intensiva rezolvandu-se de
obicei in 24 h.
Desi tulburarile cognitive postoperatorii, efectele reziduale ale anesteziei si sepsisul trebuie luate in
considerare pentru diagnosticul diferential, acestea nu sunt cauzele cele mai probabile pentru
afectiunea acestui pacient. Este putin probabil sa existe un efect rezidual de la anestezie major la doua
ore dupa operatie la un pacient tanar, in forma. Disfunctia congnitiva postoperatorie este cea mai
probabila la pacientii in varsta si la pacientii care au suferit interventii majore, inclusiv chirurgie cardiaca.
Sepsisul este putin probabil in acest scenariu.
R:FAFFF
109. Urmatoarele substante moduleaza aportul nociceptive periferic in cornul dorsal?
A. Serotonina
B. Adenozina
C. Noradrenalina
D. Substanta P
E. Glutamat
Cornul dorsal este locul unde se termina aferentele primare si exista o interactiune complexa intre
aceste fibre aferente, neuronii spinali intrinseci locali si fibrele descendente din creier.
O serie de substante (peptide, catecolamine si indolamine) au fost implicate ca neurotransmitatori la
nivelul cornului dorsal si, atunci cand sunt eliberate, moduleaza inputul nociceptive periferic. Acestea
includ:
 Substanta P
 Serotonina
 Noradrenalina
 Acetilcolina
  Glutamat
 Adenozina
Activitatea reflexa moduleaza si nociceptia periferica.
R:AAAAA
110. Este adevărat că următoarele inhibă recaptarea norepinefrinei?
A. Cocaină
B. Duloxetina
C. Efedrina
D. Imipramină
E. Teofilina
Cocaina este un agent anestezic local ester și un inhibitor puternic al recaptării norepinefrinei
(noradrenalinei), dopaminei și serotoninei și are efecte psihomotorii marcate.
Imipramina este un antidepresiv (triciclic) care inhibă recaptarea norepinefrinei și a dopaminei.
Efedrina are un efect direct asupra receptorilor beta adrenergici și o acțiune indirectă asupra
receptorilor alfa adrenergici producând vasoconstricție prin blocarea și inversarea activității
transportorului norepinefrinei (NET), crescând astfel nivelurile de norepinefrină la nivelul terminalului
nervos.
Duloxetina și Venlaflaxina aparțin unui grup de medicamente care sunt inhibitori combinați ai recaptării
serotoninei și norepinefrinei (SNRI). Acestea sunt utilizate în tratamentul depresiei și a altor tulburări de
dispoziție.
Teofilina este un inhibitor al fosfodiesterazei fără efecte asupra recaptării norepinefrinei.
Prometazina este în principal un antihistaminic (H₁) și are efecte moderate asupra receptorului de
acetilcolină (mACh). Are efecte foarte slabe asupra altor receptori printre care serotonina (5-HT2),
dopamina (D2) si alfa-1, aceasta din urma avand un efect asupra recaptarii norepinefrinei.
R: AAAAF
111. Sunt adevărate următoarele afirmații referitoare la Carbamazepină?
A. Blochează canalele de calciu de tip T
B. Are un timp de înjumătățire prin eliminare de șase ore
C. Are efecte secundare neurotoxice
D. Nu are metaboliți active
E. Are legătură structural cu valproatul de sodiu
Carbamazepina este un anticonvulsivant care are legătură structural cu antidepresivul Imipramină și
este utilizat în tratarea epilepsiei și a afecțiunilor dureroase cronice, de exemplu, nevralgia trigemenului.
Acționează prin legarea de canalele de sodiu inactivate (închise), ceea ce le împiedică să revină la starea
lor de repaus (de asemenea închisă), la care trebuie să revină înainte de a se putea deschide din nou.
Astfel curentul de sodiu este redus progresiv până când este insuficient initiaza un potential de actiune.
Fenitoina și Valproatul de sodiu au acțiuni similare asupra canalelor neuronale de sodiu.
Etosuximida și, de asemenea, Valproatul de sodiu blochează canalele de calciu de tip T în neuronii
talamici.
Absorbția orală este rapidă, iar legarea de proteinele plasmatice este de aproximativ 80%. Există o
creștere liniară a concentrației plasmatice odată cu doza și timpul de înjumătățire prin eliminare este de
13 - 17 ore.
Este metabolizat în ficat în carbamazepina-10,11-epoxid, care este un metabolit activ. Metabolitul
contribuie la acțiunea sa anticonvulsivă și la efectele secundare neurotoxice, care includ:
  Sedare
 Vertij
 Ataxie
 Diplopie
 Greață
 Vărsături.
Carbamazepina poate crește metabolismul Fenitoinei, în timp ce Fenobarbitalul poate crește
metabolismul Carbamazepinei.
R:FFAFF
112. Următoarele sunt adevărate sau false în ceea ce privește Fenitoina?
A. Are un timp de înjumătățire scurt
B. Este asociat cu hipertrofia gingiilor
C. Se absoarbe rapid din tractul intestinal
D. Are un interval terapeutic restrâns
E. Sufera metabolismului hepatic
Fenitoina are o gamă terapeutică îngustă, prin urmare creșterile mici ale dozei pot provoca toxicitate.
Efectele secundare includ hipertrofia gingiilor, hirsutism, ataxie și insuficiență hepatică. Are un timp de
înjumătățire lung și este absorbit lent din tractul gastrointestinal. Acesta suferă metabolismul hepatic și
excreţie renala.
R: FAFAA
113. Este adevărat sau fals că s-a demonstrat că următoarele medicamente interacționează cu
alcoolul?
A. Clorpropamidă
B. Amoxicilină
C. Griseofulvin
D. Metronidazol
E. Triazolam
Medicamentele care interacționează cu alcoolul includ:
 Griseofulvina
 Triazolam și Clorpropamidă (efectele sunt potențate)
 Metronidazolul provoacă reacţie „Antabuse”.
Amoxicilina nu prezintă interacțiuni directe cu alcoolul.
R: AFAAA
114. Este adevărat sau fals că trebuie evitate următoarele combinații de medicamente?
A. Aspirina și Clopidogrel
B. Etanol și Metronidazol
C. Metformină și Clorpropamidă
D. Sildenafil și Mononitrat de izosorbid
E. Simvastatină și Fenofibrat
Sildenafilul și Mononitratul de izosorbid (ISMN) în combinație pot provoca hipotensiune arterială
profundă.
Aspirina și clopidogrelul sunt utilizate cu succes împreună în studiile de boală cardiacă ischemică,
reducând mortalitatea prin toate cauzele mai mult decât un singur agent administrat singur.
Medicația antidiabetică constă frecvent în Metformin plus o sulfoniluree, cum ar fi clorpropamida sau
glibenclamida.
Terapia cu statine și fibrați sunt utilizați în hiperlipidemia combinată, deși există un risc crescut de
miozită asociat cu agenții combinați față de monoterapie.
Metronidazolul produce un efect antiabuz cu greață, vărsături și înroșirea feței atunci când este
combinat cu alcool, datorită acumulării de metaboliți.
R: FAFAF
115. Este adevarat ca urmatoarele combinatii farmacologice pot fi periculoase?
A. L-Dopa si Fenelzina
B. Atenolol si verapamil
C. Warfarina si Nitrazepam
D. Fenitoina si Cimetidina
E. Indometacin si Amilorid
Cimetidina inhiba metabolismul si creste nivelul seric de Fenitoina.
Fenelzina este un inhibitor de monoaminooxidaza, iar impreuna cu Levodopa poate provoca o criza
hipertensiva.
La asocierea Indometacin si Amilorid exista un risc crescut de hiperkaliemie.
Atenololul si Verapamilul cresc riscul de bloc atrio-ventricular.
Warfarina si Nitrazepamul nu reprezinta o combinatie periculoasa si este intalnita frecvent in sectiile de
geriatrie.
R: AAFAA
116. În ceea ce privește raportarea reacțiilor adverse la medicamente (ADR) în Regatul Unit:
A. Un semn triunghiular negru alături de un medicament din British National Formulary (BNF)
are ca cerinta raportarea tuturor ADR asociate cu acest medicament
B. Raportarea ADR este obligatorie
C. Raportarea nu este necesară pentru reacțiile adverse asociate vaccinărilor
D. Nu există nicio cerință de raportare a reacțiilor adverse cu medicamente fără prescripție
medicală (OTC)
E. Când trimiteți un cartonaș galben referitor la o ADR, trebuie raportate și toate celelalte
medicamente luate în ultimele trei luni.
Raportarea reacțiilor adverse la medicamente (RAM) pe cartonașul galben către Agenția de Control al
Medicamentului este un proces voluntar, dar toate reacțiile secundare notate cu medicamentele mai
noi notate cu un triunghi negru în BNF trebuie raportate.
Chiar și reacțiile adverse cu terapii și vaccinări OTC ar trebui raportate pentru a asigura o monitorizare
adecvată și pentru a se putea stabili dacă fabricarea anumitor mărci este adecvată. Raportul ar trebui să
conțină, de asemenea, medicamentele pe care pacientul le-a luat (inclusiv OTCS) în ultimele trei luni
pentru a stabili potențialele interacțiuni.
R: AFFFA
117. În ceea ce privește terapia medicamentoasă în timpul sarcinii, sunt adevărate următoarele?
A. Suplimentele de acid folic trebuie administrate pacienților care iau Fenitoină
B. S-a demonstrat că Heparina provoacă leziuni ale sistemului nervos central la făt dacă este
administrată în al doilea și al treilea trimestru
C. Metildopa este contraindicată pe tot parcursul sarcinii
 D. S-a demonstrat că diureticele tiazidice scad perfuzia placentară
E. Tratamentul cu izotretinoină este o indicație recunoscută pentru o întrerupere
Suplimentele de acid folic reduc incidența defectelor tubului neural și trebuie administrate pacienților
care iau Fenitoină.
S-a demonstrat că Warfarina provoacă leziuni ale sistemului nervos central la făt dacă este administrată
în al doilea și al treilea trimestru (nu heparină). Metildopa este singurul hipotensiv care este sigur în
toate etapele sarcinii.
S-a demonstrat că diureticele tiazidice scad perfuzia placentară.
Tratamentul cu Izotretinoină este o indicație recunoscută pentru întreruperea sarcinii, iar contracepția
este recomandată timp de doi ani după încetarea tratamentului.
R: AFFAA
118. (A)Care dintre următoarele medicamente traversează placenta cu ușurință pentru a produce
efecte adverse la făt?
A. Atropină
B. Glicopirolat
C. Heparina
D. Suxametoniu
E. Vecuronium
Atropina este o amină terțiară solubilă în lipide. La un pH de 7,4, 1,4% din atropină există în stare
neionizata și va trece ușor prin placentă prin difuzie pasivă. O cantitate suficientă de Atropină poate
trece si contribuie la o tahicardie fetală.
Factori care influențează viteza de difuzie în placenta:
 Gradientul de concentrare materno-fetal
 Greutatea moleculară a medicamentului <600 Da - trec prin difuzie
 Grad de ionizare - molecule neionizate difuzează mai ușor
 pH-ul sângelui matern și fetal
 Liposolubilitate - moleculele lipofile difuzează ușor prin placentă
 Legarea de proteine
 Fluxul sanguin placentar.
Medicamente care nu se transferă ușor prin placentă:
o Agenți de blocare neuromusculară:
 Toate posedă cel puțin o grupare cuaternară de amoniu și sunt complet ionizate
 Slab liposolubil, non-lipofile
 Traverseaza foarte încet prin rarele canale apoase
 Nu este semnificativ clinic.
o Glicopirolat
o Heparina: Are o greutate moleculară mare de 1500 Da și este încărcată negativ.
Medicamente transferate prin placentă:
o Opioide (Morfină, Petidină și Fentanil dacă > 1 mcg/kg), benzodiazepine și Efedrina.
o Anestezice locale:
 GM <600 deci traverseaza prin difuzie simplă
 Acumulare la făt dacă fătul este acidotic din cauza captării ionilor
  Legarea variabilă la glicoproteina alfa-1 acida.
 Cu cât legarea de proteine este mai mare, cu atat difuzia este mai mică
 Legarea de proteine a Bupivacainei >Lidocainei >Prilocainei
 Transferul la fat este afectat de alti factori precum doza, locul de administrare si
utilizarea unor adjuvanti precum Epinefrina, Atropina, beta-blocantele.
R: AFFFF
119. Următoarele medicamente traversează placenta în cantități semnificative?
A. Glicopirolat
B. Izofluran
C. Protoxid de azot
D. Petidină
E. Rocuroniu
Toți agenții de inhalare traversează cu ușurință placenta în cantități semnificative, motiv pentru care
timpul de inducție până la livrare ar trebui să fie cât mai scurt posibil.
Toate sunt excretate rapid din plămânii nou-născutului și astfel orice efecte de sedare sunt tranzitorii.
Rocuroniul și glicopirolatul conțin ambele o amina cuaternară și astfel nu traversează placenta.
Alte relaxante musculare, cu excepția galaminei, nu traversează în mod similar placenta, dar alți agenți
antimuscarinici o fac.
Petidina traversează placenta și poate scădea scorul Apgar la nou-născut.
R: FAAAF
120. Urmatoarele medicamente administrate pentru o operatie cezariana in doze adecvate pot
produce efecte clinice semnificative asupra nou-nascutului?
A. Desfuran
B. Suxametoniu
C. Alfentanil
D. Tiopentona
E. Vencuroniu
Agentii anestezici inhalatori si intravenosi traverseaza usor placenta, dar utilizati in doze clinice nu
afecteaza semnificativ scorurile neuro-comportamentale sau APGAR.
Toate opioidele tind sa traverseze membrana placentara si pot provoca depresie respiratorie neonatala.
Vencuronium si Suxametoniul nu traverseaza placenta in cantitati semnificative, deoarece sunt molecule
extrem de polare.
R: FFAFF
121. Următoarele medicamente trebuie evitate în ultimele patru săptămâni de sarcină:
A. Cotrimoxazol
B. Fenoximetilpenicilină
C. Paracetamol
D. Tetraciclină
E. Warfarină
Warfarina traversează placenta și poate provoca hemoragie, este și teratogenă în primul trimestru.
Cotrimoxazolul provoacă hemoliză neonatală și methemoglobinemie și este teratogen în primul
trimestru.
Tetraciclina cauzează decolorarea dentară, hepatotoxicitate maternă (în doze mari) și ca atare este cel
mai bine evitată. Cu toate acestea, nu este „nesigur” în doze limitate în ultimele patru săptămâni de
sarcină.
Paracetamolul și Fenoximetilpenicilina sunt ambele sigure de utilizat.
R: AFFAA
122. Următoarele medicamente sunt considerate sigure pentru utilizare în timpul sarcinii?
A. Amoxicilină
B. Ciclizina
C. Enalapril
D. Metildopa
E. Warfarină
Enalapril poate afecta negativ controlul tensiunii arteriale neonatale și funcția renală. De asemenea,
poate provoca defecte ale craniului și oligohidramnios. Warfarina poate provoca malformatii
congenitale.
Ciclizina, metildopa și amoxicilina sunt considerate sigure în timpul sarcinii.
R: AAFAF
123. Următoarele medicamente au efecte adverse asupra fătului în curs de dezvoltare?
A. Lisinopril
B. Losartan
C. Metildopa
D. Paracetamol
E. Valproat de sodiu
Valproatul este asociat cu defecte ale tubului neural (trebuie prescris folat suplimentar).
Lisinoprilul este teratogen.
Losartanul este contraindicat.
Metildopa este utilizată pentru hipertensiune arterială în timpul sarcinii.
Paracetamolul este sigur pe parcursul unei sarcini normale.
R: AAFFA
124. Următoarele stimulează contracția uterului gravid?
A. Ergotamina
B. Progesteron
C. Ritodrină
D. Suxametoniu
E. Vasopresină
Uterotonicele includ oxitocina, prostaglandinele și alcaloizii din ergot.
Ritodrina este un agent tocolitic folosit pentru a trata travaliul prematur. Progesteronul are și efecte
tocolitice.
Asemănarea dintre două peptide, oxitocina și vasopresina (AVP), poate provoca unele reacții
încrucișate: oxitocina are o ușoară funcție antidiuretică, iar nivelurile ridicate de AVP pot provoca
contracții uterine. Vasopresina în doze farmacologice este utilizat la femeile cu diabet insipid în timpul
sarcinii. AVP este un agonist pentru receptorii V1a și de oxitocină din miometru.
Atosiban inhibă receptorii V1a și este utilizat pentru a preveni travaliul prematur.
R: AFFFA
125. Următoarele sunt tocolitice?
 A. GTN
B. Progesteron
C. Propofol
D. Salbutamol
E. Suxametoniu
Medicamentele tocolitice, inhibitorii contracției uterine, includ:
 GTN
 Alcool
 Sulfat de magneziu
 Ritodrină
 Salbutamol
 Nifedipină
 AINS.
Progesteronul în concentrații mari are și o anumită activitate tocolitică și promovează efectele relaxante
ale tocoliticelor mai convenționale.
R: AAFAF
126. Sunt adevărate următoarele afirmații cu privire la magneziu?
A. Traversează placenta și are efecte asupra fătului
B. Îmbunătățește efectul relaxantelor musculare nedepolarizante
C. Exagerează efectele vasopresoare ale epinefrinei (adrenalinei)
D. Este folosit ca bronhodilatator în tratamentul astmului
E. Poate crește reflexele tendinoase profunde la doze mari.
Magneziul este un cation divalent predominant intracelular, care are numeroase utilizări terapeutice,
inclusiv reducerea rezistenței vasculare sistemice (vasodilatație). Are proprietăți anticonvulsivante,
bronhodilatație și reduce vasoconstricția pulmonară hipoxică. Este utilizat în gestionarea astmului
bronșic acut sever și ar trebui luat în considerare dacă bronhodilatatoarele inhalatorii au fost ineficiente.
Magneziul este antagonistul fiziologic al calciului și determină o reacție redusă la vasoconstricția indusă
de catecolamine. Acest lucru ajută la explicarea tonusului muscular redus care este asociat cu niveluri
plasmatice ridicate de magneziu, care se manifestă clinic ca reflexe tendinoase profunde reduse (nu
crescute). Modificarea reflexelor tendinoase profunde este utilizată pentru a titra terapia cu magneziu în
pre-eclampsie.
Magneziul traversează placenta și efectele secundare fetale pot fi tratate folosind gluconat de calciu.
Magneziul potențează efectele asupra relaxantelor musculare nedepolarizante, iar pacienților cu
magneziu ar trebui administrate doze mai mici de relaxant.
R: AAFAF
127. O femeie de 26 ani insarcinata in 36 saptamani este admisa la raionul de nasteri cu
preeclampsie severa. Tensiunea arteriala este considerabil crescuta la 190/110 mmHg cu
proteinurie semnificativa si experimenteaza dureri de cap. Ea a primit o doza de incarcare
intravenoasa de Sulfat de magneziu de 4 g urmata de o perfuzie de 1 g pe ora. Care din
urmatorii parametri este cel mai potrivit pentru evaluarea toxicitatii magneziului.
A. Tensiunea arteriala
B. Electrocardiograma
C. Forta musculara
 D. Reflexele tendinoase
E. Capacitatea vitala
Magneziul este un cation important cu multe roluri fiziologice in organism, care include actionarea ca
cofactor pentru reactiile enzimatice, afectearea legarii receptorilor hormonilor, influentearea canalele
de calciu si au efect asupra celulelor excitabile(cardiace, vasculare, neuronale). Sulfatul de magneziu
este utilizat pentru tratamentul eclampsiei si prevenirea acesteia la pacientii cu preclampsie severa.
Efectele clinice ale magneziului sunt legate de concentratia plasmatica. Cel mai precoce semn de
toxicitate a magneziului monitorizat la pacientele obstetricale este diminuarea sau pierderea reflexului
rotulian si este monitorizat de rutina in timpul tratamentului. Celelalte optiuni sunt manifestari raliv
tardive ale toxicitatii magneziului. Cand aveti indoieli, trebuie masurate nivelurile serice de magneziu.
Tabelul de mai jos prezinta efectele unei concentratii plasmatice crescute asupra organismului:
Concentratia plasmatica (mmol/L) Efect
0,7-1,2 Normal
4-8 Terapeutic, diminuarea profunda a reflexelor,
greata, bufeuri, dureri de cap si letargie
5-10 Schimbari ECG (PR si QT prelungite, QRS largit)
10 Slabiciune musculara, pierderea reflexelor
tendinoase profunde, hipotensiune arteriala
15 Bloc nodal sinoatrial sau atrioventricular, paralizie
respiratorie
20 Stop cardiac
R:FFFAF
128. Următoarele au proprietăți antiemetice?
A. Ciclizina
B. Dexametazonă
C. Droperidol
D. Granisetron
E. Proclorperazina
Toate medicamentele enumerate au fost utilizate pentru proprietățile lor antiemetice.
Proclorperazina și Droperidolul sunt ambele antagoniști ai dopaminei. Ciclizina este un medicament
antihistaminic.
Granisetronul este un antagonist al receptorilor 5HT3, este din aceeași clasă de medicamente ca
Ondansetronul. Atât Granisetronul, cât și Dexametazona sunt antiemetice utile în gestionarea greturilor
și vărsăturilor secundare chimioterapiei citotoxice.
R: AAAAA
129. Următoarele au o acțiune antiemetică?
A. Clorpropamidă
B. Bromhidrat de hioscină
C. Sulfat de morfina
D. Perfenazine
E. Clorhidrat de prometazină
Hioscina este un alcaloid.Prometazina este un antihistaminic. Perfenazina este un antipsihotic. Toate trei
au proprietăți antiemetice.
Sulfonilureea clorpropramida poate avea proprietăți antiemetice și, prin urmare, a fost marcată ca
adevărată.
Morfina are o acțiune emetică.
R: AAFAA
130. Un copil de 6 ani a revenit la salonul de recuperare în urma unei adenoamigdalectomii.
Ondansetron a fost prescris ca profilaxie pentru greața și vărsăturile postoperatorii. Care dintre
următoarele zone ale creierului este ținta cea mai probabilă pentru Ondansetron?
A. Cortex cerebral
B. Hipocampul
C. Sistemul limbic
D. Nucleus tractus solitarius
E. Nucleu vestibular
Ondansetronul este un antagonist al receptorilor 5HT3 (serotonină). Receptorii din sistemul nervos
central sunt localizați în:
 Cortex cerebral
 Hipocampul
 Sistemul limbic
 Zona de declanșare a chemoreceptorilor (CTZ) și
 Nucleu solitar (NTS).
Cele mai mari densități ale receptorilor 5HT3 sunt în CTZ și NTS și sunt ținte pentru terapia antiemetică.
Receptorii de întindere 5HT3 sunt, de asemenea, localizați în tractul gastrointestinal.
Nucleul vestibular are receptori de histamină (H1) și acetilcolină (ACh), dar nu 5HT3.
R: FFFAF
131. Următoarele medicamente au efect asupra receptorilor 5-HT3?
A. Granisetron
B. Lansoprazol
C. Metoclopramidă
D. Ranitidină
E. Tropisetron
Tropisetronul și Granisetronul sunt antagoniști specifici ai receptorilor 5-HT3 și blochează receptorii din
tractul gastrointestinal și din sistemul nervos central. Sunt antiemetice eficiente.
Ranitidina este un antagonist al receptorilor H2, iar Lansoprazolul blochează sistemul enzimatic
hidrogen-adenozin trifosfat de potasiu (inhibitor al pompei de protoni).
Metoclopramida este predominant un antagonist al dopaminei care acționează central la zona de
declanșare a chemoreceptorilor, dar la doze mari antagonizează competitiv receptorii 5-HT3.
R: AFAFA
132. Următoarele afirmații sunt adevărate sau false despre Metoclopramid?
A. Provoacă reacții adverse care sunt tratate cu medicamente antimuscarinice
B. Crește presiunea de barieră
C. Crește tonusul piloric.
D. Este un antagonist al receptorului de 5-hidroxitriptamină (5 HT)
E. Poate provoca somnolență.
Deși are în primul rând o acțiune antagonistă asupra receptorilor de dopamină, Metoclopramidul este
un antagonist al 5-hidroxitriptaminei (5-HT) la doze mai mari. Efectele sale secundare extrapiramidale
pot fi tratate cu Prociclidina care are proprietati antimuscarinici.
Metoclopramida este relativ lipsită de efecte secundare, în afară de crizele oculogirice (un efect
extrapiramidal) și somnolență. Efectele periferice ale Metoclopramidei care inhibă acțiunea dopaminei
sunt ilustrate prin creșterea contractilității antrale și fundului și prin relaxarea pilorului. Efectul net este
de a crește rata de golire gastrică.
Presiunea sfincterului esofagian inferior este, totuși, crescută și aceasta duce la o creștere a presiunii de
barieră.
R: AAFAA
133. O femeie de 75 de ani s-a întors de la teatru pentru recuperare în urma unei anestezii generale
pentru histeroscopie. Ea a primit ondansetron 4 mg și dexametazonă 8 mg în teatru. Are boala
Parkinson de lungă durată pentru care ia L-dopa. Asistenta de recuperare vă cere să prescrieți o
terapie antiemetică suplimentară. Care dintre următoarele antiemetice este cea mai potrivită
alegere pentru acest pacient?
A. Ciclizina 50 mg IV
B. Droperidol 12,5 mg IV
C. Metoclopramidă 10 mg IV
D. Ondansetron 4 mg IV
E. Proclorperazină 12 mg IM
Boala Parkinson (PD) este o tulburare neurodegenerativă progresivă a celulelor substanței negre. Aceste
celule sunt responsabile pentru producerea și stocarea neurotransmițătorului, Dopamina. Există, de
asemenea, o epuizare asociată a beta-hidroxilazei, care este cheia producției de Dopamină. Un pacient
cu PD nu va putea direcționa și controla mișcarea în mod corespunzător.
Ciclizina este un antagonist al receptorilor de histamină (H1) și acetilcolină (Ach) și poate fi utilizată
pentru a viza nucleul vestibular, nucleul tractus solitarii și centrul vărsăturilor. Nu este contraindicat în
PD.
Doza optimă de Ondansetron pentru greața și vărsăturile postoperatorii (PONV) este de 4 mg. Ar părea
sensibil să țintim receptorii, alții decât 5HT3 în acest scenariu.
Metoclopramida este contraindicată în PD, deoarece blochează receptorii centrali de dopamină (D2) din
zona de declanșare a chemoreceptorilor (CTZ), dar și din substanța neagră. Are potential pentru
provocând efecte secundare extrapiramidale în special la tineri. Poate exacerba simptomele PD și a fost
asociat cu encefalopatie prelungită.
Droperidolul și Fenotiazina, Proclorperazina, sunt, de asemenea, antagoniști puternici ai receptorilor D2
și ar trebui, de asemenea, evitate. Dacă este ales un antagonist D2 pentru tratamentul PONV la pacienții
cu PD, atunci Domperidona este agentul de elecție, deoarece nu traversează bariera hematoencefalică.
R: AFFFF
134. În ceea ce privește Omeprazolul, sunt adevărate sau false următoarele afirmații?
A. Are un timp de înjumătățire prin eliminare de 120 de minute
B. Este un inhibitor reversibil al enzimei
C. Este inactiv la pH neutru
D. Poate inhiba metabolismul Diazepamului
E. Reacționează cu grupările hidroxil din ionul de hidrogen/ionul de potasiu ATPaza
Omeprazolul este un inhibitor al pompei de protoni (PPI) care este inactiv la pH neutru.
Într-un mediu acid se rearanjează în două tipuri de molecule reactive care reacţionează cu grupările
sulfidril din ATPaza H+/K+ (nu grupările hidroxil).
Enzima este inhibată ireversibil și astfel secretia acida se reia numai dupa ce noua enzima este
sintetizata. Omeprazolul are un timp de înjumătățire prin eliminare de 40 de minute.
Inhibitorii pompei de protoni sunt asociați cu multe interacțiuni medicamentoase care includ creșterea
efectului Fenitoinei și Warfarinei și posibila inhibare a metabolismului Diazepamului.
R: FFAAF
135. Următoarele sunt adevărate sau false despre Omeprazol?
A. Nu are niciun efect asupra volumului secrețiilor gastrice
B. Inhibă citocromul P450
C. Blochează ireversibil pompa de protoni
D. Omeprazolul oral este un promedicament
E. Pompa de protoni este o ATPază Na+/H+
Omeprazolul este utilizat în boala ulcerului gastric, esofagită de reflux, Zollinger-Ellison și pentru a
scădea potențial riscul de aspirație în timpul inducerii anesteziei. Omeprazolul blochează ireversibil
pompa de protoni prin formarea unei legături covalente stabile cu ATPaza K+/H+ găsită în celulele
parietale ale stomacului. K*/H+-ATPaza este calea comună finală pentru secreția de acid gastric.
Deoarece timpul de înjumătățire al reînnoirii pompelor este de aproximativ 18 până la 24 de ore, un
singur aport permite o inhibare de aproape 24 de ore.
Omeprazolul va scadea atat volumul cat si aciditatea secretiilor gastrice.
Efectele secundare includ inhibarea citocromului P450 hepatic, erupții cutanate și tulburări gastro-
intestinale.
Omeprazolul este un promedicament si este degradat de acidul gastric. Se prepară ca o capsulă
acoperită enteric și este absorbită din intestinul subțire.
Omeprazolul este supus metabolismului hepatic la metaboliți inactivi care sunt excretați prin urină (80%)
și bilă (20%).
R: FAAAF
136. În ceea ce privește Cimetidina, următoarele sunt adevărate sau false?
A. Are acțiuni antiandrogenice
B. Este inactiv la pH neutru
C. Poate reduce metabolismul teofilinei
D. Reduce secreția acidă indusă atât de vagal, cât și de gastrină
E. Reduce AMP-ul ciclic intracelular în celulele parietale
Cimetidina este un antagonist al receptorilor H2 al histaminei care blochează acțiunea histaminei asupra
celulelor parietale gastrice.
Celulele parietale secretă acid clorhidric în lumenul stomacului, care este stimulat de acetilcolină și
gastrină. Deși celulele parietale posedă receptori muscarinici (M1) și de gastrina, atât acetilcolina cât și
gastrina stimulează în principal secreția acidă indirect, prin eliberarea histaminei din celulele paracrine
situate în apropierea celulelor parietale.
Histamina acționează apoi local asupra celulelor parietale, unde activarea receptorilor H2 are ca rezultat
o creștere a AMP-ciclic intracelular și secreția de acid.
Astfel, Cimetidina reduce atât nivelurile intracelulare de AMP ciclic, cât și secreția acidă. Deoarece
acetilcolina și gastrina acționează indirect prin eliberarea histaminei, efectele asupra secreției acide atât
a gastrinei, cât și a stimulării vagale sunt reduse de antagoniștii receptorilor H2.
Se absoarbe rapid pe cale orală și ameliorează durerea ulcerului peptic. Se leagă de citocromul P450 și
poate reduce metabolismul hepatic al Teofilinei, Fenitoinei și Warfarinei. Are, de asemenea, ușoare
acțiuni antiandrogenice și poate provoca rareori ginecomastie.
Omeprazolul este inactiv la pH neutru (nu Cimetidina).
R: AFAAA
137. Sunt adevărate sau false următoarele afirmații cu privire la Sucralfate?
A. Are acțiune antibacteriană împotriva Helicobacter pylori
B. Are foarte puține efecte secundare
C. Este un compus simplu format din zaharoză sulfatată
D. Este un antiacid
E. Moleculele polimerizează sub pH 2.
Sucralfatul este clasificat ca un întăritor al mucoasei, deoarece crește rezistența mucoasei la atacul acid-
pepsină.
Este o substanță complexă (nu simplă) formată din zaharoză sulfatată și hidroxid de aluminiu.
Moleculele polimerizează sub pH 4 (nu pH 2) pentru a da un gel lipicios care aderă puternic la craterele
ulceroase. Actiunea protectoare a gelului permite dezvoltarea gradientului normal de pH cauzat de
secretia ionilor de bicarbonat prezenti in mod normal in stratul mucos.
Sucralfatul nu este un antiacid și are foarte puține efecte secundare.
Chelatul de bismut are o acțiune antibacteriană împotriva Helicobacter pylori.
R: FAFFF
138. Sunteți chemat la recuperare pentru a revizui un bărbat de 24 de ani în urma unei reparații de
hernie inghinală. Semnele sale vitale sunt normale, dar observați că a dezvoltat mișcări
anormale ale membrelor superioare cauzate de contracțiile musculare care au ca rezultat
mișcări repetitive de răsucire. Care este cea mai probabilă cauză a acestor semne clinice ale
pacientului?
A. Ondansetron
B. Proclorperazina
C. Propofol
D. Remifentanil
E. Tramadol
Acestea sunt mișcări involuntare anormale sau diskinezii. Mișcările de răsucire repetitive sau posturile
anormale sunt caracteristici ale distoniei. Distoniile pot fi primare sau secundare:
 Distonia primară - o afecțiune genetică cu un model de moștenire autozomal dominant
 Distonia secundară – poate rezulta din leziuni focale cerebrale, boala Parkinson sau
medicamente.
Cele mai frecvente cauze ale reacțiilor distonice induse de medicamente sunt:
 neuroleptice (antipsihotice)
 antiemetice (în special Proclorperazina și Metoclopramid) și
 antidepresive.
Incidența sechelelor neurologice în urma administrării agentului neuroleptic, Proclorperazina, este de
16% neliniște (acatizie) și 4% distonie.
Există mai multe rapoarte publicate în care administrarea de agenți anestezici Tiopentonă, Fentanil și
Propofol au fost asociate cu opistoton și alte sechele neurologice anormale. Distoniile după anestezie
generală sunt rare. Tramadolul a fost asociat cu sindromul serotoninergic, iar Remifentanilul poate
provoca rigiditate musculară.
Factorii de risc includ:
 Antecedente in familie
 Gen masculin
 Copiii sunt susceptibili
 Episod anterior de distonie acută
 Antagonişti ai receptorilor dopaminergici (D2) în doză mare şi
 Consumul recent de cocaină.
Tratamentul specific al distoniei include:
Benztropină (tratament de primă linie):
 Adult - 1-2 mg prin injecție intravenoasă
 Copii -0,02 mg/kg până la maximum 1 mg
Benzodiazepine (tratament de linia a doua):
 Midazolam:1-2 mg intravenos, sau
 Diazepam doza 5-10mg IV/PO
Antihistaminice (antagoniști ai receptorilor H1) cu activitate anticolinergică:
 utilizat mai ales dacă Benztropina nu este disponibilă
 Prometazină 25-50 mg IV/IM, sau
 Difenhidramină 50 mg IV/IM (1 mg/kg la copii).
R: FAFFF
139. Este adevărat sau fals că hiperuricemia poate fi cauzată de următoarele?
A. Etambutol
B. Furosemid
C. Pirazinamida
D. Sulfonamide
E. Tiazide
Medicamentele care pot provoca hiperuricemie includ:
 Citotoxice
 Diuretice tiazidice
 Furosemid
 Etambutol
 Salicilați (în doze mici)
 Pirazinamida
 Sulfonamide.
R: AAAAA
140. Sunt următorii inductori enzimatici?
A. Alopurinol
B. Carbamazepină
 C. Cimetidină
D. Fenitoina
E. Rifampicina
Inductorii enzimatici populari MCQ includ:
 Barbiturice
 Carbamazepină
 Griseofulvina
 Fenitoină
 Rifampicina
 Alcool
 Tutun
 Derivați cloral.
Cimetidina se leagă de citocromul microzomal P450 și întârzie (nu induce) metabolismul oxidativ al
medicamentului hepatic.
Alopurinolul interferează cu Warfarina, dar nu este un inductor enzimatic.
R: FAFAA
141. Este adevărat că următoarele medicamente sunt inductori ai enzimelor microzomale hepatice?
A. Amiodarona
B. Cimetidină
C. Fenobarbitona
D. Fenitoină
E. Rifampicina
Inductorii enzimelor microzomale hepatice includ:
 Fenitoină
 Barbiturice
 Carbamazepină
 Rifampicina
 Alcoolul (consum cronic) și
 Fumat.
Cimetidina și Amiodarona sunt inhibitori de enzime. Inductorii și inhibitorii enzimelor hepatice pot
provoca interacțiuni medicamentoase prin modificarea nivelurilor plasmatice.
R:FFAAA
142. Următoarele medicamente inhibă enzimele?
A. Acetazolamidă
B. Alopurinol
C. Cimetidină
D. Piroxicam
E. Trandolapril
Acetazolamida este un inhibitor al anhidrazei carbonice și un diuretic slab. Este utilizat pentru profilaxia
raului de inaltime/munte și în tratarea glaucomului.
Alopurinolul inhibă enzima xantin oxidaza care este responsabilă pentru sinteza uratilor și este utilizată
în tratamentul gutei.
Piroxicamul este un medicament antiinflamator nesteroidian (AINS) care inhibă ciclo-oxigenaza.
Trandolapril este un inhibitor al enzimei de conversie a angiotensinei (inhibitor ECA).
Cimetidina este un antagonist al receptorilor de histamină de tip 2, dar ca efect secundar inhibă
oxidazele cu funcție mixtă (citocromul P-450s) și astfel întârzie metabolismul hepatic oxidativ al
medicamentelor (reacții de fază 1).
R: AAAAA
143. Este adevărat că metabolismul acidului folic poate fi afectat de următoarele?
A. Ibuprofen
B. Metotrexat
C. Pirimetamina
D. Tetraciclină
E. Vitamina B12
Medicamentele care inhibă dihidrofolat reductaza includ:
 Metotrexat
 Pirimetamina
 Trimetoprim.
Medicamentele care interferează cu absorbția și stocarea folatului includ:
 Fenitoină
 Primidona
 Contraceptive orale.
Tetraciclinele, vitamina B12 și Ibuprofenul nu interferează cu metabolismul acidului folic.
R: FAAFF
144. Sunt adevărate următoarele afirmații referitoare la hormoni?
A. Insulina are efecte anabolice
B. Vasopresina are un efect presor ușor
C. Nivelurile de insulină serice pot fi normale în tipul II sau diabet zaharat non-insulino-
dependent.
D. Terapia cu steroizi provoacă adesea hiperglicemie
E. Vasopresina este sintetizată în hipofiza posterioara
Vasopresina are un efect presor foarte puternic și este sintetizată în hipotalamus, dar este eliberată
din hipofiza posterioară.
Rezistența periferică la insulină este adesea observată în diabetul zaharat non-insulino-dependent (tip
II), iar nivelurile plasmatice pot fi normale. Insulina are efecte anabolice.
Corticosteroizii sunt utilizați în tratamentul bolii Addison și au multe efecte secundare, inclusiv
osteoporoza și hiperglicemia.
R: AFAAF
145. Este adevărat sau fals că următoarele reduc glicemia?
A. Diazoxid
B. Gliquidona
C. Glucagon
D. Izoprenalina
E. Tolbutamidă
Tolbutamida și Gliquidona sunt sulfoniluree care acționează prin creșterea eliberării de insulină și sunt
eficiente în diabetul zaharat non-insulino-dependent (tip 2).
Glucagonul este un hormon polipeptidic produs de celulele alfa din insulele Langerhans, care
mobilizează depozitele hepatice de glicogen. Poate fi injectat pe orice cale și este utilizat pentru tratarea
hipoglicemiei.
Diazoxidul este un agent antihipertensiv intravenos care este asociat cu hiperglicemie și retenție de
sodiu/apă.
Izoprenalina este un agonist beta-adrenergic (simpatomimetic inotrop) care crește debitul cardiac,
frecvența cardiacă și nivelul glicemiei; este disponibil doar la comanda speciala.
R: FAFFA
146. Care dintre următorii agenți hipoglicemici orali nu are efect asupra sensibilității sau secreției la
insulină?
A. Inhibitori alfa glucozidazei
B. Biguanide
C. Meglitinide
D. Sulfoniluree
E. Tiazolidinedione
Inhibitorii alfa glucozidazei încetinesc digestia amidonului în intestinul subțire, astfel încât glucoza din
amidonul unei mese intră mai lent în fluxul sanguin și poate fi egalată mai eficient printr-un răspuns sau
sensibilitate afectată la insulină.
Biguanidele reduc producția hepatică de glucoză și cresc absorbția celulară periferică de glucoză.
Meglitinidele sunt secretogogi cu acțiune scurtă care acționează pe un loc diferit al receptorilor KATP.
Sulfonilureele sunt secretogogi ai insulinei, stimulând secreția de insulină din celulele beta ale țesutului
pancreatic. Acestea inhibă canalele KATP.
Tiazolidinedionele influențează genele sensibile la insulină, care sporesc producția de ARNm de enzime
dependente de insulină. Rezultatul final este o mai bună utilizare a glucozei de către celule.
R: AFFFF
147. Este adevărat sau fals că terapia cu glucocorticoizi provoacă următoarele?
A. Amenoree
B. Necroza aseptică a capului femural
C. Hipertricoza
D. Hipokaliemie
E. Limfopenie
Glucocorticoizii și steroizii pot provoca:
 Cushing iatrogen
 Piele subțire
 Vânătăi ușoare
 Intoleranță la glucoză și diabet
 Hipertensiune
 Hipokaliemie
 Hirsutism
 Osteoporoza
și poate duce la hipogonadism hipogonadotrofic (deci amenoree).
Terapia cu glucocorticoizi poate fi asociată și cu necroza aseptică a capului femural.
Corticosteroizii au, de asemenea, un efect semnificativ asupra concentrației leucocitelor din sângele
periferic. Numărul de limfocite, monocite și bazofile se reduce ca răspuns la administrarea de
corticosteroizi, în timp ce, paradoxal, numărul de neutrofile crește. Efectele maxime sunt observate în
decurs de 4 până la 6 ore după o doză de corticosteroid.
R: AAAAA
148. Un barbat de 73 ani este admis in spital cu greata si varsaturi. El ia 40 mg Prednisolon pe cale
orală în doze divizate pentru arterita temporală. Tabelul de prescripție trebuie modificat pentru
a ține cont de incapacitatea lui de a lua medicamente pe cale orală. Ce doză de hidrocortizon
intravenos este echivalentă cu 40 mg prednisolon oral?
A. 80 mg
B. 100 mg
C. 120 mg
D. 160 mg
E. 200 mg
Prednisolon 5 mg este echivalent cu Hidrocortizon 20 mg.
Prednisolon 40 mg este echivalent cu 8 x 20 mg = 160 mg.
Aceste comparații nu țin cont de efectele mineralocorticoizilor și nici de variațiile duratei de acțiune.
Prednisolon 5 mg este echivalent cu:
 Acetat de cortizon 25 mg
 Dexametazonă 750 mcg
 Hidrocortizon 20 mg
 Metilprednisolon 4 mg.
R: FFFAF
149. În ceea ce privește Carbimazolul, următoarele afirmații sunt adevărate sau false?
A. Este un prodrug
B. Este asociat cu puține efecte secundare
C. Este contraindicat la mamele care alăptează
D. Este contraindicat în sarcina
E. Poate provoca limfadenopatie
Carbimazolul este un medicament antitiroidian utilizat pentru a trata hipertiroidismul. Acționează în
primul rând prin interferarea cu sinteza hormonilor tiroidieni.
Este un promedicament și este convertit în metimazol.
Deși nu este contraindicat în sarcină, poate provoca rareori defecte congenitale, cum ar fi aplazia cutis
congenital.
Poate fi utilizat în timpul alăptării, dar deoarece este excretat în laptele matern, doza trebuie redusă
pentru a evita hipotiroidismul neonatal.
Este asociat cu numeroase reacții adverse, inclusiv limfadenopatie și agranulocitoză reversibilă etc.
Pacienții care suferă de sensibilitate ar trebui să le fie prescris Propiltiouracil ca alternativă.
R: AFFFA
150. Următoarele sunt adevărate sau false în ceea ce privește Carbimazolul?
A. Poate fi folosit sublingual
B. Este o cauză a agranulocitozei
C. Este un derivat de tiouree
D. Este contraindicat la alăptare
 E. Poate provoca hipertiroidism fetal
Carbimazolul este o tionamidă utilizată în tratamentul tireotoxicozei prin blocarea iodării hormonului
tiroidian.
Poate fi utilizat în sarcină pentru tratarea tireotoxicozei, dar doza este redusă la cea mai mică doză
necesară pentru a menține eutiroidismul, deoarece traversează placenta și poate provoca hipotiroidism
fetal. Carbimazolul și Propiltiouracilul apar în laptele matern, dar acest lucru nu exclude alăptarea, atâta
timp cât dezvoltarea neonatală este monitorizată îndeaproape și este utilizată cea mai mică doză
eficientă.
Efectele secundare includ erupții cutanate, căderea părului și rareori agranulocitoză.
R: FAAFF
151. Următoarele afirmații sunt adevărate despre diureticee tiazidice?
A. Acționeaza în principal la nivelul tubului contort distal
B. Potprovoca o alcaloză hipokaliemică
C. Pot provoca hiperglicemie
D. Au acțiune vasodilatatoare
E. Inhiba resorbția de potasiu și bicarbonat
Bendroflumetiazida este un diuretic tiazidic prescris în mod obișnuit, care este utilizat pentru a trata
hipertensiunea ușoară și edemul secundar insuficienței cardiace.
Tiazidele acționează în principal la partea proximală a tubului contort distal pentru a inhiba resorbția
activă a sodiului și clorului.
Există o excreție crescută a ionilor de potasiu și hidrogen (mai degrabă decât inhibarea resorbției) și se
poate dezvolta o alcaloză hipokaliemică.
De asemenea, acţionează la nivelul
tubului proximal şi provoacă o
inhibare slabă a anhidrazei
carbonice şi au o acţiune
vasodilatatoare directă.
Efectele secundare ale tiazidelor
sunt numeroase și includ:
 Hipokaliemie
 Hiponatremie
 Hiperuricemie
 Hipomagnezemie
 Hipercolesterolemie (și
trigliceride mari) și rar
 Trombocitopenie.
Hiperglicemia apare din cauza
creșterii glicogenolizei și a reducerii
eliberării de insulină.
R: AAAAF
152. În ceea ce privește diureticele tiazidice, sunt adevărate următoarele afirmații?
A. Bendroflumetiazida duce la creșterea excreției de Litiu
B. Efectul antihipertensiv este redus prin utilizarea concomitentă a medicamentelor
antiinflamatoare nesteroidiene (AINS)
 C. Efectul antihipertensiv se referă doar la potența lor natriuretică
D. Există o relație directă de răspuns la doză între tratamentul cu tiazide și riscul de stop
cardiac
E. Ele provoacă hiperuricemie prin inducerea xantin oxidazei.
Tiazidele reduc tensiunea arterială prin două mecanisme:
 Natriureza si
 Reducerea rezistenței periferice.
Tiazidele provoacă hiperuricemie prin interferarea cu excreția de urat (nu inducerea xantinooxidazei).
Există o relație directă de răspuns la doză între tratamentul cu tiazide și riscul de stop cardiac, care se
datorează efectelor hipokaliemiei și reprezintă o preocupare în timpul utilizării pe termen lung a
tiazidelor.
Medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene (AINS) pot complica terapia antihipertensivă.
Terapia cu bendroflumetiazid duce la o excreție redusă de litiu (nu crește) și nivelurile de litiu trebuie
monitorizate cu atenție.
R: FAFAF
153. Următoarele afirmații sunt adevărate despre diureticele tiazidice?
A. Sunt asociate cu o alcaloză metabolică
B. Sunt asociate cu hipomagneziemie
C. Sunt de obicei administrate intravenos
D. Reduceți volumul lichidului extracelular
E. Cauza de obicei hipocalcemie
Diureticele tiazidice acționează prin inhibarea sistemului de transport NaCl cuplat transmembranar
luminal în segmentul proximal al tubului contort distal.
Inhibarea reabsorbției sodiului și stimularea excreției de clorură, împreună cu excreția de sodiu și
potasiu și reducerea excreției de bicarbonat, are ca rezultat o creștere a excreției de apă.
Reducerea volumului lichidului extracelular (volumul sanguin și debitul cardiac) duce la activarea
sistemelor renină-angiotensină-aldosteron și adrenergice în încercarea de a restabili volumul sanguin
central. În cele din urmă, volumul sanguin și debitul cardiac revin la normal, dar rezistența periferică
este redusă.
Activarea acestor sisteme de contrareglare poate dura până la nouă zile și explică eficacitatea lor
antihipertensivă interpersonală variabilă.
Tiazidele au multe efecte secundare, dintre care unele includ:
 Hipokaliemie
 Toleranță scăzută la glucoză
 Hipercalcemie
 Hipomagneziemie
 Alcaloză hipocloremică (datorită pierderii renale de acid)
 Gută
 Fotosensibilitate
 Erupții cutanate
 Hipotensiune arterială posturală
 Anemie aplastică.
Diureticele tiazidice sunt preparate orale.
R: AAFAF
154. Sunt adevărate următoarele afirmații referitoare la diureticele tiazidice?
A. Sunt mai puternice decât diureticele de ansă
B. Crește secreția de insulină
C. Creșterea nivelului de colesterol plasmatic
D. Reduce clearance-ul renal al uraților
E. Reduce rezistența vasculară sistemică
Diureticele tiazidice inhibă în primul rând transportul sodiului în tubul distal, segmentul de legătură de la
capătul tubului distal și, posibil, tubul colector cortical precoce (deși această constatare este
controversată).
Aceste segmente reabsorb în mod normal mai puțin din sarcina filtrată decât ansa Henle; ca urmare,
diureticele de tip tiazidic sunt în general mai puțin puternice decât diureticele de ansă și, atunci când
sunt administrate în doză maximă, inhibă reabsorbția a cel mult 3-5% din sodiul filtrat.
Pe lângă efectul diuretic, tiazidele au o serie de alte efecte metabolice interesante; o reducere a
secreției de insulină și reducerea gliconogenezei, cuplate cu gluconeogeneza îmbunătățită duc la
creșterea nivelului de glucoză în plasmă - cel mai vizibil la pacienții diabetici.
Se observă, de asemenea, o creștere modestă a nivelurilor de colesterol și trigliceride plasmatice.
Tiazidele sunt cunoscute pentru inducerea și exacerbarea gutei.
Diureticele scad excreția de urati prin creșterea reabsorbției nete a uratilor; aceasta poate apărea fie
prin reabsorbție sporită, fie prin secreție redusă. Indiferent de mecanism, depleția de volum pare să
joace un rol important în acest răspuns, deoarece retenția de urati nu apare dacă pierderile de lichid
induse de diuretice sunt înlocuite.
Mecanismul de reducere a rezistenței vasculare sistemice, deși este larg recunoscut, este încă incert.
R: FFAAA
155. Care este mecanismul de acțiune al Bendroflumetiazidei?
A. Inhibitor al anhidrazei carbonice
B. Activator al canalului de sodiu epitelial
C. Inhibitor simportor de clorură de sodiu
D. Activator simportor de clorură de sodiu-potasiu
E. Inhibitor de vasopresină
Răspunsul este inhibitor de simportor de clorură de sodiu.
Tiazidele acționează asupra porțiunii proximale a tubului contort distal, inhibând simportorul sodiu clor
sensibil la tiazide. Acest lucru duce la creșterea excreției de sodiu și apă. Livrarea crescută de sodiu în
porțiunea distală a tubului contort distal promovează, de asemenea, pierderea de potasiu, prin urmare
tiazidele sunt asociate atât cu hiponatremie, cât și cu hipokaliemie.
Inhibitorii de anhidrază carbonică acționează asupra tubului contort proximal pentru a promova
pierderea de bicarbonat, sodiu și potasiu; sunt utilizate în principal în tratamentul glaucomului.
Diureticele de ansă inhibă simportorul potasiu sodiu clor.
Amilorida inhibă canalele epiteliale de sodiu.
Inhibitorii vasopresinei includ acele medicamente care conduc la diabet insipid nefrogen, cum ar fi Litiul
și Demeclociclina.
R: FFAFF
156. Următoarele sunt adevărate pentru diuretice?
 A. Furosemidul inhibă direct pompa de sodiu în bucla ascendentă a lui Henle
B. Furosemidul poate reduce hipoxia medulară renală
C. Diureticele de ansă sunt mai frecvent utilizate decât diureticele tiazidice în tratamentul
hipertensiunii
D. Manitolul este excretat activ în tubul renal
E. Diureticele care economisesc potasiu sunt adesea folosite ca agenți unici pentru a controla
hipertensiunea
Furosemidul inhibă co-transportatorul Na+/K+/2CI din bucla ascendentă a ansei Henle, prin legarea la
locul clorului. Acest lucru determină o livrare crescută de sodiu și apă în tubul contort distal, unde are
loc un schimb pentru ioni de hidrogen și potasiu. Apoi are loc pierderea de ioni de apă, sodiu, clorură,
hidrogen și potasiu (precum și ionii de calciu și magneziu). Aceasta poate duce la hiponatremie,
hipokaliemie și alcaloză metabolică hipocloremică.
Diureticele de ansă sunt în general utilizate pentru a trata edemul, nu hipertensiunea arterială.
Diureticele care economisesc potasiu, cum ar fi Amilorida și Spironolactona, sunt utilizate în
combinație cu alte diuretice pentru a contracara pierderea de potasiu. Ele sunt rareori folosite singure.
Manitolul este filtrat liber de glomerul și este inert din punct de vedere farmacologic, deoarece nu este
nici excretat, nici reabsorbit.
Furosemidul poate reduce necesarul de oxigen medular prin devierea sângelui din zona
juxtaglomerulară către cortex, dar acest lucru poate avea un impact redus asupra hipoxiei medulare. Nu
există dovezi convingătoare că aceasta are efecte de protecție renală.
R: FFFFF
157. Următoarele diuretice sunt corect legate de locul lor principal de acțiune?
A. Bendroflumetiazida și tubul proximal
B. Furosemid și membru gros ascendent al ansei Henle
C. Manitol și membrul descendent al ansei de Henle
D. Metolazona și partea proximala a tubului contort distal
E. Spironolactona și tubul contort distal și ductele colectoare
Tiazidele, dintre care Metolazona și Bendroflumetiazida sunt exemple, inhibă reabsorbția sodiului la
nivelul tubului contort distal.
Diureticele de ansă inhibă reabsorbția din membrul ascendent al ansei lui Henle.
Spironolactona este un steroid sintetic cu o structură asemănătoare aldosteronului, care antagonizează
efectul aldosteronului asupra tubului contort distal și a canalului colector. Are și efecte anti-
androgenice.
Manitolul este un diuretic osmotic și acționează în primul rând asupra tubului contort proximal, dar are
și efecte secundare asupra ansei descendente a Henle și a canalelor colectoare.
R: FAFAA
158. Diureticele de ansa:
A. Sunt utile în tratamentul insuficienței cardiace acute
B. Include Spironolactona ca exemplu
C. Inhiba reabsorbția clorurii de sodiu în bucla descendentă a lui Henle
D. Pot duce la hiperkaliemie
E. Pot duce la hipoglicemie
Diureticele de ansă inhibă reabsorbția clorurii de sodiu în ansa ascendentă a lui Henle.
Acestea pot duce la hiperglicemie și pot duce la hipokaliemie. Spironolactona, un diuretic care
economisește potasiu cu efecte antiandrogenice. Pacienții cu insuficiență cardiacă congestivă,
hipertensiune arterială sau boală renală care iau spironolactonă pot dezvolta hiperkaliemie.
Spironolactona inhibă efectele mineralocorticoizilor, și anume aldosteronului, prin deplasarea acestora
de la receptorii mineralocorticoizi din canalul colector cortical al nefronilor renali. Acest lucru scade
reabsorbția de sodiu și apă limitând în același timp cu excreția de potasiu.
R: AFFFF
159. Următoarele sunt adevărate sau false ale Bumetanidei?
A. Provoacă o alcaloză metabolică
B. Provoacă hipermagneziemie
C. Poate reduce preîncărcarea ventriculară
D. Crește consumul de oxigen în nefron
E. Se filtrează liber în glomerul
Bumetanida este un diuretic de ansă care se leagă foarte mult de proteinele plasmatice (>98%), ca
urmare nu poate fi filtrat liber în glomerul, este secretat în lumenul tubular de către un transportator de
acid organic și apoi excretat nemodificat. Inhibă co-transportatorul Na*K*2Cl în bucla ascendentă a lui
Henle, ceea ce duce la o livrare crescută de sodiu și apă către tubul contort distal. Este de patruzeci de
ori mai puternic decât Furosemidul.
Consumul de oxigen în nefron este redus de diureticele de ansă, iar în ansa lui Henle acesta poate fi
redus la niveluri bazale. Diureticele de ansă sunt asociate cu:
 Hipokaliemie
 Hiponatremie
 Hipomagneziemie și
 Alcaloză metabolică.
De asemenea, pot reduce preîncărcarea ventriculară provocând vasodilatație.
R: AFAFF
160. Este adevărat sau fals că manitolul crește producția de urină prin următoarele mijloace?
A. Blocarea legării aldosteronului
B. Creșterea fluxului sanguin cortical
C. Creșterea fluxului de urină tubular
D. Inhibarea anhidrazei carbonice
E. Reducerea absorbției de soluție
Manitolul este un diuretic osmotic care este filtrat la nivelul glomerulului, dar nu este reabsorbit și
creează un gradient osmotic în tubuli. Astfel, se excreta cu un echivalent osmotic de apa (si putin sodiu)
si a fost folosit in diureza fortata pentru tratarea supradozelor de medicamente, in edemul cerebral si
pentru mentinerea diurezei in timpul interventiei chirurgicale.
Manitolul provoacă, de asemenea, eliberarea de prostaglandine renale care duc la dilatarea arteriolelor
renale și la o creștere a fluxului de urină tubular despre care se crede că protejează împotriva leziunilor
renale prin reducerea obstrucției tubulare de către resturile celulare. De asemenea, acționează ca un
captator de radicali liberi și reduce efectele nocive ale radicalilor liberi în timpul leziunilor ischemie-
reperfuzie. Manitolul are, de asemenea, proprietăți de captare a radicalilor liberi de oxigen, ceea ce
poate reduce riscul unei leziuni de ischemie-reperfuzie. După administrare intravenoasă, poate crește
acut volumul sanguin și, prin urmare, este rar utilizat în insuficiența cardiacă.
R: FAAFF
 161. În ceea ce privește anhidraza carbonică, sunt adevărate sau false următoarele afirmații?
A. Conține fier
B. Are 4 izoenzime
C. Este inhibat de spironolactonă
D. Este prezent în plasmă
E. Izoenzima IV se găsește în marginea periei a tubului contort proximal
Anhidraza carbonică este o enzimă care conține zinc care se găsește în:
 Eritrocite (nu plasmă)
 Nefronul
 Endoteliul pulmonar
 Intestin
 Pancreasul
 Mușchiul cardiac și scheletic.
Până în prezent, au fost identificate șapte izoenzime.
Izoenzima IV se găsește în marginea periei a tubului contort proximal, iar izoenzima II se găsește în
celulele luminale. Este inhibată de Acetazolamidă, care este utilizată ca profilaxie împotriva raului de
munte și în tratamentul glaucomului.
Spironolactona este un antagonist al aldosteronului și este clasificată ca un diuretic economisitor de
potasiu.
R: FFFFA
162. Acetazolamida cauzează următoarele?
A. Hipercalcemie
B. Hiperkaliemie
C. Hipernatremie
D. Acidoză metabolică
E. Calculi renali
Inhibitorii anhidrazei carbonice cauzează:
 Acidoza metabolica
 Hipokaliemie
 Hiponatremie
 Calculi renali, dar nu hipercalcemie
 Oboseală și parestezie ale membrelor
 Sindromul Stevens-Johnson.
R:FFFAA
163. Medicamentele care reduc capacitatea de concentrare renală includ următoarele?
A. Amoxicilină
B. Gentamicină
C. Litiu
D. Salbutamol
E. Tetraciclină
Medicamentele care reduc capacitatea de concentrare a rinichilor provoacă poliurie și polidipsie sau
diabet insipid nefrogen. Cauzele diabetului insipid (DI) includ:
 Litiu
  Gentamicină
 Amfotericina B și
 Demeclociclină (nu Tetraciclină, Amoxicilină și Salbutamol).
R: FAAFF
164. Următoarele medicamente afectează zona de declanșare a chemoreceptorilor?
A. Apomorfina
B. Clorpromazină
C. Domperidonă
D. Droperidol
E. Tetrahidrocannabinol
Această întrebare pur și simplu întreabă ce medicamente afectează zona de declanșare a
chemoreceptorilor (CTZ), mai degrabă decât care au efecte specifice agoniste sau antagoniste.
CTZ este situat în aria postrema (etajul ventriculului IV) în bulbul rahidian. Se află în afara barierei
hematoencefalice, iar receptorii principali includ receptorii dopaminergici (D2), serotoninergici (5HT3) și
neurokininei-1 sau substanței P (NK1). Există, de asemenea, receptori canabinoizi (CB₁) și acetil-colină
(M1).
Toate medicamentele enumerate în întrebare funcționează pe receptorii din CTZ.
Canabinoizii funcționează și la CTZ.
R: AAAAA
165. Este adevărat că se pot aștepta efecte extrapiramidale adverse cu următoarele?
A. Gentamicină
B. Haloperidol
C. Metoclopramidă
D. Ondansetron
E. Prociclidina
Efectele adverse extrapiramidale, inclusiv reacțiile distonice acute, sunt asociate cu antagoniștii
dopaminei, de exemplu, Metoclopramida și Haloperidolul.
Ondansetronul este un antagonist al receptorilor 5HT3. Un efect secundar rar este tulburarea de
mișcare, în principal mișcările involuntare.
Prociclidina este un medicament antimuscarinic utilizat în boala Parkinson și nici ea, nici Gentamicina nu
sunt asociate cu efecte extrapiramidale.
R: FAAFF
166. Activitatea glucuronil transferazei hepatice este crescută cu următoarele?
A. Antihistaminice
B. Barbituricele
C. Carbamazepină
D. Steroizi
E. Tetracicline
Enzima glucuronil transferaza se găsește numai la vertebrate și au fost identificate aproximativ opt
tipuri la om.
Este legata de membrană și este localizata în principal în reticulul endoplasmatic neted (și nucleu),
unde catalizează glucuronidarea bilirubinei și a anumitor medicamente (de exemplu, steroizii).
Mai multe barbiturice (de exemplu, Fenobarbital), anticonvulsivante (de exemplu, Carbamazepina) și
antihistaminicele provoacă proliferarea reticulului endoplasmatic neted în hepatocite și cresc
activitatea glucuronil transferazei hepatice. Steroizii și tetraciclina nu au niciun efect.
R: AAAFF
167. Următoarele afirmații sunt adevărate despre conjugarea bilirubinei?
A. Apare în celulele Kupfer ale ficatului
B. Este catalizat de o glucuronil transferază
C. Este afectat în sindromul Dubin-Johnson
D. Este crescut cu valproate
E. Este inhibat de Rifampicina
Conjugarea bilirubinei are loc în hepatocite și este catalizată de enzima glucuronil transferaza.
Procesul este crescut de Rifampicină, care este un inductor enzimatic, și inhibat de Valproat.
În sindromul Gilbert bilirubina nu poate intra in hepatocit determinând bilirubinemie neconjugata.
Cu sindromul Crigler-Najjar bilirubina nu se poate conjuga provocând bilirubinemie neconjugată.
În sindromul Dubin-Johnson conjugarea nu este afectată, dar bilirubina nu poate părăsi hepatocitul
provocând bilirubinemie conjugată.
R: FAFFF
168. Caracteristicile supradozajului cu teofilină includ următoarele?
A. Convulsii
B. Dureri de cap
C. Bufeuri
D. Acidoză metabolică
E. Tahicardie supraventriculară
Caracteristicile toxicității teofilinei includ:
 Convulsii
 Tahicardie supraventriculară (SVT) și
 Tahiaritmia ventriculară (TV).
O alcaloză respiratorie este tipică din cauza hiperventilației, dar acidoza metabolică poate apărea din
cauza convulsiilor și hipotensiunii.
Bufeurile nu sunt o caracteristică.
R: AAFAA
169. Care dintre urmatoarele medicamente este sigur a fi utilizat la pacientii cu porfirie?
A. Amiodarona
B. Fenitoina/Clonidina
C. Digoxin
D. Morfina
E. Thiopental
Porfiriile acute sunt boli ereditare ale biosintezei hemului si trebuie avut grija atunci cand prescriem
medicamente. Medicamentele pot induce crize de porfirie acuta si este esential sa ne asiguram ca
medicamentul este sigur inainte de a-l administra. Cu toate acestea, tratamentul afectiunilor care pun
viata in pericol nu trebuie amanat la pacientii cu porfirie acuta.
Cand exista un medicament alternativ nu este disponibil, excretia urinara de porfobilinogen trebuie
masurata in mod regulat si, daca aceasta creste sau apar simptome, medicamentul trebuie retras.
In crizele de porfirie acuta, Hem arginatul trebuie administrat in perfuzie intravenoasa de inlocuire a
hemului.
Sunt considerate a fi sigure:
 Fentanilul
 Morfina
 Diamorfina
 Codeina
 Dihidrocodeina
 Petidina
 Buprenorfina
Sunt considerate nesigure:
 Barbituricele (Tiopental si Metoxital)
 Steroizii
 Alcoolul
 Clonidina
 Fenitoina
 Amiodarona
 Progesteronul
 Etomidatul
S-a demonstrat ca Etomidatul este nesigur la animale si, prin uramare, trebuie utilizat cu prudenta la
om.
R:FFAAF
170. Următoarele pot fi utilizate în siguranță în porfirie?
A. Cloral hidrat
B. Etomidat
C. Metohexitonă
D. Fenitoină
E. Tiopental
Porfiria este un grup de boli caracterizate prin producerea și excreția în exces a porfirinelor și a
precursorilor acestora.
Sunt cauzate de defecte enzimatice din calea metabolică a hemului. Stresul, infecția, sarcina,
menstruația, foamea și anumite medicamente pot precipita crize acute.
Precipitanții definiți includ sulfonamide, barbiturice (de exemplu, Tiopental și Metohexitonă) și
Fenitoina.
Hidratul de clor este considerat sigur de utilizat.
Etomidatul a fost implicat în studiile pe animale, dar nu și la oameni, de aceea poate fi utilizat cu
prudență, dar se recomandă insistent utilizarea unui agent de inducție alternativ.
R: AFFFF
171. Un pacient cu profirie acuta intermitenta va necesita o secventa de inductie pentru o
interventie chirurgicala de urgenta. Care este cel mai bun agent de inductie intravenoasa pentru
acest pacient?
A. Propofol
 B. Tiopental
C. Etomidat
D. Diazepam
E. Ketamina
Barbituricele sunt primii inductori ai ALA sintetazei si, prin urmare, Tiopentalul este absolut
contraindicat.
Propofolul este considerat sigur, desi exista cateva raportari de cazuri de cresteri usoare ale porfirinelor
la acesti pacienti, dar nu au prezentat simptome.
Etomidatul a fost asociat cu exacerbari ale porfiriei in studiile pe animale. Este, de asemenea, un
inhibitor puternic de 11-beta-hidroxilaza si 17-alfa-hidroxilaza suprarenaliana reducand sinteza
cortizolului si aldosteronului in cortexul suprarenal si multi anestezisti evita sa-l foloseasca din acest
motiv.
Ketamina este probabil sigura, dar ar trebui rezervata acelor pacienti care sunt compromisi
hemodinamic.
Diazepamul, desi este sigur la pacientii cu porfirie, nu este de obicei utilizat pentru inductia in secventa
rapida.
R:AFFFF
172. Este adevărat sau fals că următoarele pot fi administrate în siguranță în porfiria acută
intermitentă?
A. Alcool
B. Aspirină
C. Clorpromazină
D. Gentamicină
E. Petidină
În porfiria acută intermitentă (AIP), următoarele medicamente sunt sigure:
 Opiacee
 Gentamicină și peniciline
 Aspirina și
 Clorpromazină.
Barbiturice, alcool și pilulele contraceptive orale sunt nesigure. Litiu, Nortriptilină, Clordiazepoxid și
oxazepamul este, de asemenea, sigure.
R: FAAAA
173. Este adevărat sau fals că următoarele ar trebui întrerupte înainte de intervenția chirurgicală
majoră electivă?
A. Carbamazepină
B. Gliclazidă
C. Sulfat de morfină
D. Sunătoare
E. Tranilcipromină
Tranilcipromina este un inhibitor de monoaminooxidază (IMAO) care trebuie oprit cu trei săptămâni
înainte de intervenția chirurgicală electivă. Poate provoca interacțiuni care pun viața în pericol cu
petidina și simpatomimeticele indirecte. De asemenea, prelungește acțiunea Suxametoniului prin
scăderea concentrației colinesterazei plasmatice.
Carbamazepina este un anticonvulsivant și trebuie continuat pe toată perioada perioperatorie.
Gliclazida este un hipoglicemiant oral cu acțiune scurtă care poate fi luat dacă durata anticipată de
operația este scurtă, dar doza de dimineață este de obicei omis.
Comprimatele cu sulfat de morfină (MST) trebuie continuate preoperator, deoarece pacienții care iau
aceasta au de obicei dureri semnificative. Trebuie anticipate cerințe mari de analgezice și trebuie luată în
considerare o perfuzie de morfină sau PCA pentru analgezia postoperatorie.
Sunătoarea este un remediu pe bază de plante folosit ca un antidepresiv. Este un IMAO și induce
citocromul P450 și trebuie întrerupt cu cel puțin 5 zile înainte de operație.
R: FAFAA
174. Următoarele pot provoca o eliberare semnificativă de histamină?
A. Amitriptilină
B. Ketamina
C. Petidină
D. Suxametoniu
E. Vecuronium
Eliberarea de histamina este un efect secundar cunoscut al Suxametoniului și Petidinei. Manifestările
locale și sistemice pot varia considerabil între indivizi.
Vecuroniul, Ketamina și Amitriptilina nu sunt asociate cu eliberarea semnificativă de histamină.
R: FFAAF
175. medicamente sunt contraindicate sau relativ contraindicate la pacientii cu astm bronsic sever?
A. Morfina
B. Adenozina
C. Labetalol
D. Diclofenac
E. Alfentanil
Adenozina este o nucleotida purinica utilizata in tratamentul tahicardiei cu complexe inguste. Ca efect
secundar, antagonizeaza efectele bronhodilatatoare ale derivatilor de xantina, de exemplu, Teofilina, si
poate induce bronhospasm si trebuie utilizat cu precautie la pacientii astmatici. Alte reactii adverse
include inrosirea fetei, disconfort toracic, dispnee, hipotensiune arteriala si un sentiment intens de
anxietate (deseori citat ca senzatie de moarte iminenta).
Alfentanilul este un analgezic opioid care poate fi administrat in siguranta astmaticilor.
Diclofenacul este un medicament antiinflamator nesteroidian care nu trebuie administrat la pacientii cu
antecedente de astm bronsic sau la pacientii a caror simptome s-au deteriorat dupa Aspirina. Cu toate
acestea, daca pacientii pot confirma ca au luat aceasta clasa de medicamente fara efecte adverse, atunci
acesta poate fi utilizat cu precautie.
Labetalolul este un β-blocant si este contraindicat.
R: AAAAF
176. Este adevărat că următoarele pot provoca bronhospasm la pacienții astmatici?
A. Atenolol
B. Captopril
C. Ibuprofen
D. Paracetamol
E. Salmeterol
Antagoniștii receptorilor beta-adrenergici, Aspirina și medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene pot
exacerba sau provoca un atac de astm.
Salmeterolul este un agonist beta-2 cu acțiune mai lungă utilizat în gestionarea astmului bronșic, dar
poate provoca bronhospasm paradoxal, care este comun cu alte medicamente inhalatorii.
Captopril poate provoca o tuse uscată persistentă si bronhospasm a fost raportat, dar asta este rar.
Paracetamolul este sigur la astmatici.
R: AAAFA
177. Este adevarat ca tonusul bronic poate fi crescut de urmatoarele?
A. Neostigmina
B. Morfina
C. Ketamina
D. Suxametoniu
E. Ibuprofen
Bronhoconstrictia indusa de medicamente poate fi un efect secundar recunoscut sau o reactie
idiosincrazica. Inhibarea sintezei prostaglandinelor de catre aspirina si medicamentele antiinflamatoare
nesterioidiene, cum ar fi Ibuprofenul, poate induce atac de astm la pacientii susceptibili. Medicamentele
care provoaza elibereare de histamina (Morfina, Atracurium, Suxametoniu) si cele care cresc activitatea
colinergica (Neostigmina) pot creste tonusul bronsic.
Ketamina provoaca bronhodilatatie.
R: AAFAA
178. Următoarele provoacă contracția mușchiului neted bronșic?
A. Acetilcolina
B. Epinefrină
C. Leucotriene
D. Dioxid de sulf
E. Polipeptidă intestinală vasoactivă (VIP)
Stimularea receptorilor senzoriali din căile respiratorii de către iritanti produce bronhoconstricție
reflexă care este mediată prin căi colinergice.
Astfel dioxidul de sulf, acetilcolina si leucotrienele provoacă bronhoconstricție.
Polipeptida intestinală vasoactivă (VIP) relaxează mușchiul neted bronșic, iar Epinefrina este un
agonist al receptorilor beta-2 adrenergici. Efectul vasodilatator al VIP în diferite țesuturi vasculare se
poate datora creșterii oxidului nitric, GMP ciclic și alți agenți de semnalizare. VIP și oxidul nitric sunt co-
transmițători.
R: AFAAF
179. O tânără de 18 ani este internată în secția de internare medicală cu criză de astm bronșic acut
sever. În ciuda terapiei continue cu agonist ẞ2 nebulizat și a 40 mg de prednisolon, frecvența ei
respiratorie este de 25 de respirații pe minut, ritmul cardiac de 110 bătăi pe minut și SpO2 de
92% (FiO2 0,6). Care este următoarea intervenție terapeutică farmacologică cea mai potrivită?
A. Aminofilină intravenoasă
B. Agonist ẞ2 intravenos
C. Hidrocortizon intravenous
D. Sulfat de magneziu intravenous
E. Bromură de ipratropiu nebulizată
Oxigen suplimentar trebuie administrat tuturor pacienților hipoxici cu astm bronșic sever acut pentru a
menține o SpO2 de 94-98%. Agoniştii ẞ2 inhalatori în doze mari sunt agenţi de primă linie la pacienţii
cu astm bronşic acut sever.
Agoniştii ẞ2 intravenosi ar trebui rezervaţi acei pacienţi în care terapia inhalatorie nu poate fi utilizată în
mod fiabil (pacienţi în extremis sau cei ventilaţi). Persoanele care au răspuns slab la un bolus inițial de
agonist ẞ2 nebulizat trebuie să primească terapie continuă.
Bromura de ipratropiu nebulizată (0,5 mg administrată la patru până la șase ore) trebuie apoi adăugată
la terapia cu agonist ẞ2 la pacienții cu un răspuns inițial slab la tratament.
Steroizii trebuie administrați în doze adecvate în toate cazurile de criză acută de astm. Prednisolon 40-
50 mg pe zi timp de cel puțin cinci zile sau până la recuperare sau hidrocortizon parenteral 400 mg pe zi
(100 mg la șase ore) este la fel de eficient.
Sulfatul de magneziu (1,2-2 g perfuzie IV timp de 20 de minute) trebuie luat în considerare dacă nu a
existat un răspuns inițial bun la terapia bronhodilatatoare.
Este puțin probabil ca Aminofilina intravenoasă să ducă la nicio bronhodilatație suplimentară în
comparație cu îngrijirea standard cu bronhodilatatoare inhalatorii. De asemenea, are potențialul de a
provoca aritmii și vărsături.
R:FFFFA
180. Următoarele sunt adevărate pentru Salmeterol?
A. Are o durată de acțiune similară cu Salbutamolul
B. Are un timp de debut scurt
C. Are potență similară cu Salbutamolul la receptorul beta-1
D. Este mai puternic decât Salbutamolul la receptorul beta-2
E. Tahifilaxia la bronhodilatație este frecventă.
Salmeterolul este un agonist al receptorilor beta-2 cu acțiune lungă, care are o structură similară cu
Salbutamolul.
Are un timp lung de debut și, prin urmare, este nepotrivit pentru tratarea astmului bronșic acut.
Este de cincisprezece ori mai puternic decât Salbutamolul la receptorul beta-2 şi de patru ori mai puţin
puternic la receptorul beta-1.
Tahifilaxia la efectele secundare nedorite apare de obicei, dar nu și la bronhodilatație.
R: FFFAF
181. Sunt adevărate sau false următoarele afirmații referitoare la salmeterol?
A. Are o durată de acțiune mai scurtă decât Salbutamolul
B. Este inversat competitiv de antagoniştii beta-2
C. Este echipotent cu Izoprenalina ca bronhodilatator
D. Este mai puțin puternic decât Salbutamolul la receptorul beta-1
E. Poate avea activitate antiinflamatoare
Salmeterolul este un agonist al receptorilor adrenergici beta-2 (B2) cu acțiune lungă, cu o structură
similară cu Salbutamolul, cu adăugarea unui lanț lateral lung nepolar.
Este un foarte selectiv pentru receptorul ẞ2, fiind cel puțin echipotent cu Izoprenalina ca
bronhodilatator. Este de 15 ori mai puternic decât Salbutamolul la receptorul ẞ2, dar la receptorul
cardiac ẞ1, este de patru ori mai puțin puternic decât Salbutamolul și de 10.000 de ori mai puțin
puternic decât Izoprenalina.
S-a demonstrat că Salmeterolul protejează împotriva bronhoconstricției cauzate de histamină,
metacolină și exerciții fizice și poate avea un anumit grad de activitate antiinflamatoare în plus față de
rolul său bronhodilatator.
Salmeterolul are un debut mai lent de acțiune decât alți agoniști ẞ2, dar durata sa de acțiune este de
până la 12 ore (mai mare decât Salbutamolul), astfel încât doza de două ori pe zi este suficientă pentru a
controla simptomele astmului bronșic ușor.
Salmeterolul este absorbit rapid din plămâni și este eliminat rapid cu un timp de înjumătățire plasmatică
cuprins între două și opt ore. Este metabolizat pe scară largă.
Acțiunea Salmeterolului poate fi inversată în mod competitiv de către antagoniștii ẞ2, dar atunci când
antagonistul este îndepărtat, activitatea relaxantă musculară revine fără dozare ulterioară cu
Salmeterol, sugerând că acesta poate fi ancorat permanent lângă locul receptorului ẞ2.
R: FAAAA
182. Următoarele sunt adevărate pentru Salbutamol?
A. Acționează în principal la ẞ1 adrenoreceptori
B. Provoacă hiperkaliemie
C. Provoacă relaxarea uterului gravid
D. Crește nivelul intracelular de adenozin monofosfat ciclic (AMPc)
E. Este un inhibitor de fosfodiesteraza
Salbutamolul este un agonist ẞ adrenergic cu acțiuni în principal la ẞ2 adrenoreceptori. Administrarea
de doze mai mari poate provoca, de asemenea, stimularea receptorilor ẞ1 rezultând tahicardie.
Determină relaxarea mușchilor netezi bronșici și uterini și hipokaliemie.
Salbutamolul stimulează adenilat ciclaza legată de membrană pentru a determina o creștere a AMPc. Nu
este un inhibitor de fosfodiesteraza (fosfodiesteraza este enzima responsabilă de descompunerea
AMPc).
Acțiunea sa principală este asupra receptorilor B2. Efectele sale asupra mușchiului neted uterin și
bronșic sunt utilizate în tratamentul astmului și prevenirea travaliului prematur. Cu toate acestea,
efectele sale asupra receptorilor B1, în special în doze mai mari, sunt responsabile pentru efectele
secundare ale tahicardiei și aritmiei. Provoacă hipokaliemie prin stimularea pompelor Na+/K+-ATPazei
membranei celulare și din acest motiv poate fi utilizat în managementul imediat al hiperkaliemiei.
R: FFAAF
183. Midriaza este provocata de urmatoarele?
A. Morfina
B. Cocaina
C. Hioscina
D. Timolol
E. Stimularea simpatica
Dilatarea pupilei se numeste midriaza si este cauzata de stimularea simpatica si medicamentele
anticolinergice, de exemplu hioscina. Cocaina are proprietati simpatomimetice si va provoca midriaza.
Constrictia pupilei sau mioza este cauzata de stimularea parasimpatica, medicamentele opioide, de
exemplu, morfina, agentii anestezici si leziunile pontine.
Timololul este un beta-blocant care provoaca mioza, iar picaturile de timolol sunt utilizate pentru
tratarea glaucomului.
R:FAAFA
184. Efectele agoniştilor muscarinici includ următoarele?
 A. Bronhodilatatie
B. Înroșirea cutanată
C. Hipotensiune
D. Parkinsonism
E. Vărsături
Receptorii muscarinici de acetilcolină (ACh) sunt larg distribuiți în organism și au fost identificate cinci
subtipuri de receptori muscarinici (M1-M5).
Agoniştii receptorilor şi acetilcolina determină activarea diferitelor proteine de legare a nucleotidelor de
guanozină (proteine G) care activează mesagerii secundari prin cuplarea diferitelor enzime efectoare.
Receptorii M1, M3 și M5 sunt cuplati la fosfolipaza C în timp ce receptorii M2 și M4 inhibă adenilil
ciclaza.
Cele două tipuri principale de receptori muscarinici sunt M1 (predominați în creierul uman) și M2 (în
principal în inimă).
Efectele secundare sunt o consecință a stimulării organelor efectoare ale sistemului parasimpatic și la
nivelul glandelor sudoripare ale sistemului simpatic.
Ei includ:
 Greață și vărsături
 Parkinsonism
 Transpiraţie
 Înroșirea cutanată
 Diaree
 Hipotensiune
 Bradicardie
 Bronhoconstricție (nu bronhodilatație)
 Contracția vezicii urinare.
Inhibitorii aceticolinesterazei pot produce efecte secundare similare.
R: FAAAA
185. Următoarele sunt adevărate sau false despre medicamentele anticolinergice?
A. Acționează asupra receptorilor muscarinici ai acetilcolinei
B. Toate transversează bariera hemato-encefalică
C. Poate scădea tonusul sfincterului esofagian inferior
D. Poate produce amnezie
E. Poate produce bronhoconstricție.
Medicamentele anticolinergice acționează asupra receptorilor muscarinici pentru care acetilcolina este
un agonist. Acestea includ Atropina, Glicopirolatul și Hioscina. Aceste medicamente au potențialul de a
provoca bronhodilatație.
Atât Atropina, cât și Hioscina sunt amine terțiare și au potențialul de a traversa placenta și bariera
hematoencefalică (BBB) pentru a produce efecte centrale. Hioscina are potențialul de a produce
amnezie. Glicopirolatul este o amină cuaternară și nu poate traversa placenta și BHE.
Agenții anticolinergici pot scădea tonusul sfincterului esofagian inferior.
R: AFAAF
 186. Un copil de 6 ani este operat pentru strabism sub anestezie generala. Pacientului I s-a efectuat
inductie inhalatorie inhalatorie cu Sevofluran, s-a stabilit accesul venos si are o cale aeriana
supraglotica inserata. Anestezia se mentine initial cu Fentanil 1 µg/kg si un amestec de
aer/oxigen/Sevoflurane cu respiratie spontana. A inceputul operatiei, pulsul scade brusc de la
120 bpm la 8 bpm. Care este urmatoarea actiune cea mai importanta adecvata la acest pacient?
A. Excluderea hipoxiei
B. Adrenalina iv. 10 µg/kg
C. Atropina iv. 20 µg/kg
D. Glicopirolat iv. 4 µg/kg
E. Spune chirurgului sa opreasca retractia chirurgicala
Acesta este reflexul oculocardiac; ramul aferent al reflexului este prin fibrele parasimpatice ale nervilor
ciliari si nervul oftalmic din ganglionul gasserian. Aceste fibre trec in tractul spinal al nervului trigemen.
Nucleul adiacent ambiguu (originea nervului vag) formeaza bratul eferent al reflexului.
Initial, chirurgului ar trebui sa I se ceara sa nu mai retraga muschii extraoculari. Hipoxia trebuie eliminata
rapid si, daca este necesar, se administreaza oxigen 100%.
Se poate administra apoi Atropina sau Glicopirolat fie ca tratament specific, fie ca profilaxie impotriva
reflexelor vagale ulterioare.
Utilizarea Fentanilului poate predispune pacientul la bradicardie si oprire sinusala in aceasta situatie.
In mod normal, Adrenalina nu va fi necesara in aceasta situatie, deoarece celelalte masuri vor fi
suficiente pentru a face fata aritmiei.
R: FFFFA

187. Un bărbat de 63 de ani dezvoltă halucinații și agitație în urma anesteziei pentru operație biliară
laparoscopică. A fost diagnosticat sindrom anticolinergic central. Numai după rezolvarea
problemelor clinice a devenit evidentă o eroare de droguri a originii sindromului. S-a realizat că
bromură de hioscină (scopolamină) a fost administrată din neatenție intraoperator pentru
relaxarea biliară, în locul Butilbromurii de hioscină. Care dintre următoarele medicamente
anticolinesterazice este cea mai potrivită terapie farmacologică pentru sindromul anticolinergic
central?
A. Edrofoniu
B. Neostigmină
C. Fizostigmină
D. Piridostigmină
E. Sarin
Sindromul anticolinergic central (CAS) se datorează scăderii activității inhibitoare a acetilcolinei în creier.
Apare atunci când locurile colinergice centrale sunt ocupate de medicamente specifice și, de asemenea,
ca urmare a unei eliberări insuficiente de acetilcolină.
Sindromul anticolinergic central în timpul recuperării este în esență un diagnostic de excludere și poate
fi confirmat numai după rezolvarea simptomelor cu Fizostigmină (0,03-0,04 mg/kg). Incidența CAS este
de până la 8-10%.
Anticolinesteraza de elecție este fizostigmina deoarece acesta este singurul agent anticolinergic utilizat
clinic care traversează bariera hematoencefalică deoarece este o amină terțiară (hidrofobă).
Piridostigmina, Neostigmina și Edrofoniul sunt amine cuaternare.
Simptomele includ:
 o Agitaţie
o Convulsii
o Neliniște
o Halucinații
o Dezorientare, sau
o Semne de depresie, cum ar fi stupoare, comă și depresie respiratorie.
Astfel de tulburări pot fi induse de:
o Opiacee
o Benzodiazepine
o Fenotiazine
o Butirofenone
o Ketamina
o Etomidate
o Propofol
o Protoxid de azot, și
o Anestezice inhalatorii halogenate
De asemenea, tulburările pot fi induse de agenții de blocare a H2, cum ar fi Cimetidina. Diagnosticul
diferențial al CAS include:
o Tulburări ale metabolismului glucozei și electroliților
o Dezechilibru hormonal sever
o Tulburări respiratorii (hipoxie, hipercarbie)
o Hipotermie
o Hipertermie și
o Boli neuropsihiatrice (hipoxie cerebrală, accident vascular cerebral, catatonie, psihoză acută).
Sarina este o anticolinesteraza extrem de puternică și este folosită în războiul chimic ca „agent nervos”.
Produce inactivarea aproape ireversibilă a acetilcolinesterazei prin alchilfosforilare. Recuperarea
activității acetilcolinesterazei depinde în principal de sinteza de noi enzime.
Liposolubilitatea ridicată, greutatea moleculară scăzută și volatilitatea sunt caracteristicile acestui grup
de medicamente care facilitează absorbția rapidă și eficientă prin inhalare și pe cale transdermică. De
asemenea, ele pătrund ușor în sistemul nervos central.
R: FFAFF
188. Următoarele au proprietăți anticolinergice?
A. Antihistaminice
B. Barbituricele
C. Fenotiazine
D. Sulfoniluree
E. Antidepresive triciclice
Multe clase diferite de medicamente au proprietăți anticolinergice, inclusiv:
 Antidepresive triciclice
 Fenotiazine și
 Unele antihistaminice, de exemplu, Clorfeniramină și Prometazina.
Hipoglicemiantele orale și barbituricele nu au proprietăți anticolinergice.
Alte medicamente notabile cu efecte anticolinergice sunt Propantelina și medicamentele
antiparkinsoniene, de exemplu, Amantadina și Orfenadrina.
R: AFAFA
189. În ceea ce privește Atropina, următoarele sunt adevărate sau false?
A. Provoacă agitație și halucinații în special învârstnici
B. Provoacă somnolență și somnolență la vârstnici
C. Este un bronhodilatator
D. Este un antagonist nicotinic necompetitiv
E. Poate provoca o bradicardie
Atropina și derivatul său Bromura de ipratropiu (Atrovent) sunt bronhodilatatoare, datorită inhibării
competitive a receptorilor muscarinici bronșici. Atropina este o amină terțiară (adică neîncărcată) și
traversează cu ușurință bariera hematoencefalică.
Sindromul anticolinergic central este observat, în special la vârstnici, iar simptomele includ:
 Agitaţie
 Halucinații
 Ameteală
 Somnolență
 Amnezie
 Disartrie și
 Ataxie
(deși efectele stimulatoare sunt mai frecvente la Atropină).
Ocazional, o bradicardie inițială poate urma administrării de Atropină. Este cel mai probabil să apară
dacă este administrată pe căi I.M sau S.C. Determină o inhibare tranzitorie a receptorilor presinaptici M1
înainte ca M2 din nodul sino-atrial să fie inhibat.
Atropina este un antagonist muscarinic competitiv (nu necompetitiv), deși pot exista efecte nicotinice la
doze foarte mari, acesta rămâne un antagonism competitiv.
R:AAAFA
190. Un barbat de 73 de ani este internat la Urgente cu o frecventa a pulsului de 32 bpm. Pacientul
nu are dureri in piept, dar se simte ametit. Pacientul este evaluat folosind o abordare ABCDE.
Tensiunea arteriala este de 82/35 mm/Hg si un ECG cu 12 derivatii arata o bradicardie sinusala
de 35 bpm fara semne de ischemie sau infarct miocardic. Care din urmatoarele este cel mai
potrivit tratament farmacologic initial?
A. Izoprenalina
B. Atropina
C. Glucagon
D. Teofilina
E. Adrenalina
Tratamentul de prima linie al unui adult cu bradicardie sinusala cu semne adverse este Atropina 500 µg
intravenos si daca este necesar repeta la fiecare 3-5 minute pana la un maxim de 3 mg. Daca bradicardia
persista in ciuda administrarii de Atropina, luati in considerare stimularea cardiaca. Daca stimularea
cardiaca nu poate fi obtinuta prompt, luati in considerare utilizarea medicamentelor de a doua linie
(Adrenalina, Dobutamina sau Izoprenalina). In unele situatii clinice, medicamentele de linia a doua pot fi
adecvate inainte de utilizarea stimularii cardiace. De exemplu, luati in considerare administrarea de
Glucagon intravenos daca un beta-blocant sau un blocant al canalelor de calciu este cauza probabila a
bradicardiei.
Bradicardia este definita ca o frecventa cardiaca < 60 bpm. Ar putea fi:
 Fiziologica (de exemplu la atleti)
 De origine cardiaca (de exemplu, bloc atrio-ventricular sau boala de nod sinusal)
 De origine non-cardiaca(de exemplu, vaso-vagala, hipotermie, hipotiroidism, hiperkaliemie)
 Drog-indusa (de exemplu, beta-blocante, Diltizem, Digoxina, Amiodarona)
Urmatoarele caracteristici adverse indica faptul ca un pacient este potential instabil din cauza aritmiei:
 Soc – hipotensiune arteriala (TAS<90 mmHg), paloare, transpiratie, frig, extremitati umede,
confuzie sau tulburari de constienta.
 Sincopa – pierderea tranzitorie a starii de constienta datorita reducerii globale a fluxului sanguin
 Ischemie miocardica – durere toracica ischemica tipica si/sau semne de ischemie miocardica pe
ECG cu 12 derivatii
 Insuficienta cardiaca – edem pulmonar si/sau presiune venoasa jugulara crescuta (cu sau fara
edem periferic si ficat marit).
R:FAFFF
191. Următoarele sunt adevărate sau false în ceea ce privește bromhidratul de hioscină?
A. Provoacă sedare
B. Traversează bariera hemato-encefalică
C. Nu provoacă dilatare pupilară
D. Are o acțiune antiemetică
E. Rareori provoacă o tahicardie
Medicamentul antimuscarinic hioscina (scopolamina) este un alcaloid natural al belladonei cu proprietăți
relaxante ale mușchilor netezi (antispastice) și antisecretorii.
Bromhidratul de hioscină traversează bariera hematoencefalică și, prin urmare, poate provoca sedare
sau somnolență (butilbromura de hioscină nu traversează BHE) și are o acțiune antiemetică centrală
(utilă în rău de mișcare).
Administrarea repetată de bromhidrat de hioscină duce la acumulare, care ocazional poate duce, în mod
paradoxal, la un delir agitat.
Sindromul anticolinergic central (excitare, ataxie, halucinații, anomalii de comportament și somnolență)
este un efect secundar al utilizării acestuia.
Dilatația pupilară este o caracteristică, dar o tahicardie (frecvență cardiacă > 100/minut) este rar
întâlnită.
R: AAFAA
192. Următoarele sunt adevărate sau false dintre medicamentele anticolinergice bromhidrat de
hioscină, atropină și glicopirolat?
A. Atropina este cel mai bun antisialogog
B. Glicopirolatul are un efect sedativ semnificativ
C. Glicopirolatul este un ester natural
D. Utilizarea bromhidratului de hioscină poate precipita starea de excitatie și ataxie
E. Au un nivel ridicat de activitate la receptorii nicotinici.
Agenții anticolinergici Hioscina, Atropina și Glicopirolatul acționează asupra receptorilor muscarinici cu
activitate redusă la nivelul receptorilor nicotinici.
Hioscina și Atropina sunt esteri naturali. Glicopirolatul este o amină cuaternară sintetică și, prin urmare,
nu traversează bariera hematoencefalică.
Bromhidratul de hioscină are cele mai mari proprietăți antisialogoge. Poate provoca sindrom
anticolinergic central, deoarece traversează cu ușurință bariera hematoencefalică. Se caracterizează prin
halucinații, excitare și ataxie.
Rețineți că butilbromura de hioscină nu traversează în mod semnificativ bariera hematoencefalică.
R: FFFAF
193. Următoarele afirmații sunt adevărate sau false referitoare la Neostigmină?
A. Provoacă bronhospasm
B. Provoacă midriaza
C. Poate provoca fasciculații ale mușchilor scheletici
D. Scade debitul cardiac
E. Traversează cu ușurință bariera hematoencefalică
Neostigmina este un compus anticolinesterazic cuaternar de amoniu. Efectele nicotinice includ
fasciculații inițiale ale mușchilor scheletici (contracții musculare violente, involuntare, neregulate),
urmate de incapacitatea de a repolariza membranele celulare, ceea ce duce la slăbiciune și paralizie.
Reacțiile severe pot duce la insuficiență ventilatorie și deces secundar unei crize colinergice.
Nu are efect asupra blocului de fază I cauzat de Suxametoniu, dar antagonizează tranzitoriu blocul de
fază II.
Bradicardia este efectul predominant asupra frecvenței cardiace care duce la scăderea debitului cardiac.
Provoacă bronhospasm și constricție a mușchiului sfincterului pupilar care duce la mioză (nu midriază).
Neostigmina nu traversează bariera hematoencefalică din cauza grupării cuaternare de amoniu care o
face insolubilă în lipide.
R: AFAAF
194. Neostigmină:
A. Are un început de acțiune mai rapid decât Edrofoniul
B. Are biodisponibilitate ridicată
C. Crește salivația
D. Inhibă colinesteraza plasmatică
E. Este o amină terțiară
Neostigmina este o anticolinesterază. Are o structură de amină cuaternară și un început de acțiune mai
lent decât Edrofoniul. Are o biodisponibilitate scăzută.
Esterazele acetilcolinei hidrolizează acetilcolina. Anticolinesterazele antagonizează acetilcolinesterazele
conducând la o cantitate crescută de acetilcolină în joncțiunea neuromusculară. Aceste niveluri crescute
provoacă, de asemenea, efecte colinergice sistemice, inclusiv bradicardie și salivație.
De asemenea, Neostigmina poate inhiba colinesteraza plasmatică și de aceea poate prelungi acțiunea
Suxametoniului.
R: FFAAF
195. Următoarele sunt adevărate cu privire la Neostigmină?
A. Poate avea un efect direct asupra receptorilor de acetilcolină ale mușchilor scheletici
B. Este excretat în cea mai mare parte nemodificat de către rinichi
 C. Poate fi utilizat în tratamentul miasteniei gravis
D. Poate provoca un bloc non-depolarizant în cazul supradozajului
E. Traversează prost bariera hemato-encefalică
Neostigmina este un inhibitor de acetilcolinesterază care este utilizat pentru a inversa un bloc
nedepolarizant și este utilizat în tratamentul miasteniei gravis.
Inhibarea enzimei acetilcolinesterazei crește concentrația de acetilcolină la joncțiunea neuromusculară.
De asemenea, stimulează direct receptorii de acetilcolină din mușchiul scheletic și poate provoca un bloc
depolarizant în caz de supradozaj (nu bloc non-depolarizant).
Este un compus de amoniu cuaternar și traversează slab bariera hemato-encefalică și are puține efecte
secundare asupra sistemului nervos central.
Când se administrează intravenos, este activ intr-un minut și durează 20 - 30 de minute.
Se excretă pe cale renală și este în mare parte nemodificat și are un timp de înjumătățire prin eliminare
de 50-90 de minute.
R: AAAFA
196. Un pacient este suspectat ca a ingerat o substanta cu efect anticolinesterazic. Care din
urmatoarele combinatii de simptome, daca sunt prezente, ar fi cel mai probabil sa confirme
acest efect?
A. Tahicardie si lacrimare
B. Bradicardie si mioza
C. Bradicardie si retentie urinara
D. Bradicardie si midriaza
E. Tahicardie si diaree
Un inhibitor de acetilcolinesteraza sau anticolinesteraza este o substanta chimica care inhiba
enzimacolinesteraza sa descompuna acetilcolina, crescand astfel, atat nivelul, cat si durata de actiune
a acetilcolinei.Acetilcolina poate stimula receptorii postganglionari pentru a produce efecte precum:
salivatie, lacrimare, defecare, mictiune, traspiratie, mioza, bradicardie si spasm bronsic. Muscarina
produce aceste efecte si, prin urmare, sunt denumite efecte muscarinice, iar receptorii postganglionari
sunt numiti receptori muscarinici.
SLUD (salivatie, lacrimare, urinare, defecare si emeza) este un sindrom de efecte patologice care indica
secretia masiva a sistemului nervos parasimpatic. SLUD nu apare in mod natural, ci este de obicei
intalnit numai in cazuri de supradozaj sau expunere la gaze nervoase. Gazele nervoase inhiba ireversibil
enzima acetilcolinesteraza, rezultand un nivel cronic ridicat de acetilcolina la nivelul sinapselor
colinergice din intregul corp, stimuland astfel in mod cronic receptorii de acetilcolina din intregul
organism.
R:FAFFF
197. Un bărbat de 22 de ani este internat la Urgențe cu o suspectare de supradoză de droguri.
Pacientul este agitat, transpira, are o temperatură de 38°C, o frecvență a pulsului de 130 de
bătăi pe minut, tensiunea arterială 180/80mmHg și pupilele dilatate. Caracteristicile sunt în
concordanță cu otrăvirea cu oricare dintre următoarele?
A. Amitriptilina
B. Canabis
C. Cocaină
D. Metadonă
E. Temazepam
Acesta este „toxidromul” anticolinergic: fierbinte ca iepurele, nebun ca un pălărier, orb ca liliacul, roșu
ca sfecla roșie și uscat ca un os.
Cocaina poate provoca un „toxidrom” simpatomimetic și ar putea prezenta o imagine similară și se
caracterizează prin transpirație abundentă care l-ar diferenția de un „toxidrom” anticolinergic, dacă nu
este însoțită de deshidratare profundă.
Canabisul, Temazepamul și Metadona ar produce de obicei sedare mai degrabă decât agitație, iar
pulpilele ar fi, de asemenea, miotice in otrăvirea cu metadonă.
R: AFAFF
198. Caracteristicile intoxicației cu organofosforați includ următoarele?
A. Convulsii
B. Pupile dilatate
C. Hiperventilație
D. Fasciculații musculare
E. Rinoree
Organofosfații care includ arme chimice ale „gazului nervos” se leagă de enzima colinesteraza,
prevenind descompunerea acetilcolinei la sinapse.
Aceasta duce la exces de activitate colinergică și caracteristicile care includ:
 Vărsături
 Diaree
 Rinoree
 Salivație
 Mioza
 Convulsii
 Fasciculația musculară
 Paralizie musculară (inclusiv respiratorie)
 Apnee
 Moarte.
Tratamentul constă în atropină pentru a antagoniza efectele colinergice și oximă (pralidoximă) pentru a
limita inhibarea colinesterazei și diazepam pentru a preveni convulsii.
Pretratarea personalului cu piridostigim poate limita cantitatea de colinesteraza care poate fi inhibată
de organofosfați.
R: AFFAA
199. Un crescător de oi în vârstă de 75 de ani este internat la Urgențe cu insuficiență respiratorie
acută și disfuncție autonomă. Se suspectează otrăvirea cu organofosfați. Care dintre
următoarele opțiuni este cel mai probabil mecanism pentru toxicitatea acută a organofosfaților?
A. Inhibarea acetilcolinesterazei
B. Inhibarea eliberării de acetilcolină
C. Inhibarea recaptării acetilcolinei
D. Inhibarea butilcolinesterazei
E. Antagonismul ireversibil al receptorilor muscarinici
Pesticidele organofosfate și „agenții nervoși chimici”, cum ar fi sarina, se leagă ireversibil de
acetilcolinesteraza (AChE) în fantele sinaptice ale terminalelor nervoase. Aceste substanțe chimice
formează legături covalente stabile pe serină la locul activ.
Această legare la AChE previne descompunerea acetilcolinei (ACh), ducând la suprastimularea sinapselor
sistemului nervos autonom și central și a joncțiunii neuromusculare, ducând la caracteristicile clinice
caracteristice:
• Suprastimularea receptorilor ACh muscarinici și nicotinici din sistemul nervos autonom
• Suprastimularea receptorilor ACh din sistemul nervos central și
• Suprastimularea receptorilor ACh la joncțiunea neuromusculară.
Butilcolinesteraza este, de asemenea, inhibată în mod similar, dar rareori dă naștere simptomelor
clinice. Eliberarea și absorbția ACh nu sunt afectate.
R: AFFFF
200. Un fermier de 54 de ani este internat la Urgențe cu un istoric de două zile de dureri
abdominale, greață și vărsături, diaree, vedere încețoșată și neliniște. La examinare, el are
fasciculatii, pulsul 36 de bătăi pe minut, tensiunea arterială 70/35 mmHg și un scor Glasgow de
comă (GCS) de 12. Pupilele lui sunt miotice. Se suspectează otrăvirea de la un dezinfectant
pentru oi recent folosit. Care dintre următoarele tipuri de legături este cel mai probabil să se
formeze între otravă și receptori?
A. Covalent
B. Hidrogen
C. Hidrofob
D. lonic
E. van der Waals
Simptomele și semnele sale sugerează că are otrăvire cu organofosforici.
Pesticidele organofosforice și „agenții nervoși chimici”, cum ar fi sarina, se leagă ireversibil de
acetilcolinesteraza (AChE) în fantele sinaptice ale terminalelor nervoase. Aceste substanțe chimice
formează legături covalente stabile pe serină la locul activ.
Această legare la AChE previne descompunerea acetilcolinei (ACh), ducând la suprastimularea sinapselor
sistemului nervos autonom și central și a joncțiunii neuromusculare, ducând la caracteristicile clinice
caracteristice:
 Suprastimularea receptorilor muscarinici și nicotinici ACh în sistemul nervos autonom
 Suprastimularea receptorilor ACh din sistemul nervos central
 Suprastimularea receptorilor ACh la joncțiunea neuromusculară.
Butilcolinesteraza este, de asemenea, inhibată în mod similar, dar rareori dă naștere simptomelor
clinice. Eliberarea și recaptarea ACh nu sunt afectate.
Există patru tipuri de legaturi. Acestea sunt:
 lonice (electrostatice) - Rezultate din atracția electrostatică între molecule încărcate opus. La
pH-ul plasmatic, medicamentele pot fie acide (încărcat negativ) sau bazice (încărcat pozitiv), de
ex. NaCl. Aceste substanțe sunt de obicei solide la temperatura camerei și au un punct de
fierbere ridicat (adică necesită o cantitate mare de energie pentru a întrerupe legătura în
comparație cu o legătură covalentă). Cu toate acestea, există câteva excepții notabile,
diamantul, grafitul și grafenul au o rețea de atomi cu legături covalente. Sunt necesare
temperaturi foarte ridicate pentru a rupe legăturile.
  Covalente - implică partajarea unei perechi de electroni în orbita electrică exterioară. De
exemplu metan (CH4), acid clorhidric (HCl). Aceste substanțe sunt de obicei lichide sau gaze la
temperatura camerei și au un punct de fierbere scăzut.
 Legături de hidrogen - intre protoni și donatorii de perechi de electroni, cum ar fi apa și alte
molecule organice (de exemplu, ADN). Sunt mai slabe decât legăturile ionice.
 forțele van der Waals - acestea sunt atracții la distanță apropiată care apar între norii de
electroni ai atomilor adiacenți. Aceste legături sunt foarte slabe.
R: AFFFF
201. Care dintre următoarele otrăvuri, atunci când este ingerată pe cale orală, poate afecta profund
joncțiunea neuromusculară, ducând la fasciculații musculare, crampe, slăbiciune generalizată și,
eventual, paralizie?
A. Toxina botulinica
B. Curara
C. Organofosfate
D. Stricnina
E. Tetanospasmină
Organofosfații sunt inhibitori ai enzimei acetilcolinesterazei (AChE). Otrăvirea poate rezulta din ingestia
orală sau prin absorbția prin piele. Acest lucru are ca rezultat stimularea receptorilor nicotinici și
muscarinici de către excesul de acetilcolină (Ach) în mai multe locuri din organism.
Stimularea receptorilor nicotinici (N1) la nivelul joncțiunii neuromusculare are ca rezultat fasciculații,
crampe, slăbiciune musculară generalizată și în cele din urmă paralizie.
Toxina botulinica (BT) este o neurotoxina puternica produsa de bacteria Clostridium botulinum. Este una
dintre cele mai otrăvitoare substanțe cunoscute. Botulismul se poate dezvolta ca urmare a ingerării
alimentelor contaminate cu spori bacterieni. Slăbiciunea musculară începe de obicei cu cei furnizați de
nervii cranieni cu simptome de dificultăți de mestecat, disfagie, disartrie, diplopie și pierderea expresiei
faciale. Slăbiciunea se extinde apoi de la proximal la distal la membrele superioare și apoi la cele
inferioare. Botulismul sever poate duce în cele din urmă la insuficiență respiratorie din cauza slăbiciunii
nervoase diafragmatice și intercostale.
Există cel puțin șapte sero-subtipuri (A, B, C, D, E, F și G), toate care se leagă la glicoproteinele
extracelulare de la terminalele nervoase colinergice și blochează eliberarea presinaptică de acetilcolină.
BT are, de asemenea, un efect asupra reflexului spinal de întindere a fibrelor musculare prin blocarea
unităților musculare intrafusale cu o reducere a semnalelor la/ll aferente reducând tonusul muscular
fără a afecta forța musculară (inhibarea reflexelor).
De asemenea, BT blochează fibrele autonome eferente către mușchii netezi și către glandele exocrine.
Clostridium tetani este un bacil anaerob gram pozitiv ai cărui spori eliberează exotoxinele tetanolizină și
tetanospasmină, aceasta din urmă provoacă tetanos. Toxina tetanica este preluată în terminalele
nervoase ale neuronilor motori inferiori și transportată axonal către măduva spinării și trunchiul
cerebral. Aici toxina se deplasează trans-sinaptic în terminalele nervoase inhibitoare. Tetanospasmina
previne eliberarea dependentă de Ca2+ a neurotransmițătorului inhibitor glicină, ducând la excitarea
neopusă a neuronilor spinali și contracția musculară.
Rigiditatea musculară și spasme rezultă, ducând uneori la trismus, disfagie, opistoton sau rigiditate și
spasme ale mușchilor respiratori, laringieni și abdominali, care în cele din urmă pot provoca insuficiență
respiratorie.
Otrăvirea cu stricnina (un alcaloid derivat din semințele arborelui Strychnos nux vomica) imită
simptomele și semnele tetanosului în virtutea unui mecanism similar de acțiune. Debutul intoxicației cu
stricnina este mai rapid și există de obicei o absență a rigidității musculare între spasme.
Acesta blochează legarea glicinei de canalul de clorură de glicină din măduva spinării. În circumstanțe
normale, legarea glicinei la acest canal determină un flux interior crescut de clorură, hiperpolarizând
celula și inhibând capacitatea acesteia de a propaga semnalele nervoase.
Curara nu este eficienta atunci când este ingerata pe cale orală.
R: FFAFF
202. Următoarele afirmații sunt adevărate sau false cu privire la Enoximona?
A. Acționează prin blocarea pompelor Na/K
B. Provoacă vasoconstricție periferică
C. Crește AMPc intracelular
D. Este un antagonist al fosfodiesterazei de tip 3
E. Este eficient în tratamentul insuficienței ventriculare stângi
Enoximona este un inhibitor competitiv și selectiv al izoenzimei de tip III a fosfodiesterazei.
În consecință, determină creșterea AMPc intracelular - cu vasodilatație și efecte inotrope.
Se foloseste in insuficienta cardiaca.
Efectele secundare includ aritmii, tulburări ale transaminazelor și trombocitopenie.
R: FFAAA
203. La o doză de 2,5-10 micrograme/kg/minut de Dobutamina, sunt adevărate următoarele?
A. Stimularea directă a receptorului alfa-1 adrenergic este ușoara
B. Rezistența vasculară pulmonară scade
C. Perfuzia renală este crescută
D. Rezistența vasculară sistemică va fi crescută
E. Există mai multă cronotropie decât inotropie
Dobutamina este o amină simpatomimetică (inodilatator) care acționează ca un agonist în principal
asupra receptorilor beta-adrenergici, impactând asupra receptorilor beta-1 din mușchiul cardiac într-un
mod relativ selectiv.
De asemenea, are un ușor efect indirect de stimulare a receptorului alfa-1 adrenergic (nu direct), care
este secundar prevenirii absorbției Noradrenalinei la terminalele nervoase adrenergice, dar acest lucru
este compensat de stimularea ușor mai puternică a receptorului beta-2 adrenergic.
Efectele Dobutaminei includ:
 Inotropie crescută
 Creșterea debitului cardiac (care poate fi responsabilă pentru creșterea perfuziei renale și a
debitului de urină) și
 Scăderi minime sau modeste ale rezistenței vasculare sistemice și pulmonare.
La dozele clinice există un efect minim asupra ritmului cardiac (cronotropie).
Nu are acțiune asupra receptorilor dopaminergici periferici.
Nu este raportat că induce vasoconstricție, dar vasodilatația datorată stimulării receptorilor beta-2
vasculari poate limita eficacitatea clinică a acestuia.
R: FAAFF
204. (A)Un bărbat în vârstă de 65 de ani este internat în unitatea coronariană în urma unui infarct
miocardic. Tensiunea lui este de 72/35 mmHg, iar pulsul este de 82 de bătăi pe minut. Un ECG
cu 12 derivații arată ritmul sinusal și modificări în concordanță cu un infarct miocardic anterior
cu denivelarea ST. Un cateter de arteră pulmonară este introdus pentru a ghida managementul
 ulterior. Rezistența vasculară sistemică a pacientului este de 2200 dine·s·cm-5 și volumul bataie
de 30 mL.Care dintre următoarele este terapia farmacologică inițială cea mai potrivită pentru
acest pacient?
A. Adrenalina
B. Digoxină
C. Dobutamina
D. Enoximona
E. Noradrenalina
Pacientul a dezvoltat tulburările hemodinamice asociate cu șoc cardiogen – hipotensiune arterială
sistemică cu indice cardiac scăzut și rezistență vasculară sistemică ridicată. Inotropul ideal în aceste
circumstanțe este cel mai probabil să fie Dobutamina. Dobutamina este un agonist sintetic al
receptorilor adrenergici beta1 și beta2 cu o lipsă de efecte alfa. În mod teoretic, ar trebui să conducă la
îmbunătățirea directă a volumului bataie, cu beneficii suplimentare ale reducerii postsarcinii
ventriculare stângi și drepte.
Inhibitorul fosfodiesterazei III, Enoximona, este un „inodilatator”. Îmbunătățirile volumului vascular sunt
asociate cu reduceri semnificative ale rezistenței vasculare sistemice. O scădere semnificativă
suplimentară a presiunii de perfuzie coronariană poate exacerba aportul miocardic de oxigen.
Inodilatatoarele sunt indicate la pacienții aflați în șoc cardiogen refractar care răspund slab la agoniştii
beta-adrenergici.
Digoxina nu este foarte eficientă ca monoterapie în restabilirea fluxului sanguin în șoc cardiogen acut.
Efectul vasoconstrictor periferic precoce după administrarea intravenoasă poate fi nociv la unii pacienți,
ducând la edem pulmonar acut.
Adrenalina și Noradrenalina au activitate de agonist al receptorilor adrenergici beta1, beta2 și alfa1.
Ambii agenți pot crește și mai mult rezistența vasculară sistemică, crește cererea miocardică de oxigen
(tahicardie/creșterea LVEDP) și scăderea aportului miocardic de oxigen (timp de umplere diastolică
redus).
R: FFAFF
205. Următoarele afirmații sunt adevărate pentru medicamentele inotrope?
A. Dobutamina are un efect foarte mic asupra vascularizatiei rinichilor
B. Enoximona și Milrinona sunt vasodilatatoare al căror mod de acțiune este similar cu cel al
Aminofilinei
C. Enoximona crește nivelul intracelular de adenozin monofosfat ciclic (AMPc) și scade
concentrația de calciu intracelular
D. Enoximona crește semnificativ necesarul de oxigen al miocardului
E. Atât Epinefrina, cât și Norepinefrina sunt agonişti ai receptorilor beta 1
Atât Epineprina, cât și Norepinefrina sunt agonişti ai receptorilor adrenergici beta și alfa.
Noradrenalina are mai multe efecte alfa decât Epinefrina și, prin urmare, este mai mult un
vasoconstrictor.
Enoximona și Milrinona sunt inhibitori ai fosfodiesterazei, o acțiune pe care o împărtășesc cu xantinele
(de exemplu, Aminofilina) și cresc adenozin monofosfatul ciclic (AMPc) și nivelul de calciu intracelular.
Inhibitorii fosfodiesterazei sunt uneori numiți „ino-dilatatori”, deoarece sunt inotropi pozitiv și provoacă
vasodilatație. Există o creștere mică a cererii de oxigen miocardic, deoarece miocardul este „descărcat”
de vasodilatație.
Dobutamina seamănă cu Dopamina, dar nu crește fluxul sanguin renal la pacienții cu rinichi normali.
Dobutamina este un agonist al receptorilor adrenergici beta-1 cu agonism slab la receptorii adrenergici
beta-2 și alfa. Nu are acțiune asupra receptorului dopaminergic, deci nu are efect direct asupra
vascularizației renale. Orice creștere a perfuziei renale cu utilizarea Dobutaminei se datorează numai
creșterii debitului cardiac sau a presiunii de perfuzie.
R: AAFFA
206. Administrarea unui inotrop duce la următoarele efecte asupra sistemului cardiovascular:
 Automaticitate crescută a nodulului sinoatrial
 Creșterea dromotropiei
 Lusitropie(rata de relaxare miocardica) accelerată
 Cronotropie crescută
 Excitabilitate crescută a sistem de conducere și
 Inotropie crescută.
Care dintre următoarele este cel mai probabil mecanism de acțiune al acestui compus?
A. Creșterea calciului intracelular influențată de o modificare conformațională a unei
proteine Gs
B. Creșterea calciului intracelular influențată de inhibarea fosfodiesterazei III
C. Creșterea calciului intracelular rezultată din creșterea IP 3
D. Creșterea sensibilității intracelulare la calciu
E. Inhibarea pompei de membrană Na-K-ATPază
Ligandul care duce la o automatizare crescută, cronotropie crescută, excitabilitate crescută și inotropie
crescută pe nodul sinoatrial este probabil să fie un beta-1 agonist al receptorilor adrenergici. Cu toate
acestea, o creștere a rezistenței vasculare sistemice poate rezulta din efectele receptorilor alfa-1
adrenergici. Exemple de medicamente cu efecte mixte alfa și beta includ Noradrenalina, Adrenalina,
Dopamina și Efedrina.
Exemple de medicamente cu o anumită activitate beta-1 includ Adrenalina, Noradrenalina, Dopamina,
Dopexamina, Dobutamina, Efedrina și Izoprenalina. Receptorul beta-1 este un receptor metabotrop sau
cuplat cu proteina G.
Agonistul beta-1 atunci când se leagă de membrana suprafeței celulare duce la o schimbare
conformațională a unității Gs care activează o cale dependentă de AMPc și un aflux de calciu în celulă.
Catecolaminele accelerează și relaxarea cardiacă (lusitropie pozitivă). Dromotropia este capacitatea de a
crește viteza de conducere a nodului atrioventricular (AV).
O creștere a calciului intracelular influențată de inhibarea fosfodiesterazei III (PDIII) este o proprietate a
inodilatatorilor. Exemplele includ Milrinona, Enoximona și Amrinona. Intrarea crescută a calciului în
miocte duce la inotropie pozitivă.
Inhibitorii de fosfodiesteraza cresc, de asemenea, lusitropia. PDIII-urile produc o scădere a rezistenței
vasculare sistemice și pulmonare, deoarece creșterea AMPc inhibă misozin kinaza lanțului ușor cu
fosforilarea redusă a miozinei musculare netede vasculare.
O creștere a calciului intracelular rezultată dintr-o creștere a inozitol trifosfat (IP3) este mecanismul de
acțiune al agoniştilor alfa-1 adrenoreceptorilor. IP3 este un al doilea mesager care stimulează afluxul de
Ca2+ în celulele musculare netede, determinând o creștere a rezistenței vasculare sistemice. Creșterea
ulterioară a tensiunii arteriale poate provoca bradicardie reflexă. Exemple de agonişti alfa-1 puri includ
Fenilefrina şi Metaraminolul.
Levosimendin este un nou inotrop care crește sensibilitatea miocitelor la Ca2+ intracelular. Produce o
inotropie pozitivă fără modificarea semnificativă a ritmului cardiac și a consumului de oxigen.
Digoxina inhibă pompa membranară Na-K-ATPaza a miocardului. Această inhibare promovează schimbul
de sodiu-calciu, care crește Ca2+ intracelular, rezultând o forță de contracție crescută. Digoxina are
efecte parasimpatice semnificative asupra nodului AV provocând o bradicardie. Digoxina nu va avea
efect asupra rezistenței vasculare sistemice.
R: AFFFF
207. (A)Următoarele afirmații sunt adevărate despre Dopamină?
A. La o doză de 5-10 mcg/kg/min acțiunea sa este în principal la adrenoreceptorii alfa
B. Traversează bariera hematoencefalică
C. Are proprietăți antiemetice
D. Perfuziile pot crește fluxul sanguin splanhnic
E. Când este administrată sub formă de perfuzie, dopamina reduce progresia către insuficiență
Dopamina acționează predominant asupra:
 Receptorii dopaminergici în doză mică (1-5 mcg/kg/min)
 Adrenoceptorii beta în doze intermediare (5-10 mcg/kg/min) și
 Receptorii alfa la doze mari (10-15 mcg/kg/min).
Utilizarea sa nu afectează progresia către insuficiență renală, deși debitul urinar este adesea crescut de
utilizarea sa.
Are efecte emetogene marcate (nu antiemetice) prin acțiunea la zona de declanșare a
chemoreceptorilor, care se află în afara barierei hematoencefalice.
Cu toate acestea, L-dopa traversează bariera hematoencefalică și, prin urmare, este utilizată în
tratamentul bolii Parkinson.
R: FFFAF
208. În timpul stopului cardiac în spital din cauza fibrilației ventriculare (FV), Epinefrină intravenoasă
1 mg la fiecare trei până la cinci minute este indicată în algoritmul Advanced Life Support după
trei șocuri DC. Care dintre următoarele opțiuni este cel mai important motiv pentru utilizarea
Epinefrinei?
A. Creșterea fibrilației ventriculare, crescând succesul defibrilației
B. Efect inotrop pozitiv
C. Distribuția preferențială a sângelui către circulația coronariană și cerebrală
D. Există dovezi bune că utilizarea de epinefrina scade mortalitatea din stop cardiac FV
E. Vasodilatația circulației pulmonare, asigurând absorbția maximă a oxigenului din plămâni
Motivul pentru recomandarea utilizării epinefrinei pentru tratamentul stopului cardiac se bazează în
primul rând pe efectul vasoconstrictor alfa-adrenergic (a1) al acestui medicament.
Vasoconstricția crește fluxul sanguin cerebral și coronarian prin creșterea presiunii medii arteriale,
diastolice aortice și de perfuzie cerebrală. Epinefrina este, de asemenea, un agonist al receptorilor
adrenergici ẞ1 și B2 fiind un inotrop, cronotrop și bronhodilatator. Succesul îmbunătățit al defibrilarii
este un beneficiu secundar.
Vasopresina, o peptidă endogenă nonadrenergică care induce vasoconstricție periferică, coronariană și
renală prin stimularea receptorilor V1, nu are efectele adverse ale Epinefrinei și, prin urmare, a câștigat
multă atenție ca vasopresor substitut. Un alt avantaj posibil este că prin stimularea receptorului V2,
vasopresina poate induce vasodilatație și, prin urmare, poate reduce hipoperfuzia organului final despre
care se crede că are loc cu Epinefrină.
În ciuda utilizării pe scară largă a Epinefrinei în timpul resuscitării și a mai multor studii care implică
vasopresina, nu există niciun studiu controlat cu placebo care să arate că utilizarea de rutină a oricărui
vasopresor în orice stadiu în timpul stopului cardiac uman crește supraviețuirea până la externarea din
spital.
Un studiu recent privind utilizarea Epinefrinei în stop cardiac în afara spitalului, utilizarea Epinefrinei a
dus la o rată semnificativ mai mare de supraviețuire la 30 de zile decât utilizarea placebo, dar nu a
existat o diferență semnificativă între cele două grupuri în rata unui rezultat neurologic favorabil,
deoarece mai mulți supraviețuitori a avut afectare neurologică severă în grupul cu Epinefrină.
R: FFAFF
209. Acțiunea Noradrenalinei eliberată la terminațiile nervoase simpatice se încheie prin
următoarele?
A. Decarboxilarea enzimatică
B. Inactivarea enzimatică de către catecol-O-metil transferază
C. Eliminarea acestuia de către sângele circulant
D. Dezaminarea oxidativă prin monoaminoxidază
E. Recaptarea noradrenalinei de către terminalele nervoase
Acțiunea noradrenalinei (norepinefrina) eliberată la terminațiile nervoase simpatice este încheiată prin
recaptarea sa activă de 80% de către terminalele nervoase postganglionare pentru reutilizare.
Restul de 20% este metabolizat de catecol-O metiltransferaza (COMT) și monoaminoxidaza (MAO).
Acțiunea enzimatică inițială este dezaminarea (MAO) și metilarea (COMT) mai degrabă decât
decarboxilarea.
R:FAFAA
210. Următoarele sunt adevărate în ceea ce privește Cocaina?
A. Agoniştii alfa şi beta adrenoreceptorilor sunt utilizaţi în gestionarea supradozajului de
cocaină
B. Blochează reabsorbția noradrenalinei în terminalele nervoase post sinaptice
C. Nu are activitate vasoconstrictoare intrinsecă
D. Este un simpatomimetic cu acțiune indirectă
E. Când se administrează local, doza nu trebuie să depășească 3 mg/kg
Cocaina este un medicament simpatomimetic cu acțiune indirectă care blochează recaptarea
noradrenalinei în terminalele nervoase pre-sinaptice (nu post-sinaptice).
Este singurul anestezic local care provoacă vasoconstricție locală.
Nu trebuie administrat niciodată intravenos din cauza toxicității sale și a riscului de fibrilație ventriculară
și deces.
Administrarea locală de doze mai mari de 3 mg/kg poate duce la simptome de supradozaj, care trebuie
tratate cu antagonişti ai receptorilor adrenergici alfa şi beta (nu agonişti).
R: FFFAA
211. Care dintre următorii inotropi este asociat cu cel mai potrivit mecanism de acțiune?
A. Enoximona: beta-1 și beta-2agonist al receptorilor adrenergici
B. Digoxină: inhibarea fosfodiesterazei III a miocitelor
C. Dobutamina: creșterea sensibilității miocitelor la calciu
D. Levosimenden: inhibarea ATPazei Na+/K+
E. Vericiguat: stimularea guanilat-ciclazei solubile
Calea oxid nitric (NO) - guanilat ciclază solubilă (sGC) - guanozin monofosfat ciclic (GMPc) este o cale
cheie care reglează tonusul vascular. sGC este o enzimă intracelulară prezentă în mușchii netezi
vasculari, trombocite și cardiomiocite, care este în prezent singurul receptor cunoscut pentru oxidul
nitric. sGC are o afinitate mare si este activat de către primul mesager NO.
Activarea inițiază o cascadă de semnalizare care convertește guanozin trifosfat (GTP) în guanozin
monofosfat ciclic (GMPc). Nivelurile GMPc cresc și protein kinaza G(PKG) este activată, rezultând o
scădere a Ca++ liber intracelular și o relaxare ulterioară a celulelor musculare netede vasculare. Reduce
preîncărcarea/postîncărcarea cardiacă și presiunile arterelor pulmonare.
Vericiguat este un nou stimulator sGC cu acțiune directă.
Într-un studiu recent de fază III, dublu-orb, controlat cu placebo, 5050 de pacienți cu insuficiență
cardiacă cronică (clasa II, III sau IV de la New York Heart Association) și o fracție de ejecție mai mică de
45% au primit fie Vericiguat (doză țintă, 10 mg, oral o dată pe zi) sau placebo. Incidența decesului și
numărul de spitalizări din cauza insuficienței cardiace a fost semnificativ mai mică în grupul cu
Vericiguat, comparativ cu placebo.
Levosimendenul este un inotrop care sensibilizează troponina C la calciu într-un mod dependent de
concentrația de calciu. Prin urmare, crește efectele calciului asupra miofilamentelor cardiace în timpul
sistolei și îmbunătățește contracția cardiacă cu utilizarea minimă a ATP si consum de oxigen minim.
Enoximona este un inhibitor al fosfodiesterazei III sau „inodilatator” care previne descompunerea
adenozin monofosfatului ciclic (AMPc) în mușchiul neted vascular și în mușchiul cardiac. Crește
contractilitatea miocardică și reduce rezistența vasculară periferică.
Digoxina este un inotrop care inhibă pompa ATPaza Na+/K+ a celulelor musculare cardiace determinând
creșterea concentrațiilor intracelulare de sodiu. Aceasta conduce apoi la o acumulare de calciu
intracelular prin intermediul sistemului de schimb Na+-Ca++.
Dobutamina este un agonist al receptorilor adrenergici beta-1 și beta-2. Crește contractilitatea
miocardică cu o reducere reflexă a tonusului simpatic. Ca răspuns la creșterea volumului bataie are loc o
scădere a rezistenței periferice totale.
R:FFFFA
212. În ceea ce privește Enoximona, următoarele afirmații sunt adevărate sau false?
A. Îmbunătățește indicele cardiac
B. Este asociat cu trombocitopenia
C. Se administrează în mod obișnuit prin bolus IV
D. Inhibă selectiv izoenzima fosfodiesteraza III
E. Trebuie utilizat cu prudență la pacienții hipotensivi
Enoximona este un inhibitor al fosfodiesterazei și acționează prin inhibarea selectivă și competitivă a
izoenzimei de tip III.
Este un vasodilatator și produce un debit cardiac crescut. Este utilizat în tratamentul insuficienței
cardiace severe și, de obicei, acești pacienți sunt hipotensivi.
Se administrează IV prin perfuzie cu un debut al actiunii intre 2-5 minute.
Este metabolizat hepatic.
Efectele secundare includ:
 Aritmii
 Tulburări ale testelor funcției hepatice
 Trombocitopenie.
R: AAFAA
 213. Urmatoarele medicamente sunt inotrope:
A. Bupivacaina
B. Clonidina
C. Enoximone
D. Glucagon
E. Digoxin
Un inotrop este o substanta care efecteaza forta de contractie a miocardului, fie pozitiv, fie negativ.
Intrebarea nu specifica tipul de inotropism.
In mod colocvial, inotrop descrie o serie de medicamente care cresc contractilitatea miocardica (dar
acest lucru nu este corect in sensul cel mai strict al cuvantului).
+¿¿ +¿ ¿
Digoxina este o glicozida cardiaca, care actioneaza prin inhibarea ATP-azei Na - K din membrana
+¿¿ +¿ ¿
celulei sarcolemei. Aceasta determina o crestere a Na intracelular si o scadere a K intracelular.
+¿¿ 2+¿ ¿ +¿ ¿
Aceasta crestere a Na inlocuieste Ca legat si da inotropism pozitiv. Scaderea K duce la
incetinirea conducerii atrio-ventriculare.
Glucagonul are un efect inotrop pozitiv prin cresterea sintezei AMPc. In acest sens poate fi utilizat in
cazul supradozajului cu beta-blocante.
Enoximona este un inhibitor al fosfodiesterazei III (care metabolizeaza AMPc), crescand astfel AMPc,
producand inotropism si vasodilatatie periferica (un inodilatator).
Clonidina este un agonist α2, cu actiune centrala si periferica. In periferie reduce eliberarea de
Noradrenalina, iar la nivel central reduce fluxul vasomotor din hipotalamus. In mod colectiv, acest lucru
provoaca vasodilatatie. Nu are efect asupra contractilitatii cardiace.
Bupivacaina (anestezic local amidic) are efect inotrop negativ la concentratii toxice, se leaga avid de
proteinele miocardice scazand rezistenta vasculara periferica si contractilitatea miocardica.
R: AFAAA
214. Care din urmatoarele afirmatii despre Fentolamina sunt adevarate?
A. Poate provoca tahicardie reflexa
B. Are proprietati vasodilatatoare directe
C. Administrat in bolusuri unice are o actiune ce dureaza intre 10-15 minute
D. Este un antagonist α-1 selectiv
E. Administrat in bolus unic are un debut al actiunii de doua minute
Fentolamina este un antagonist α non-specific cu proprietati directe de relaxare a muschiului neted
vascular. Antagonizeaza atat receptorii α1, cat si α2. Se administreaza intratarea crizelor hipertensive,
in sevrajul Clonidinei si pentru anestezia hipotensiva.
Se prezinta intr-o solutie de 5mg/mL, adesea pastrat la 4°C, este de obicei administrat in bolusuri de
0,5-5 mg sau in perfuzie continua. Debutul actiunii este dupa 2 minute, iar o doza bolus are o durata
de 10-15 minute. Poate fi asociata o scadere a tensiunii arteriale cu tahicardie reflexa.
R: AAAFA
215. Următoarele sunt adevărate sau false ale Fenilefrinei?
A. Acționează atât asupra receptorilor adrenergici alfa cât și asupra beta
B. Durata de acțiune după injectarea intravenoasă poate dura până la o oră
C. Oferă un profil favorabil de gaze din cordonul ombilical în comparație cu Efedrina
D. Este un simpatomimetic cu acțiune directă
E. Poate fi administrat ca injecție intramusculară
Fenilefrina este un simpatomimetic cu acțiune directă. Acționează numai asupra receptorilor alfa
adrenergici ducând la vasoconstricție, creșterea tensiunii arteriale și bradicardie reflexă.
Poate fi administrat sub formă de bolusuri intravenoase de 50-100 mcg conducând la o creștere rapidă a
tensiunii arteriale care durează între cinci și 10 minute. Administrarea intramusculară sau subcutanată
are un debut mai lent, dar efectele durează până la o oră.
Fenilefrina este asociată cu un profil mai bun de gaz în cordonul ombilical atunci când este utilizată în
obstetrică, comparativ cu Efedrina.
R: FFAAA
216. Efedrina:
A. Acționează atât asupra receptorilor adrenergici alfa, cât și asupra beta
B. Are acțiuni directe și indirecte
C. Nu este disponibila pe cale orală
D. Este utilizat pentru a trata narcolepsia
E. Poate interacționa cu inhibitorii de monoaminoxidază
Efedrina are acțiuni directe și indirecte asupra receptorilor alfa și beta-adrenergici. De asemenea, inhibă
monoaminoxidaza (MAO) și poate interacționa cu alți inhibitori de MAO, determinând o criză
hipertensivă.
Efedrina este frecvent utilizată pentru a trata hipotensiunea arterială, dar alte indicații includ congestia
nazală, enurezis nocturn și narcolepsie și poate fi administrată pe cale orală sau intramusculară.
R: AAFAA
217. În ceea ce privește Efedrina, sunt adevărate sau false următoarele afirmații?
A. Este pozitiv inotrop și cronotrop
B. Este vasoconstrictorul preferat la anestezie în obstetrică
C. Crește fluxul sanguin uteroplacentar
D. Este utilizat pentru a reduce fluxul sanguin intervilos
E. Poate crește acidoza fetală
Efedrina este folosită în anestezia obstetricală deoarece are proprietăți vasoconstrictoare, cronotrope și
inotrope.
În mod normal, menține fluxul sanguin uteroplacentar și intervilos, care păstrează aportul de sânge fetal
și previne deteriorarea statusului acido-bazic fetal. Cu toate acestea, noi lucrări sugerează că acest lucru
nu este posibil să fie întotdeauna cazul.
Prin urmare, agoniştii alfa precum Fenileferina sunt acum prima alegere în anestezia obstetricală.
R: AFAFA
218. În ceea ce privește vasopresoarele, care dintre următoarele afirmații este adevărată și care
falsă?
A. Efedrina provoacă bronhodilatație
B. Efedrina nu are niciun efect asupra uterului gravide
C. Efedrina este activă atât la receptorii adrenergici alfa, cât și la cei beta
D. Metaraminolul este un adrenoceptor agonist alfa pur
E. Noradrenalina nu are acțiune asupra receptorilor beta-adrenergici.
Deși efectul principal al Metaraminolului este la adrenoreceptorii alfa, acesta este, de asemenea, un
agonist la receptorii beta adrenergici. Efedrina are efecte directe și indirecte asupra adrenoreceptorilor
alfa și beta.
Pe lângă proprietățile sale decongestionante, Efedrina este adesea inclusă în „medicamentele pentru
tuse” pentru acțiunile sale bronhodilatatoare.
Efedrina provoacă o anumită contracție a mușchiului neted uterin.
Noradrenalina a fost considerată anterior a fi un agonist alfa adrenoceptor pur, dar are o acțiune
agonistă minoră la receptorii beta adrenergici (cardiaci, mai mult decât mușchii netezi).
R: AFAFF
219. Care dintre următoarele medicamente atunci când este administrat prin perfuzie este asociat
cu o tahicardie reflexă?
A. Clonidina
B. Dexmedetomidină
C. Metildopa
D. Fentolamină
E. Tizanidină
Există trei subtipuri de adrenoceptori α-2 (2a, 2b și 2c). Receptorii sunt de obicei presinaptici, unde
inhibă eliberarea noradrenalinei la terminațiile nervoase. Agoniştii α-2 afectează receptorii atât din
sistemul nervos central, cât şi din cel periferic. În centrul locului coeruleus (în trunchiul cerebral),
agoniştii α-2 produc sedare, analgezie şi efecte euforice, reduc MAC al agenţilor anestezici volatili şi
sunt utilizaţi pentru a trata simptomele acute de sevraj ale consumatorilor cronici de opioide.
Cel mai probabil efect asupra ritmului cardiac al agoniştilor α-2 este bradicardia.
Fenoxibenzamina este un antagonist al receptorilor adrenergici α -1 și α -2.
Clonidina este un agonist selectiv α -2, cu un raport de afinitate de 200:1 pentru receptorii α -2:α -1,
respectiv.
Tizanidina este un medicament similar cu Clonidina, dar cu unele diferențe semnificative. La fel ca
Clonidina, are proprietăți sedative, anxiolitice și analgezice, dar are o durată mai scurtă de acțiune și un
efect mai mic asupra ritmului cardiac și tensiunii arteriale.
Dexmedetomidina este un agonist foarte selectiv al receptorilor α-2, similar cu Clonidina, dar cu o
afinitate mai mare pentru receptorul α-2. Raportul de afinitate este de 1620:1 pentru receptorii α-2:α-
1, respectiv. Are un efect bifazic asupra tensiunii arteriale. Inițial, determină o creștere tranzitorie a
tensiunii arteriale cu bradicardie reflexa (stimularea subtipurilor de receptor α-2b prezenți în mușchii
netezi vasculari), urmată de o scădere a fluxului simpatic din trunchiul cerebral cu
hipotensiune/bradicardie.
Metildopa este un promedicament. Inhibă dopa-decarboxilaza care catalizează conversia L-dopa în
dopamină (un precursor al noradrenalinei și adrenalinei). De asemenea, este metabolizat în alfa-
metilnoradrenalină, un agonist al receptorilor adrenergici a-2 cu acțiune centrală. Aceste două
mecanisme contribuie la efectele sale asupra reducerii tensiunii arteriale. Debitul cardiac este de obicei
menținut fără creșterea frecvenței cardiace. La unii pacienți ritmul cardiac este încetinit.
Fentolamina este un antagonist cu acțiune scurtă la receptorii periferici α-1 și α-2, având ca rezultat o
scădere a rezistenței vasculare periferice și vasodilatație. Este utilizat în tratamentul urgențelor
hipertensive acute (de exemplu, hipertensiunea arterială din feocromocitom). O scădere a rezistenței
vasculare sistemice duce adesea la o tahicardie reflexă printr-un reflex baroreceptor.
R: FFFAF
220. Cu blocarea alfa-1, următoarele afirmații sunt adevărate sau false?
 A. Terapia pe termen lung este asociată cu un control slab al glicemiei la diabetici
B. Lipoproteinele cu densitate joasă (LDL) sunt reduse cu terapia prelungită
C. Poate apărea priapismul
D. Simptomele prostatice se pot îmbunătăți
E. Există hipotensiune posturală și o creștere aritmului cardiac
Antagoniştii receptorilor α adrenergici sunt utilizaţi ca agenţi antihipertensivi prin cauzarea vasodilataţiei
care reduce postsarcina.
Medicamente care acționează predominant asupra α-1 blocantele includ:
 Prazosin (foarte selectiv pentru α-1, de 1000 de ori mai puțin selectiv pentru α-2 are și receptori
slabi α-2, H1, 5HT3 și ACh)
 Fenoxibenzamina (mai puțin selectivă decât Prazosin pentru α-1)
 Indoramin, etc.
Yohimbina este un blocant α-2, iar Fentolamina este un blocant neselectiv al receptorilor α-adrenergici.
Există un efect de „prima doză” cu α-blocante selective, caracterizat prin hipotensiune posturală
marcată și tahicardie.
Blocanții α-1 nu provoacă sau cel puțin sunt mai puțin probabil să provoace tahicardie reflexă pe termen
lung, în timp ce blocanții α-2 exagerează tahicardia reflexă. Blocanții α-1 provoacă mai puțină tahicardie,
deoarece nu afectează feedback-ul negativ la receptorii α-2.
Poate apărea tahifilaxie.
Lipoproteinele cu densitate joasă (LDL), trigliceridele și colesterolul total sunt reduse cu terapia
prelungită, dar îmbunătățește sensibilitatea la insulină și controlul glucozei la diabetici.
Simptomele prostatice se pot ameliora cu α-blocante, dar poate apărea priapismul.
R: FAAAA
221. Prazosinul:
A. Este excretat in principal prin rinichi
B. Are activitate simpatomimetica centrala
C. Este un agent de blocare ganglionara
D. Este un antagonist selectiv al receptorului alfa 1-adrenergic
E. Determina cresterea concentratiei de renina
Prazosinul este un blocant α1-adrenergic selectiv. Produce o scadere a tensiunii arterialecare, in general,
nu este insotita de nici o crestere semnificativa a ritmului cardiac sau de scaderea debitului cardiac.
Timpul sau de injumatatire este de aproximativ trei ore. Se leaga extensiv in plasma si se excreta in
principal prin bila si fecale.
R: FFFAF
222. Este prelungirea intervalului QT pe ECG o caracteristica a tratamentului cu urmatoarele?
A. Gentamicina
B. Imipramina
C. Atropina
D. Eritromicina
E. Digoxina
Prelungirea QT este observata cu un interval QT>0,45ms pe ECG si poate duce la torsada varfurilor.
Este asociat cu :
 Hipokaliemie
  Hipocalcemie
 Hipotermie
 Hipomagneziemie(desi hipermagneziemia poate prelungi si complexul QRS si, implicit, intervalul
QT)
Se observa, de asemenea, la terapii medicamentoase, cum ar fi:
 Antidepresive triciclice
 Tranchilizante majore
 Amiodarona
 Antihistaminice
 Eritromicina
 Ciprofloxacina
Nu este asociat cu Atropina, Gentamicina si Digoxina.
223. În clasificarea Vaughan-Williams a medicamentelor antiaritmice, următoarele afirmații sunt
adevărate sau false?
A. Toate medicamentele de clasa 1 prelungesc repolarizarea
B. Medicamentele de clasa 1 incetinesc faza 0 a potențialului de acțiune
C. Medicamentele de clasa 2 reduc panta fazei 4 depolarizarea celulelor stimulatoare cardiace
D. Medicamentele de clasa 3 prelungesc perioada refractară relativă
E. Medicamentele de clasa 4 inhibă faza 0 a celulelor stimulatoare cardiace.
Medicamentele de clasa 1 (stabilizatori de membrană) inhibă afluxul rapid de ioni de sodiu
responsabili de faza 0 a potențialului de acțiune și reduc rata de depolarizare a fazei 4 în celulele
stimulatoare cardiace. În continuare, ele sunt împărțite în trei subgrupe: 1a, 1b și 1c.
Medicamentele de clasa 2 (antagoniști ai receptorilor beta adrenergici) antagonizează efectele
tonusului simpatic crescut asupra inimii prin scăderea (reducerea pantei) depolarizării fazei 4, scăderea
ratei maxime de depolarizare (faza 0) și prelungirea duratei potențialului de acțiune.
Medicamentele de clasa 3 prelungesc durata potențialului de acțiune și perioada refractară relativă.
Medicamentele de clasa 4 (antagoniști ai canalelor de calciu) modifică faza de platou în celulele fără
stimulatoare cardiace și inhibă depolarizarea rapidă (faza 0) a celulelor stimulatoare cardiace.
R: FAAAA
224. În ceea ce privește terapia antiaritmică, sunt adevărate sau false următoarele afirmații?
A. Adenozina este eficientă în tratamentul fibrilației atriale
B. Amiodarona este asociată cu prelungirea intervalului QT
C. Toxicitatea Digoxinei poate fi exacerbată de hiperkaliemie
D. Lidocaina este o terapie eficientă în torsada varfurilor
E. Sotalol este un beta-blocant.
Adenozina este utilizată în tratamentul tahicardiei supraventriculare (dar nu fibrilației atriale) în cazul în
care manevrele vagale, de exemplu, un Valsalva, au eșuat.
Amiodarona precum Sotalolul (un antagonist al receptorilor beta adrenergici) este un antiaritmic din
clasa Illa, care poate prelungi intervalul QT.
Digoxina își exercită acțiunea pompei ATPaza Na+/K+ și are o afinitate deosebită pentru pompa cu
canale de potasiu. Când un pacient este hipokaliemic, mai multă Digoxină este capabilă să se lege de
canalul de potasiu, crescându-i astfel efectul farmacologic.
Torsades de pointes este predispusă la QT prelungit și o perfuzie de magneziu este o terapie adecvată.
Lidocaina este contraindicată.
R: FAFFA
225. Lidocaina este un agent antiaritmic de clasa Ib. Care dintre aceste efecte electrofiziologie este
cel mai caracteristic Lidocainei in comparatie cu agentii antiaritmici de tip Ia si Ic?
A. Inhiba afluxul de sodiu prin canalele voltaj-dependente
B. Scurteaza perioada refractara
C. Incetineste viteza de conducere
D. Incetineste viteza si forta de contractie
E. Incetineste rata maxima a depolarizarii de faza 0
Agentii antiaritmici de clasa I blocheaza faza 0 a potentialului de actiune cardiac prin blocarea
+¿¿
reversibila a canalului de Na ; asa numitii “stabilizatori de membrana”. Faza zero a potentialului de
actiune este faza de depolarizarea rapida care apare dupa ce potentialul prag este atins datorita
+¿¿
influxului rapid de Na . Toate inhiba antiaritmicele de clasa I inhiba afluxul de sodiu prin canalele
voltaj-dependente si incetinesc rata maxima de depolarizare in faza 0, sunt inotrop negative si incetinesc
viteza de conducere.
Subclasele agentilor antiaritmici de clasa I au diferite efecte asupra perioadei refractare si a duratei
potentialului de actiune:
 Clasa Ia (Chinidina, Procainamida si Disopiramina) – cresc perioada refractara
 Clasa Ib (Lidocaina, Fenitoina si Bretilium) – scurteaza potentialul de actiune si reduc perioada
refractara
 Clasa Ic (Flecainida si Propafenona) – au efect minim asupra duratei potentialului de actiune si a
perioadei refractare.
R: FAFFF
226. Următoarele medicamente antiaritmice pot fi de primă linie pentru tratarea tahiaritmiilor
complexe atât largi, cât și înguste?
A. Adenozină
B. Amiodarona
C. Esmolol
D. Lidocaina
E. Verapamil
Tahiaritmiile au prin definiție o frecvență cardiacă mai mare de 100 de bătăi pe minut și pot fi clasificate
ca largi sau înguste în funcție de durata complexului QRS. Complexul QRS normal este de 0,12 secunde.
În termeni generali, 75% dintre tahicardiile cu complexe largi își au originea în ventriculi (deși pot rezulta
din ritmuri supraventriculare cu conducere aberantă), dar într-un context peri-stop, presupunem că
provin din ventriculi.
Tahicardiile cu complex îngust sunt de origine supraventriculară.
Amiodarona este un medicament anti-aritmic de clasa III, care este singurul medicament care poate fi
utilizat pentru a trata ambele tipuri de tahiaritmie (inclusiv fibrilația atrială). Prelungește faza 3 a
potențialului de acțiune cardiacă și are, totuși, numeroase alte efecte, inclusiv acțiuni care sunt similare
cu cele din clasele antiaritmice la, II și IV.
Amiodarona
 Afișează acțiuni asemănătoare beta-blocantelor și blocantelor canalelor de calciu asupra
nodurilor SA și AV
  Crește perioada refractară prin efectele canalelor de sodiu și potasiu și
 Incetineste conducerea intracardiaca a potentialului de actiune cardiaca, prin efectele canalelor
de sodiu.
Tahicardiile cu complexe înguste trebuie tratate inițial prin administrarea de oxigen cu debit mare și prin
manevre vagale. Adenozina poate fi administrată prin injecție intravenoasă rapidă și poate pune capăt
aritmiei provocând un bloc tranzitoriu de conducere la nodul AV.
Tahicardiile complexe înguste care nu sunt asociate cu semne adverse pot fi tratate folosind oricare
dintre următoarele:
 Esmolol
 Verapamil
 Amiodarona
 Digoxină.
Managementul fibrilației atriale este diferit de cel descris anterior.
Tahicardiile cu complexe largi care nu au puls central (TV fără puls) trebuie tratate urmând protocolul
FV. În absența semnelor adverse și în urma administrării de oxigen cu debit mare, tahicardiile complexe
largi pot fi tratate inițial fie cu Amiodaronă, fie cu Lidocaină. Electroliții ar trebui să fie în limitele
normale și, dacă este necesar, poate fi necesară cardioversia DC.
Blocantele canalelor de calciu, Digoxina și beta-blocantele ar trebui evitate în tahicardiile complexe largi
(WCT), acestea determinând blocarea nodal AV putând crește viteza de conducere printr-un tract de
bypass și poate duce la fibrilație ventriculară.
Unii clinicieni sunt reticenți în a utiliza Adenozina în acest context, din cauza fricii de degenerare a TV
până la fibrilație sau de promovare a conducerii rapide printr-un tract accesoriu dacă aritmia este printr-
o cale alternativă (de exemplu WPW).
R: FAFFF
227. Care din urmatoarele afirmatii sunt adevarate sau false?
A. Hipertensiunea arteriala este definita ca o tensiune arteriala >160/90 mmHg
B. Beta-blocarea poate fi benefica in insuficienta cardiaca cronica
C. IECA sunt utilizati pentru tratamentul de prima linie al anginei
D. Digoxina incetineste conducerea nodului sinoatrial
E. IECA sunt contraindicati in sarcina
Trinitratul de glicerol administrat sublingual este utilizat pentru ameliorarea imediata a simptomelor de
angina stabila.
IECA pot afecta negativ controlul tensiunii arteriale fetale si neonatale, cat si functia renala. De
asemenea,este posibila aparitia defectelor craniului si oligohidramniosului.
Beta-blocantele pot produce efecte benefice in insuficienta cardiaca prin blocarea activitatii simpatice.
Bisoprololul si Carvedilolul reduc mortalitatea in orice grad de insuficienta cardiaca stabila, dar trebuie
avut grija la initierea aestor medicamente la acesti pacienti.
Digoxina este glicozida cardiaca cel mai frecvent utilizata, iar aceste mediamente cresc forta de
contractie miocardica si reduc conductivitatea NAV.
Hipertensiunea arteriala este considerata o TAS e 140 mmHg sau mai mare si/sau o tensiune arteriala
diastolica de 90 mmHg sau mai mare la masuratori repetate.
R: FAFFA
 228. Următoarele afirmații sunt adevărate despre Captopril?
A. Determină o scădere a rezistenței vasculare sistemice
B. Dacă se administrează la pacienții cu artere renale normale, crește fluxul sanguin renal
C. Poate provoca o tuse uscată
D. Previne formarea angiotensinei I
E. Reduce nivelul de bradikinină.
Inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei (ECA) previn conversia angiotensinei I în angiotensină II.
Acest lucru duce la scăderea secreției de aldosteron, provocând natriureză.
La pacienții cu rinichi normali, fluxul sanguin renal este crescut, dar în stenoza arterei renale perfuzia
renală este redusă.
Rezistența vasculară sistemică este redusă la pacienții care iau inhibitori ai ECA, prin urmare aceștia sunt
adesea utilizați în tratamentul hipertensiunii arteriale.
Tusea uscată observată cu inhibitorii ECA se crede că se datorează acumulării de bradikinine.
R: AAAFF
229. Următoarele sunt adevărate sau false despre Captopril?
A. Crește fluxul sanguin renal
B. Este sigur la pacienții cu angioedem
C. Poate provoca o tuse productivă persistentă
D. Reduce eliberarea de aldosteron
E. Reduce rezistența renovasculară
Inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei (inhibitorii ECA) inhibă conversia angiotensinei I în
angiotensină II (și astfel reduc eliberarea de aldosteron). Angiotensina II constrânge atât arteriolele
aferente, cât și eferentele (eferente > aferente). Prin urmare, Captopril inversează aceste efecte
producând o creștere a fluxului sanguin renal.
În consecință, atât rezistența arterială, cât și cea venoasă este scăzută și debitul cardiac este crescut.
Rezistenta renovasculara scade si creste fluxul sanguin renal, ceea ce are ca rezultat o crestere a
excretiei de sodiu si apa, contractand volumul sanguin circulant si diminuand intoarcerea venoasa.
Inhibitorii ECA pot provoca hipotensiune arterială profundă și insuficiență renală.
O tuse uscată persistentă (neproductivă) este descrisă ca și simptomele tractului respirator superior,
cum ar fi sinuzita, rinita și durerea în gât.
Inhibitorii ECA pot provoca angioedem, care poate fi întârziat și, prin urmare, sunt contraindicați la
pacienții despre care se știe că au angioedem.
De asemenea, sunt contraindicate la pacienții cu boală renovasculară cunoscută sau suspectată, de
exemplu, stenoza arterei renale.
R: AFFAA
230. Este adevărat sau fals că s-a dovedit că următoarele tratamente îmbunătățesc supraviețuirea la
pacienții cu insuficiență cardiacă?
A. Inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei
B. Agenți de blocare beta-adrenergici
C. Antagonişti de calciu
D. Digoxină
E. Flecainidă
Studiile cu inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei (IECA) au arătat că a fost observată o
mortalitate redusă la pacienții cu disfuncție ventriculară stângă (SOLVD: ATLAS: CONSENSUS)
Agenții beta-adrenergici s-au dovedit a fi benefici în reducerea mortalității în insuficiență cardiacă
(MERIT-HF; CIBIS II; COPERNICUS)
Antagoniștii de calciu erau utilizați în tratamentul insuficienței cardiace, dar acum există medicamente
care acționează mai eficient pentru a reduce hipertensiunea arterială.
Digoxina reduce spitalizarea în comparație cu placebo în studiul DIG, dar nu a avut niciun efect asupra
mortalității.
Flecainida este un agent antiaritmic și este utilizat pentru a trata afecțiuni precum fibrilația atrială
paroxistică.
R:AAFFF
231. Este adevărat sau fals că următoarele beta-blocante au activitate simpatomimetică intrinsecă?
A. Atenolol
B. Esmolol
C. Labetolol
D. Metoprolol
E. Pindolol
Beta-blocantele care sunt agonişti parţiali pot avea activitate agonistă care duce la efecte
simpatomimetice atunci când nivelurile endogene de catecolamine sunt scăzute, dar acţionează ca
antagonişti când nivelurile sunt ridicate.
R: FFAFA
232. Următoarele afirmații sunt adevărate despre Propranolol?
A. Traversează prost bariera hematoencefalică
B. Are un timp de înjumătățire plasmatică de 3-6 ore
C. Are un volum mic de distribuție
D. Are acțiune simpatomimetică intrinsecă
E. Este un antagonist cardio-selectiv al receptorilor adrenergici beta
Propranololul este un antagonist neselectiv al receptorilor beta-adrenergici (atât beta 1, cât și 2) fără
acțiune simpatomimetică intrinsecă.
Are un volum mare de distribuție.
Este solubil în lipide și, prin urmare, traversează cu ușurință bariera hematoencefalică, ducând la
sedare, coșmaruri și depresie.
Timpul de înjumătățire prin eliminare este relativ scurt la 3-6 ore.
R: FAFFF
233. Urmatoarele sunt adevarate despre Labetalol?
A. Provoaca bronhodilatatie
B. Scade secretia de bila
C. Are timp de injumatatire 2 ore
D. Are actiune alfa blocanta
E. Este 70% legat de proteinele plasmatice
Labetalol este un antagonist cobinat al receptorilor adrenergici beta si alfa cu raport de activitate
intre2:1, respectiv 5:1.
Este selectiv pentru receptorii alfa 1 , dar este non selectiv pt receptorii beta.
Este utilizat pentru tratarea hipertensiunii severe, pre-eclampsie si in anestezia hipotensiva.
Labetalol are un timp de injumatatire de aprox 4 ore si este aproximativ 50% legat de proteinele
plasmatice.
Trece bariera placentara, dar nu trece bariera hematoencefalica . Este metabolizat in ficat si excretat in
urina si fecale.
Administrarea orala este supusa unui metabolism extensiv de faza I.
Disfunctia hepato-celulara a fost raportata dupa utilizare de lunga si de scurta durata, iar reducerea
secretiei biliare rareori poate duce la icter.
R: FAFAF
234. Următoarele sunt adevărate pentru Amiodarona?
A. Provoacă pigmentarea retinei
B. Mărește efectul anticoagulant al Warfarinei
C. Este eliminată din organism în termen de o săptămână dupa administrare cronică
D. Conduce la acumularea de T3 invers inactiv metabolic
E. Stimulează țesuturile să convertească T4 în T3
Amiodarona inhibă conversia T4 în T3 (nu stimulează) și crește cantitatea de T3 invers inactiv metabolic
(rT3).
Pot apărea microdepozite corneene (nu retiniene). Timpul de înjumătățire al amiodaronei este de câteva
săptămâni, așa că nu va fi eliminat din organism în decurs de o săptămână.
R:FAFAF
235. Următoarele sunt adevărate sau false despre Amiodarona?
A. Conține iod
B. Scade sensibilitatea hipofizei la T4 și T3
C. Inhibă eliberarea hormonului de stimulare a tiroidei
D. Inhibă sinteza hormonilor tiroidieni
E. Reduce conversia periferică a T4 în T3.
Amiodarona este un medicament antiaritmic de clasa a III-a care actioneaza prin prelungirea
potentialului de actiune cardiaca si a perioadei refractare.
Are un timp de înjumătățire de peste patru săptămâni și administrarea prelungită poate duce la
numeroase reacții adverse, inclusiv interferență cu funcția tiroidiană care cauzează hipertiroidism sau
hipotiroidism.
Amiodarona conține iod și inhibă sinteza hormonilor tiroidieni și reduce conversia periferică a tiroxinei
(T4) în triiodotironină (T3).
De asemenea, scade sensibilitatea hipofizei la T4 și T3 și inhibă eliberarea hormonului de stimulare a
tiroidei.
R: AAAAA
236. Amiodarona:
A. Are un efect inotrop negativ semnificativ atunci când este administrat oral
B. Este o cauză semnificativă a testelor anormale ale funcției hepatice pe ITU
C. Se leagă aproximativ 70% de proteine în plasma
D. Este în primul rând un agent antiaritmic de clasa II
E. Reduce automaticitatea nodului atrioventricular
Antiaritmicele de clasa II sunt antagonişti ai receptorilor beta-adrenergici.
Amiodarona este în primul rând un agent antiaritmic de clasa III, care reduce automatitatea nodului
atrioventricular. Deși Amiodarona este considerată un agent antiaritmic de clasa III, are și acțiuni de
clasa I, II, IV.
O injecție intravenoasă de Amiodarona poate avea efecte inotrope negative, dar medicamentul este în
esență lipsit de acest efect atunci când este administrat pe cale orală.
Până la 50% dintre pacienții aflați în ITU dezvoltă teste funcționale hepatice anormale ca o consecință a
administrării de Amiodarona. Legarea de proteine este de aproape 99% în plasmă, ceea ce explică
timpul lung de înjumătățire.
R: FAFFA
237. În ceea ce privește Amiodarona, următoarele afirmații sunt adevărate sau false?
A. Are o biodisponibilitate orală variabilă între 22% și 95%
B. Are un metabolit activ
C. Poate provoca depozite ireversibile corneene
D. Sucul de portocale își inhibă metabolismul
E. Potențiază efectul Warfarinei
Amiodarona este un derivat de benzofuran și un medicament antiaritmic de clasa III care nu are
legătură chimică cu alte antiaritmice.
Atunci când se administrează pe cale orală, biodisponibilitatea amiodaronei este destul de variabilă, cu
rate variind de la 22% la 95%.
Amiodarona este metabolizată pe scară largă în ficat și poate afecta metabolismul a numeroase alte
medicamente. Principalul metabolit al Amiodaronei este dezetilamiodarona (DEA), care are și proprietăți
antiaritmice.
Metabolismul Amiodaronei este inhibat de sucul de grepfruit, care duce la creșterea nivelurilor serice de
Amiodarona.
Conține 37,3% iod în greutate și în urma tratamentului pe termen lung există o acumulare semnificativă
de iod. În consecință, pot apărea tulburări ale funcției tiroidei.
Alte efecte secundare ale Amiodaronei includ dezvoltarea microdepozitelor corneene care sunt
reversibile la întreruperea tratamentului.
Amiodarona inhibă metabolismul Warfarinei și astfel potențează efectul anticoagulant.
R: AAFFA
238. Amiodarona:
A. Este un derivat de benzofuran
B. Este un antiaritmic de clasa II conform clasificării Vaughan-Williams
C. Este foarte legat de proteine
D. Este utilizat în tratamentul aritmiilor supraventriculare și ventriculare
E. Poate fi asociat cu fibroza pulmonară.
Amiodarona este un derivat de benzofuran și este un antiaritmic de clasa III, dar are și activitate de clasa
I, II și IV. Este utilizat atât în aritmiile supraventriculare, cât și în cele ventriculare.
Biodisponibilitatea orală este între 50-70% și este foarte legat de proteine, în jur de 97%. Efectele
secundare asociate cu utilizarea pe termen lung includ fibroza pulmonară, disfuncția tiroidiană și
neuropatia periferică.
R: AFAAA
239. Amiodarona:
A. Este slab legat de proteine
 B. Este utilizat pentru a trata sindromul Wolff-Parkinson-White
C. Poate provoca hipotiroidism și hipertiroidism
D. Prelungește intervalul QT
E. Prelungește perioada refractară
Amiodarona este un medicament antiaritmic utilizat pentru a trata tahicardia ventriculară, tahicardia
supraventriculară și sindromul Wolff-Parkinson-White. Este foarte legat de proteine. Are numeroase
efecte secundare, inclusiv hipertiroidism și hipotiroidism, pneumonită și hepatită.
Amiodarona aparține clasei III a clasificării Vaughan-Williams a medicamentelor antiaritmice.
Prelungește potențialul de acțiune și perioada refractară datorită acțiunii sale de blocare asupra
canalelor de potasiu. Această blocare încetinește repolarizarea fazei 3. De asemenea, poate prelungi
intervalul QT.
R: FAAAA
240. (A)Următoarele sunt adevărate sau false în ceea ce privește Amiodarona?
A. Provoacă o tuse uscată
B. Provoacă frecvent toxicitate la sistemul nervos central
C. Cauzează rar teste anormale ale funcției hepatice
D. Este predominant un medicament Vaughan Williams de clasa II
E. Poate duce la dificultăți de condus pe timp de noapte.
Amiodarona este în principal un agent antiaritmic Vaughan Williams clasa III și cel mai frecvent utilizat
în tratamentul și profilaxia tahiaritmiilor. Are, de asemenea, caracteristicile electrofiziologice ale
celorlalte trei clase Vaughan Williams (Clasa I și IV și efectele minore ale Clasei II).
Deși este un medicament utilizat pe scară largă, are o serie de efecte secundare neplăcute și potențial
fatale, care sunt frecvent solicitate în cadrul examinărilor.
Afectarea pulmonară este efectul toxic responsabil pentru majoritatea deceselor asociate cu terapia cu
Amiodarona și, în general, se corelează strâns cu durata terapiei, mai degrabă decât cu nivelurile
plasmatice. Există mai multe tipuri diferite de toxicitate pulmonară; pneumonita interstițială cronică
este cea mai frecventă. Alte manifestări includ:
 Organizarea pneumoniei
 Sindromul de detresă respiratorie acută și
 O masă pulmonară solitara.
O tuse neproductivă și dispnee sunt prezente la 50-75% dintre persoanele afectate la prezentare.
De asemenea, pot apărea dureri pleuritice, scădere în greutate, febră (33-50% din cazuri) și stare
generală de rău. Examenul fizic dezvăluie adesea cracmente inspiratorii bilaterale.
Microdepozitele corneene apar la majoritatea pacienților care primesc terapie pe termen lung cu
Amiodarona. Deși nu reduc acuitatea vizuală, simptomele oculare apar, inclusiv viziunea cu halou (inele
colorate în jurul luminilor), în special noaptea, fotofobia și vederea încețoșată. Mulți pacienți se vor
plânge de „halouri” supărătoare în jurul luminilor strălucitoare.
La aproximativ 25% (interval 15-50%) dintre pacienți apare o creștere tranzitorie a concentrațiilor serice
de aminotransferază la scurt timp după începerea tratamentului cu Amiodarona. Pacienții sunt de
obicei asimptomatici, dar medicamentul trebuie întrerupt dacă nivelurile cresc mai mult de două ori. De
obicei este tranzitorie și se rezolvă după reducerea sau retragerea dozei. Terapia cu doze mari și pe
termen lung are potențialul de a provoca ciroză și insuficiență hepatică (1%-3%). Toxicitatea hepatică
acută în timpul amiodaronei intravenoase a fost rar descrisă. Ca urmare, se recomandă ca testele
funcției hepatice să fie monitorizate la momentul inițial și la fiecare șase luni.
Toxicitatea neurologică poate lua mai multe forme, inclusiv:
 Tremor
 Ataxie
 Neuropatie periferică cu parestezii și
 Tulburări de somn.
Aceste efecte, care au fost descrise la până la 30% dintre pacienți, par a fi legate de doză, fiind mai
frecvente în timpul încărcării inițiale sau la pacienții care necesită doze mai mari.
R: AAFFA
241. Următoarele sunt adevărate sau false ale antagoniştilor canalelor de calciu?
A. Pot provoca potențarea relaxantelor musculare
B. Nifedipina acționează asupra nodurilor SA și AV pentru a încetini ritmul cardiac
C. Nimodipina este un analog mai puțin liposolubil al Nifedipinei
D. Acţionează asupra canalelor de calciu de tip N
E. Verapamilul are o biodisponibilitate orală ridicată.
Anatagoniştii canalelor de calciu lucrează pe canalele de calciu de tip L. Ele pot fi clasificate în:
 Fenilalchilamine - de exemplu, Verapamil
 Dihidropiridine - de exemplu, Nifedipină, Amlodipină
 Benzotiazepine - de exemplu, Diltiazem.
Nifedipina acționează prin reducerea tonusului coronarian și arterial periferic, reducerea rezistenței
periferice și poate provoca o tahicardie reflexă.
Verapamilul este bine absorbit, dar are un metabolism ridicat de primă trecere. Biodisponibilitatea sa
orală este de numai 20%.
Nimodipina este un analog mai liposolubil al Nifedipinei și este utilizată în tratamentul după hemoragia
subarahnoidiană pentru reducerea vasospasmului cerebral.
Toți antagoniștii canalelor de calciu pot potența efectele relaxantelor musculare nedepolarizante.
R: AFFFF
242. Următoarele sunt adevărate sau false cu privire la Verapamil?
A. Este un agent antiaritmic util în cazurile de infarct miocardic recent
B. Este contraindicat în sindromul Wolff-Parkinson-White
C. Este util în tratamentul tahiaritmiilor ventriculare
D. Prelungește refractaritatea nodala A-V
E. Este supus unei extracții hepatice extinse de prim pasajla administrarea orală
Verapamilul este un antagonist de calciu și acționează ca un antiaritmic.
Se crede că efectele antiaritmice ale Verapamilului sunt provocate în mare parte de acțiunea sa asupra
nodurilor sinoatrial (SA) și atrioventricular (AV). Verapamilul deprimă conducerea nodala AV și
prelungește perioadele refractare funcționale. Verapamilul nu modifică potențialul normal de acțiune
atrială sau timpul de conducere intraventriculară, dar scade amplitudinea, viteza de depolarizare și
conducerea în fibrele atriale deprimate.
Prin această acțiune întrerupe căile de reintrare și încetinește frecvența ventriculară.
Ca o consecință a scăderii activității nodului sino-atrial, în mod paradoxal, utilizarea Verapamilului în
conducerea aberantă asociată cu WPW poate accelera FA și produce FV.
R: FAFAA
243. Următoarele sunt adevărate pentru Digoxină?
 A. Scade perioada refractară a fasciculului His
B. Are o biodisponibilitate orală de 70%
C. Crește potasiul intracelular
D. Promovează eliberarea de acetilcolină la receptorii muscarinici cardiac
E. Depresia segmentului ST pe ECG este un semn altoxicitatii
Digoxina este glicozidă cardiacă care poate fi utilizată în tratamentul fibrilației atriale și flutterului atrial.
Digoxina inhibă reversibil activitatea ATPazei Na+/K+ cardiace. Acest lucru duce la supraîncărcare cu
sodiu celular și la o creștere a conținutului de calciu sarcoplasmatic mediată de un schimbător Na/Ca.
Această creștere a calciului celular are ca rezultat o creștere a contractilității miocardice.
Digoxina determină, de asemenea, eliberarea de acetilcolină la receptorii muscarinici cardiaci, rezultând
prelungirea perioadei refractare efective la nodul SA, nodul AV și al fasciculului His.
Intervalul PR prelungit, deprimarea segmentului ST, aplatizarea undei T și QT scurtat sunt semne ECG
terapeutice, nu toxice.
Digoxina are o biodisponibilitate orală de 70%, cu un volum de distribuţie de 5-10 L/Kg.
R: FAFAF
244. Următoarele afirmații sunt adevărate despre Digoxină?
A. Determină creșterea activității vagale
B. Inhibă ATPaza de sodiu-potasiu cardiacă
C. Se excretă în principal nemodificat prin urină
D. Reduce disponibilitatea intracelulară a calciului
E. Toxicitatea este crescută în prezența hipokaliemiei
Digoxina are efecte indirecte prin intermediul nervului vag, precum și efectele sale directe.
Inhibarea ATPazei de sodiu-potasiu cardiacă crește concentrațiile intracelulare de sodiu și aceasta duce
la o deplasare a calciului, crescând disponibilitatea acestuia. Acesta este responsabil pentru efectul
inotrop pozitiv.
50% până la 70% din Digoxină este excretată nemodificat în urină, iar dozele trebuie modificate în cazul
insuficienței renale.
Toxicitatea este crescută în hipokaliemie, hipomagneziemie și hipernatremie.
R: AAAFA
245. Următoarele sunt adevărate sau false referitoare la Digoxină?
A. Are o biodisponibilitate orală de 90%
B. Inhibă canalele transmembranare de calciu
C. Este 80% legat de proteine
D. Este metabolizat pe scară largă în ficat
E. Poate provoca aritmii
Digoxina este un glicozid cardiac utilizat pe scară largă pentru controlul frecvenței în fibrilația atrială și
flutter, precum și pentru efectul său inotrop pozitiv.
Studiul DIG (Digoxin Investigators Group) a demonstrat că mortalitatea de toate cauzele la 37 de luni a
fost semnificativ mai mică pentru cei cu o concentrație serică de digoxină de 0,5 până la 0,8 ng/ml decât
pentru grupul placebo; în timp ce mortalitatea a fost crescută pentru cei cu o concentrație serică de
digoxină peste 1,2 ng/ml.
Deși are un rol antiaritmic, digoxina poate induce și orice formă de aritmie, în special:
 Bradicardie joncțională
  Bigeminie ventriculară, şi
 Blocuri cardiace de gradul II/III.
Digoxina are o biodisponibilitate ridicată (60-90%), dar se leagă slab (20-30%) de proteine, deși, la starea
de echilibru, concentrațiile în țesutul cardiac sunt de 15-30 de ori mai mari decât în plasmă.
Doar 10% suferă metabolismul hepatic (prin scindarea fragmentelor de zahăr), cu 50-70% din doza
administrată excretată nemodificat pe cale renală - de unde și importanța reducerii dozei la pacienții cu
insuficiență renală.
Modul său direct de acțiune este prin inhibarea ATPazei Na+/K+ din membrana celulei sarcolemei, care
produce o creștere a concentrației intracelulare de ioni de sodiu și o scădere a potasiului intracelular.
Creșterea Na+ intracelular determină deplasarea Ca2+ intracelular legat, ceea ce duce la inotropie
pozitivă. K+ intracelular redus duce la o încetinire a celulelor stimulatoare cardiace și a conducerii atrio-
ventriculare.
R: AFFFA
246. Digoxină:
A. Are proprietăți inotrope
B. Este sigur de utilizat la pacienții cu aritmii ventriculare
C. Este utilizat în tratamentul flutterului atrial și fibrilației atriale
D. Poate fi asociat cu tulburări vizuale
E. Biodisponibilitatea orală este de 10%
Digoxina este extrasă din planta foxglove. Este utilizat în tratamentul flutterului atrial și al fibrilației
atriale, dar trebuie evitat la pacienții cu tahicardie ventriculară, deoarece Digoxina poate precipita
fibrilația ventriculară.
Digoxina are atât acțiuni directe, cât și indirecte. Aceasta inhibă ATPaza Na+/K+ conducând direct la a
creșterea nivelului de sodiu intracelular, rezultând, la rândul său, o disponibilitate crescută de calciu cu
efecte inotrope. Digoxina promovează indirect eliberarea de acetilcolină, încetinind conducerea
cardiacă.
Poate fi administrat pe cale orală și are o biodisponibilitate orală de 70-90%. Toxicitatea poate fi asociată
cu dureri abdominale, greață și vărsături, cefalee, tulburări de vedere (xantopsie) și modificări ECG.
R: AFAAF
247. Un barbat de 52 ani este admis in UPU cu Fibrilatie atriala cu alura ventriculara de 210 bpm. La
scurt timp dupa ce a primit farmacoterapie pentru a-si trata aritmia, pacientul dezvolta fibrilatie
ventriculara din care este resuscitat cu succes. La revizuirea ECG de la o internare anterioara se
observa ca are un interval PR de 40 ms, o unda delta proeminenta in derivatia I si o durata a QRS
de 120 ms. Care din urmatoarele medicamente este cel mai probabil implicat in dezvoltarea
fibrilatiei ventriculare la acest pacient?
A. Ibutilida
B. Amiodarona
C. Digoxina
D. Disopiramida
E. Procainamida
Sindromul Wolf-Parkinson-White(WPWS) este asociat cu o cale accesorie de conducere electrica intre
atrii si ventriculi. Spre deosebire de nodul atrio-ventricular (NAV), aceasta cale accesorie (fasciculul Kent)
nu are capacitatea de a incetini o rata rapida de depolarizare atriala. NAV este, cu alte cuvinte, ocolit de
un scurtcircuit. Pacientii sunt predispusi la fibrilatie atriala sau flutter cu un raspuns ventricular rapid sau
tahicardie de reintrare AV cu complexe inguste.
Daca un pacient cu WPWS dezvolta fibrilatie atriala, Digoxina poate promova transmiterea impulsurilor
pe aceasta cale accesorie deoarece actiunea sa este prin blocarea NAV. Acest lucru poate duce la o
frecventa ventriculara extrem de rapida si chiar la fibrilatie ventriculara. Prin urmare este contraindicata.
Alte medicamente ce interfereaza cu conducerea NAV, cum ar fi adenozina, beta-blocantele si
blocantele canalelor de calciu, sunt, de asemenea, relativ contraindicate.
Medicamentele de electie sunt antiaritmicele de clasa III, amiodarona si ibutilida (blocheaza canalele de
potasiu) si procainamida (blocheaza canalele de sodiu).
R: FFAFF
248. O femeie de 34 ani cu antecedente de palpitații de două ore se prezintă la Urgențe. Nu există
antecedente de durere în piept, sincopă sau dispnee. La examinare, tensiunea arterială este de
130/80 mmHg și ritmul cardiac de 215 bătăi pe minut. Un ECG arată o tahicardie de reintrare a
nodului AV complex îngust, cu o frecvență de 230 de bătăi pe minut. Care este cel mai potrivit
tratament farmacologic al acestei aritmii?
A. Adenozina
B. Amiodarona
C. Digoxină
D. Propranolol
E. Verapamil
În absența unor caracteristici adverse (adică insuficiență cardiacă, durere toracică, hipotensiune arterială
și nivel redus de conștiență), masajul sinusului carotidian sau o manevră Valsalva pot pune capăt aritmiei
în timp ce Adenozina este pregatita.
Dozele pentru adulți sunt de 6 mg prin injecție intravenoasă rapidă, apoi de 12 mg dacă doza inițială
este ineficientă. Aceasta poate fi apoi urmată de încă 12 mg dacă încetarea aritmiei nu este efectuată de
a doua doză. Tahicardiile complexe înguste obișnuite includ:
 Tahicardie sinusala
 Tahicardii de reintrare nodale AV (AVNRT)
 Tahicardie de reintrare AV (ANRT)
 Flutter atrial cu conducere AV regulată.
Manevrele vagale și Adenozina vor termina majoritatea aritmiilor AVNRT și AVRT.
Verapamil 2,5-5 mg intravenos poate fi luat în considerare dacă Adenozina este contraindicată.
Beta-blocantele și Digoxina sunt indicate în tahicardiile neregulate complexe înguste.
Amiodarona nu este un antiaritmic de primă linie pentru AVNRT sau AVRT.
R: AFFFF
249. Următoarele afirmații sunt adevărate despre Adenozină?
A. Este o nucleozidă purinică naturala
B. Este un vasodilatator puternic
C. Este asociat cu bronhoconstricția
D. Este inhibat competitiv de Teofilină
E. Stimulează nodul atrioventricular cardiac
Adenozina este o nucleozidă purinică care blochează nodul atrioventricular.
• Adenozin monofosfat
• Adenozin difosfat şi
• Adenozin trifosfat
sunt nucleotide.
Poate produce bronhoconstricție și este inhibată competitiv de derivații de xantină și, prin urmare, ar
trebui evitată în astm.
De asemenea, produce vasodilatație cu reducerea tensiunii arteriale.
R: AAAAF
250. Următoarele afirmații sunt adevărate sau false referitoare la Disopiramidă?
A. Poate induce un blocaj bidirecțional
B. Provoacă frecvent o tuse uscată
C. Are un timp de înjumătățire prin eliminare de treizeci de minute
D. Are proprietăți de stabilizare a membranei
E. Este un medicament antiaritmic clasa IB.
Disopiramida este un medicament antidisritmic de grupa la (împreună cu Chinidina și Procainamida)
care are proprietăți de stabilizare a membranei.
Acționează prin blocarea (deschisa) canalelor de sodiu dependente de tensiune.
Proprietățile electrofiziologice dominante ale medicamentelor din grupa la sunt legate de capacitatea lor
de a bloca afluxul rapid de ioni de sodiu în timpul depolarizării fazei 0 a potențialului de acțiune cardiacă.
Acest efect determină scăderea nivelului de răspuns al membranei și încetinirea conducerii impulsurilor
cardiace.
Aceste medicamente scad, de asemenea, rata de deplorare spontană în faza 4, ceea ce duce la o
automatizare redusă.
Medicamentele de grup Ia induc, de asemenea, un blocaj bidirecțional și astfel întrerup reintrarea.
Aproximativ 90% dintr-o doză orală este absorbită, iar timpul de înjumătățire prin eliminare este de 8 -
12 ore. Aproximativ 50% este excretat nemodificat de către rinichi, astfel încât se observă un timp de
înjumătățire prin eliminare prelungit în prezența disfuncției renale.
Disopiramida are o acțiune inotropă negativă și poate provoca hipotensiune arterială și agrava
insuficiența cardiacă.
De asemenea, are efecte secundare anticolinergice marcate care includ uscăciunea gurii, vedere
încețoșată și ocazional retenție urinară (nu tuse uscată).
R: AFFAF
251. Clonidina are proprietati sedative, analgezice si antihipertensive, care o fac utila in gestionarea
starilor de sevraj la opioide. Care din urmatoarele optiuni descrie cel mai bine mecanismul
principal de actiune?
A. Stimularea opioidelor endogene
B. Reducerea fluxului simpatic din trunchiul cerebral
C. Cresterea depozitului de catecolamine in terminalele simpatice presiaptice
D. Antagonist al receptorilor adrenergici α1-periferici
E. Agonist partial pentru receptorii opioizi mu (MOP)
Clonidina este un agonist al receptorilor α2-adrenergici si imidazolici (II) cu actiune centrala. Acesti
receptori sunt localizati in principal in locus coeruleus din trunchiul cerebral (tegumentul pontin dorsal)
si este compus din neuroni noradrenergici. Aceste celule sunt implicate in controlul plasticitatii sinaptice
pe termen lung, modularea durerii, controlul motor, homeostazia energetica si controlul (blood
blow)curgerii sangelui. Reduce fluxul simpatic si creste activitatea vagala.
Clonidina este utilizat ca tratament pentru hipertensiunea arteriala, migrena si inrosirea fetei post-
menopauza. De asemenea are activitate anxiolitica, sedativa si analgezica, ceea ce o face utila ca
adjuvant farmacologic in anestezie si terapie intensiva. Nu are activitate directa a opioidului, dar este
utilizat pentru a gestiona sindroamele de sevraj la opioide, alcool si sedative.
R:FAFFF
252. În ceea ce privește Clonidina, sunt adevărate sau false următoarele afirmații?
A. Este un antagonist al receptorilor alfa adrenergici
B. Poate provoca uscăciunea gurii
C. Reduce concentrația alveolară minimă a agenților anestezici volatile
D. Stimulează eliberarea de catecolamine
E. Sevrajul brusc este asociat cu hipotensiunea
Clonidina este un agonist al receptorilor alfa adrenergici (nu antagonist), care acționează central prin
stimularea receptorilor presinaptici alfa-2, determinând suprimarea eliberării de catecolamine (nu
stimulând) printr-un mecanism de feedback negativ.
A fost folosit ca medicament antihipertensiv, dar are si proprietati analgezice si sedative. Când este
administrat preoperator, se asociază cu o reducere a concentrației alveolare minime (MAC) a agenților
anestezici volatili.
Efectele secundare ale Clonidinei includ:
 Sedare
 Gură uscată
 Retenția urinară
 Depresie.
Ar trebui retras lent, deoarece retragerea bruscă poate provoca o criză hipertensivă severă.
R: FAAFF
253. Clonidina:
A. Scade fluxul salivar
B. Are proprietăți analgezice
C. Crește MAC-ul sevofluranului
D. Este un antagonist al dopaminei
E. Este un antagonist al receptorilor alfa-2-adrenergici
Clonidina este un agonist pentru receptorii alfa-2-adrenergici cu acțiune centrală. De asemenea, este un
agonist pentru receptorii imidazolinei (11) și este un antagonist al dopaminei.
Receptorii alfa-2 sunt localizați în locus ceruleus al trunchiului cerebral și pot influența atât producția
noradrenergică, cât și controlul tensiunii arteriale.
Stimularea simpatică reduce fluxul salivar.
Clonidina și agonistul superselectiv al receptorilor adrenergici alfa-2 (Dexmedetomidina) produc sedare,
au acțiuni nociceptive și pot reduce MAC al agenților anestezici volatili.
Se știe că Clonidina îmbunătățește eficacitatea medicamentelor antiinflamatoare nesteroidiene și are
activitate anti-nociceptivă la nivel spinal. Clonidina acționează printr-un sistem neuronal secundar care
reduce efectele stimularea receptorilor dopaminergici.
R: AAFAF
 254. Care dintre următoarele descrie cel mai bine calea oxidului nitric endotelial (eNO)?
A. Inhibarea guanilil ciclazei, scade concentrația de cGMP conducând la vasoconstricție
B. Inhibarea guanilil ciclazei, crește concentrația CGMP conducând la vasodilatație
C. Stimularea guanilil ciclazei, scade concentrația de cGMP conducând la vasodilatație
D. Stimularea guanilil ciclazei, crește concentrația de GMPc conducând la vasoconstricție
E. Stimularea guanilil ciclazei, crește concentrația de cGMP ducând la vasodilatație
Oxidul nitric (NO) sau factorul relaxant derivat din endoteliu (EDRF) este un vasodilatator puternic.
Este o moleculă de semnalizare celulară dependentă de calciu, care este generată din sintetazele de oxid
nitric din precursorul L-arginină. Există trei izoforme principale inductibila (iNO), neuronala (nNO) și
endoteliala (eNO).
eNO stimulează guanilil ciclaza intracelulară care generează GMP ciclic (cGMP) dintr-o acțiune asupra
guanilil trifosfat (GTP). cGMP activează protein kinaza G (PKG). PKG fosforilează proteinele membranei
celulare care reglează concentrațiile intracelulare de calciu și nivelul de sensibilizare la calciu.
Vasodilatația mușchiului neted rezultă din:
 Inhibarea intrarii calciului in celula (reducerea concentratiilor de Ca2+)
 Hiperpolarizarea celulelor prin activarea canalelor H+ și
 Activarea fosfatazei de lanț ușor.
R: FFFFA
255. Este adevărat că infuzia de trinitrat de gliceril scade fiecare dintre următoarele?
A. Fluxul sanguin cerebral
B. Șuntul intrapulmonar
C. PaO2
D. Presiunea arterială pulmonară
E. Rezistența vasculară sistemică
Trinitratul de gliceril (GTN) este hidrolizat în ficat în dinitrați și mononitrați. Biotransformarea ulterioară
are loc în mușchiul neted vascular în oxid nitric (NO) și N nitrozotioli. Acestea activează guanilil ciclaza
conducând la activarea GMP ciclic (cGMP), care, la rândul său, relaxează mușchiul neted vascular.
GTN este în primul rând un reductor de preîncărcare (venodilatator), dar are și un efect asupra
arteriolelor, reducând rezistența vasculară sistemică (reducerea postsarcinii). GTN este, de asemenea,
un vasodilatator coronarian.
GTN reduce rezistența vasculară pulmonară prin mecanisme similare. Vasodilatația pulmonară globală
determină nepotrivirea ventilației si perfuziei crescând fracția de șunt. Acest lucru poate duce la o
scădere a PaO2. Reflexul de vasoconstricție pulmonară hipoxică este inhibat de GTN.
GTN nu afectează autoreglarea cerebrală, dar crește fluxul sanguin cerebral chiar și cu o reducere a
presiunii arteriale medii.
R: FFAAA
256. Trinitratul de gliceril (GTN) este utilizat pentru tratamentul acut al anginei și insuficienței
cardiace.Care dintre următoarele este motivul pentru care GTN este cel mai bine administrat pe
cale sublinguală?
A. Provoacă iritație gastrică
B. Metabolizare mare de primă trecere
C. Volum redus de distribuție
 D. Absorbție gastrică slabă
E. Metabolism presistemic semnificativ de către mucoasa intestinală
Trinitratul de gliceril (GTN) este supus unui metabolism semnificativ de primă trecere. Odată absorbită
de intestin, 90% dintr-o doză de GTN este metabolizată în ficat de reductaza glutation de nitrat organic.
Există, de asemenea, o cantitate nesemnificativă de metabolism în mucoasa intestinală.
Biodisponibilitatea este de 38% după sublinguală și 1% pentru administrare orală.
GTN este bine absorbit de tractul gastrointestinal și nu se știe că provoacă iritație gastrică.
Volumul de distribuție GTN este relativ mare la 2,1 până la 4,5 L/kg.
R: FAFFF
257. În ceea ce privește nitroprusiatul de sodiu, sunt adevărate sau false următoarele afirmații?
A. Provoacă o eliberare crescută de renină
B. Reduce agregarea trombocitară
C. Poate provoca un sindrom de furt coronarian
D. Poate provoca o creștere a PO₂ venoasă mixtă
E. Poate reduce PO2 arterial.
Nitroprusiatul este un nitrat organic care produce oxid nitric, care activează enzima guanilat ciclază și
crește concentrațiile de guanozin monofosfat ciclic care relaxează mușchiul neted vascular.
Metabolismul nitroprusiatului începe cu transferul unui electron din fierul oxihemoglobinei la
nitroprusiat, producând methemoglobină și un radical instabil de nitroprusiat. Acest radical instabil se
descompune pentru a elibera toți cei cinci ioni de cianură formând cianmethemoglobină și tiocianat.
Apariția tahifilaxiei cu acidoză metabolică și PO2 venoasă mixtă crescută sugerează toxicitatea cianurii.
Creșterea PO2 venoasă mixtă se datorează paraliziei citocrom oxidazei și incapacității țesuturilor de a
utiliza oxigenul, iar acidoza metabolică se datorează metabolismului anaerob tisular.
Poate apărea o sustragere coronariană a fluxului sanguin din zonele ischemice, deoarece nitroprusiatul
dilată vasele de rezistență din miocardul nonischemic, provocând devierea fluxului sanguin din zonele
ischemice în care vasele sunt dilatate maxim.
Atenuarea vasoconstricției pulmonare hipoxice poate însoți perfuziile de nitroprusiat cu o scădere
asociată a PO2 arterial. Presiunea finală expiratorie pozitivă (PEEP) poate inversa reducerile PO2
arteriale induse de vasodilatator.
Perfuziile de nitroprusiat care eliberează mai mult de 16 mg pot duce la scăderi legate de doză a
agregării trombocitelor și o creștere a timpului de sângerare.
Eliberarea reninei poate însoți scăderea tensiunii arteriale indusă de nitroprusiat și poate contribui la
depășirea tensiunii arteriale atunci când medicamentul este întrerupt. Această depășire poate fi
prevenită prin administrarea unei perfuzii cu un inhibitor de angiotensină II (de exemplu, saralasină).
R: AAAAA
258. În ceea ce privește Nitroprusiatul de sodiu (SNP), următoarele afirmații sunt adevărate sau
false?
A. Are o durată de înjumătățire de 10 minute
B. Deteriorează vasoconstricția pulmonară hipoxică
C. Se prezintă sub formă de soluție în fiole de sticlă maro
D. Poate crește presiunea intracraniană (ICP)
E. Reduce contractilitatea miocardică într-o inimă cu defecțiune
Nitroprusiatul de sodiu (SNP) este un vasodilatator și este utilizat ca medicament antihipertensiv.
Se prezintă sub formă de pulbere (nu soluție) care se reconstituie pentru a forma o soluție instabilă la
lumină. Soluțiile trebuie protejate de lumină pentru a preveni descompunerea în produse colorate.
Este activ în 30 de secunde de la administrare și inițial dilată sistemul venos, iar pe măsură ce doza
crește, este afectat mușchiul neted arterial. Astfel, rezistența vasculară sistemică este redusă și o
tahicardie compensatorie este frecventă.
Debitul cardiac este menținut și contractilitatea miocardică crește adesea pe măsură ce postîncărcarea și
preîncărcarea sunt reduse, în special în cazul unei insuficiențe cardiace.
Fluxul sanguin cerebral este crescut și presiunea intracraniană poate crește.
Șuntul pulmonar poate fi crescut din cauza afectarii vasoconstricției pulmonare hipoxice.
Timpul de înjumătățire plasmatică este de aproximativ două minute (nu 10).
Toxicitatea cianurii poate apărea ca efect secundar al utilizării acesteia, în special în cazul deficitului de
vitamina B12.
R: FAFAF
259. Sunt adevărate sau false următoarele afirmații cu privire la Nitroprusiatul de sodiu?
A. Inhibă vasoconstricția pulmonară hipoxică
B. Este un donor de oxid nitric care acționează indirect
C. Poate provoca o tahicardie
D. Poate crește diferența de oxigen alveolo-arterial
E. Poate induce o acidoză metabolică
Nitroprusiatul de sodiu (SNP) este un pro-medicament și reacționează cu oxiHb pentru a forma ioni NO,
5 CN- și methemoglobină.
SNP reacționează cu moleculele care conțin sulfhidril printr-un singur mecanism de transfer de electroni
pentru a produce un S-nitrozotiol, care apoi se descompune pentru a elibera nitric (NO).
Molecula de NO se leagă de și apoi activează enzima guanilat ciclază în mușchiul neted vascular,
crescând producția de guanozin monofosfat ciclic (cGMP), care la rândul său scade nivelul de calciu
intracelular provocând relaxarea mușchiului neted și vasodilatație.
Are 5 fragmente de cianură pentru fiecare fragment de oxid nitric, astfel încât toxicitatea cianurii și o
acidoză metabolică pot apărea. Se recomandă monitorizarea concentrației de cianuri și a excesului de
bază.
Este echipotent ca dilatator arterial și venos, iar reducerea presiunii arteriale poate duce la o tahicardie
reflexă.
Acesta inversează vasoconstricția pulmonară hipoxică și agravează diferența de oxigen arterială
alveolară.
R:AAAAA
260. Nitroprusiatul de sodiu:
A. Provoacă dilatare arterială și venoasă
B. Este un prodrog
C. Se reconstituie în dextroză și formează o soluție albastră
D. Trebuie să fie protejat de lumina soarelui
E. Poate apărea tahifilaxia.
Nitroprusiatul de sodiu (SNP) este un complex anorganic și este un promedicament. Determină
vasodilatație atât venoasă, cât și arterială, reducând tensiunea arterială și poate provoca o tahicardie
reflexă.
Se prezintă sub formă de pulbere brun-roșcată și necesită reconstituire cu dextroză la o soluție de
culoarea paiului. Expunerea la lumina soarelui provoacă o decolorare maro închis sau albastru din cauza
eliberării ionilor de cianură care sunt responsabili pentru efectele sale toxice. Tahifilaxia poate apărea,
dar mecanismul este neclar.
R:AAFAA
261. Dabigatran etexilatul este un promedicament care are acțiune asupra căii de coagulare. Care
dintre următoarele este diferența cea mai semnificativă între dabigatran și alte anticoagulante?
A. Activarea lipoprotein lipazelor
B. Activ oral
C. Inhibitor competitiv de trombină care blochează atât trombina liberă, cât și cea legată
D. Inhibarea factorilor de coagulare II, VII, IX și X
E. Agregarea trombocitară redusă
Dabigatran este utilizat pentru prevenirea tromboembolismului, în special în urma intervențiilor
chirurgicale de artroplastie la genunchi și șold. Dabigatranul în sine nu este absorbit atunci când este
administrat pe cale orală. Cu toate acestea, pro-medicamentul dabigatran etexilat are o bună
biodisponibilitate orală. Este transformat în medicament activ prin hidroliză în ficat. Dabigatran este un
inhibitor puternic, sintetic, reversibil, non-peptidic al trombinei. Inhibarea trombinei are ca rezultat
scăderea formării de fibrină și reduce agregarea trombocitelor. Dabigatran inhibă atât formele libere,
cât și cele legate de fibrină ale trombinei, precum și agregarea trombinei indusă de trombină.
Medicamentul se administrează într-o singură doză zilnică și doza nu necesită monitorizare regulată a
efectului.
Heparina se leagă de un inhibitor enzimatic, antitrombina III, aceasta la rândul său inactivează trombina
și factorul Xa. Heparina activează și lipoprotein lipaza implicată în transportul grăsimilor și se leagă de
histamină și receptorii 5-HT. Nu este activ pe cale orală, dar se administrează de obicei pe cale
intravenoasă și subcutanată.
De asemenea, warfarina activă pe cale orală inhibă sinteza factorilor de coagulare dependenți de
vitamina K, aceștia sunt factorii II, VII, IX și X.
Idarucizumab, un fragment de anticorp monoclonal care a fost dezvoltat pentru a inversa efectul
anticoagulant al dabigatranului. Se leagă în mod specific de dabigatran și metaboliții săi și nu va inversa
efectele altor anticoagulante.
R: FFAFF
262. Care din urmatorii inhiba metabolismul Warfarinei?
A. Aspirina
B. Rifampicina
C. Metronidazolul
D. Omeprazolul
E. Contraceptivele orale
Efectul anticoagulant al Warfarinei poate fi exacerbat prin inhibarea metabolismului acesteia de catre
citocromul p450. Omeprazolul, Metronidazolul, Cimetidina si Amiodarona pot face acest lucru si, prin
urmare, INR-ul trebuie monitorizat cu atentie.
Cu toate acestea, Rifampicina induce P450 si asa ar reduce efectele anticoagulante ale Warfarinei(ca si
alti inductori ai citocromului P450, de ex. anticonvulsivantele).
Estrogenul reduce efectul anticoagulant independent de P450, astfel incat metabolismul nu este afectat.
R: FFAAF
 263. Efectul anticoagulant al Warfarinei poate fi crescut prin doze normale de urmatoarele?
A. Carbamazepina
B. Acid acetilsalicilic
C. Paracetamol
D. Metronidazol
E. Vitamina K
Carbamazepina este un inductor enzimatic ce va creste metabolismul Warfarinei si va duce la un efect
anticoagulant redus.
Metronidazolul este un inhibitor enzimatic care va creste efectul anticoagulant. Warfarina interfereaza
cu metabolismul vitaminei K si previne carboxilarea reziduurilor glutamice din factorii II, VII, IX, X. Astfel ,
vitamina K va inversa efectul anticoagulant.
Aportul de Paracetamol la 4g/zi poate produce cresteri semnificative ale INR la pacientii carora li se
administreaza un regim stabil de Warfarina. Mecanismul ar putea fi teoretic mediat prin sistemul
enzimatic al citocromului P450, ceea ce duce la concentratii plasmatice mai mari de Warfarina si, prin
urmare, INR mai mare atunci cand paracetamolul este administrat concomitent.
Aspirina concureaza pentru legarea proteinelor cu Warfarina si ii creste efectul.
R: FAAAF
264. În ceea ce privește Warfarina, următoarele sunt adevărate sau false?
A. Are o durată de înjumătățire de aproximativ 20 de ore
B. Este contraindicată în primul trimestru de sarcină
C. Efectele sale pot fi sporite de sulfonamide
D. Fenitoina îi reduce efectele
E. Produce necroză cutanată la pacienții cu deficit de proteină C
Warfarina este un anticoagulant oral care se absoarbe rapid pe cale orală și se leagă aproape în
totalitate de proteine.
Concurează cu vitamina K în sinteza hepatică a factorilor de coagulare II, VII, IX și X. Are un timp de
înjumătățire de aproximativ 30 de ore (nu 20).
Medicamente inductoare de enzime hepatice, cum ar fi Fenitoina îi reduc efectele, în timp ce
medicamentele care îl înlocuiesc de la legarea proteinelor îi sporesc efectele, de exemplu, sulfonamidele
și AINS.
Warfarina este teratogenă și este contraindicată în primul trimestru de sarcină.
Pacienții cu deficit de proteină S sau proteină C par a fi deosebit de predispuși la necroză cutanată.
R: FAAAA
265. (A)Un barbat de 70 ani a inceput tratamentul cu Warfarina pentru tromboza de vena femurala.
El se prezinta la Urgente cu dureri abdominale, hipotensiune arteriala si o masa abdominala
pulsatila. Analizele de coagulare realizate in urgenta arata un INR de 4,1. Care este cel mai
important tratament de prima linie pentru a face reversia anticoagularii?
A. Complexul protrombinic
B. Plasma proaspata congelata
C. Crioprecipitat
D. Concentratul de factor VII
E. Vitamina K intravenoasa
In acest caz pacientul are un anevrism de aorta abdominala rupt si corectarea de urgenta a coagulopatiei
este esentiala. Warfarina inhiba sinteza factorilor de coagulare dependenti de vitamina K (II,VII,IX si X),
prin urmare inlocuirea acestora cu complexul de protrombina este cea mai rapida modalitate de a
inversa INR-ul (Prothromplex Total se numeste derivatul de complex protrombinic).
Plasma proaspata congelata contine cantitati atat de mici din acesti factori incat ar fi necesare volume
mari pentru a face o diferenta semnificativa.
Vitamina K ofera o inversare pe termen lung, dar functioneaza lent (cateva ore).
Crioprecipitatul contine fibrinogen, factor VIII, factor XIII si factor von Willebrand. Este cel mai frecvent
utilizat pentru a trata CID.
Concentratul de factor VII va rezolva doar o parte a problemei. Efectele complexului de protrombina
dureaza cateva ore, deoarece factorii sunt epuizati, astfel incat pot fi necesare doze suplimentare sau
tratament cu alti agenti.
R: AFFFF
266. Un pacient este internat într-o unitate cu dependență ridicată în urma unei hematemeze
semnificative. În mod normal, ia 3 mg de Warfarină pe zi, iar raportul său internațional
normalizat (INR) a fost testat acum 2 săptămâni la 2,2.INR-ul său de admitere este de 5,4, iar
timpul său de tromboplastină parțială activată (aPTT) este de 35 de secunde. Săptămâna
trecută, el a ratat o programare ulterioară la spital pentru a evalua efectele adăugării
amiodaronei la regimul său de tratament, deoarece avea „bad back”.Care dintre următoarele
este cea mai bună explicație pentru modificarea profilului hematologic?
A. A luat accidental de două ori doza normală de Warfarină cu o zi înainte de internare
B. A uitat să vă spună că a luat 400 mg Ibuprofen în ultimele trei zile pentru durerea de
spate de săptămâna trecută
C. A luat 500 mg Aspirină de patru ori pe zi în ultimele trei zile pentru o durere de cap
persistentă
D. Adaosul de Amiodarona a inhibat metabolismul Warfarinei
E. Warfarina a fost înlocuită din proteinele plasmatice de către Amiodarona
Efectul anticoagulant sporit observat atunci când Amiodarona și Warfarina sunt administrate
concomitent este atribuit în principal inhibării CYP4502C9, izoenzima citocromului P450 responsabil
pentru conversia (S)-warfarinei în metabolitul său principal, (S)-7-hidroxiwarfarină. O reducere de 35%-
65% a dozei necesare de Warfarină este necesară atunci când se administrează Amiodarona. Fracția de
Warfarină liberă nu este afectată de Amiodaronă, ceea ce sugerează că deplasarea de către proteinele
plasmatice nu este semnificativă. Efectele acestei interacțiuni sunt de obicei observate în primele două
săptămâni, de obicei în primele câteva zile.
Medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene (AINS), Ibuprofenul au potențialul de a interfera cu
acțiunea farmacologică a Warfarinei prin competiția pentru legarea proteinelor și mecanismele de
clearance dependente de citocrom P450 pe termen lung. Utilizarea pe termen scurt „când este necesar”
a unui AINS, de exemplu, pentru durerea artritică pentru o durată mai mică de 7 zile, este puțin probabil
să provoace vreo abatere semnificativă clinic a INR și, de obicei, nu necesită testarea INR.
Aspirina este un agent antiplachetar și, în teorie, va afecta timpul de sângerare, dar nu și INR.
Timpul de înjumătățire al Warfarinei are un interval de 20 până la 60 de ore. Este puțin probabil ca
administrarea dozei duble să crească INR dramatic, deoarece efectul maxim al unei doze apare până la
48 de ore după administrare.
R: FFFAF
 267. Un bărbat de 63 de ani este internat în secția de internare medicală cu un AVC hemoragic. A
urmat terapie cu Warfarină pentru fibrilație atrială de lungă durată. INR-ul său la admitere este
9,1. Care dintre următoarele opțiuni este cea mai bună alegere de management sau tratament?
A. Plasmă proaspătă congelată
B. Concentrat complex de protrombină
C. Factorul recombinant Vlla
D. Opriți Warfarina timp de cinci zile
E. Vitamina K
Hemoragia, inclusiv hemoragia intracraniană, este o complicație comună, potențial letală, a terapiei cu
Warfarină, iar inversarea rapidă și completă a anticoagulării poate salva vieți. Concentratele de factor de
coagulare sunt singura opțiune eficientă în cazul în care corectarea completă și imediată a defectului de
coagulare este indicată la pacienții anticoagulați oral cu hemoragie care amenință viața sau membrele.
Concentratele complexe de protrombină (PCC) sunt recomandate pentru inversarea rapidă a
anticoagulantelor cu vitamina K. Acestea sunt derivate din plasma umană și conțin factorii de coagulare
dependenți de vitamina K II, VII, IX și X. Deoarece normalizează nivelurile factorilor de coagulare
dependenți de vitamina K și restabilesc hemostaza, ei pot fi utilizați și ca terapie adjuvantă la pacienții cu
probleme majore de sângerare.
Cel mai frecvent se administrează plasma proaspătă congelată (PPC) și vitamina K. Din cauza
conținutului variabil de factori de coagulare dependenți de vitamina K în PPC și a efectelor diluției,
eficacitatea acestei abordări este deschisă la îndoială. Alte probleme potențiale includ provocarea
semnificativă a volumului intravascular și posibilitatea unor complicații rare, cum ar fi leziuni pulmonare
asociate cu transfuzii sau infecții transmise prin sânge.
Vitamina K trebuie administrată prin perfuzie intravenoasă lentă timp de 30 de minute pentru a evita
potențialele reacții anafilactice. Inversarea INR-ului cu vitamina K poate dura 24 de ore pentru a-și
exercita efectul maxim, indiferent de calea de administrare.
Utilizarea factorului VIla (recombinant) poate fi luată în considerare pentru inversarea anticoagulării la
pacienții cu hemoragie intracraniană asociată cu Warfarină, dar utilizarea sa este controversată.
Există întrebări legate de evaluarea eficacității modificărilor INR și există preocupări cu privire la
evenimentele tromboembolice după tratament. Cu toate acestea, dacă se ia în considerare
administrarea, pacienții trebuie examinați pentru risc crescut de tromboză înainte de administrarea
medicamentului.
R: FAFFF
268. Un bărbat de 54 de ani se prezintă la Urgențe cu un istoric de două ore de durere toracică.
Durerea este descrisă ca o „strângere” și este localizată în principal în centrul pieptului și
iradiază în gât și brațul stâng. În mod normal, este în formă și bine. Imediat după internare
suferă un stop cardiac FV și este defibrilat prompt cu revenirea circulației spontane (ROSC).La
examinare, el este anxios, rece și „transpirat”. Tensiunea lui este de 82/45 mmHg, ritmul cardiac
de 120 de bătăi pe minut. Saturația de oxigen în aer este de 95%. Zgomotele cardiace sunt
normale și nu există dovezi de edem pulmonar. Un ECG cu 12 derivații arată un ritm sinusal de
120 cu deprimarea segmentului ST și inversarea undei T în derivațiile II, III și aVF. Care dintre
următoarele opțiuni este cel mai potrivit tratament inițial la acest pacient?
A. Oxigen inhalat cu debit mare
B. Trinitrat de gliceril intravenous
C. Metoprolol intravenous
 D. Morfină intravenoasă
E. Aspirina orală
De îndată ce se pune diagnosticul de angină instabilă sau NSTEMI și s-a oferit terapie cu aspirină și
antitrombină, se evaluează în mod oficial riscul individual de evenimente cardiovasculare adverse
viitoare, utilizând un sistem de evaluare a riscului stabilit, care prezice mortalitatea la șase luni (de
exemplu, Registrul Global al Evenimentelor CardiaceAcute [GRACE]).
Luați în considerare eptifibatida sau tirofibanul intravenos ca parte a managementului precoce pentru
pacienții care au un risc intermediar sau mai mare de evenimente cardiovasculare adverse (mortalitate
estimată la șase luni peste 3,0%) și care sunt programați să facă angiografie în 96 de ore de la internarea
la spital.
Se știe că beta-blocantele reduc mortalitatea prin infarct miocardic acut prin reducerea necesarului de
oxigen. Dovezile utilizării lor în angina instabilă sugerează o reducere cu 13% a riscului de a dezvolta
infarct miocardic. Beta-blocantele trebuie administrate precoce în absența contraindicațiilor (bloc
cardiac, bradicardie, hipotensiune arterială, disfuncție severă a ventriculului stâng și astm bronșic). Acest
pacient are hipotensiune arterială și, prin urmare, metoprololul ar fi contraindicat.
Dacă simptomele nu sunt ameliorate prin trei doze de tablete de nitroglicerină sau spray-uri
nitrolinguale plus beta-blocante intravenoase, trebuie luată în considerare GTN intravenos, dar numai
dacă nu există hipotensiune arterială. Acest pacient este hipotensiv și este contraindicat.
Sulfatul de morfină este indicat la pacienții ale căror simptome nu sunt ameliorate după trei doze în
serie de nitroglicerină sau ale căror simptome reapar în ciuda tratamentului antianginos adecvat.
Potențialul prejudiciu cauzat de hiperoxemie după obținerea ROSC este acum recunoscut: odată ce
ROSC a fost stabilit și saturația de oxigen a sângelui arterial (SaO 2) poate fi monitorizată în mod fiabil
(prin pulsioximetrie și/sau analiză a gazelor din sângele arterial), oxigenul inspirat este titrat pentru a
realiza o SaO2 de 94-98%.
Oxigenul suplimentar este de rutină administrat pacienţilor, chiar şi celor cu saturatii adecvate de
oxigen, in credinta ca va crește livrarea de oxigen. Dar livrarea de oxigen depinde nu doar de conținutul
de oxigen arterial, ci și de perfuzie. Acum este larg recunoscut că hiperoxia provoacă vasoconstricție, fie
direct, fie prin hipocapnie indusă de hiperoxie.
Dacă perfuzia scade mai mult decât crește conținutul de oxigen arterial în timpul hiperoxiei, atunci
livrarea regională de oxigen scade. Acest mecanism, și nu (doar) cel atribuit speciilor reactive de oxigen,
este probabil să contribuie la rezultate mai proaste la pacienții cărora li se administrează oxigen cu
concentrație mare în tratamentul infarctului miocardic și al stopului postcardiac.
R: FFFFA
269. Următoarele medicamente sunt utilizate clinic ca agenți antiplachetari?
A. Aspirină
B. Clopidogrel
C. Heparină
D. Oxid nitric
E. Warfarină
Heparina acționează prin antagonismul unui număr de factori din cascada de coagulare, la fel ca și
Warfarina prin inhibarea factorilor derivați de vitamina K.
Oxidul nitric este factorul cheie produs de endoteliu, care are ca rezultat dilatarea dependentă de
endoteliu, precum și inhibarea agregării trombocitelor.
Clopidogrelul inhibă agregarea trombocitelor prin inhibarea receptorilor de adenozina difosfat (ADP)
de pe trombocite. Aspirina are o funcție similară, dar mediata prin inhibarea ciclo-oxigenazei. În doze
mari, heparina poate avea un efect antiagregant plachetar, dar este asociată și cu trombocitopenia
indusă de heparină (HIT). HIT se datorează combinării heparinei cu proteina de legare a heparinei din
trombocite (PF4). Acest complex antigenic induce formarea de IgG, care leagă trombocitele provocând
aglomerarea. Dacă este suficient de severă, urmează trombocitopenia și tromboza de consum.
R: AAFAF
270. Sunt adevărate sau false următoarele afirmații cu privire la Dipiridamol?
A. Poate exacerba miastenia gravis
B. Provoacă bronhodilatație
C. Îmbunătățește efectul anticoagulant al Heparinei
D. Inhibă acțiunea adenozinei asupra cailor de conducere a cordului
E. Poate provoca hipertensiune arterială
Dipiridamolul este clasificat ca un medicament antiagregant plachetar, care scade agregarea
trombocitară și a fost utilizat ca adjuvant la anticoagularea orală pentru profilaxia
tromboembolismului asociat cu proteze de valve cardiace. Poate precipita bronhospasm sever și poate
antagoniza efectele derivaților de xantină și, prin urmare, trebuie utilizat doar cu prudență la astmatici.
Pacienții cu miastenie gravis și migrenă sunt expuși riscului de exacerbare a simptomelor, dacă li se
prescrie Dipiridamol. Mialgia, hipotensiunea arterială (nu hipertensiunea arterială) și tahicardia sunt
toate efecte secundare recunoscute.
Dipiridamolul este asociat cu mai multe interacțiuni medicamentoase semnificative:
 Efectele de blocare ale Adenozinei la nivelul nodulului atrio-ventricular (AVN) sunt intensificate
și prelungite (nu sunt inhibate);
 Efectele anticoagulante ale Heparinei sunt de asemenea intensificate.
R: AFAFF
271. Este trombocitopenia un efect secundar recunoscut al următoarelor?
A. Alfa-metildopa
B. Heparină
C. Aur
D. Chinină
E. Diuretice tiazidice
Trombocitopenia este un număr de trombocite sub 100 × 109 /L.
Este un efect secundar recunoscut al:
 Diuretice tiazidice
 Aspirină
 Toxicitatii alcoolului
 Chinină
 Aur
 Heparină și
 Alfa-metildopa
R: AAAAA
272. Cauzele trombocitopeniei includ următoarele?
A. Penicilină
 B. Bendroflumetiazid
C. D-penicilamină
D. Izoniazidă
E. Heparină cu greutate moleculară mica
Heparina cu greutate moleculară mică poate provoca trombocitopenie, deși este mai tipică cu heparină
nefracţionată. Medicamentul reacţionează cu o proteină normală (PF4) și o reconfigurează pentru a
forma un complex imunogen; anticorpii se leagă de acest complex și formează un complex imun;
complexul imun activează trombocitele prin receptorii Fc.
Penicilina formează o legătură covalentă cu glicoproteina membranei plachetare și acționează ca o
haptenă pentru a induce un răspuns anticorp dependent de medicament.
Bendroflumetiazida poate provoca trombocitopenie și mai rar pancitopenie.
D-penicilamina poate reduce numărul de trombocite.
Sărurile de aur pentru artrita reumatoidă se administrează prin injecție intramusculară dar pot fi
administrate și pe cale orală (deși eficacitatea este scăzută).
Izoniazida nu este asociată cu trombocitopenie, dar poate provoca agranulocitoză.
R: AAAFA
273. Postoperator, următoarele sunt adevărate sau false?
A. Pacienții cu valve metalice nu ar trebui să fie în mod obișnuit anticoagulați, deoarece există
un risc mare de sângerare
B. Heparina postoperatorie poate determina o scădere a numărului de trombocite
C. Este sigur să opriți Clopidogrelul postoperator la persoanele cu stenturi coronariene
D. AINS ar trebui să fie combinate cu aspirină și anticoagulante numai după o analiză atentă
E. Celor care sângerează postoperator ar trebui să li se testeze coagularea în mod obișnuit.
Sângerările postoperatorii pot fi legate de intervenții chirurgicale sau de coagulare.
Este important să se stabilească o legătură strânsă cu cardiologia, deoarece stenturile cu eliberare de
medicament se pot restenoza dacă clopidogrelul nu este continuat. În plus, supapele metalice au adesea
nevoie de perfuzii continue cu heparină pentru a preveni evenimentele trombotice și deteriorarea
valvei.
Riscul de hemoragie gastrointestinală crește atunci când sunt combinate AINS și anticoagulante.
Trombocitopenia indusă de heparină (HIT) este bine descrisă în literatură.
R: FAFAA
274. Sunt adevărate următoarele afirmații pentru heparina cu greutate moleculară mică?
A. Își exercită efectul anticoagulant prin legarea cu antitrombină
B. Are un efect mai puternic asupra trombocitelor decât heparina nefracționată
C. Are mai puține lanțuri care conțin secvența unică de pentazaharide (locul de legare) decât
heparina nefracționată
D. Inactivează trombina mai ușor decât heprina nefracționată
E. Se excretă prin urină
Heparina cu greutate moleculară mică (HGGM) se leagă de antitrombină și creează un complex care
apoi se leagă și inactivează factorul Xa.
Heparina cu greutate moleculară mică se leagă și inactivează factorul Xa mai ușor decât heparina
nefracționată (HNF), deoarece lanțurile mai scurte sunt mai puțin susceptibile de a legain acelasi timp
atât antitrombina, cât și trombina.
Heparina cu greutate moleculară mică are mai puține lanțuri care conțin secvența unică de
pentazaharidă (situsul de legare) decât heparina nefracționată (15-25% față de 33% respectiv).
Utilizarea HNF, în special după 4 zile de tratament, este cunoscută a avea un risc mai mare de a provoca
trombocitopenie indusă de heparină în comparație cu HBPM. Capacitatea HNF în comparație cu HGGM
de a se lega de factorul plachetar 4 (PF4) eliberat de trombocite pentru a crea un complex antigenic este
influențată de greutatea moleculară mai mare, lungimea lanțului său și gradul de sulfatare.
HGGM sunt excretate prin urină și parțial prin metabolismul hepatic (deși mai puțin decât heparina
nefracționată) și necesită monitorizare în insuficiența renală.
R: AFAFA
275. În terapia trombolitică, următoarele afirmații sunt adevărate sau false?
A. Plasminogenul duce direct la liza unui tromb de fibrina
B. Activarea plasminogenului poate fi antagonizată de acidul epsilon-aminocaproic
C. Streptokinaza are un timp de înjumătățire plasmatică de aproximativ 120 de minute
D. Streptokinaza este produsă de streptococii beta-hemolitici de grup A Lancefield
E. Urokinaza poate provoca alergii și reacții anafilactice
Plasminogenul este un precursor inactiv și este transformat în plasmină activă prin acțiunea activatorului
de plasminogen din țesutul endogen și a trombinei.
Lizează fibrina și fibrinogenul, ducând la formarea de produse de degradare a fibrinei (FDP) care inhibă
trombina. Acidul epsilon-aminocaproic inhibă tromboliza prin antagonizarea activării plasminogenului.
Streptokinaza este produsă de streptococii beta-hemolitici de grup Lancefield C (nu A).
Se leagă de plasminogen formând a complex streptokinază-plasminogen care transformă plasminogenul
circulant suplimentar şi plasminogenul legat de fibrină în plasmină.
Se asociază cu reacții alergice și anafilactice și are un timp de înjumătățire plasmatică de aproximativ 20
de minute. Cu toate acestea, studiile cu streptokinaza radioactivă indică două rate de dispariție:
 Un timp de înjumătățire rapid de aproximativ 18 minute datorită acțiunii anticorpilor și
 Un timp de înjumătățire lent, operativ în absența anticorpilor, de aproximativ 83 de minute.
Urokinaza activează direct plasminogenul și poate provoca anafilaxie
R: FAFFA
276. Sunt adevărate următoarele afirmații cu privire la farmacologia coagulării?
A. Alteplaza este utilizată în tromboliza
B. Aprotinina este fibrinolitică
C. Carbamazepina reduce efectul Warfarinei
D. Efectele Heparinei sunt monitorizate folosind raportul internațional normalizat
E. Factor VIla (recombinant) este un anticoagulant
Heparina este un anticoagulant, iar efectele sale sunt monitorizate prin măsurarea timpului de
tromboplastină parțială activată (APTT), deși timpii de trombină și de coagulare sunt de asemenea
prelungiți (nu INR). Accelerează acțiunea antitrombinei III, care inhibă factorii activați XII, XI, X, IX și
trombina.
Warfarina este un anticoagulant oral și inhibă sinteza factorilor dependenți de vitamina K, II, VII, IX și X.
Agenții inductori ai enzimelor hepatice, de exemplu, Carbamazepina și Fenobarbitona, îi reduc efectul.
Inhibitorii enzimatici precum Valproatul sporesc efectul Warfarinei. Dacă medicamentul inductor de
enzime este retras fără a reduce doza de Warfarină, poate apărea hemoragie.
Aprotinina este un inhibitor enzimatic care acționează asupra plasminei și kalikreinei și este clasificată ca
un antifibrinolitic (nu fibrinolitic), inhibând astfel fibrinoliza. Este indicat la pacienții cu risc crescut de
pierdere de sânge.
Alteplaza (activatorul de plasminogen de tip tisular) este un trombolitic și acționează prin activarea
plasminogenului pentru a forma plasmină, care degradează fibrina și astfel descompune trombii. Este
utilizat în tratamentul infarctului miocardic și al trombozei venoase care pun viața în pericol.
Factor VIla (recombinant) este un factor de coagulare purificat utilizat pentru tratarea pacienților cu
inhibitori ai factorilor VIII și IX. A fost utilizat cu succes la pacienții cu traumatisme grave la care
hemoragia a fost dificil de controlat chirurgical. Astfel, poate fi clasificat ca procoagulant (nu
anticoagulant).
R: AFAFF
277. Este adevarat sau fals ca urmatoarele sunt contraindicatii la streptokinaza?
A. Fibrilatie atriala
B. Astm
C. Diabet zaharat dependent de insulina
D. Varsta peste 75 ani
E. Istoric de retinopatie diabetica
Pacientii peste 75 ani beneficiaza de tromboliza la fel de mult sau mai mult decat pacientii tineri.
Retinopatia diabetica proliferativa (nu retinopatia diabetic de fond) este o contraindicatie.
Contraindicatiile importante ale trombolizei include:
 Sarcina
 Sangerari (intestinale, menstruale)
 AVC sau interventie chirurgicala recenta
 Hipertensiuna arterial severa necontrolata
 Malignitate gastrointestinala
 RCP prelungita
R: FFFFF
278. Identifica afirmatiile corecte in ceea ce priveste efectul anestezicelor locale asupra fibrelor
nervoase?
A. Conducerea la nivelul fibrelor nervoase nemielinizate este blocata inaintea conducerii la
majoritatii tipurilor de fibre mielinizate
B. Fibrele nervoase cu distante interne mici sunt mai sensibile la anestezicul local
C. Senzatia proprioceptiva este blocata inaintea senzatiei termice
D. Fibrele preganglioare B simpatice sunt blocate inaintea fibrelor postganglionare A
E. Senzatia termica se pierde in acelasi timp cu functie motorie
In general, agentii anestezici locali blocheaza fibrele nemielinizate subtiri inaintea fibrelor mielinizate
subtiri. Teaca grasoasa de mielina actioneaza ca o bariera la difuzie. La aceasta sensibilitate contribuie si
distantele internodale mai scurte ale nervilor mai subtiri. Temperatura si senzatia de durere sunt
transportate de fibrele mici C, in timp ce proprioceptia este purtata de fibrele A α, prin urmare
temperatura este blocata inainte de proprioceptie. Fibrele B (eferente simpatice preganglionare: la
muschiul neted vascular) sunt cele mai sensibile. Dilatarea vaselor de sange este adesea primul semn al
debutului actiunii anestezicului local. Fibrele C si A-δ sunt urmatoarele ca sensibilitate. Acestea au ca
rezultat incapacitatea de a simti senzatii reci, precum un servetel cu alcool. Urmatoarele ca sensibilitate
sunt fibrele A- ƴ, A-β si A-α, care au ca rezultat pierderea senzatiei de presiune, a proprioceptiei si in
final paralizie motorie. Functia motorie este asigurata de fibrele cu diametrul cel mai mare (A- α) care
sunt blocate dupa fibrele C, care poarta senzatia termica.
R: AAFAF
279. Este adevarat sau fals ca urmatoarele anestezice locale sunt amide?
A. Tetracaina
B. Mepivacaina
C. Bupivacaina
D. Procaina
E. Clorprocaina
Exista doua clase de anestezice locale: grupul de amino amide si grupul de aminoesteri.
Grupul amino amidelorinclude:>>>>metabolizate hepatic
 Lidocaina
 Bupivacaina
 Ropivacaina
 Prilocaina
 Levobupivacaina
 Mepivacaina
Grupul amino esterilorinclude:>>>>metabolizate de colinesterazele plasmatice
 Clorprocaina
 Procaina
 Tetracaina
 Articaina
Amidele sunt metabolizate in principal in ficat, in timp ce esterii sunt metabolizate de colinesterazele
plasmatice.
Esterii dau mai probabil reactii alergice decat amidele.
R:FAAFF
280. Este adevărat sau fals că următoarele sunt anestezice locale esterice?
A. Ametocaina
B. Cocaină
C. Mepivacaina
D. Prilocaină
E. Procaina
Anestezicele locale sunt baze slabe. Fiecare dintre ele are o grupare lipofilă aromatică și o grupare
hidrofilă legate fie printr-o legătură esterică, fie printr-o legătură amidă. Esterii sunt mai instabili și au o
durată de valabilitate limitată în comparație cu compușii amidici.
Esterii sunt hidrolizați de esteraze, în timp ce compușii amidici sunt metabolizați hepatic de amidaze.
R: AAFFA
281. Agentii anestezici locali blocheaza reversibil conducerea neuronala. Care dintre urmatoarele
optiuni are cea mai mare influenta asupra duratei de actiune a anestezicelor locale amidice?
A. Liposolubilitatea
B. Metabolismul local
C. Legarea proteinelor
 D. pH-ul tesuturilor
E. pKa-ul tesuturilor
Legarea anestezicelor locale de proteinele plasmatice influenteaza durata de actiune. Anestezicele
locale amidice sunt legate in principal de α1-glicoproteine. Acest lucru poate afecta farmacocinetica si
dinamica unui medicament. Valorile tipice de legare la proteinele plasmatice ale anestezicelor locale sau
dupa cum urmeaza:
 Bupivacaina 95%
 Ropivacaina 94%
 Levobupivacaina 97%
 Lidocaina 75%
Liposolubilitatea pare a fi cea mai semnificativa proprietate a moleculelor de anestezic local in
determinarea potentei anestezice. Natura lipidica a membranei celulare nervoase explica probabil
aceasta relatie dintre solubilitatea lipidelor si potenta. Moleculele anestezicelor locale care sunt foarte
lipofile patrund cu usurinta in membranele celulelor nervoase.
pKa-ul tesutului si relatia cu pH-ul vor determina gradul de ionizare. pKa-ul unui anestezic local ca
determina viteza de debut. Moleculele neionizate patrund cu usurinta in membranele celulelor
nervoase si la un pH de 7,4, debutul Lidocainei este mai rapid decat al Bupivacainei.
 Lidocaina (pKa 7,7) aproximativ 33% exista sub forma neionizata.
 Bupivacaina (pKa 8,1) aproximativ 17% exista sub forma neionizata.
Anestezicele locale amidice sunt metabolizate in ficat si nu sunt supuse metabolismului local.
R:FFAFF
282. Urmatoarele afirmatii depre AL sunt adevarate sau false?
A. Durata actiunii este invers proportionala de legarea de proteine
B. Potenta si durata actiunii sunt ambele invers proportionale de legarea de proteine
C. Potenta este direct proportionala de solubilitatea in lipide
D. Cu cat pKa este mai mare, cu atat debutul actiunii la pH fiziologic este mai rapid
E. Debutul actiunii nu are legatura cu pKa
Pentru ca AL sa actioneze, acestea trebuie sa patrunda in membrana celulelor lipidice pentru a intra in
celula. Cu cat solubilitatea in lipide este mai mare, cu atat exista mai multa penetrare prin membrana
celulara.
Legarea de proteine se reflecta asupra asupra capacitatii medicamentului de a se lega de proteinele
membranei, astfel incat, cu cat legarea este mai mare, cu atat durata actiunii este mai lunga.
Toate AL sunt baze slabe si forma neionizata este cea care difuzeaza mai usor prin membrana celulei
nervoase decat forma lor protonata. Deci, un medicament cu un pKa mai mare va avea mai mult
medicament ionizat decat un AL cu un pKa mai mic la un anumit pH si, prin urmare, un debut mai lent de
actiune.
R:FFAFF
283. In ceea ce priveste anestezicele locale, care din urmatoarele afirmatii este adevarata si care
falsa?
A. La un pH de 7,4, aproximativ 33% din Bupivacaina va fi in forma ionizata
B. Cocaina este un ester derivat dintr-o planta din America de Sud
C. Constanta de disociatie (pKa) determina durata actiunii anestezice
D. Cea mai utilizata clasa de anestezice locale sunt esterii
 E. Exista o corelatie stransa intre solubilitatea lipidica si potenta
Cocaina este derivata dintr-un arbust andin, Erythroxylon coca, si a fost primul anestezic local utilizat
clinic. A fost folosit de secole de catre populatia indigena ca un tonic general si o modalitate de a
combate simptomele muncii la mare altitudine.
Cea mai utilizata clasa de anestezice locale sunt amidele si doar cativa esteri sunt utilizati in mod
obisnuit in practica clinica, de exemplu, Ametocaina si Procaina. Amidele includ Lidocaina, Prilocaina,
Bupivacaina si Ropivacaina.
Liposolubilitatea influenteaza timpul necesar ca anestezicul local sa patrunda in membrana neuronala si
este unul dintre cei mai importanti determinanti ai potentei, in special in vitro. Constanta de disociere,
pKa, afecteaza viteza de debut al actiunii si determina proportia de medicament in forma neionizata
(adica solubila in lipide). Cand pH-ul este egal cu pKa al medicamentului, formele ionizate si neionizate
sunt prezente in proportii egale (adica 50:50).
La pH fiziologic (pH 7,4):
 17% din Bupivacaina/Ropivacaina este in forma neionizata (pKa 8,1)
 33% din Lidocaina/Prilocaina este in forma neionizata (pKa 7,7)
R:FAFFA
284. Urmatoarele despre AL sunt adevarate sau false?
A. Durata actiunii este legata de legarea de proteine
B. Potenta este legata de liposolubilitate
C. Potenta este legata de pka in raport cu pH-ul local
D. Efectele toxice nu au legatura cu locul de administrare
E. Toate sunt acizi slabi
Anestezicele locale sunt baze slabe. Potenta este legata de liposolubilitate. Debutul actiunii este legat de
pKa si pH-ul tesuturilor din jur. Cu cat mai mic este pKa al AL, cu atat proportia medicamentului este mai
mare in forma sa neionizata, care patrunde mai usor in membrana celulelor nervoase.
Durata de actiune este proportionala cu gradul de legare la proteine.
Toxicitatea AL este legata de concentratiile sanguine sistemice crescute si este legata de locul de
administrare, precum si de factorii care reduc absorbtia sistemica, cum ar fi utilizarea unui
vasoconstrictor. Cele mai mari concentratii sistemice se gasesc dupa blocul intercostal, caudal si
epidural.
R:AAFFF
285. Următoarele afirmații sunt adevărate despre anestezicele locale?
A. Sunt acizi slabi
B. Au efect de stabilizare a membranelor
C. Au un efect sporit în țesuturile infectate
D. Metabolismul anestezicelor locale esterice este redus în sarcină
E. Metabolismul amidelor este independent de funcția hepatică și de fluxul sanguin.
Anestezicele locale sunt baze slabe slab solubile în apă (nu acizi) care au valori ale pH-ului oarecum
peste pH-ul fiziologic și produc un bloc reversibil al conducerii de-a lungul nervilor.
Aceștia intră în nerv sub formă liposolubilă și, odată ajunse în nerv, forma ionizată se leagă și blochează
canalele de sodiu din interior. Astfel este împiedicată intrarea sodiului în timpul depolarizării, ceea ce
are ca rezultat neatingerea potențialului de prag și eșecul de propagare a potențialului de acțiune (efect
de stabilizare a membranei).
Esterii sunt metabolizați de colinesterazele plasmatice și hepatice, iar nivelul acestor enzime este scăzut
în timpul sarcinii și a bolilor hepatice.
Amidele sunt metabolizate de enzimele microzomale hepatice, care sunt dependente de funcția
hepatică și de fluxul sanguin (nu sunt independente).
pH-ul în țesuturile infectate este mai scăzut decât în mod normal, astfel încât efectele anestezicelor
locale sunt reduse (nu crescute).
R: FAFAF
286. Următoarele sunt adevărate în ceea ce privește toxicitatea anestezicului local?
A. Bolusurile epidurale intermitente de Bupivacaină 0,1%, de obicei nu provoacă efecte
secundare cardiace la mamele sănătoase
B. L-bupivacaina are un profil de efecte secundare mai bun decât Bupivacaina
C. Amețeala se datorează de obicei hipotensiunii
D. Poate fi cauzată deadministrarea epidurala de Fentanil
E. Fibrilația ventriculară din cauza toxicității Bupivacainei este de obicei refractară
Amețeala se datorează de obicei efectului direct al toxicității anestezicelor locale asupra sistemului
nervos central.
Fentanilul nu este un anestezic local și, prin urmare, nu poate provoca toxicitate pentru anestezicul
local.
L-bupivacaina și Ropivacaina au profiluri de efecte secundare mai bune decât Bupivacaina și sunt
considerate mai sigure în caz de toxicitate. Bolusurile intermitente de Bupivacaină 0,1% nu sunt de
obicei asociate cu reacții adverse cardiace la pacienții sănătoși.
Fibrilația ventriculară datorată Bupivacainei este rezistentă la tratament (refractară) și eforturile de
resuscitare sunt de obicei prelungite.
R: AAFFA
287. În ceea ce privește Bupivacaina, sunt adevărate sau false următoarele afirmații?
A. Blocarea canalelor de sodiu este stereoselectivă
B. Bupivacaina este enantiopură
C. Izomerul L al bupivacainei are un potențial mai mare de neurotoxicitate
D. pKa al levobupivacainei este similar cu pKa de bupivacaină racemică
E. Toxicitatea este rară în sindromul nefrotic.
Proprietatea izomeriei apare atunci când doi sau mai mulți compuși au aceeași compoziție moleculară,
dar o structură diferită, care deseori are ca rezultat proprietăți diferite. Există două tipuri de izomerie -
structurală și stereoizomerism.
Molecula de Bupivacaina, un anestezic local cu acțiune prelungită, are un atom de carbon asimetric și
din acest motiv, cu acest carbon asimetric ca centru chiral, Bupivacaina prezintă stereoizomersim.
În prezentarea comercială a acestui anestezic local există o proporție de 50:50: levobupivacaină, izomer
L (-) și izomer D (+) dextrobupivacaină. Acest preparat care conține ambii enantiomeri se numește
amestec racemic.
Preparatul de levobupivacaină conține doar izomerul levogitor prezent în preparatele comerciale de
bupivacaină.
Într-un medicament enantiomeric pur (sau enantiopur), toate moleculele sale au (în limitele de
detectare) același sens de chiralitate. Rețineți că termenul homochiral ca sinonim este puternic
descurajat. Astfel, mai degrabă levobupivacaina decât bupivacaina (care este un amestec racemic) este
pură din punct de vedere enantiomeric.
Interesul pentru levobupivacaină a apărut după ce au fost raportate mai multe cazuri de cardiotoxicitate
severă (inclusiv deces) în care s-a demonstrat că izomerul D al bupivacainei are un potențial mai mare de
toxicitate. În consecință, s-a crezut că, dacă ar fi posibil să se utilizeze numai izomerul levogitor,
levobupivacaina, riscul de cardiotoxicitate și neurotoxicitate ar putea fi mai mic decât în cazul
bupivacainei racemice, dar cu efecte clinice similare.
În plus, au fost făcute studii electrofiziologice care demonstrează că blocarea canalelor de sodiu este
stereoselectivă, izomerul D fiind mai puternic și mai rapid decât izomerul L. Deoarece aceasta include
fibrele cardiace, explică cardiotoxicitatea mai mare asociată cu izomerul D.
pKa levobupivacainei este 8,1, similar cu pKa al bupivacainei racemice. (pKa este pH-ul la care 50% din
molecule sunt bază liberă și 50% dintre molecule au o sarcină pozitivă - ionizată).
Legarea de proteine a levobupivacainei este mai mare de 97%, în principal de alfa1-glicoproteina acidă,
mai degrabă decât de albumină. Această unire cu proteinele este oarecum mai mare decât unirea
bupivacainei racemice cu proteine (95%). Aceasta înseamnă că mai puțin de 3% este liber în plasmă. Este
levobupivacaina liberă, o mică parte din concentrația totală care poate avea acțiune asupra altor
țesuturi, provocând efecte secundare și toxicitate.
La pacienții hipoproteinemici, subnutriți, la pacienții cu sindrom nefrotic și la nou-născut există mai
puține proteine pentru legare, determinând niveluri mai mari de medicament liber, rezultând efecte
toxice observate la doze mai mici.
R:AFFAF
288. Bupivacaina:
A. Afecteaza canalele de calciu din celulele miocardice
B. Are un pKa mai mic decat Lidocaina
C. Are o doza maxima sigura de 2 mg/kg
D. Este o amida
E. Poate produce vasoconstrictie locala
Bupivacaina este un AL amida cu o durata de actiune mai lunga decat Lidocaina. Bupivacaina si
Levobupivacaina produc dilatatie la utilizarea dozelor clinice. Epinefrina adaugata AL produce
vasoconstrictie cu scopul de a prelungi actiunea si de reduce absorbtia sistemica. Cu toate acestea,
atunci cand este utilizata in concentratii subclinice (0,008-0,0625%), injectia intradermica de bupivacaina
in monoterapie produce o vasoconstrictie neta atunci cand este masurata folosind imagistica laser
Doppler. Acest fenomen a primit termenul de raspuns cardiovascular periferic “bifazic”.
Doza maxima sigura este de 2 mg/kg fara adaugarea de Epinefrina.
Bupivacaina este un amestec racemic de stereoizomeri S (-) si R (+). Forma S(-) este mai putin
cardiotoxica. Efectul primar este cel de blocare a canalelor de sodiu voltaj-dependente afectand
depolarizarea in faza 0 a potentialului de actiune a miocitului. Totusi izomerul S(-) in mod particular
afecteaza eliberarea de calciu din reticulul sarcoplasmatic prin afectarea receptorului rianodinei (RyR2).
pKa-ul Bupivacainei este de 8,1 comparativ cu Lidocaina 7,8-7,9.
R:AFAAA
289. Ca parte a unui program de recuperare imbunatatit pentru interventia chirurgicala primara de
inlocuire a soldului, straturile de tesut sunt infiltrate cu AL Bupivacaina 0,125% care contine
1:120 000 Adrenalina. Volumul total de solutie este de 120 ml. Care din urmatoarele este
combinatia adecvata de constituienti in solutia finala?
 A. 10 mL Bupivacaina 0,5%, 1 mL Adrenalina 1:1000 si 109 mL SF 0,9%
B. 20 mL Bupivacaina 0,5%, 2 mL Adrenalina 1:1000 si 98 mL SF 0,9%
C. 30 mL Bupivacaina 0,5%, 1 mL Adrenalina 1:1000 si 89 mL SF 0,9%
D. 40 mL Bupivacaina 0,5%, 2 mL Adrenalina 1:1000 si 78 mL SF 0,9%
E. 50 mL Bupivacaina 0,5%, 1 mL Adrenalina 1:1000 si 69 mL SF 0,9%
Concentratia initiala de Bupivacaina este 0,5% intr-un volum de 30 mL.
Daca volumul este dublat (60 mL) prin adaugarea de SF 0,9% atunci concentratia de Bupivacaina este
redusa la jumatate la 0,25%.
Daca volumul este dublat din nou (120 mL) prin adugarea de SF 0,9% concentratia finala de Bupivacaina
este din nou injumatatit la 0,125%.
De asemenea trebuie luat in considerare 1 ml de Adrenalina 1:1000. Acesta a fost diluat in acelasi volum
final de 120 ml, rezultand o concentratie de 1:120 000.
R:FFAFF
290. In ceea ce priveste AL chirale, urmatoarele sunt adevarate sau false?
A. Prilocaina si Bupivacaina sunt compusi chirali
B. Enantiomerii R (+) pot avea un potential redus pentru toxicitate in comparatie cu
medicamentul racemic
C. S (-) Bupivacaina este disponibila pentru uz clinic
D. Enantiomerul S (-) are o durata mai lunga a activitatii anestezice locale
E. Enantiomerul S (-) are de obicei o activitate anestezica locala mai mare
Prilocaina si Bupivacaina sunt compusi chirali. Majoritatea anestezicelor locale esterice, precum si
Lidocaina sunt achirale.
Enantiomerii individuali au activitate anestezica locala aproximativ egala, desi R(+) Bupivacaina poate fi
mai puternica decat enantiomerul S (-).
Enantiomerii S (-) produc vasoconstrictie sporita si au activitate anestezica locala prelungita; pot fi si mai
putin cardiotoxice.
Enantiomerii S (-) pot avea un potential redus de toxicitate in comparatie cu amestecul racemic al
medicamentului.
Chirocaina este enantiomerul S (-) al Bupivacainei si este disponibila comercial pentru uz clinic.
R: AFAAF
291. Cu privire la AL:
A. Amidele se leaga mai mult de proteine decat esterii
B. Durata actiunii este strans legata de legarea de proteine
C. Crema EMLA contine Lidocaina si Prilocaina
D. Esterii sunt supusi in principal metabolismului hepatic
E. Prilocaina este un ester
AL pot fi clasificate in amide si esteri. Procaina, Ametocaina si Cocaina sunt esteri. Prilocaina, Lidocaina,
Bupivacaina si Ropivacaina sunt amide. Amidele sunt supuse in principal metabolismului hepatic, in timp
ce esterii sunt supusi hidrolizei de catre colinesterazele plasmatice la compusi inactivi. EMLA este un
amestec eutectic de AL si contine 2,5% Lidocaina si 2,5% Prilocaina.
Gradul de legare de proteine a AL se refera la durata de actiune. Cele cu legare mai mare de proteine au
o durata de actiune mai lunga, in timp ce cele cu legare mai mica de proteine au o durata mai scurta.
Acest lucru se datoreaza faptului ca componenta legata de proteina actioneaza ca un depozit care
difuzeaza cu cat gradientul de concentratie scade, pe masura ce fractia libera este metabolizata.
Amidele sunt mai larg legate de proteine decat esterii.
R:AAAFF
292. Toxicitatea Bupivacainei este o complicatie potentiala grava a anesteziei locale. Care din
urmatoarele tehnici de anestezie locala care utilizeaza Bupivacaina este cel mai probabil sa
conduca la toxicitatea medicamentului?
A. Blocul plexului brahial
B. Blocul nervului femural
C. Blocul nervului intercostal
D. Blocul sacral extradural
E. Bloc extradural toracic
Posibilitatea aparitiei toxicitatii anestezicelor locale depinde de o serie de factori. Acestea includ:
 Locul de injectare, adica vascularizatia si prezenta tesutului adipos
 Doza si concentratia medicamentului
 Utilizarea vasoconstrictoarelor
 Modificari ale legarii proteinelor in raport cu pH-ul intracelular.
Cele mai vascularizate zone in care anestezia locala este mai predispusa la absorbtie sistemica sunt:
 Blocul intercostal si paracervical
 Blocul caudal
 Blocul epidural lombar si toracic
 Blocul plexului brahial
 Blocul nervului sciatic/femural
 Infiltratie subcutanata
R:FFAFF
293. Ca parte a programului de recuperare rapida imbunatatit pentru interventia primara de
inlocuire a soldului, cereti chirurgului sa infiltreze straturile de tesut cu AL (Bupivacaina 0,125%)
cu 1 din 120 000 de Adrenalina. Pacientul cantareste 60 kg. Care este volumul maxim de AL
permis la acest pacient?
A. 100 mL
B. 50 mL
C. 200 mL
D. 250 mL
E. 150 mL
Cantitatea maxima sigura de Bupivacaina cu Adrenalina este citata in mod variat ca 2-2,5 mg/kg. se
crede ca adaugarea de Adrenalina incetineste absorbtia anestezicului local. Doza maxima sigura de
Bupivacaina este 120 mg. O solutie de 0,125% va contine 0,125g/100mL. Volumul maxim de AL este
aproximativ 100-120mL.
R:AFFFF
294. Lidocaina:
A. Are un pKa de 8,1
B. Este achirala
C. Este un AL amida si contine un lant (-NH.CO-) intermediar
 D. Este hidrolizata de colinesterazele plasmatice inainte de a fi degradata in ficat
E. In sarcina avansata, are o rata vena ombilicala:sange matern mai mare decat
Bupivacaina
Lidocaina este un AL amidic achiral si contine un grup aomatic lipofilic, un lant amidic intermediar (-
NH.CO-) si o grupare hidrofilica.
AL amide sunt descompuse de amidazele din ficat, in timp ce anestezicele locale esterice sunt hidrolizate
rapid de colinesteraza plasmatica.
pKa-ul Lidocainei este 7,8-7,9.
In general, medicamentele foarte legate de proteine au un raport scazut vena ombilicala:sange matern.
Pentru Bupivacaina, acest raport este de aproximativ 0,2; iar pentru Lidocaina si Prilocaina este de 0,5.
Prin urmare, Lidocaina trece placenta intr-o proportie mai mare decat Bupivacaina.
R: FAAFA
295. Care urmatoarele afirmatii cu privire la Lidocaina sunt adevarate?
A. Poate traversa BHE
B. Are proprietati vasoconstrictoare inerente semnificative
C. Este un medicament antiaritmic de clasa IV
D. Este clasificat ca un anestezic local amidic
E. Este metabolizat de pseudocolinesteraza
Lidocaina este un AL de tip amida si este, de asemenea, clasificata ca un medicament antiaritmic de
clasa I in clasificarea Vaughan-Williams.
Nu are activitate vasoconstrictoare intrinseca si poate traversa BHE.
Lidocaina are un efect stabilizator asupra neuronilor centrali (blocarea canalelor de sodiu) si a fost
utilizata anterior terapeutic pentru controlul activitatii convulsive. Cu toate aceste, in caz de supradozaj
pot aparea convulsii si coma.
AL de tip ester sunt metabolizate de pseudcolinesteraza, iar cele de tip amida sunt metabolizate la nivel
hepatic.
R:AFFAF
296. Prilocaina :
A. Are o actiune de stabilizare a membranei asupra tesutului de conducere cardiac
B. Este legata de alfa-1-glicoproteina acida
C. Este defalcata de butilcolinesteraza plasmatica
D. Se metabolizeaza la O-toluidina
E. Produce anestezie locala a mucoaselor
Fiind un anestezic local amidic, Prilocaina este in primul rand metabolizata de ficat, dar poate suferi si
biotransformare renala si pulmonara. Prilocaina este metabolizata in ficat prin hidroliza amidelor la O-
toluidina si N-propilamina. Metabolitii O-toluidinei pot fi asociati cu dezvoltarea methemoglobinemiei.
Toate anestezicele locale sunt stabilizatori de membrana, deoarece blocheaza canalele de sodiu din
tesutul excitabil.
Prilocaina se leaga de proteine in proportie de 44-50% (in principal de alfa-1-glicoproteina acida).
Spray-ul cu Prilocaina poate produce anestezie topica atunci cand este utilizat ca spray, dar este absorbit
rapid. Este mai eficient atunci cand este combinat cu Lidocaina(sub forma de amestec eutectic) sau
Fenilefrina.
R: AAFAA
 297. Un barbat de 32 ani, aparent sanatos (75 kg) este programat pentru repararea unei hernii
inghinale sub anestezie generala. Decideti sa faceti un bloc de camp inghinal pentru analgezie
postoperatorie si perioperatorie. Care dintre urmatoarele este cea mai potrivita alegere de
solutie de AL?
A. 11 ml Lidocaina 2%
B. 20 mL Lidocaina 1%
C. 30 mL Bupivacaina 0,5%
D. 60 mL Lidocaina 1% si Epinefrina 1:200 000
E. 60 mL Bupivacaina 0,25%
Un bloc de camp pentru repararea de hernie inghinala poate asigura anestezie perioperatorie si
analgezie postoperatorie. Pentru o eficacitate optima, nervii iliohipogastric si ilioinghinal, pielea, fascia
superficiala si structurile mai profunde trebuie blocate. In mod ideal, anestezicul local ar trebui sa aiba
o durata lunga de actiune; trebuie sa fie cat mai concentrat si sa aiba un volum minim de 30 mL.
Doza maxima sigura de Bupivacaina simpla este de 2 mg/kg. Pacientul cantareste 75 kg si poate primi
in siguranta 150 mg Bupivacaina. 30 mL Bupivacaina 0,5% (150 mg) si 6o mL Bupivacaina 0,25% (150 mg)
sunt ambele doze adecvate, dar 30 mL 0,5% Bupivacaina reprezinta volumul optim si are puterea optima
asigurand un bloc mai dens si mai prelungit.
Doza maxima sigura de Lidocaina simpla este de 3,5-5 mg/kg. Pacientul cantareste 75 kg si folosind
regimul de dozare mai mare i se poate administra un maximum de 375 mg:
 10 mL de Lidocaina 2% contin 200 mg (si, prin urmare, 11 ml contin 220 mg)
 20 mL de Lidocaina 1% contine 200 mg
In timp ce optiunile 11 mL Lidocaina 2% si 20 mL 1% se incadreaza bine in limita dozei, volumele utilizate
sunt prea mici pentru blocarea eficienta a campului pentru acest tip de chirurgie.
Doza maxima sigura de Lidocaina cu Adrenalina 1:200 000 este 7 mg/kg. In acest exemplu 525mg poate
fi administrat pacientului. Chiar si cu Epinefrina 60 ml de Lidocaina 1% este 600 mg si reprezinta o
potentiala supradoza.
R: FFAFF
298. Două preparate cu proprietati de anestezice locale vă sunt disponibile:
• Soluția A conține 10 mL 0,5% Bupivacaină (simpla) și
• Soluția B conține 10 ml Bupivacaină 0,5% cu adrenalină 1 din 200.000.
Care dintre următoarele afirmații descrie cel mai bine diferența farmacocinetică dintre cele
două soluții?
A. Liposolubilitatea soluției A este mai mică decât a soluției B
B. Debutul acțiunii soluției A este mai rapid decât soluției B
C. pKa soluției A este mai mare decât soluției B
D. Potența soluției A este mai mare decât a soluției B
E. Legarea de proteine a soluției A este mai mare decât a soluției B
Adrenalina este adăugată la o soluție de anestezie locală din următoarele motive:
• Măriți durata blocului
• Reduceți absorbția anestezicului local în circulație
• Creșteți limita superioară de siguranță a AL. În acest caz poate fi 2,5 mg/kg utilizat în loc de 2 mg/kg
fără adaos de adrenalina.
Adăugarea de Adrenalină nu afectează potența, liposolubilitatea, legarea proteinelor sau pKa ale
Bupivacainei. pKa al Bupivacainei este 8,1.
pH-ul Bupivacainei cu Adrenalină preamestecată este de 3,3-5,5, în timp ce Bupivacaina simplă are un
pH în intervalul 5-7. pH-ul acestor soluții este ajustat cu hidroxid de sodiu și/sau acid clorhidric. pKa al
Bupivacainei este de 8,1 cu sau fără Adrenalină.
Apariția unui anestezic local și capacitatea acestuia de a pătrunde în membrane depind de gradul de
ionizare. Anestezicul local neionizat pătrunde cu ușurință în membranele tisulare până la locul de
acțiune în comparație cu fracția ionizată. Debutul acțiunii soluției B este mai lent, deoarece relația dintre
pKa și pH-ul soluției are ca rezultat o proporție mai mare de molecule anestezice locale ionizate în
comparație cu soluția A.
R: FAFFF
299. Un barbat de 28 ani tocmai a avut o incizie si drenajul unui abces al gatului. La sfarsitul
operatiei, chirurgul a infiltrat anestezic local pentru a oferi analgezie postoperatorie. Sunteti
chemat sa il vedeti in salonul de recuperare deoarece se plange de dureri severe. Care este
singura caracteristica fizico-chimica si cea mai pobabila a anestezicului local care explica esecul
in a oferi analgezie?
A. Doza inadecvata de anestezic local
B. Volum inadecvat de anestezic local
C. Liposolubilitatea
D. pKa-ul
E. Legarea de proteine
pKa-ul reflecta pH-ul la care 50% din anestezicul local este ionizat si neionizat. Portiunea neionizata
difuzeaza prin membrana fosfolipidica si blocheaza nervul, impiedicand conducerea potentialelor de
actiune, oferind astfel anestezie. Mediul acid al tesuturilor infectate face ca anestezicele locale sa fie
ineficiente, deoarece reduce fractiunea neionizata de medicament disponibila, prin urmare este mai
putin disponibil pentru a patrunde in nervi.
Anestezicele locale sunt definite ca medicamente care previn in mod reversibil transmiterea unui impuls
nervos in regiunea in care sunt aplicate, fara a avea nici un efect al starii de constienta. Mecanismul de
actiune al anestezicelor locale este prin blocarea canalelor de sodiu din membranele celulei neuronale,
prevenind astfel transmiterea potentialului de actiune neuronal. AL neionizat liposolubil trece prin
membrana fosfolipidica. Odata ajuns in axoplasma, este protonat (ionizat) si in aceasta forma este
capabil sa se lege de suprafata interna a canalelor de sodiu, provocand astfel inactivarea acestora.
Toate AL exista ca baze slabe, ceea ce inseamna ca exista in doua fome diferite: ionizate si neionizate.
pKa-ul unei baze slabe determina pH-ul la care ambele forme exista in cantitati egale. pH-ul tesuturilor
difera de pKa-ul AL, astfel incat exista cantitati diferite in fiecare forma. La un pH fiziologic de 7,4 toate
AL sunt mai ionizate decat neionizate (deoarece valorile pKa-ului sunt mai mari de 7,4), dar proportiile
difera intre medicamente.
Debutul actiunii este strans legat de pKa si acele AL cu un pKa mai mare au o fractie ionizata prezenta in
cantitate mai mare, care nu este capabila sa patrunda in membrana fosfolipidica si astfel are ca rezultat
un debut mai lent al actiunii. Prin urmare, medicamentul cu cea mai mica valoare a pKa (adica mai
aproape de pH-ul fiziologic de 7,4) va avea o proportie mai mare de medicament neionizat si va fi
disponibil mai mult pentru a traversa membrana fosfolipidica si, prin urmare, va oferi un debut al
actiunii mai rapid. Aceasta explica de ce Lidocaina cu un pKa e 7,9 are un debut al actiunii mai rapid
decat Bupivacaina cu un pKa de 8,1.
Tesuturile infectate au un mediu mai acid decat de obicei. pH-ul redus al tesutului inseamna ca fractia de
anestezic local neionizat este redusa si, prin urmare, efectul actiunii este atat intarziat, cat si redus.
Tesutul infectat poate avea o cantitate crescuta de sange, astfel incat mai mult anestezic local sa fie
indepartat din tesut inainte de a putea afecta neuronul.
Potenta AL este afectata de solubilitatea lipidica. Bupivacaina are o liposolubilitate relativa de 1000
comparativ cu 150 pentru Lidocaina reflectata in doza necesara pentru a asigura anestezia locala.
Durata de actiune a AL este legata de gradul de legare de proteine. Cu cat AL se leaga mai mult de
proteine, cu atat durata sa de actiune este mai lunga.
R: FFFAF
300. Care din urmatoarele optiuni se aplica cel mai bine efectuarii anesteziei regionale intravenoase
(IVRA) sau blocului Bier la un pacient de 70 kg?
A. Blocarea Bier poate fi efectuata in mod fiabil pe piciorul inferior pentru operatia de
glezna si picior
B. Bupivacaina si Prilocaina sunt utilizate cel mai frecvent datorita duratei lungi de actiune
C. Methemoglobinemia poate fi observata dupa IRVA folosind 40 mg Prilocaina 0,5%
D. Pacientul trebuie sa aiba o perioada adecvata de post inainte de procedura
E. Utilizarea unei mansete duble previne orice sansa de toxicitate sistemica daca ramane
umflata cel putin 20 minute
Au fost raportari de convulsii si efecte secundare sistemice, in ciuda unei mansete duble functionale.
Acest lucru se poate datora injectarii rapide de AL, care realizeaza presiuni de injectare mai rapide decat
presiunea de ocluzie a garoului, ceea ce duce la scurgeri sistemice care provoaca nivele plasmatice
ridicate de AL. Scurgerile interosoase si exanghinarea slaba a membrului poate contribui la aceasta.
Se recomanda ca pacientul sa fie infometat inainte de IRVA sau orice bloc regional, din cauza riscurilor
de toxicitate sistemica.
Nici toxicitatea sistemica, nici methemoglobinemia nu au fost raportate vreodata la aceasta doza de
Prilocaina. Bupivacaina nu trebuie utilizata din cauza riscului de cardiotoxicitate. Prilocaina este
agentul recomandat pentru IRVA, dar a fost folosita si Lidocaina.
Cu un garou plasat la nivelul mijlocului gambei tehnica IRVA si doza de AL utilizata este identica cu cea a
blocului Bier al membrului superior.
IRVA membrului inferior este mult mai putin utilizat si se spune ca anestezia este mult mai putin fiabila
decat atunci cand este utilizata la brat.
R: FFFAF
301. O femeie de 76 ani se prezinta pentru manipularea unei fracturi Colles. Planul anestezic este
efectuarea unui bloc intravenos regional (Bier). Pacienta cantareste 50 kg. Care este cea mai
potrivita doza de AL pentru aceasta procedura?
A. Ropivacaina 0,25% (40 mL)
B. Bupivacaina 0,5% (20 mL)
C. Levobupivacaina 0,5% (20 mL)
D. Prilocaina 0,5% (40 mL)
E. Lidocaina 2% (10 mL)
Medicamentul de electie pentru anestezia regionala
intravenoasa este Prilocaina. Are cel mai mare indice
terapeutic dintre toate anestezicele locale amidice.
Prilocaina a devenit agentul de electie pentru blocul Bier,
din 1983, cand licenta de produs pentru Bupivacaina a fost retrasa din cauza complicatiilor fatale sau
grave.
Lidocaina este o alternativa potrivita, dar este posibil ca volumul si doza sa fie inadecvate pentru aceasta
procedura.
R:FFFAF
302. EMLA:
A. Conține 2,5% lidocaină și 2,5% prilocaină
B. Are un debut de acțiune de 20 de minute
C. Este un acronim pentru Equal Mixture of Local Anesthetics
D. Este sigur de utilizat pe piele și mucoasa
E. Poate provoca metaemoglobinemie.
EMLA este amestecul eutectic de anestezice locale. Amestecul eutectic este format din doi compuși care
se amestecă pentru a produce o substanță cu un singur set de caracteristici fizice. EMLA conține 2,5%
lidocaină și 2,5% prilocaină în emulsie ulei:apă. Punctul de topire este coborât pentru a produce un ulei
la temperatura camerei. Spre deosebire de ametocaina (22-25 de minute), aceasta are o viteza mai mica
de debut de 60 de minute.
EMLA poate provoca formarea de metaemoglobina datorată o-toluidinei produsă atunci când prilocaina
este metabolizată. Prin urmare, trebuie evitată la pacienții cu metaemoglobinemie.
Nu trebuie utilizat pe membrana mucoasă din cauza absorbției sistemice excesive.
R: AFFFA
303. (A)Care din urmatoarele sunt adjuvante ale anestezicelor locale?
A. Neostigmina
B. Adrenalina
C. Ketamina
D. Zinconotida
E. Clonidina
Motivul combinarii adjuvantelor cu anestezicele locale este de a reduce doza fiecarui agent, mentinand
in acelasi timp eficacitatea analgezica(sau de a intensifica/prelungi efectul acestora) si de a reduce
incidenta si severitatea reactiilor adverse.
Medicamentele adjuvante interactioneaza cu neurotransmitatorii la nivelul sistemului cornului dorsal si
blocheaza transmiterea nociceptiva in maduva spinarii.
Cele mai utilizate adjuvante ale AL sunt:
o Medicamente alfa2adrenergice(Clonidina)
o Anticolinesteraze(Neostigmina)
o Antagonisti ai receptorilor NMDA(Ketamina)
o Antagonisti ai canalelor de calciu N-specifici (Ziconotida)
o Opioide
o Adrenalina
R:AAAAA
304. O tânără de 24 de ani este internată în secția de medicală. Are o temperatură de 38°C,
tensiunea arterială 100/60 mmHg, pulsul 120 bătăi/minut și un scor Glasgow de comă de 11. Are
70 kg. Rezultatele biochimiei sunt următoarele:
pH 7,1 (7,35-7,45)
 PaCO2 9 mmHg (38-42)
PaO2 98 mmHg (75-100)
BE -18 (-3 la +3)
Bicarbonat 8 mEq/L (22-28)
SpO2 98%
Glicemie 24,5 mmol/L (3,5-5,5)
Cetone 4,5 mmol/L (<0,1)
Na 139 mmol/L (135-145)
K 5,9 mmol/L (3,5-5,1)
Cl 105 mmol/L (99-101)
Uree 10,4 mmol/L (1,7-8,3)
Creatinina Creatinine 101 µmol/L (44-80)
Care dintre următoarele este cea mai potrivită opțiune de management inițial?
A. Bolus de bicarbonat de sodiu 8,4%.
B. Resuscitare volemica cu solutie salina 0,9%
C. Infuzie intravenoasă de insulină
D. Doza de amorsare de insulină IM și apoi IV pe scala glisantă
E. Asigurarea căilor respiratorii cu un tub traheal
Cea mai importantă intervenție terapeutică inițială în cetoacidoza diabetică (CAD) este înlocuirea
adecvată a lichidelor urmată de administrarea de insulină. Principalele obiective ale înlocuirii fluidelor
sunt:
 Refacerea volumului circulator
 Clearance-ul cetonelor și
 Corectarea dezechilibrului electrolitic.
De obicei, deficitul mediu de lichid este de 100 ml/kg.
Nu este necesară o doză inițială de insulină în tratamentul CAD, cu condiția ca perfuzia de insulină să fie
începută prompt. Se recomandă o perfuzie intravenoasă cu viteză fixă, calculată pe 0,1 unități pe
kilogram de perfuzie. Insulina are următoarele efecte:
 Suprimarea cetogenezei
 Reducerea glicemiei
 Corectarea dezechilibrului electrolitic.
Terapia adecvată cu lichide și insulină va rezolva acidoza în CAD și nu este indicată utilizarea
bicarbonatului.
Acidoza poate fi un răspuns adaptiv, deoarece îmbunătățește livrarea de oxigen către țesuturi,
provocând o deplasare la dreapta a curbei de disociere a oxigenului.
Bicarbonatul excesiv poate determina o creștere a presiunii parțiale de CO2 în lichidul cefalorahidian
(LCR) și poate duce la o creștere paradoxală a acidozei LCR.
În cazul în care starea neurologică a pacientului se deteriorează, pacientul poate avea nevoie de
protecție definitivă a căilor respiratorii și aport de îngrijire critică.
R:FAFFF
305. Ați anesteziat un pacient pentru o procedură electivă. Tensiunea ei a fost scăzută de la inducție.
Inițial, bolusurile de efedrină au fost eficiente și a avut până acum 21 mg de efedrină. Tensiunea
ei scade din nou si ii dai inca 6 mg de efedrina dar nu are efect. Care este motivul cel mai
probabil lipsa de efect?
A. Dependență
 B. Desensibilizare
C. Doza inadecvata
D. Tahifilaxie
E. Toleranţă
Cel mai bun răspuns în acest scenariu este tahifilaxia.
Tahifilaxia descrie scăderea rapidă a răspunsului la doze repetate de medicament pe o perioadă scurtă
de timp. Apare cel mai frecvent din cauza medicamentului administrat (în acest caz efedrina) care
provoacă eliberarea unui neurotransmițător stocat (noradrenalina) și, prin urmare, epuizarea rezervelor
înainte de a putea fi sintetizat mai multneurotransmitator, ceea ce înseamnă o lipsă de răspuns la doze
repetate.
Desensibilizarea se referă la o pierdere cronică a răspunsului pe o perioadă mult mai lungă decât
tahifilaxia și poate fi cauzată de o modificare structurală a morfologiei receptorilor sau de o pierdere a
numărului de receptori. Un exemplu ar fi pierderea receptorilor B-adrenergici de pe suprafața celulelor
miocardice cu prezența continuă a infuziilor de Adrenalină și Dobutamina.
Toleranța se referă la fenomenul observat atunci când sunt necesare doze mai mari de medicament
pentru a produce același efect farmacologic, de exemplu în cazul consumului cronic de opioide sau
abuzului de droguri. Acest lucru se datorează unei sensibilități alterate a receptorilor din sistemul
nervos central la opioide. Toleranța poate fi observată, de asemenea, dacă nitrații sunt administrați prin
perfuzie continuă pentru perioade prelungite, deoarece grupele sulfidril de pe mușchiul neted vascular
sunt epuizate. Întreruperea infuziei timp de câteva ore peste noapte (o vacanță de droguri) permite
refacerea grupelor silfidril și restabilește efectele farmacologice ale nitraților.
Dependența de droguri este definită ca o dorință psihologică și dependență de o substanță chimică.
R: FFFAF
306. O femeie în vârstă de 75 de ani este internată în secția Terapie Intensiva cu șoc cardiogen în
urma unui infarct miocardic acut. Se efectuează monitorizarea hemodinamică completă și se
începe o perfuzie cu Dobutamina. Următoarele date hemodinamice sunt colectate în
următoarele 4 zile:
Ziua 1 Ziua 2 Ziua 3 Ziua 4
Viteza de perfuzie cu dobutamina 5 10 15 25
(mcg/kg/min)
Debitul cardiac (l/min) 3.4 3.2 3.1 3.2
Frecvența pulsului (bătăi pe minut) 110 112 105 100
Tensiunea arterială (mmHg) 80/60 75/61 83/60 81/56
Care dintre următoarele opțiuni este cea mai probabilă explicație pentru modificările
hemodinamice ca răspuns la tratament?
A. Degradarea receptorilor beta
B. Metabolism crescut secundar inducerii catecol-O-metil transferazei hepatice
C. Creșterea excreției renale a dobutaminei
D. Tahifilaxia secundară epuizării neurotransmițătorilor
E. Toleranța prin down-regulation a receptorilor beta1
Tahifilaxia este scăderea rapidă a răspunsului la un medicament pe o perioadă scurtă de timp (de la
minute la ore). De obicei rezultă din epuizarea acută a neurotransmițătorilor.
Exemplele includ o scădere a răspunsului la catecolaminele cu acțiune indirectă, cum ar fi Efedrina sau
blocantul ganglionar, Trimetafan.
Toleranța sau desensibilizarea sunt reducerea treptata a activității unui medicament pe o perioadă de
zile sau săptămâni.
Receptorii β1 sunt supuși la „down-regulation”. Aceasta este reducerea acută a numărului de receptori
și reducerea ulterioară a afinității agonistului. Mecanismele sunt:
 Internalizarea sau endocitoza receptorilor în membrana celulară
 Degradarea eventuală a receptorilor.
Acest proces este mai rapid decât sinteza de novo de noi receptori.
Alte exemple includ:
 Nitrați (epuizarea grupelor sulfidril din mușchiul neted)
 Opioide (reglarea în jos a receptorilor opioizi)
 Barbiturice (inducerea enzimelor hepatice).
Dobutamina este considerată un agonist beta1 adrenergic direct. Are, de asemenea, efecte beta2-și
alfa1-adrenergice ușoare la doze terapeutice. Aceste efecte tind să se echilibreze între ele și să producă
puține efecte directe asupra sistemului vascular. Spre deosebire de Dopamina, Dobutamina nu provoacă
eliberarea de Norepinefrină. Are efecte cronotrope, aritmogene și vasodilatatoare relativ ușoare.
R: FFFFA
307. Care dintre următoarele afirmații referitoare la doza și răspunsul medicamentului este corectă?
A. Un grafic de răspuns % față de concentrația medicamentului dă o formă sigmoidă
B. Antagoniştii trebuie să aibă o afinitate la receptor mai mare decât agoniştii
C. Activitatea intrinsecă determină răspunsul maxim
D. Răspunsul maxim apare numai atunci când toate locurile receptorilor sunt ocupate
E. Agonismul parțial implică afinitate scăzută pentru receptor
Curbele de răspuns la doză sunt în mod normal reprezentate grafic ca răspuns % față de concentrația de
medicament LOG. Graficul rezultat are formă sigmoidală.
Un medicament cu afinitate mare și activitate intrinsecă mare este un agonist. Un medicament cu
afinitate mare, dar fără activitate intrinsecă va acționa ca un antagonist, cu toate acestea, deplasarea
unui agonist depinde și de concentrațiile relative ale celor două medicamente la situsurile receptorului.
Un răspuns maxim poate fi obținut prin activarea unei proporții mici de situsuri receptor (de exemplu,
joncțiunea neuromusculară).
R:FFAFF
308. Agonişti parţiali:
A. Leagă ireversibil site-urile receptorului
B. Nu poate produce niciodată un răspuns maxim la un receptor
C. Cauza o deplasare paralelă a curbei semilogaritmice de răspuns la doză
D. În general, au o afinitate mai mică pentru receptor decât agonistul
E. Dacă un agonist parțial are aceeași afinitate pentru un receptor ca și agonistul, constanta sa
de echilibru va fi aceeași.
Prin definiție, agoniștii parțiali mediază un răspuns care este mai puțin decât maxim. Au afinitate pentru
receptor, dar eficacitate intrinsecă parțială.
Agoniştii parţiali deplasează curba în jos şi la dreapta şi se leagă reversibil cu receptorii. Pot avea aceeași
afinitate ca agonistul, deși în general este mai scăzută. Dacă un agonist parțial are aceeași afinitate
pentru un receptor ca și agonistul, constanta sa de echilibru va fi aceeași.
R: FAFAA
309. (A)Se administrează medicamentul A și se trasează o curbă log-doză de răspuns. Această curbă
are formă sigmoidă cu un răspuns maxim de 100%. Atunci când medicamentul B este apoi
administrat, curba de răspuns la doză log a medicamentului A se deplasează la dreapta cu un
răspuns maxim de 100%. Ce vă spune asta despre medicamentul B?
A. Medicamentul B are afinitate pentru receptor și eficacitate intrinsecă ridicată
B. Medicamentul B are afinitate pentru receptor și eficacitate intrinsecă partial
C. Medicamentul B are afinitate pentru receptor, dar nu are eficacitate intrinsecă
D. Medicamentul B are afinitate pentru receptor, dar induce efecte farmacologice diferite
E. Medicamentul B are afinitate pentru receptor, dar induce efecte farmacologice opuse
Din descrierea curbei răspunsului log-doză Medicamentul A este un agonist pur pentru receptor, adică
are afinitate ridicată și eficacitate intrinsecă. Medicamentul B este totuși un antagonist competitiv. Are
afinitate pentru receptor, dar nu are eficacitate intrinsecă. Eficacitatea medicamentului A nu se va
schimba, dar eficacitatea acestuia va fi diminuată.
Un medicament care are afinitate pentru receptor și eficacitate intrinsecă parțială este un agonist
parțial. Administrarea unui agonist parțial după agonist pur nu va îmbunătăți ocuparea receptorului și
nici nu va diminua receptorul și, prin urmare, va afecta eficacitatea medicamentului A. Un medicament
care are afinitate pentru receptor, dar induce efect farmacologic opus este un agonist invers.
Un medicament care are afinitate pentru receptor, dar induce efecte farmacologice diferite și reduce
eficacitatea unui agonist pentru receptorul respectiv este un antagonist necompetitiv.
R: FFAFF
310. Care dintre următoarele afirmații descrie cel mai bine eficacitatea sau activitatea intrinsecă a
unui medicament?
A. Descrie capacitatea unui medicament de a produce un efect terapeutic
B. Este o măsură a cantității de medicament necesară pentru a produce un anumit efect
C. Este o măsură a biodisponibilității unui medicament
D. Este o măsură a indicelui terapeutic
E. Este mai mare pentru medicamentul X dacă X este eficient într-o doză de 100 mcg decât
pentru medicamentul Y dacă Y este eficient într-o doză de 10 mg
Un agonist este o moleculă care are afinitate pentru un receptor și are eficacitate intrinsecă. Eficacitatea
sau activitatea intrinsecă descrie capacitatea unei interacțiuni medicament-receptor de a produce un
răspuns maxim. Eficacitatea descrie, de asemenea, capacitatea unui medicament de a produce un efect
terapeutic sau benefic. Morfina și Fentanilul au potențe diferite, dar aceeași eficacitate intrinsecă.
Potența este o măsură a cantității de medicament necesară pentru a produce un anumit efect. Potența
este mai mare pentru medicamentul X dacă X este eficient într-o doză de 100 mcg decât pentru
medicamentul Y dacă Y este eficient într-o doză de 10 mg.
Indicele terapeutic sau marja de siguranță este un raport dintre doza unui medicament care este letal
sau care produce efecte secundare grave, împărțit la doza aceluiași medicament care produce un efect
terapeutic.
Biodisponibilitatea este o măsură a absorbabilității. Biodisponibilitatea orală este determinată prin
măsurarea ariei sub o curbă (ASC) a unui grafic grafic al concentrației plasmatice și al timpului. Este
utilizat pentru a determina doza corectă pentru administrarea unui medicament.
R: AFFFF
311. Într-un studiu clinic al unui nou agent de inducție intravenoasă, concentrațiile plasmatice ale
acestui medicament sunt luate la intervale regulate de timp după un bolus.
Sunt achiziționate următoarele date:
Timp trecut dupa injectare(ore) Concentratia plasmatica (mcg/mL)
2 400
6 100
10 25
14 6,25
Din aceste măsurători, care dintre următoarele opțiuni se aproximează cel mai bine la timpul de
înjumătățire plasmatică (T) a medicamentului?
A. 1 oră
B. 2 ore
C. 4 ore
D. 8 ore
E. 10 ore
Timpul de înjumătățire plasmatică (T2) al unui medicament este timpul necesar pentru ca
concentrația plasmatică inițială să scadă cu 50%.
Odată injectat în compartimentul central (spațiul intravascular), concentrația agentului de inducție
intravenos scade exponențial pe măsură ce este eliminat și redistribuit. Extrapolarea valorilor din
concentrația plasmatică în funcție de datele de timp:
 Concentrația plasmatică la momentul zero = 800 mcg/mL
 Concentrația plasmatică la 2 ore = 400 mcg/mL
 Concentrația plasmatică la 4 ore = 200 mcg/mL
 Concentratia plasmatica la 6 ore = 100 mcg/mL
 Concentratia plasmatica la 8 ore = 50 mcg/mL
R: FAFFF
312. Este adevărat sau fals că următoarele medicamente au un timp de înjumătățire sensibil la
context de mai puțin de 60 de minute după opt ore de perfuzie?
A. Alfentanil
B. Fentanil
C. Propofol
D. Remifentanil
E. Tiopental
Timpul de înjumătățire sensibil la context este timpul necesar pentru ca concentrația plasmatică a unui
medicament să scadă cu 50%, după încetarea perfuziei, menținerea unei concentrații plasmatice la
starea de echilibru.
Timpul de înjumătățire sensibil la context după opt ore:
 Remifentanil - 5 minute
 Propofol - 40 de minute
 Alfentanil - 50 minute
 Tiopental - 150 de minute
 Fentanil - 250 de minute.
R: AFAAF
 313. Se incepe o perfuzie intravenoasa a unui medicament cu o viteza de 20mL/h. Concentratia
medicamentului in seringa este de 5mg/mL. Clearence-ul plasmatic al medicamentului este de
20L/h. Care din urmatoarele valori se aproximeaza cel mai bine la concentratia plasmatica a
medicamentului la starea de echilibru, presupanand ca rata de perfuzie ramane neschimbata?
A. 50 µg/mL
B. 500 µg/mL
C. 50 mg/mL
D. 5 mg/mL
E. 5 µg/mL
Cand un medicament este administrat in perfuzie intravenoasa, concentratia plasmatica creste in mod
exponential ca o curba de spalare pana cand atinge concentratia la starea de echilibru (punctul in care
viteza de perfuzie este echilibrata cu rata de eliminare sau clearence-ul). Va fi nevoie de 4-5 timpi de
injumatatire a medicamentului pentru a ajunge la acest punct in starea de echilibru.
Factorii care determina rata sau doza de infuzie (ID) in mg/h a unui medicament sunt C pss (concentratia
plasmatica tintita la starea de echilibru) si clearence-ul (CL) in mL/min sau L/h.
ID= C pssxCL
In acest exemplu stim ca rata de infuzie este de 20mL/h. Concentratia medicamentului este 5mg/mL.
Pacientul primeste 100mg de medicament pe ora si clearance-ul este de 20L/h.
ID= C pssx20
Prin urmare:
C pss=100mg/200000mL
C pss=0,005mg/mL sau 5 µg/mL
Factorii care determina doza de incarcare (LD=loading dose) sunt:
o C P =concentratia plasmatica tinta (µg/mL)
o V d =volumul de distributie
o F =biodisponibilitatea (daca nu este administrat intravenos)
V
LD=C p x d
F
R: FFFFA
314. O singură doză de 100 mg de Fenitoină este administrată intravenos unui individ de sex
masculin de 70 kg. Concentrația de fenitoină în timp în plasmă este după cum urmează:
Timp (ore) 0 1 2 3 4
Concentrație 100 71 50 35,5 25
(mcg/ml)
Aceste date sugerează că medicamentul este eliminat prin care dintre următoarele?
A. Cinetica de ordinul întâi cu un timp de înjumătățire de 1 oră
B. Cinetica de ordinul întâi cu un timp de înjumătățire de 2 ore
C. Cinetica de ordinul întâi cu un timp de înjumătățire de 3 ore
D. Cinetica de ordinul zero
E. Cinetică de ordin zero cu un timp de înjumătățire de 2 ore
Eliminarea Fenitoinei urmează inițial un profil de „cinetică de ordinul întâi”. Viteza de eliminare este
proporțională cu concentrația plasmatică. Concentrația plasmatică a medicamentului X în timp descrie
un proces exponențial.
Rata de eliminare poate fi descrisă prin următoarea ecuație:
C = C⁰ eּ −kt
Unde:
C = concentrația medicamentului
C⁰ = concentrația medicamentului la momentul zero (extrapolat)
k = constanta de viteză
t = timp
Când concentrațiile de Fenitoină depășesc limitele normale, eliminarea medicamentului devine „de
ordinul zero” pe măsură ce sistemele enzimatice devin saturate. Medicamentul este metabolizat la o
rată fixă și independent de concentrația plasmatică. Alte exemple importante de medicamente care se
comportă în acest fel sunt Aspirina și Alcoolul etilic.
R:FAFFF
315. Care dintre aceste afirmații este adevărată pentru un medicament a cărui eliminare prezintă
cinetică de ordinul întâi?
A. Reprezentarea grafica a concentrației de droguri în timp este o linie dreaptă
B. Cantitatea eliminată pe unitatea de timp este constanta
C. Eliminarea implică o reacție de limitare a ratei care funcționează la viteza sa maximă
D. Timpul de înjumătățire al medicamentului este proporțional cu concentrația
medicamentului în plasmă
E. Rata de eliminare este proporțională cu concentrația plasmatică
Eliminarea Fenitoinei urmează inițial un profil de „cinetică de ordinul întâi”. Viteza de eliminare este
proporțională cu concentrația plasmatică. Concentrația plasmatică a medicamentului X în timp descrie
un proces exponențial.
Rata de eliminare poate fi descrisa prin urmatoarea ecuatie:
−Kt
C=C 0 e , unde:
 C = concentratia medicamentului
 C 0 =concentratia medicamentului la timpul zero (extrapolata)
 k = constanta de viteza
 t = timpul
Când concentrațiile de Fenitoină depășesc limitele normale, eliminarea medicamentului devine „de
ordinul zero” pe măsură ce sistemele enzimatice devin saturate. Medicamentul este metabolizat la o
rată fixă și independent de concentrația plasmatică. Alte exemple importante de medicamente care se
comportă în acest fel sunt Aspirina și alcoolul etilic.
Răspundeți la opțiunea A atunci când este definit corect este o diagramă a concentrației
medicamentului în timp este a curba exponenţială de spălare.
Opțiunea de răspuns B definește cinetica de ordinul zero. Graficul concentrației in timp este o linie
dreaptă.
Opțiunea de răspuns C definește punctul la care începe cinetica de ordin zero.
Opțiunea de răspuns D este incorectă.
Opțiunea de răspuns E corespunde unei definiții a cineticii de ordinul întâi.
R: FFFFA
316. O companie farmaceutică a dezvoltat un nou medicament. Se supune unui kineticii de ordin
intai, model cu un singur compartiment de eliminare. Are o constantă de viteză de 0,02 s−1.
 După o doză în bolus intravenos, care dintre următoarele valori se aproximează cel mai bine la
procent rămâne în plasmă în 50 de secunde?
A. 1%
B. 7%
C. 14%
D. 37%
E. 63%
Un model de eliminare a unui singur compartiment de ordinul întâi este descris printr-o curbă
exponențială negativă.
−Kt
C=C 0 e , unde:
 C = concentratia medicamentului
 C 0 =concentratia medicamentului la timpul zero (extrapolata)
 e = numarul lui Euler
 k = constanta de viteza
 t = timpul
Constanta de timp tau (τ) este timpul necesar pentru ca o exponențială să scadă la 37% din valoarea
inițială, o definiție alternativă este timpul necesar pentru finalizarea unui proces exponențial negativ,
dacă rata inițială de schimbare ar fi menținută pe tot parcursul procesului.
Cu toate acestea, cheia acestei întrebări este să ne amintim că constanta de timp (τ) este inversul
constantei de viteză (k)
k = 0,02 s−1
Tau (τ) = 1/k=1/0,02 = 50 s
Prin urmare, a trecut o constantă de timp și concentrația plasmatică a scăzut cu 63% (37% rămâne).
R: FFFAF
317. Un medicament cu un timp de înjumătățire de 2 ore este administrat intravenos și
concentrațiile plasmatice măsurate la intervale de oră. Concentrația plasmatică inițială este
calculată a fi de 12 mcg/mL. Presupunând cinetica de ordinul întâi a medicamentelor, cat de
mult medicament va ramane la 6 ore?
A. 0,75 mcg/ml
B. 1,5 mcg/mL
C. 3 mcg/ml
D. 6 mcg/ml
E. 12 mcg/ml
Eliminarea acestui medicament urmează un profil de „cinetică de ordinul întâi”. Viteza de eliminare este
proporțională cu concentrația plasmatică. Concentrația plasmatică a acestui medicament în timp descrie
un proces exponențial.
Rata de eliminare poate fi descrisă prin următoarea ecuație:
C = C⁰ eּ −kt
Unde:
C = concentrația medicamentului
C⁰ = concentrația medicamentului la momentul zero (extrapolat)
k = constanta de viteză
t = timp
Dacă concentrația inițială este de 12 mcg/mL atunci:
La 2 ore, concentrația plasmatică se va înjumătăți la 6 mcg/mL.
La 4 ore, concentratia plasmatica va avea redusa la jumătate, la 3 mcg/mL.
La 6 ore, concentrația plasmatică se va înjumătăți la 1,5 mcg/mL.
R: FAFFF
318. O femeie de 25 de ani cu un IMC de 20 kg/m² consumă trei pahare de vin pe stomacul gol, iar
alcoolul seric este măsurat în următoarele cinci ore. O serie similară de măsurători se fac la un
bărbat de 25 de ani cu același IMC și consum de alcool. Se constată că concentrația maximă de
alcool este mai mare la femeie în comparație cu la bărbat. Care dintre următoarele explică cel
mai bine această diferență?
A. Clearance mai mare de etanol pe unitate de masă corporală slabă
B. Influența hormonilor sexuali asupra metabolismului
C. Alcool-dehidrogenază gastrică inferioară
D. Alcool dehidrogenază hepatică inferioară
E. Volum redus de distribuție
Procentul de grăsime corporală pentru populația medie este mai mare la femei decât la bărbați. La
vârsta de 35 de ani ne-am aștepta ca compoziția grăsimii corporale să fie de 14-21% la femei și 9-15% la
bărbați. Apa totală din corp la o femeie este de aproximativ 50%, comparativ cu 60% la un bărbat tipic.
Concentrația de alcool în sânge depinde de următorii factori:
 rata de absorbție din tractul gastro-intestinal
 volumul de distribuție a alcoolului în corp, și
 rata de eliminare.
Aproximativ 0,4% din alcoolul ingerat pe cale orală este metabolizat de alcool dehidrogenază gastrică
(ADH) și 4% este metabolizat prin contabilitatea ficatului sau metabolismul de primă trecere. Alcoolul
este apoi distribuit în toate compartimentele de apă (plasmă, interstițial și intracelular), dar nu și
grăsimea.
Până la 98% din alcool este oxidat în acetaldehidă și acetat. Calea metabolică observă inițial cinetica de
ordinul întâi și apoi cinetica de saturație sau de ordin zero care duce la vârfuri ale nivelurilor de alcool.
Volumul de distribuție a alcoolului este mai mic la femei în comparație cu bărbații, care este principalul
motiv pentru niveluri de alcool maxime mai ridicate. Femeile au foarte puțin ADH gastric, ceea ce
influențează și mai mult această creștere exagerată.
Femeile au un clearance mai mare de etanol pe unitatea de masă corporală slabă. Rata de eliminare a
alcoolului calculată și volumul hepatic per kilogram de masă corporală slabă au fost cu 33% și, respectiv,
38% mai mari la femei decât la bărbați.
Există dovezi contradictorii în literatura de specialitate cu privire la faptul că metabolismul alcoolului
este legat de faza ciclului menstrual fiind mai mare în timpul fazei luteale și mai lent cu câteva zile
înainte de menstruație.
R:FFFFA
319. În ceea ce privește metabolismul medicamentelor, următoarele sunt adevărate sau false?
A. Depinde de vârstă
B. Apare în principal în rinichi
C. Poate fi afectat de alcool
D. În mod normal, rezultă un metabolit care este mai activ decât medicamentul părinte
E. În mod normal, rezultă un medicament mai hidrofil.
Metabolismul medicamentelor are loc în principal în ficat. În general, rezultă un metabolit care este mai
puțin activ decât medicamentul părinte, deși nu întotdeauna.
R: AFAFA
320. Următoarele afirmații sunt adevărate sau false cu privire la citocromul(ii) P450?
A. Sunt identificate prin omologia aminoacizilor
B. Sunt localizate predominant în citoplasma celulelor în formă liberă
C. Sunt enzime cu un singur substrat
D. Au o componentă hem pentru molecula
E. Este inhibat de propofol.
Citocromul(ii) (sau CYP) sunt responsabiliprintre alte enzime pentru metabolismul de faza I și sunt
localizate mai ales în membranele reticulului endoplasmatic (nu citoplasmă). Ei se gasesc și în alte
compartimentele subcelulare, inclusiv in membranele plasmatice și mitocondrii.
Au o componentă hem a moleculei. La om există aproximativ 20 de enzime CYP și sunt identificate prin
omologia lor de aminoacizi.
CYP 3A4 metabolizează aproape 60% dintre medicamentele utilizate în mod obișnuit, astfel încât nu sunt
enzime cu un singur substrat, deoarece fiecare enzimă metabolizează multe medicamente diferite.
Cu toate acestea, CYP este stimulat și inhibat de diferite medicamente, de exemplu, barbituricele induc
enzimele și Propofolul este un inhibitor.
Se știe că Cimetidina inhibă CYP 3A4.
R:AFFAA
321. Izoenzimele citocromului P450 (CYP) sunt implicate in metabolismul multor medicamente
utilizate de anestezist. Care din urmatoarele enzime CYP este cel mai probabil sa fie supusa
variabilitatii genetice care sa conduca la reactii adverse la medicamente?
A. CYP2C9
B. CYP2C19
C. CYP2D6
D. CYP2E1
E. CYP3A4
CYP2D6 este responsabil pentru aproximativ 25% din reactiile medicamentoase e faza 1. Poate exista o
diferenta de pana la 1000 de ori in capacitatea de a metaboliza medicamentele prin CYP2D6 intre
fenotipuri, ceea ce duce la reactii adverse la medicamente. CYP2D6 este responsabil pentru
metabolismul antiemeticelor, beta-blocantelor, codeinei, tramadolului, oxycodonei, hidrocodonei,
tamoxifenului, antidepresivelor, neurolepticelor si antiaritmicelor.
Pacientii care iau medicamente metabolizate de CYP2D6 si care au un metabolism slab al CYP2D6 au
mai multe sanse de a avea reactii adverse, in timp ce persoanele cu metabolizare ultrarapida a CYP2D6
pot avea un efect scazut al unui medicament din cauza concentratiilor plasmatice scazute ale acestor
medicamente.
Toate aceste enzime CYP sunt supuse polimorfismului genetic, dar variantele sunt mai putin susceptibile
de a duce la reactii la medicamente.
R: FFAFF

322. (A)Următoarele medicamente sunt supuse unui metabolism hepatic extins?

A. Diltiazem
B. Enalapril
 C. Etomidat
D. Ketamina
E. Nifedipină
95% din Nifedipină este metabolizată de ficat în trei metaboliți inactivi.
Etomidatul este metabolizat de esterazele plasmatice și hepatice.
Ketamina suferă N-demetilare și hidroxilare în ficat.
Diltiazem este supus deacetilării și demetilării hepatice, urmate de conjugare în metaboliți activi.
Enalaprilul este un promedicament care este hidrolizat în ficatul la forma sa activă, enalaprilat.
R: AAAAA
323. Următoarele sunt adevărate sau false dintre medicamentele care au un raport ridicat de
extracție hepatică?
A. Au o biodisponibilitate scăzută după administrarea orală
B. Au clearance-ul hepatic crescut după inducția enzimatică
C. Include Etomidat
D. Include Lidocaină
E. Aveți nevoie de un flux sanguin hepatic ridicat pentru a fi eficient clearance-ul
Medicamentele cu un raport ridicat de extracție hepatică au următoarele proprietăți farmacocinetice:
 Sunt supuse unui metabolism extins de primă trecere atunci când este administrat pe cale orală
 Clearance-ul medicamentului care este dependent de fluxul sanguin hepatic și
 Mult mai puțin sensibil la modificări ale legarii proteinelor și metabolismului intrinsec.
Exemple de astfel de medicamente includ Morfina, Lidocaina, Propranololul și Etomidatul.
În timp ce medicamentele cu un raport scăzut de extracție hepatică au următoarele proprietăți
farmacocinetice:
 Clearance-ul medicamentului care este independent de fluxul sanguin hepatic
 Este foarte sensibil la modificări ale legarii proteinelor și metabolismului intrinsec
 Nu au metabolism de prim pasaj atunci când se administrează pe cale orală.
Exemple de astfel de medicamente includ Warfarina și Fenitoina.
R: AFAAA
324. Este adevărat sau fals că următoarele sunt promedicamente?
A. Captopril
B. Codeina
C. Diamorfina
D. Enalapril
E. Parecoxib
Un promedicament este un medicament fără activitate inerentă care se transformă în forma sa activă
atunci când este metabolizat.
Exemplele includ:
 Enalapril (la enalaprilat)
 Diamorfina (la 6-monoacilmorfina)
 Codeină (la morfină)
 Parecoxib (la valdecoxib).
R:FAAAA
 325. În ceea ce privește cinetica Michaelis-Menten, sunt adevărate următoarele afirmații?
A. Sunt inițial de ordinul zero și cresc la primul ordin pe măsură ce crește concentrația de
substrat
B. Sunt folosite pentru a descrie o reacție saturabila dependentă de enzime
C. Poate fi aplicat la absorbția medicamentului
D. Constanta K m este concentrația substratului la viteza maximă de reacție (Vmax)
E. Enzima este consumată în reacție.
Cinetica Michaelis-Menten descrie reacția substratului (S) și a enzimei (E) pentru a forma produsul (P),
printr-un complex de substrat enzimatic.
Cinetica este saturată și, prin urmare, este inițial de ordinul întâi (rata este proporțională cu
concentrația substratului), devenind de ordin zero (rata independentă de concentrația substratului,
adică viteză constantă) pe măsură ce situsurile active ale enzimei devin ocupate.
Constanta K m este concentrația de substrat la jumătate din viteza maximă de reacție, adică ½Vmax (nu
Vmax). Ecuația poate fi aplicată la absorbția, eliminarea și distribuția medicamentelor.
O enzimă este un catalizator pe bază de proteine și, așa cum este definit, nu este consumată de reacția
pe care o catalizează.
R: FAAFF
326. Un grafic care reprezintă creșterea bacteriană (y) în raport cu timpul (x) este o relație
exponențială. Care dintre următoarele afirmații este cea mai specifică pentru acest tip de relație
exponențială?
A. Pe masura ce x creste cresterea lui y este proporțională cu y
B. Este un exemplu de acumulare exponențială
C. Axa x negativa este o asimptotă orizontală
D. Intercepta y este 0, 1
E. y=e x
Creșterea bacteriană este un exemplu de functie exponențiala de rupere. Din punct de vedere
matematic, relația dintre y și x este:
y=e x , unde x este puterea și e este baza.
Numărul lui Euler (e) este o constantă matematică = 2,718
Prima opțiune de răspuns reflectă modificarea lui y față de x în orice relație exponențială.
A doua opțiune de răspuns incorectă ca functie exponențiala de acumulare sau spălare este
reprezentată matematic ca y = 1 −e−kt .
Exemplele includ:
 Viteza de creștere a concentrației plasmatice a unui agent de inducție intravenos administrat
prin perfuzie
 Modificarea volumului pulmonar în timpul inspirației folosind un generator de presiune
constantă
 Rata de scădere a presiunii parțiale alveolare de agenți anestezici volatili și
 Diferența de potențial între un condensator la încărcare.
Opțiunile de răspuns a treia și a patra sunt valabile pentru exponențialele tear-away, dar nici nu descriu
un proces exponențial.
R: FFFFA
327. Sunt adevarate urmatoarele afirmatii cu privire la un medicament cu un metabolism hepatic de
prin pasaj ridicat?
 A. Poate fi administrat numai parenteral
B. Are un raport de extractie ridicat
C. Este excretat in mare parte nemodificat prin urina
D. Este metabolizat pe scara larga de catre ficat
E. Raportul de extractie este redus in boala hepatica cronica
Metabolismul de prim pasaj al medicamentelor care sunt administrate de obicei pe cale orala are loc
predominant in ficat. Absorbtia gastro-intestinala a acestor medicamente este de obicei excelenta (pot fi
hidro- sau lipofile) si pot fi administrate pe cale orala, cu conditia cresterii dozei, de exemplu: estrogeni,
sulfat de morfina si isosorbit dinitrat.
Raportul de extractie depinde de functia hepatica si este de obicei ridicat, adica mai mult medicament
este indepartat dupa prima metabolizare. Astfel, raportul de extractie este redus in bolile hepatice
cronice.
Metabolismul de prima trecere poate aparea si in intestin. Exemplele includ insulina si benzilpenicilina,
dar acestea nu sunt administrate de obicei pe cale orala.
R: FAFAA
328. In ceea ce privește metabolismul medicamentelor:
A. Medicamentele care sunt supuse excreției biliare sunt secretate de hepatocit împotriva
gradientului lor de concentrație
B. Enalapril este un exemplu de promedicament și nu are activitate inerentă
C. Metabolismul de fază II crește liposolubilitatea metaboliților
D. Promedicamentele sunt inactive până când sunt supuse metabolismului pentru a deveni o
porțiune active
E. Unele medicamente sunt metabolizate prin reacții de fază II numai fără a suferi
metabolismul de fază I
Metabolismul reduce de obicei activitatea unui medicament, dar activitatea unui medicament poate fi
nealterată sau crescută. Un promedicament este un medicament care nu are activitate inerentă înainte
de metabolism, dar este convertit de către organism într-o porțiune activă. Exemplele includ Diamorfină
și Enalapril.
Există două faze ale metabolismului, I și II. Deși majoritatea medicamentelor sunt inițial metabolizate
prin reacții de fază I și apoi prin reacții de fază II, unele medicamente sunt modificate numai prin reacții
de fază II. Reacțiile de fază II cresc solubilitatea în apă a medicamentului pentru a permite excreția în
bilă sau urină.
În excreția biliară, medicamentele sunt secretate din hepatocit în canaliculele biliare împotriva
gradientului lor de concentrație.
R:AAFAA
329. Metabolizarea următoarelor medicamente este afectată de statusul de acetilator a individului:
A. Amiodarona
B. Digoxină
C. Hidralazina
D. Izoniazidă
E. Procainidă
Statutul de acetilator rapid apare la aproximativ 40% din populația Regatului Unit și este moștenit într-
un model autosomal dominant.
Statutul de acetilator lent apare la aproximativ 60% din populația Regatului Unit și este moștenit într-un
model autosomal recesiv.
Metabolizarea următoarelor medicamente sunt afectate de starea acetilatorului individual:
 Hidralazina
 Izoniazidă
 Sulfonamide
 Fenelzină
 Dapsona, și
 Procainamidă.
R: FFAAF
330. Următoarele sunt metabolizate de enzime cu variații polimorfe semnificative clinic?
A. Gentamicină
B. Hidralazina
C. Lidocaina
D. Prednisolon
E. Suxametoniu
Numeroase enzime implicate în metabolismul medicamentelor sunt exprimate polimorfic, adică variații
genetice în structură rezultând variații ale metabolismului.
Această variație apare la aproximativ 1% din populație, iar variațiile sunt importante în determinarea
toxicității și a acțiunii diferitelor medicamente.
Hidralazina este metabolizată de N-acetil transferază, iar acetilatorii lenți sunt mai susceptibili de a
dezvolta reacții adverse, în special lupusul eritematos sistemic indus de medicamente.
Suxametoniul este metabolizat de colinesterază, iar variația caracteristicilor metabolice poate produce
paralizie neuromusculară prelungită.
R: FAFFA
331. Ficatul este un organ important pentru biotransformarea drogurilor. Care dintre următoarele
tipuri de celule hepatice are cel mai important rol în metabolismul medicamentului de fază I?
A. Celule centrolobulare
B. Celulele Ito
C. Celulele Kupffer
D. Celulele mediolobulare
E. Celulele periportale
Celulele centrolobulare primesc sânge cu un conținut relativ scăzut de oxigen și sunt susceptibile la o
perfuzie hepatică redusă și la ischemie. Aceste celule conțin concentrații mari de izoenzime ale
citocromului P450. Prin urmare, este o regiune importantă pentru biotransformarea medicamentelor.
Metabolismul de fază I are trei reacții, hidroliză, oxidare și reducere. Acestea implică în principal un
subset de enzime mono-oxigenaze numite sistemul citocrom P450.
Metabolismul de fază II implică conjugare sau acetilare. Moleculele devin solubile în apă și potrivite
pentru excreția renală.
Unitatea funcțională a ficatului este acinul. Este format dintr-o masă de celule parenchimatoase între
două vene centrilobulare. Centrul acinului este format din ductul biliar, artera hepatică și vena portă.
Acini hepatici (zonele 1, 2 și 3) a lui Rappaport.
Acinul hepatic reprezintă un lobul hepatic care este împărțit în trei regiuni în funcție de apropierea lor
de venele de distribuție:
• Zona I (periportal) - celulele cele mai apropiate de vase (triada portală) și primele care sunt afectate de
sângele care intră. Aceste celule primesc sânge cu cel mai mare conținut de oxigen și au o rată
metabolică ridicată. Proteinele plasmatice sunt fabricate în această zonă.
• Zona II (mediolobulară) - celule care sunt al doilea ca răspuns la sânge (între triada portală și vena
centrală).
• Zona III (centrolobulară) - celule din apropierea venei centrale care primesc sânge care a fost deja
alterat de celulele din zonele I și II.
Celulele Kupffer sunt macrofage (15% din totalul celulelor hepatice); ele cuprind 80-90% din totalul
macrofagelor din organism și sunt localizate în mod normal în lumenul sinusoidal ancorat de endoteliu
printr-un proces citoplasmatic lung. Localizarea predominantă este periportală, dar se găsește în fiecare
regiune a ficatului. Ele îndepărtează particulele și alte materiale străine din sângele portal prin
fagocitoză.
Celulele care depozitează grăsime (Ito, stelate) locuiesc în spațiul lui Disse; ele conțin picături de lipide
bogate în vitamina A. Sunt responsabile pentru captarea, stocarea și eliberarea retinoizilor, precum și
sinteza și secreția proteinelor matricei extracelulare (colagenază).
R:AFFFF
332. (A)Un nou agent opioid cu o structură similară cu Fentanilul, are un pKa de 6 și este metabolizat
în ficat de grupul de enzime citocrom P450. Solubilitatea sa în lipide este de 10:1 în comparație
cu Morfina. Care dintre următoarele este cel mai probabil să descrie comportamentul cinetic al
acestui medicament?
A. Clearance-ul va fi mai mare decât cel al Remifentanilului
B. Pauza de timp sensibilă la context după o perfuzie de două ore va fi mai scurtă decât cea a
Fentanilului
C. Debutul acțiunii va fi mai lent decât pentru Alfentanil
D. Timpul de înjumătățire prin eliminare va fi mai scurt decât cel al Remifentanilului
E. Volumul de distribuție la starea de echilibru va fi mai mic decât cel al Morfinei
Grupul fenilpiperidinelor opioide sunt baze slabe. Alfentanilul are o valoare pKa de 6,5 și la pH fiziologic
(7,4) aproximativ 90% este neionizat ceea ce explică un debut rapid de acțiune. Cu un pKa de 6, acest
nou opioid va avea molecule mai puțin ionizate și, prin urmare, va avea un început de acțiune mai lent în
comparație cu Alfentanilul.
Remifentanilul este unic deoarece este metabolizat de esterazele nespecifice localizate în eritrocite și
alte țesuturi. Legătura acid propanoic-ester metilic este hidrolizată. Prin urmare, are un timp de
înjumătățire terminal scurt de eliminare de 10-20 de minute și un clearance mai mare deoarece nu
depinde de clearance-ul hepatic de la enzimele citocromului.
Pentru acizi și baze slabe, gradul de ionizare influențează farmacocinetica. pKa mai scăzut al acestui nou
medicament (6) în comparație cu Fentanilul (8,5) înseamnă că concentrația formei neionizate, difuzibile
a acestui medicament este mult mai mare (>50%) decât cea a Fentanilului (9%). Acest lucru explică
timpul de debut mai rapid și timpul de înjumătățire scurt până la echilibru (t 1/2 Ke0).
În scopuri de modelare farmacocinetică, precum Alfentanilul, acest medicament va avea un volum mai
mic al compartimentului central, un volum de distribuție mult mai mic la starea de echilibru (Vss) și un
clearance mai mic decât Fentanilul. Ca urmare a acestor diferențe, Fentanilul are un timp de jumătate
sensibil la context (CST) mai scurt decât acest medicament pentru perfuzii scurte (<2 ore). Pentru
medicamente precum Fentanilul, în care redistribuirea este principalul mecanism responsabil pentru
scăderea concentrației plasmatice după o perfuzie scurtă sau bolus, CST va fi inițial scurt. Pe măsură ce
durata perfuziei continuă, redistribuirea devine progresiv mai puțin importantă și CST crește. Prin
urmare, Fentanilul devine un medicament cu acțiune foarte lungă dacă este administrat la viteze mari de
perfuzie timp de multe ore, deoarece are un compartiment periferic mare (V3) și redistribuirea este
rapidă (spre deosebire de Propofol) și astfel concentrațiile plasmatice sunt bine menținute în ciuda
excreției rapide. Din cauza solubilității mult mai mari în lipide, este probabil ca acest medicament să aibă
un volum de distribuție mai mare decât Morfina.
R: FFAFF
333. Fentanilul este un agonist al receptorilor mu. Care din urmatoarele optiuni descrie cel mai bine
raspunsul receptorului la Fentanil?
A. Activitatea intrinseca determina raspuns maxim
B. Relatia dintre doza si raspuns reprezentata graphic este o sigmoida
C. Raspunsul maxim apare atunci cand sunt ocupate toate locurile receptorului
D. Antagonistii trebuie sa aibe o afinitate mai mare la receptor decat agonistii
E. Agonistii partiali au de obicei afinitate redusa la receptor
Un agonist este o molecula care are afinitate pentru un receptor si are activitate intrinseca. Eficacitatea
sau activitatea intrinseca descrie capacitatea unei interactiuni medicament-receptor de a produce un
raspuns maxim.
Relatia dintre doza si raspuns reprezentata grafic este o hiperbola dreptunghiulara.
Antagonistii au afinitate egala pentru receptor, dar nu au activitate intrinseca.
Agonistii partiali au afinitate egala pentru un receptor, dar au eficacitate intrinseca partiala.
Daca ocuparea receptorului unui agonist complet este reprezentata grafic in functie de raspuns si apoi
este comparata cu o curba de raspuns la doza, raspunsul functional se afla la stanga. Aceasta sugereaza
ca ocuparea scazuta a receptorilor poate produce un raspuns complet.
Uneori o ocupare a receptorilor de pana ala 5 – 15% poate produce un raspuns complet. Restul de 85 –
95 % dintre receptori sunt surplus la cerinta.
R: AFFFF
334. Sunt adevarate urmatoarele despre medicamentele care se leagă de receptori?
A. Acționează numai asupra receptorilor de suprafață celulară
B. Sunt adesea similare ca structură cu cele naturale
C. Poate afecta expresia genelor din nucleul celulei
D. Va duce întotdeauna la o schimbare permeabilitatea membrane pentru ioni
E. Va duce întotdeauna la același răspuns
Receptorii sunt structuri macromoleculare care se leagă de un ligand și conduc la un răspuns. Receptorii
se găsesc în mod obișnuit pe suprafața celulei, adesea creând o punte, dar pot fi legați de exteriorul, de
exemplu, acetilcolină, sau intern, de exemplu, anestezice locale, de partea interna a membrane.
Receptorii steroizi nu sunt asociați cu membrana celulară; ligandul lor intră în celulă și se combină cu ei
în citoplasma celulei.
Mulți receptori modifică permeabilitatea ionică a membranei celulare, de exemplu, acetilcolina și acidul
gamma-aminobutiric (sau GABA), dar o mare parte a receptorilor acționează asupra celulei prin compuși
intermediari sau un al doilea mesager. Mesageri secundi includ:
 Trifosfat de inozitol (IP3)
 Adenozin monofosfat ciclic (AMPc)
  Guanozin monofosfat ciclic (GMPc).
Răspunsul cauzat de legarea ligandului la receptor variază adesea, în special în intensitatea acestuia.
Acest lucru se poate datora reglării în sus sau în jos a receptorului (de exemplu, suxametoniu la un
pacient paraplegic) sau prin influența altor medicamente.
Chiar și „diafonia” sau interferența dintre mesagerii secunzi împărtășiți de doi receptori diferiți poate
modifica răspunsul la un medicament.
Numărul de medicamente care au structuri similare cu compușii naturali este mare, de exemplu,
Suxametoniu și Acetilcolină, Metadonă și Morfină.
R: FAAFF
335. Este adevărat că proteinele G sunt următoarele?
A. Factori de creștere
B. Imunoglobuline
C. Implicat în inițierea acțiunii hormonale
D. Proteine nucleare
E. Parte din receptorii de suprafață celulară
Proteinele G sunt proteine citoplasmatice strâns legate de receptorul de suprafață celulară și sunt
implicate în procesul de semnalizare celulară, așa cum se întâmplă cu receptorii hormonali.
Nu sunt factori de creștere, imunoglobuline sau proteine nucleare. Proteinele G pot fi stimulatoare sau
inhibitorii și în special sunt implicate în reglarea adenilat-ciclazei.
R: FFAFA
336. Următoarele sunt adevărate pentru proteinele G?
A. Sunt întotdeauna receptori hormonali
B. Constă din 3 subunități
C. În starea activată sunt legate de GDP
D. În starea activată duce la activarea ulterioară a proteinei G
E. Receptorii opioizi sunt mediați de proteina G inhibitorie
Proteinele G au trei subunități a-alfa, beta și gamma, care leagă receptorii și mesagerii secundari
intracelulari. Multe efecte hormonale sunt mediate prin intermediul proteinelor G. Proteina G
inhibitoare mediază acțiunea opioidelor. Unii receptori hormonali sunt intracelulari.
Când proteina G este activată, de exemplu, de un hormon, guanozin difosfat (GDP) este disociat de
proteina G și devine rapid guanozin trifosfat (GTP).
Subunitatea alfa-GTP este o enzimă GTPază care se inactivează la alfa-GDP, permițându-i să se
recombine cu subunitatea beta-gamma și să dezactiveze comutatorul proteinei G.
R: FAFFA
337. Următoarele medicamente sunt antagonisti competitivi?
A. Fenoxibenzamină
B. Prazosin
C. Sufentanil
D. Suxametoniu
E. Vecuronium
Un antagonist competitiv poate avea efectul depășit prin creșterea concentrației agonistului. Un astfel
de efect este observat atunci când un blocaj neuromuscular nedepolarizant (NDNMB) este inversat cu
Neostigmină; inactivarea acetilcolinesterazei crește concentrațiile de acetilcolină (ACh), ceea ce crește
ocuparea receptorilor ACh, deoarece ocuparea este determinată de cantitățile relative ale fiecărui ligand
și de afinitatea acestora.
Suxametoniul este un agonist al receptorului ACh (de unde și fasciculațiile pe măsură ce receptorul este
activat).
Sufentanilul este un agonist foarte selectiv al receptorilor mu.
Vecuronium este un antagonist competitiv al receptorului ACh, așa cum este ilustrat mai sus.
Prazosin este un antagonist competitiv al receptorilor alfa-1 extrem de selectiv.
Fenoxibenzamina se leagă covalent de receptorii alfa producând alfa-blocare ireversibilă sau
necompetitivă.
R: FAFFA
338. O femeie în vârstă de 75 de ani este programată pentru o intervenție chirurgicală la o fractură a
gâtului de femur. Inducerea anesteziei se realizează utilizând 1 mg midazolam urmat de 75 mg
propofol. Care dintre următoarele opțiuni descrie cel mai bine interacțiunea farmacologică
dintre aceste două medicamente?
A. Aditiva
B. Interacțiune infra-aditivă
C. Potentare
D. Sumare
E. Sinergism
Acestea sunt exemple de interacțiuni medicamentoase:
Interacțiune aditivă (sumare) (1 + 1 = 2)
Acțiunile combinațiilor de agenți intravenosi cum ar fi Ketamina și Tiopentona sau Ketamina și
Midazolam sunt descrise ca aditive. Au mecanisme diferite de acțiune. Ketamina este un antagonist al
receptorilor NMDA, în timp ce Tiopentona și Midazolamul sunt agonişti ai receptorilor GABA A. Un alt
exemplu este Protoxidul de azot și Halotanul.
Sinergism (interacțiune supra-aditivă) (1 + 1 >2)
Se referă la administrarea a două medicamente cu proprietăți farmacologice similare și situsuri de
acțiune strâns legate, care produce un efect în combinație care este mai mare decât ar fi de așteptat din
suma contribuției fiecărei componente. Acestea pot fi interpretate și înțelese prin construirea unei
izobolograme. Efectul hipnotic al benzodiazepinelor și al agenților de inducție intravenoasa precum
Propofolul este cel mai bun exemplu. Midazolamul este adesea administrat înainte de Propofol, ca parte
a unei tehnici de co-inducție.
Potentarea
Agenții volatili potențează efectele agenților de blocare neuromusculară într-o manieră dependentă de
doză. Efectele agenților de blocare neuromusculară pot fi crescute de tulburări electrolitice
(hipermagneziemie), penicilină și probenecid (cel din urmă nu are activitate farmacologică similară).
Interacțiune infra-aditivă (antagonism) (1 + 1 <2)
Acesta poate fi subclasificat ca:
 Interferența farmacocinetică, de exemplu, un medicament care afectează absorbția altuia de
către tractul gastrointestinal sau influențează metabolismul prin inducerea enzimelor
microzomale hepatice
 Antagonism chimic, de exemplu, Heparină și Protamina sau metale grele și agenți de chelare
 Competitiv reversibil, de exemplu, opioide și Naloxonă și antagonism ireversibil al receptorilor
R: FFFFA
339. Este adevărat sau fals că fiecare dintre următoarele medicamente acționează afectând
permeabilitatea canalelor de sodiu?
 A. Carbamazepină
B. Diazepam
C. Etosuximidă
D. Minoxidil
E. Suxametoniu
Carbamazepina este un anticonvulsivant și blochează canalele neuronale de sodiu reducând fluxul de
ioni de sodiu până când acesta este insuficient pentru a evoca un potențial de acțiune.
Suxametoniul este un medicament blocant neuromuscular depolarizant care inhibă receptorii nicotinici
de acetilcolină. Când canalele de sodiu sensibile la tensiune simt depolarizarea membranei (ca rezultat al
activării receptorilor ACh), ele se deschid inițial și apoi se închid și devin inactivate.
Diazepamul este o benzodiazepină care mărește conductanța ionilor de clorură a membranei neuronale.
Minoxidilul este un vasodilatator puternic care deschide canalele de potasiu sensibile la ATP din
mușchiul neted vascular, provocând hiperpolarizare și relaxare.
Etosuximida poate acționa prin reducerea fluxului de ioni de calciu prin canalele de calciu de tip T din
neuronii talamici și este utilizată în tratamentul absențelor și convulsiilor mioclonice.
R: AFFFA
340. Următoarele afirmații sunt adevărate despre Gabapentin?
A. Este un inductor puternic al enzimelor hepatice
B. Este indicat pentru utilizare în atacuri de absență (petit mal)
C. Necesită ajustarea dozei în boala renală
D. Efectele secundare includ de obicei defecte ale câmpului vizual cu utilizare pe termen
lung
E. Terapia este monitorizată cel mai bine prin măsurarea concentrațiilor plasmatice.
Gabapentina nu induce citocromul P450, spre deosebire de alte anticonvulsivante, cum ar fi Fenitoina și
Fenobarbitona.
Rareori au fost asociate tulburări de vedere cu Gabapentin.
Vigabatrinul poate provoca defecte ale câmpului vizual care pot fi ireversibile.
Gabapentinul nu este de nici un folos în petit mal, dar este utilizat pentru terapie suplimentară în mod
convulsii generalizate sau parțiale și utilizate în gestionarea stărilor de durere cronică.
Terapia nu necesită monitorizarea concentrațiilor plasmatice, dar doza trebuie ajustată în cazul bolii
renale.
R: FFAFF
341. Următoarele sunt adevărate în ceea ce privește Baclofenul?
A. 80% se excretă nemodificat în urină
B. Provoacă rabdomioliză
C. Are un efect direct asupra joncțiunii neuromusculare
D. Este un analog GABA
E. Poate provoca hipertermie atunci când este retras.
Baclofenul este un analog al acidului gamma-aminobutiric (GABA) care este adesea folosit pentru
tratarea spasticității rezultate din boli sau leziuni ale măduvei spinării.
Inhiba transmiterea monosinaptica si polisinaptica la nivel spinal si de asemenea deprima sistemul
nervos central. Cu toate acestea, nu are un efect direct asupra joncțiunii neuromusculare.
Poate hiperpolariza celulele prin creșterea conductanței ionilor de potasiu și inhiba canalele ionice de
calciu în altele.
Este absorbit rapid din tractul gastrointestinal și aproximativ 80% este excretat nemodificat în urină,
ceea ce subliniază necesitatea reducerii dozei în disfuncția renală.
Baclofenul poate provoca mialgie, dar rabdomioliza poate fi cauzată de Clofibrat, Acid aminocaproic,
inhibitori de HMGCOA reductază și neuroleptice (nu Baclofen). Doza de Baclofen trebuie crescută lent
pentru a evita hipotonia musculară și sedarea. De asemenea, trebuie retras încet pentru a evita
exacerbarea spasticității și precipitarea disfuncției autonome, tulburări psihice, hipertermie și convulsii.
R: AFFAA
342. Antagoniştii necompetitivi includ următoarele?
A. Bupropion
B. Granisetron
C. Ketamina
D. Fenoxibenzamină
E. Prazosin
Antagoniştii necompetitivi nu se leagă de acelaşi receptor ca şi agoniştii, dar reduc efectul acestuia într-
un alt mod.
Creșterea concentrației de agonist nu va depăși efectul antagonist.
Un antagonist competitiv ireversibil este un antagonist al receptorilor care se disociază de receptori lent
sau deloc. Acest termen este adesea folosit în locul antagonistului necompetitiv.
Fenoxibenzamina este un antagonist necompetitiv la receptorii alfa prin formarea de legături covalente
(este mai activă la receptorii alfa-1 decât alfa-2).
Ketamina este un antagonist necompetitiv la receptorii NMDA.
Bupropionul este un inhibitor al captării dopaminei utilizat pentru renunțarea la fumat, care este un
inhibitor necompetitiv al receptorilor musculari nicotinici ai acetilcolii.
Granisetronul și Prazosinul sunt antagoniști competitivi la receptorii 5-HT3 și respectiv alfa-1.
R: AFAAF
343. Care dintre următoarele afirmații referitoare la mecanismele de acțiune a medicamentului este
corectă?
A. Aspirina este un inhibitor reversibil al ciclooxigenazei
B. Ecotiopat este un inhibitor ireversibil de acetilcolinesteraza
C. Flumazenil este un inhibitor reversibil al receptorului GABA B
D. Naltrexona este un antagonist ireversibil al receptorului OP1
E. Piridostigmina, un inhibitor ireversibil al acetilcolinesterazei
Ecotiofatul (fosfolina) este un agent parasimpatomimetic și un inhibitor ireversibil al acetilcolinesterazei
(AChE) care inhibă și butilcolina (colinesteraza plasmatică). Este utilizat ca antihipertensiv ocular în
tratamentul glaucomului cronic. Când se aplică local, constricția pupilelor sfincterului și a mușchilor
ciliari duce la mioză și blocarea reflexului de acomodare. Reduce presiunea intraoculară, dacă este
crescută, prin facilitarea scurgerii umorii apoase.
Efectele unei doze de Ecotiopat pot dura două săptămâni și au potențialul de a prelungi efectele
Suxametoniului.
Aspirina este un inhibitor ireversibil al ciclooxigenazei (COX). Acționează ca un agent de acetilare în care
o grupare acetil formează o legătură covalentă cu un reziduu de serină în situsul activ al enzimei COX.
Flumazenil este un agonist selectiv al receptorilor GABA A (nu GABAB) care inhibă reversibil efectele
benzodiazepeinelor.
Naltrexona și piridostigmina sunt reversibile.
R: FAFFF
344. Următoarele medicamente și antagoniștii receptorilor lor se potrivesc corect?
A. Diazepam și Flumazenil
B. Fludrocortizon și Hidrocortizon
C. Insulină și Epinefrină
D. Petidină și Naloxone
E. Warfarină și Vitamina K
Warfarina este antagonizată de vitamina K.
Naloxona este un antagonist opioid.
Flumazenilul antagonizează benzodiazepinele.
Fludrocortizonul (aldosteron sintetic) este antagonizat de Spironolactonă.
Insulina este antagonizată de glucagon.
R: AFFAF
345. Rata de absorbție din stomac este:
A. Întotdeauna crescuta cu Omeprazol
B. Mai mare pentru acizi slabi decât baze slabe cu un pka de 6
C. Crescut în prezența metoclopramidei
D. Mai puțin important decât absorbția din intestinul subțire pentru majoritatea
medicamentelor pe cale orala
E. Mai scăzut pentru fentanil decât cu diclofenac.
Fentanilul este o bază slabă cu un pKa de 8,4, deci este aproape în întregime ionizat în stomac.
Diclofenacul este un acid slab cu un pKa de 4 și va fi în mare parte neionizat în stomac. Prin urmare,
absorbția este mai mare pentru acizii slabi decât bazele slabe cu pKa de 6. Metoclopramida este un
agent prokinetic şi măreşte golirea gastrică. Prezența sa va reduce concentrația de medicamente și va
reduce rata de absorbție din stomac.
Absorbția acizilor slabi în stomac va fi încetinită de Omeprazol.
Intestinul subțire are o zonă de absorbție mult mai mare și reprezintă o proporție mai mare de absorbție
a medicamentelor.
R:FAFAA
346. Următoarele sunt bine absorbite din tractul gastrointestinal:
A. Loperamidă
B. Morfină
C. Neomicină
D. Paracetamol
E. Cromoglicat de sodiu
Loperamida este un derivat sintetic de piperidină utilizat pentru a trata diareea. Este un substrat pentru
transportorul de eflux al glicoproteinei P în peretele intestinal care provoacă antiperistaltism.
Biodisponibilitatea sa orală este de numai 0,3%.
Morfina este bine absorbită de tractul gastrointestinal (GI), dar are o biodisponibilitate orală relativ
scăzută, de 30-40%, din cauza metabolismului de primă trecere de către ficat.
Neomicina, aminoglicozidă, este slab absorbită de tractul gastro-intestinal, dar poate fi administrată pe
cale orală pentru a modifica flora intestinală la un pacient cu encefalopatie hepatică.
Absorbția paracetamolului este neglijabilă în stomac din cauza pH-ului scăzut (valoarea pKa este 9,5). În
mediul alcalin al intestinului subțire absorbția paracetamolului este foarte rapidă și completă.
Biodisponibilitatea orală se apropie de 100%.
Cromoglicatul de sodiu este un stabilizator al mastocitelor și este slab absorbit de tractul gastro-
intestinal având o biodisponibilitate de 1-2%.
R: FAFAF
347. Următoarele crește presiunea intraluminală gastrointestinală?
A. Epinefrină
B. Izofluran
C. Morfina
D. Neostigmină
E. Suxametoniu
Neostigmina este un inhibitor de acetilcolinesteraza utilizat pentru a crește concentrația de acetilcolină
la joncțiunea neuromusculară și promovează efectele muscarinice:
 Bradicardie
 Creșterea motilității gastrointestinale și a presiunii intraluminale
 Creșterea contractilității vezicii urinare
 Transpiraţie
 Mioză
 Spasm bronșic.
Suxametoniul este un relaxant muscular depolarizant care este compus structural din două molecule de
acetilcolină unite între ele și produce efecte muscarinice care au ca rezultat creșterea motilității
gastrointestinale și creșterea presiunii intraluminale.
Morfina crește tonusul și scade motilitatea în multe părți ale tractului gastrointestinal.
Izofluranul, ca toți agenții anestezici volatili, relaxează mușchiul neted și potențează efectul relaxanților
musculari nedepolarizanți, dar nu are efect asupra tractului gastrointestinal.
Epinefrina nu crește presiunea intraluminală.
R: FFAAA
348. Următoarele medicamente cresc rata de golire gastrică?
A. Cisaprida
B. Dopexamină
C. Eritromicină
D. Loperamidă
E. Vancomicina
Medicamentele prokinetice cresc rata de golire gastrica si motilitatea intestinala. Metoclopramida,
Cisaprida și Eritromicina au fost toate utilizate cu succes în acest rol.
Loperamida este un agonist opioid care reduce motilitatea intestinală. Dopexamina creste perfuzia
splanhnica, dar nu are proprietăţi pro-cinetice. În mod similar, Vancomicina nu are niciun efect
terapeutic asupra motilității intestinale.
R:AFAFF
349. Este golirea gastrică întârziată ca urmare a administrarii urmatoarelor?
A. Alcool
 B. Anticolinergice
C. Dopamina
D. Opioide
E. Sarcina timpurie
Rata de golire gastrica este importanta din cauza riscului de regurgitare si aspiratie.
Golirea gastrică nu este întârziată pe tot parcursul sarcinii, dar este de obicei intarziata la un moment
dat în timpul celui de-al treilea trimestru (mai mult cu gemeni și poate apărea mai devreme) și în special
în timpul travaliului. Refluxul conținutului gastric și dispepsia cresc, de asemenea, pe măsură ce sarcina
progresează.
Dopamina inhibă motilitatea intestinului superior prin două mecanisme, acționând ca un agonist al
receptorului DA1 și neuronii postganglionari care inhibă eliberarea de acetilcolină. Dopamina stimulează
motilitatea colonului acționând ca un agonist al receptorului DA2 asupra nervilor simpatici presinaptici
postganglionari, inhibând eliberarea noradrenalinei.
Deci, a spune că golirea gastrică este întârziată pe parcursul sarcinii în ansamblu este fals. De asemenea,
golirea gastrică este încetinită sau întârziată de durere, frică și anxietate. Medicamentele prokinetice,
cum ar fi metoclopramida, eritromicina și cisaprida, promovează golirea gastrica.
R: AAAAF
350. Decizi să proiectezi un studiu care să analizeze ratele normale de golire gastrică la voluntari
sănătoși. Planul este de a administra un medicament pe cale orală și de a măsura concentrația
plasmatică la intervale de timp fixe. Care dintre următoarele ar fi drogul de alegere de folosit?
A. Aspirină
B. Eritromicina
C. Paracetamol
D. Propranolol
E. Vancomicina
Absorbția paracetamolului de către stomac este neglijabilă în stomac din cauza pH-ului scăzut (valoarea
pKa este de 9,5). În mediul alcalin al intestinului subțire absorbția paracetamolului este foarte rapidă și
completă. Biodisponibilitatea orală se apropie de 100%. Din acest motiv, măsurarea nivelurilor de
paracetamol în plasmă după o doză orală de paracetamol a fost folosită ca marker surogat al golirii
gastrice. Efectele medicamentelor asupra golirii gastrice au fost studiate folosind această tehnică.
Paracetamolul este ideal deoarece la dozele utilizate clinic, deoarece există foarte puține efecte
secundare.
Standardul de aur pentru măsurarea golirii gastrice este imagistica scintigrafică.
Aspirina (acid acetilsalicilic), deși este absorbită în mare parte în intestinul subțire, o parte poate fi
absorbita în stomac. Biodisponibilitatea orală este între 70 și 100% și, prin urmare, nu este la fel de
fiabilă ca paracetamolul.
Propranololul este foarte lipofil și aproape complet absorbit după administrarea orală. Cu toate acestea,
suferă un metabolism ridicat de primă trecere de către ficat și, în medie, doar aproximativ 25% din
propranolol ajunge în circulația sistemică. Nu este cel mai bine folosit ca marker al golirii gastrice.
Gentamicina și Vancomicina au o biodisponibilitate orală slabă. Vancomicina orală este utilizată numai
pentru tratamentul colitei pseudomembranoase induse de antibiotice.
Eritromicina este un agent prokinetic considerat a fi un agonist al receptorilor de motilină.
R: FFAFF
351. Paracetamolul intravenos:
 A. Este formulat intr-un flacon de 50 mL pentru pacientii cu o greutate mai mica de 33 kg
B. Este formulat in Marea Britanie intr-o concentratie de 1 mg/mL
C. Este mai sigur in caz de supradozaj accidental decat paracetamolul oral
D. Ar trebui sa fie administrat intr-un interval de timp de 15 minute sau mai mult
E. Ar trebui limitat la perfuzia zilnica de maximum 3 g la pacientii cu malnutritie cronica
Paracetamolul trebuie administrat intravenos prin perfuzie de cel putin 15 minute, iar doza maxima de 4
g pentru adulti trebuie redusa la pacientii cu alcoolism cronic, insuficienta hepatocelulara si malnutritie.
Este formulat intr-o concentratie de 10 mg/mL si flacoanele mai mici de 50 mL sunt recomandate
pacientilor <33 kg pentru a reduce riscul de supradozaj accidental. Paracetamolul intravenos are un
potential toxic in caz de supradozaj, deoarece nomogramele standard ale tratamentului oral nu pot fi
aplicate cu precizie.
Doza corecta la sugari <10kg este de 7,5 mg/kg cu o doza zilnica maxima de 25 mg/kg. La copii > 10 kg si
< 33kg, doza IV este de 15 mg/kg cu o doza zilnica maxima de 60 mg/kg.
R: AFFAA
352. O femeie de 74 de ani este internată la Urgențe cu fractură de col de femur. Se știe că este o
alcoolică cronică. Ea cântărește 49 kg. În urma unui bloc de fascia iliacă vi se cere să prescrieți un
regim de paracetamol intravenos. Care dintre următoarele regimuri este cel mai potrivit pentru
acest pacient?
A. 7,5 mg/kg cu o doză zilnică maximă de 30 mg/kg
B. 15 mg/kg cu o doză zilnică maximă de 60 mg/kg (nu depășește 2 g)
C. 15 mg/kg cu o doză zilnică maximă de 60 mg/kg (nu depășește 3 g)
D. 1 g cu o doză zilnică maximă care nu depășește 3 g
E. 1 g cu o doză zilnică maximă care nu depășește 4 g
Paracetamolul intravenos (PerfalganⓇ) este formulat ca o soluție de 10 mg/ml și produs de Bristol-
Myers Squib Pharmaceuticals Limited.
Există riscul supradozajului accidental de paracetamol dacă nu este prescris cu atenție, în funcție de
vârsta, greutatea și comoritățile pacientului. Limita superioară de siguranță pentru fiecare doză unică și
în fiecare perioadă de 24 de ore nu trebuie depășită.
Greutatea pacientului Doza pe administrare Doza zilnică maximă
≤10 kg 7,5 mg/kg 30 mg/kg
>10 kg până la <33 kg 15 mg/kg 60 mg/kg (nu depășește 2 g)
>33 kg până la <50 kg 15 mg/kg 60 mg/kg(nu peste 3 g)
>50 kg cu factori de risc
suplimentari pentru 1g 3g
hepatotoxicitate
>50 kg fără factori de risc
suplimentari pentru 1g 4g
hepatotoxicitate
La adulții cu insuficiență hepatocelulară, alcoolism cronic, malnutriție cronică (rezerve scăzute de
glutation hepatic) sau deshidratare, doza zilnică maximă nu trebuie să depășească 3 g.
R:FFAFF
353. (A)În intoxicația cu Paracetamol, sunt adevărate următoarele referitoare la N-acetil cisteină?
A. Are proprietăți antioxidante
B. Îmbunătățește microcirculația
 C. Dacă este începuta administrarea în decurs de 8 ore de la ingestie, hepatotoxicitatea este
extrem de puțin probabilă
D. Reacțiile anafilactoide pot apărea la până la 15% dintre pacienți
E. Ar trebui reținut doar până când se cunosc nivelurile plasmatice de paracetamol
Pentru o supradoză acută unică cunoscută de Paracetamol, în mod ideal, nivelurile serice de
Paracetamol ar trebui verificate la patru ore după ingerare. Atunci când un pacient se prezintă în
termen de patru ore de la ingestie, nivelurile serice trebuie măsurate la punctul de patru ore.
Aceste măsurători trebuie reprezentate grafic pe o nomogramă standard (timpul de la ingestie versus
nivelurile de Paracetamol). Dacă parcela cade pe sau deasupra liniei de tratament, pacientul trebuie
tratat cu acetilcisteină (AC). Dacă nivelul grafic scade sub linia de tratament, nu există riscul de afectare
a ficatului și nu este necesară acetilcisteina. Acești pacienți au nevoie doar de îngrijiri de susținere.
Pacienților care se prezintă între 4 și 8 ore după ingestie trebuie să li se măsoare nivelurile de
Paracetamol, iar acetilcisteina trebuie începută dacă nivelul este pe sau deasupra liniei de tratament.
Dacă începe în decurs de 8 ore de la ingestie, hepatotoxicitatea este extrem de puțin probabilă. De
asemenea, Acetilcisteina trebuie începută imediat sau empiric atunci când:
 8 ore sau mai mult după ingestie
 nivelul seric de Paracetamol nu este disponibil în intervalul de timp de 8 ore
 in caz de orice incertitudine cu privire la momentul supradozajului, sau
 pacienți inconștienți cu o supradoză suspectată de Paracetamol.
Ar trebui administrat cât mai curând posibil, indiferent de rezultatele sanguine și de concentrațiile de
Paracetamol, deoarece tratamentul precoce are un impact mare asupra rezultatului.
Perfuzia cu N-acetilcisteina ar trebui continuată până la INR-ul se îmbunătățește la mai puțin de 2,0.
S-a demonstrat că imbunatateste microcirculația.
Sulfatarea netoxică a Paracetamolului este crescută de N-acetilcisteina și are proprietăți antioxidante
suplimentare.
Reacțiile anafilactoide pot apărea la 15% dintre pacienți.
R: AAAAF
354. Un bărbat de 34 de ani este internat în secția de internare medicală în urma ingerării a 12 g de
paracetamol. Are caracteristicile clinice și biochimice ale necrozei hepatocelulare. Care dintre
următoarele este cel mai important motiv pentru care paracetamolul provoacă toxicitate?
A. Glutationul se epuizează rapid
B. Are un volum redus de distribuție
C. Paracetamolul are o biodisponibilitate ridicată
D. Paracetamolul este ușor absorbit din intestine
E. Conjugarea paracetamolului este un proces rapid saturabil
Paracetamolul este metabolizat de către ficat prin metabolismul de fază I și II.
Faza 1:
Citocromul P450 (CYP1A2, CYP2E2, CYP3A4 și CYP2D6) și prostaglandin sintetaza la N-acetil-p-
benzochinonimină (NAPQI) și N-acetilbenzo-semichinonimină. NAPQI este un metabolit toxic și se poate
lega de grupările sulfidril ale proteinelor celulare din hepatocite. Aceasta, la rândul său, poate duce la
necroză centrilobulară.
La doze mici de Paracetamol, glutationul și glutation transferazele împiedică legarea NAPQI de
hepatocite prin legarea preferențială de acești metaboliți toxici. Apoi este excretat în urină sub formă de
conjugați de cisteină și acid mercapturic. La doze mai mari de paracetamol, epuizarea glutationului are
ca rezultat niveluri ridicate de NAPQI cu potențial de afectare hepatocelulară. Dacă organismul ar avea
suficiente rezerve de glutation, hepatotoxicitatea nu ar fi o problemă.
N-acetilcisteina este medicamentul de elecție pentru gestionarea supradozajului cu Paracetamol și este
un precursor pentru sinteza glutationului.
Faza II:
Principala metodă de metabolizare și excreție este conjugarea cu acid glucuronic la paracetamol
glucuronid, reprezentând 60% din metaboliții eliminați pe cale renală. Alți metaboliți excretați pe cale
renală includ sulfatul de paracetamol (35%), paracetamolul nemodificat (<5%) și acidul mercapturic
(3%). Căile de conjugare au capacitatea limitată. Calea de conjugare a sulfatului este mai limitată de
capacitate decât calea de glucuronidare.
Absorbția paracetamolului este neglijabilă în stomac din cauza pH-ului scăzut (valoarea pKa este 9,5). În
mediul alcalin al intestinului subțire absorbția paracetamolului este foarte rapidă și completă.
Biodisponibilitatea orală este mare și se apropie de 100%. Din acest motiv, măsurarea nivelurilor de
paracetamol în plasmă după o doză orală de paracetamol a fost folosită ca marker surogat al golirii
gastrice. Concentrațiile plasmatice maxime sunt atinse la 30-60 de minute, având un volum de
distribuție relativ mare la 0,95 L/kg. Legarea sa de proteinele plasmatice este de 10%-25%.
R: AFFFF
355. (A)În urma unei supradoze severe de Paracetamol, sunt adevărate sau false următoarele
afirmații?
A. Anemia hemolitică acută este o complicație recunoscută
B. Poate apărea hipotermia
C. Metaboliții paracetamolului sunt eliminați de glutamina
D. Caracteristicile clinice inițiale oferă un ghid de încredere pentru severitatea intoxicatiei
E. Tratamentul se bazeaza pe administrarea de N-acetilcisteina
Hepatotoxicitatea Paracetamolului se datorează combinației metaboliților oxidativi toxici cu grupările
sulfidril ale proteinelor hepatocitelor, determinând necroză centrilobulară. Metaboliții sunt de obicei
eliminați de glutation (nu de glutamină), dar într-o supradoză severă acest mecanism de captare este
depășit rapid.
Tratamentul se bazează pe N-acetilcisteină, care oferă grupări sulfidril suplimentare pentru a elimina
metaboliții toxici.
Caracteristicile clinice inițiale ale supradozajului nu oferă un ghid de încredere pentru severitatea
otrăvirii, cu complicații mai grave dezvoltându-se după 36 de ore. Acestea includ:
 Anemia hemolitică acută
 Hipotermie
 Hipoglicemie
 Acidoza metabolica
 Delirium
 Insuficienţă hepatică acută (AHF).
Timpul de protrombină este cel mai sensibil indicator al AHF iminentă (nu albumina).
A nu se confunda cu criteriile Child care sunt folosite pentru a calcula sau evalua riscul operator la
pacientii cu hipertensiune portala (pe masura ce albumina serica scade, astfel scorul si deci riscul a
crescut).
R: AAFFA
356. Este adevărat sau fals că următoarele inhibă ciclo-oxigenaza?
A. Aspirină
B. Clopidogrel
C. Domperidona
D. Losartan
E. Rofecoxib
Aspirina, ca majoritatea AINS, acționează prin inhibarea ciclo-oxigenazei.
Rofecoxib este un inhibitor selectiv de COX-II și este utilizat în mod specific deoarece nu este asociat cu
inhibarea COX-I responsabilă de producerea de protecție a mucoasei stomacului.
Clopidogrelul este un antagonist al receptorului ADP și responsabil de inhibarea agregării plachetare prin
această cale.
Losartanul este un antagonist al angiotensinei.
Domperidona este un antagonist al dopaminei.
R: AFFFA
357. Care din urmatoarele numere inhiba enzima ciclooxigenaza?
A. Misoprostol
B. Diclofenac
C. Fenilbutazona
D. Paracetamol
E. Aspirina
Ciclo-oxigenaza catalizeaza formarea endoperoxidazelor din acidul arahidonic. Endoperoxidazele sunt
apoi transformate in prostaglandine, tromboxan si prostacicline.
Modul de actiune al paracetamolului este inca neclar, dar este general acceptat ca inhiba COX-1 si COX-2
prin metabolism prin functia de peroxidaza a acestor isoenzime.
Datele din studiile comparative cu AINS in special la inhibitorii COX-2 cu privire la o crestere a deceselor
cardiovasculare(infarct miocardic) au implicat Diclofenacul, Ibuprofenul si Naproxenul.
Aspirina in doze mici (75 mg) acetileaza ireversibil ciclo-oxigenaza 1, inhiba generarea plachetara de
tromboxan A2, ducand la reducerea adezivitatii trombocitelor. Dozele intermediare (650 mg pana la 4g
pe zi) inhiba COX-1 si COX-2, blocand productia de prostaglandine, rezultand efecte analgezice si
antipiretice.
Misoprostolul este un analog sintetic al prostaglandinei si nu inhiba ciclo-oxigenaza.
Fenilbutazona se leaga si inactiveaza prostaglandin H sintaza si prostaglandin sintaza prin deactivarea
mediata de peroxid(H2O2).
R: FAFAA
358. Aspirina potențează acțiunea următoarelor?
A. Clorpropamidă
B. Diazepam
C. Sulfonamide
D. Tetracicline
 E. Warfarină
Warfarina și sulfonamidele se leagă foarte mult de proteinele plasmatice, iar Aspirina le înlocuiește ceea
ce mărește proporția lor nelegată și le potențează efectul.
Asprin poate provoca hipoglicemie prin potențarea efectului Clorpropamidei.
Diazepamul și tetraciclinele nu sunt afectate de Aspirina.
R: AFAFA
359. (A)Următoarele afirmații sunt adevărate despre Aspirina?
A. Crește producția de dioxid de carbon și provoacă o alcaloză respiratorie
B. Crește consumul de oxigen
C. Inhibă formarea prostaglandinelor
D. Este un inhibitor reversibil al ciclooxigenazei-1
E. Scade temperatura corpului sub 37°C.
Aspirina crește consumul de O2 și producția de CO2 și poate provoca, în mod paradoxal, o alcaloză
respiratorie la adulți datorită efectului direct al concentrațiilor mari de salicilați asupra centrului
respirator.
Este un inhibitor ireversibil, neselectiv al ciclooxigenazei, care determină o reducere a formării de
prostaglandine.
Aspirina are proprietăți antipiretice, dar este puțin probabil să reducă temperatura corpului sub 37°C.
R: AAAFF
360. În urma unei supradoze de Aspirină, sunt adevărate următoarele afirmații?
A. O acidoză metabolică se dezvoltă mai frecvent și mai rapid la copii
B. Metabolismul grăsimilor este crescut
C. În stadiile incipiente, hiperkaliemia este frecventă
D. Inițial se vede o alcaloză respiratorie
E. pH-ul urinar este inițial acid
Aspirina (salicilații) stimulează direct centrul respirator provocând o alcaloză respiratorie inițială.
Excreția de bicarbonat, potasiu și apă este crescută, ceea ce are ca rezultat hipokaliemie (nu
hiperkaliemie), deshidratare și eventual o acidoză metabolică.
Acidoza metabolică apare mai târziu și se datorează decuplării fosforilării oxidative, metabolismului
crescut al grăsimilor și inhibării ciclului acidului tricarboxilic.
Acidoza metabolică tinde să apară mai rapid și mai frecvent la copiii sub 12 ani.
pH-ul urinar în supradozajul cu aspirină creste, iar urina este initial alcalină și apoi devine acidă.
R: AAFAF
361. Intoxicatia cu Aspirina este caracterizata prin:
A. acidoaza respiratorie
B. hiperkalemie
C. hiperventilatie
D. hipotermie
E. tinitus
Intoxicatia cu Aspirina apare cand concentratile plasmatice sunt mai mari de 750mg/L.
Prezinta:
 tinitus
 surditate
  febra
 hipoglicemie
 hematemeza
 hiperventilatie
 hipopotasemie
O supradoza de Aspirina produce alcaloza respiratorie datorita efectului stimulator direct asupra
centrului respirator.Pentru a compensa acest efect se pierde bicarbonat prin urina alaturi de pierderea
de sodiu, potasiu si apa.
Aspirina si AINS pot cauza hiperpotasemie prin inducerea statusului hiporenin hipoaldosteronemic
caracterizat prin inhibitia sintezei de prostaglandine, dar nu este specific, mai ales daca pacientul este
euvolemic si are functie renala normala.
R: FFAFA
362. Caracteristicile intoxicației acute cu Aspirină includ:
A. Surditatea
B. Alcaloză respiratorie
C. Hipoventilație
D. Insuficiență renală
E. Vărsături
Caracteristicile intoxicației acute cu Aspirină includ:
 Hiperventilația
 Greață și vărsături
 Hipoglicemie (în special la copii), a fost de asemenea raportată hiperglicemie
 Insuficiență renală acută (rar)
 Rabdomioliză
 Perforarea GI
 Hipotensiune
 Tinitus și
 Pierderea auzului.
R: AAFAA
363. Sunt următoarele ototoxice?
A. Aciclovir
B. Clopidogrel
C. Furosemid
D. Gentamicină
E. Minociclina
Gentamicina, ca și alte aminoglicozide, este ototoxică, afectând sistemele cohlear și vestibular, în timp
ce Vancomicina afectează mai ales aparatul cohlear.
Furosemidul, ca și alte diuretice de ansă, poate provoca rareori leziuni vestibulare. Minociclina poate
provoca, de asemenea, rareori leziuni vestibulare.
Clopidogrelul, spre deosebire de salicilați, nu este ototoxic și nici aciclovirul nu este ototoxic.
R: FFAAA
364. Este adevărat sau fals că următoarele sunt antidoturi adecvate în gestionarea supradozajului
sau a intoxicației cu medicamente?
 A. Carbonat de calciu pentru otrăvirea cu fier
B. Etanol pentru otrăvirea cu metanol
C. Flumazenil pentru o supradoză de opiacee
D. Glucagon pentru o supradoză de beta-blocante
E. N-acetilcisteină pentru o supradoză de paracetamol
În gestionarea supradozajului și a otrăvirii, există antidoturi specifice pentru anumite medicamente:
 N-acetilcisteina poate fi indicată în cazul supradozajului cu paracetamol Glucagonul este
administrat în caz de supradozaj cu beta-blocante
 Etanolul este administrat pentru otrăvirea cu metanol
 Antidotul pentru otrăvirea cu fier este Deferoxamina care chelează fierul
 Flumazenilul este antidotul pentru toxicitatea benzodiazepinelor
 Naloxona este antidotul pentru toxicitatea opiaceelor.
R: FAFAA
365. Este adevărat sau fals că galactorea poate fi cauzată de următoarele?
A. Bromocriptina
B. Cimetidină
C. Haloperidol
D. Opioide
E. Spironolactonă
Haloperiodol, Cimetidina pot provoca galactoree.
În general, opioidele au efecte dependente de doză asupra funcției hipotalamice, crescând în mod acut
prolactina, hormonul de creștere, hormonul de stimulare a tiroidei și hormonul adrenocorticotrofic și
inhibă hormonul eliberator de gonadotrofine în mod acut și cronic.
Bromocriptina și Quinagolida sunt agonişti centrali ai receptorilor dopaminergici care, de asemenea,
suprimă eliberarea de prolactină. Sunt utilizate în suprimarea lactației.
Se știe că Spironolactona provoacă ginecomastie la barbati si galactoree la femei.
R: FAAAA
366. Este adevărat că ginecomastia poate fi cauzată de următoarele?
A. Steroizi anabolizanți
B. Cimetidină
C. Digoxină
D. Spironolactonă
E. Tetraciclină
Există mai multe clase de medicamente asociate cu ginecomastie. Estrogenii sau medicamente cu
activitate asemănătoare estrogenilor:
 Digoxină
 Dietilstilbestrol
 Fitoestrogeni
 alimente contaminate cu estrogeni și
 produse cosmetice care conțin estrogeni.
Medicamente care îmbunătățesc sinteza estrogenului:
 gonadotropine
 Clomifen
  Fenitoină și
 testosteron exogen.
Medicamente care inhibă sinteza sau acțiunea testosteronului:
 Ketoconazol
 Metronidazol
 agenţi de alchilare
 Cisplatină
 Spironolactonă
 Cimetidină
 Flutamidă
 Finasteridă și
 Etomidat.
Medicamente care acționează prin mecanisme necunoscute:
 Hidrazida acidului isonicotinic
 metildopa
 Busulfan
 antidepresive triciclice
 Diazepam
 Penicilamină
 Omeprazol
 Fenotiazine
 Blocante ale canalelor de calciu
 Inhibitori ECA
 Alcool
 Marijuana și
 Heroină.
R: AAAAF
367. Este adevărat că următoarele medicamente necesită ajustarea dozei în insuficiența renală?
A. Aciclovir
B. Carbamazepină
C. Digoxină
D. Eritromicină
E. Vancomicina
Aciclovirul poate provoca nefrotoxicitate prin cristalurie intratubulară de aciclovir și doza trebuie redusă
în insuficiența renală.
Carbamazepina se leagă de proteine în proporție de aproximativ 80% și este metabolizată în ficat, dar
este excretată pe cale renală. Insuficiența renală are un efect redus asupra dozei, așa că nu este
necesară ajustarea dozei, dar producătorul recomandă prudență.
Atat Digoxina, cat și Vancomicina necesită ajustarea dozei la pacienții cu insuficiență renală.
În insuficiență renală severă, doza de Eritromicină trebuie limitată la 1,5 g pe zi din cauza riscului de
ototoxicitate.
R: AFAAA
 368. Medicamentele care pot fi administrate ca doză inițială normală în insuficiență renală severă
(eGFR <20 ml/minut) includ următoarele?
A. Co-amoxiclav
B. Digoxină
C. Vecuronium
D. Sulfat de magneziu
E. Gentamicină
Co-amoxiclavul poate provoca cristalurie la doze mari (în special doze intravenoase). eGFR 10-30
ml/minut 1,2 g inițial, apoi 600 mg la fiecare 24 de ore.
Doza de digoxină trebuie redusă și nivelurile serice sa fie monitorizate. Clearance-ul său este aproape în
întregime dependent de filtrarea glomerulara si secreţia tubulara. Digoxina are un index terapeutic
îngust si la pacientii cu insuficienta renala au volumul aparent de distribuţie redus cu 30%.
Vecuroniul este metabolizat în principal în ficat și excretat în bilă, deși o cantitate semnificativă de
excreție este pe cale renală (40-50%). În ciuda acestui fapt, doza inițială de Vecuronium nu trebuie
redus. Deși, atunci când este administrat în doze multiple, se poate acumula, în special în cadrul Terapiei
Intensive.
Excreția aminoglicozidelor se face în principal pe cale renală, iar acumularea are loc în insuficiența
renală. Ototoxicitatea și nefrotoxicitatea apar frecvent la pacienții cu insuficiență renală. Dacă există
afectare a funcției renale, nivelurile plasmatice trebuie măsurate și următoarele doze și intervale de
timp se bazează pe rezultat.
Magneziul este acum utilizat într-un număr de domenii clinice. Rinichiul are un rol cheie în homeostazia
magneziului prin excretarea ionului.
R: AFAFA
369. Complicațiile frecvente ale intoxicatiilor includ care dintre următoarele?
A. Hipoglicemie cu otrăvire cu etanol
B. Hipokaliemie cu intoxicație cu Digoxină
C. Gaura anionica crescut in intoxicatia cu Aspirină
D. Acidoză metabolică asociată cu otrăvirea cu cianuri
E. Alcaloză metabolică cu intoxicatia cu Teofilină
Hipoglicemia apare de obicei în cazul intoxicației cu etanol.
Digoxina poate provoca hiperkaliemie datorită inhibării pompei de potasiu (nu hipopotasemie).
O gaura anionica crescuta are loc in intoxicatia cu Aspirina.
Este asociată o acidoză metabolică in intoxicația cu cianură.
Teofilina provoacă hiperventilație și astfel o alcaloză respiratorie este frecventă (nu metabolică).
R: AFAAF
370. Este nefrotoxicitatea asociată cu următoarele?
A. Acetazolamidă
B. Ampicilină
C. Gentamicină
D. Polimixina B
E. Rifampicina
Nefrotoxicitatea este asociată de obicei cu multe antibiotice:
 Tetracicline
  Cefalosporine și
 Gentamicină.
De asemenea, a fost descris în asociere cu
 Peniciline (de origine imună)
 Acetazolamidă (inhibitor al anhidrazei carbonice) şi
 Rifampicina.
R: AAAAA
371. Care dintre următoarele soluții conține cel mai mult sodiu?
A. 500 ml ser fiziologic 5% N
B. 1000 ml ser fiziologic 3% N
C. 3500 ml ser fiziologic 0,9% N
D. 4000 ml Hartmann's
E. 6000 ml 0,45% N salin cu 5% glucoză
Fluid Concentratia de sodiu
Solutie salina 3% N 513 mmol/L
Solutie salina 5% N 856 mmol/L
Solutie salina 0,9% N 154 mmol/L
Solutie Hartmann 131 mmol/L
Solutie salina 0,45% N cu 5% glucoza 77 mmol/L
Prin urmare:
 500 solutie salina 5% N conțin 428 mmol de sodiu
 1000 mL solutie salina 3% N conține 513 mmol de sodiu
 3500 ml ser fiziologic 0,9% N conțin 539 mmol de sodiu
 4000 mL Hartmann's contine 524 mmol de sodiu
 6000 mL solutie salina 0,45% N cu glucoză 5% conţin 462 mmol de sodiu.
Indicațiile pentru utilizarea soluției saline hipertonice includ:
 Agent osmoterapeutic pentru tratamentul edemului cerebral și al presiunii intracraniene
crescute
 Tratamentul convulsiilor hiponatremice simptomatice
 Resuscitare de volum mic pentru șoc (în special asociată cu leziuni traumatice ale capului) și
 Agent renoprotector (de exemplu prevenirea nefropatiei post-contrast și a nefropatiei citotoxice
și a leziunii renale acute induse de rabdomioliză).
R:FFAFF
372. Administrarea unui volum mare de ser fiziologic 0,9% N. în timpul resuscitării este cel mai
probabil să producă:
A. Acidoza metabolica hipercloremica
B. Acidoză metabolică hipocloremică
C. Alcaloză metabolică hipercloremică
D. Alcaloză metabolică hipocloremică
E. Nicio schimbare în starea acido-bazică
Soluția salină 0,9% N și soluția Hartmann sunt cristaloizi care sunt recomandați pentru resuscitarea cu
fluide. Spre deosebire de soluția lui Hartmann, soluția salină 0,9% N nu este o soluție fiziologică. Nu este
fiziologic din mai multe motive:
  Concentrația de clorură a soluției este mare (154 mmol/L) în comparație cu intervalul normal de
98-102 mmol/L
 Îi lipsesc o serie de componente cheie, inclusiv calciu, magneziu, glucoză și potasiu
 Ii lipseste bicarbonatul sau bicarbonatul tampon precursor necesar pentru menținere pH-ului
plasmatic în limite normale.
La un pH fiziologic există o diferență în activitatea (concentrația) așa-numiților ioni puternici, aceștia
sunt încărcați pozitiv și negativ. Acest dezechilibru este folosit pentru a explica anomaliile echilibrului
acido-bazic. O diferență a ionilor puternici (SID) normală este de ordinul a 40.
SID = ([Na+] + [K+] + [Ca2+] + [Mg2+]) - ([CI-] + [lactat] + [SO42-])
Pentru a menține neutralitatea electrică, acest dezechilibru este compensat cu anionii mai slabi (HCO3-,
albumină și PO43-).
Resuscitarea agresiva a volumului cu soluție salină normală 0,9% are ca rezultat
administrarea/acumularea excesivă de clorură și afectează reabsorbția renală a bicarbonatului. SID a
soluției saline normale 0,9% este 0 (Na+ = 154 mmol/L și Cl = 154 mmol/L = 154-154 = 0). Prin urmare,
administrarea agresivă a soluției saline normale 0,9% va scădea SID plasmatic provocând o acidoză.
Alte cauze ale unei acidoze hipercloremice includ:
 Pierderi gastrointestinale de bicarbonat (diaree, fistulă pancreatică)
 Cauze renale (acidoză tubulara renala proximala cu insuficiența reabsorbției de bicarbonat)
 TPN
 Cetoacidoza diabetica
 Supradozaj de clorură de amoniu și acid clorhidric
R: AFFFF
373. Sunt adevărate următoarele afirmații referitoare la fluidele intravenoase?
A. Soluția salină 0,9% are un pH similar cu cel al plasmei
B. Coloizii, în general, au concentrații de sodiu mai mici decât 0,9% soluție salină
C. Soluția Hartmann are o concentrație de clorură mai mare decât soluția salină de 0,9%
D. Soluțiile de hidroxietil amidon nu interferează cu potrivirea sângelui
E. Pruritul este asociat cu utilizarea soluțiilor de hidroxietil amidon
Soluția Hartmann conține:
 131 mmol/L de ioni de sodiu
 111 mmol/L de ioni de clorură
 2 mmol/L de ioni de calciu
 5 mmol/L de ioni de potasiu și
 29 mmol/L de ioni de lactat.
Prin urmare, are o concentrație de clorură mai mică decât soluția salină de 0,9% (154 mmol pe litru de
ioni de sodiu și clorură).
Soluția salină 0,9% are un pH de 5,5, în timp ce pH-ul plasmatic este de aproximativ 7,4.
Soluțiile de hidroxietil amidon nu interferează cu cross-matching-ul sângelui, spre deosebire de dextrani,
deși poate apărea formarea de rulouri (??de hematii probabil??).
Coloizii artificiali sunt suspensii de molecule mari în soluție salină de 0,9% și astfel conțin 154 mmol/L de
sodiu.
Amidonurile hidroxietil sunt îndepărtate din circulație de sistemul reticuloendotelial și se depun în piele.
Prin urmare, pruritul este o consecință relativ comună și semnificativă a administrării excesiv de
entuziaste de amidon.
R:FFFFA
374. Următoarele sunt adevărate pentru soluțiile de hidroxietil amidon (de exemplu, pentaamidon)?
A. Sunt preluate în sistemul reticuloendotelial
B. Măresc volumul de plasmă mai mult decât volumul perfuzat
C. Au o greutate moleculară medie similară cu albuminei
D. Nu au niciun efect asupra timpului de protrombină
E. Se supun eliminării renale
Soluțiile de hidroxietil amidon, de exemplu, hetaamidon și pentaamidon, sunt derivate din amilopectină
și au o greutate moleculară medie mult mai mare decât albumina (69.000).
Sunt hidrolizate de amilază şi eliminate de rinichi.
Ele sunt preluate în sistemul reticuloendotelial și pot extinde volumul plasmatic mai mult decât volumul
perfuzat.
Ele interferează cu funcția trombocitelor și pot determina prelungirea APTT, PT și a timpului de
sângerare.
R: AAFFA
375. În ceea ce privește echilibrul fluidelor, care dintre următoarele afirmații sunt adevărate?
A. Soluția de clorură de sodiu 0,9% nu conține apă liberă și este astfel limitată la
compartimentul extracelular
B. După administrarea intravenoasă a cristaloizilor, distribuția acestor fluide în organism
depinde de activitatea sa osmotică
C. La pacienții cu scurgeri capilare patologice, presiunea oncotică devine din ce în ce mai
importantă în determinarea fluxurilor de fluide
D. Volumul lichidului intracelular este insensibil la modificările concentrației de sodiu din
lichidul extracelular
E. Endoteliul microvascular care separă lichidul interstițial de compartimentul intravascular
este liber permeabil la apă
Presiunea oncotică devine o problemă distinctă atunci când se produce scurgerile capilare ca în edemul
dependent sau ascită.
Concentrația de sodiu intracelular este extrem de sensibilă la sodiul extracelular, cu osmoză rezultând
deplasări ale apei între compartimente.
Endoteliul microvascular nu este liber permeabil la apă și se bazează pe o serie de procese, inclusiv
osmoza.
R: FAFFF
376. Este adevărat sau fals că pH-ul aproximativ al fluidelor intravenoase este după cum urmează?
A. Clorură de sodiu 0,9% - 5,5
B. Glucoză 5% - 6,8
C. Soluția salină hipertonică 3% - 7,4
D. Gelofusine - 7,4
E. Soluția lui Hartmann - 6,5.
Valorile pH-ului fluidelor intravenoase pot varia ușor între diferiți producători, dar valorile pH
aproximative (+/- 0,3) sunt următoarele:
  Clorura de sodiu 0,9% - 5,5
 Hartmann - 6,5
 Glucoza 5% - 4,15
 Gelofusine - 7,4
 Ser fiziologic hiperton 3%- 5,0
R: AFFAA
377. Următoarele afirmații sunt adevărate pentru soluția lui Hartmann?
A. Conține bicarbonat
B. Conține calciu
C. Conține 154 mmol/l atât sodiu, cât și clorură
D. Are o osmolalitate mai mare decât 0,45% clorură de sodiu
E. Are o osmolalitate de 300 mosmol pe kg
O pungă cu soluție Hartmann (compus lactat de sodiu) conține:
 Sodiu 131 mmol/l
 Clorura 111 mmol/l
 Potasiu 5 mmol/l
 Calciu 2 mmol/l
 Lactat 29 mmol/l.
Lactatul este ulterior metabolizat în bicarbonat, care altfel ar fi format un precipitat de carbonat de
calciu cu ionii de calciu din pungă. Osmolalitatea lui Hartmann este de 278 mosmol/kg, care este mai
mare decât 154 mosmol/kg într-un litru de solutie salina 0,45%.
R:FAFAF
378. În ceea ce privește proprietățile coligative ale soluțiilor, sunt adevărate sau false următoarele
afirmații?
A. O moleculă de NaCI are aceeași osmolalitate ca o moleculă de albumină
B. O soluție injectată cu osmolalitate > 600 provoacă crearea de globule roșii
C. Scăderea punctului de îngheț este utilizată pentru a măsura osmolalitatea serică
D. Secreția minimă până la maximă de ADH necesită o modificare de 10 milimol a
osmolalității
E. Renina controlează direct osmolalitatea serică
Osmolalitatea este strâns controlată de corpul uman între aproximativ 285-295 miliOsmol/kg.
Perfuzia cu soluții cu osmolalitate mai mare de 600 provoacă durere și crenarea (strângerea)
eritrocitelor; mai puţin de 150 provoacă hemoliză.
Osmolalitatea este sub controlul ADH și o modificare de 3 miliOsmoli este suficientă pentru a provoca o
excreție minimă până la maximă.
NaCl se disociază în 2 fragmente, și anume, Na și Cl. Acest lucru echivalează cu două molecule care
dublează osmolalitatea față de o moleculă de albumină.
Proprietate coligativă - O proprietate care depinde numai de cantitatea de solut dintr-o soluție și nu de
identitatea solutului.
Proprietățile depind de:
 Concentrația molară a soluției dizolvate
 Disocierea substanței dizolvate
 Abaterea de la idealitate
ceea ce duce la scăderea punctului de îngheț, creșterea punctului de fierbere și scăderea presiunii
vaporilor.
R:FAAFF
379. Măsurarea osmolalității fluidelor biologice poate oferi informații utile de diagnostic. Care dintre
următoarele principii fizice este cea mai precisă și fiabilă metodă de măsurare a osmolalității?
A. Modificarea presiunii osmotice
B. Scăderea punctului de îngheț
C. Scăderea punctului de topire
D. Ridicarea punctului de fierbere
E. Scăderea presiunii vaporilor
Cu excepția scăderii punctului de topire, toate cele de mai sus sunt proprietăți coligative. Proprietățile
coligative sunt proprietăți ale soluțiilor care depind de numărul de particule dizolvate în soluție și nu de
identitățile substanțelor dizolvate.
Un osmometru măsoară osmolalitatea din concentrația unei substanțe într-o soluție. Un osmometru
pentru punctul de îngheț determină concentrația unei soluții prin măsurarea punctului de îngheț al
soluției, deoarece scăderea punctului de îngheț este direct corelată cu concentrația.
Există osmometre care măsoară concentrația prin măsurarea presiunii vaporilor. Osmometrele cu
presiune de vapori pot pierde anumite substanțe volatile care se află în soluție, cum ar fi CO2, amoniacul
și alcoolul.
Utilizarea unui osmometru pentru punctul de îngheț oferă cele mai precise și fiabile rezultate pentru
multe aplicații.
Scăderea punctului de topire nu este o proprietate coligativă. Amestecurile de substanțe ale căror
componente sunt insolubile între ele în faza lichidă prezintă o scădere a punctului de topire și, în loc de
un punct de topire fix, un interval sau un interval de topire.
Mărimea depresiunii punctului de topire depinde de compoziția amestecului.
Scăderea punctului de topire este utilizată pentru a determina puritatea și identitatea compușilor.
Crema EMLA (amestec eutectic de anestezice locale) este un amestec de lidocaină și prilocaină. Punctul
de topire al medicamentelor combinate este mai mic decât cel individual. Punctul de topire este sub
temperatura camerei (18°C).
R: FAFFF
380. Un copil de 7 ani a suferit o resuscitare adecvată cu lichide și o înlocuire a electroliților după
internarea la spital pentru crize de vărsături secundare apendicitei acute. Pacientul cântărește
25 kg și este afebril. Sodiul plasmatic este de 138 mmol/l, iar glicemia de 6,4 mmol/l. Care dintre
următoarele regimuri de întreținere a lichidelor este cel mai potrivit pentru acest pacient?
A. 40 ml/h 0,9% NaCl cu 0% glucoză
B. 40 ml/oră 0,45% NaCl cu 5% glucoză
C. 65 ml/h 0,9% NaCl cu 0% glucoză
D. 65 ml/h soluție Hartmann cu 0%glucoză
E. 65 ml/h 0,18% NaCI cu 4% glucoză
Copilul a fost deja adecvat resuscitat și deficitele înlocuite. Copilul este „nul pe gură” și va avea nevoie
de un regim de fluide de întreținere prescris. Volumul dat pe oră poate fi calculat folosind formula
Holliday-Segar (regula 4-2-1). Greutate corporala:
 1-10 kg 4 ml/kg/oră
 10-20 kg 40 ml + 2 ml/kg/oră peste 10 kg
  20 kg 60 ml + 1 ml/kg/oră peste 20 kg.
Estimările inițiale sunt afectate de febră (crește cu 12% pentru fiecare grad > 37,8°C) În acest exemplu,
viteza de perfuzie ar trebui să înceapă de la 65 ml/oră și să fie revizuită. Lichidul administrat trebuie să
fie izotonic cu plasma.
O declarație recentă de consens european (2011) a recomandat ca un lichid intraoperator să aibă o
osmolaritate apropiată de intervalul fiziologic la copii pentru a evita hiponatremia - un adaos de 1-2,5%
în loc de 5% glucoză pentru a evita hipoglicemia, lipoliza sau hiperglicemie și ar trebui să includă, de
asemenea, anioni metabolici (adică acetat, lactat sau malat) ca precursori de bicarbonat pentru a
preveni acidoza hipercloremică.
Dextroza poate fi necesară pentru a preveni hipoglicemia în timp ce copilul este postit pentru teatru. Cu
toate acestea, răspunsul la stres la foamete și intervenții chirurgicale determină o creștere a zahărului
din sânge, iar hipoglicemia peroperatorie este de fapt rară la majoritatea copiilor. Dintre opțiunile de
răspuns incorecte:
 40 ml/h 0,9% NaCl cu 0% glucoză - aceasta este o rată de perfuzie suboptimă
 40 ml/h 0,45% NaCl cu 5% glucoză - aceasta este o rată de perfuzie suboptimă
 65 ml/h 0,9% NaCl cu 0% glucoză - aceasta esteadministrat într-un ritm adecvat și esteizotonic,
dar volumele mari pot duce la acidoză hipercloremică
 65 ml/h 0,18% NaCl cu 4% glucoză - aceasta este o soluție hipotonică și poate duce la
hipontremie (în special 0,18% NaCl cu 4% glucoză)
R: FFFAF
381. În ceea ce privește fluidele intravenoase, sunt adevărate sau false următoarele afirmații?
A. 5% dextroză conține 50 g de glucoză pe litru
B. Haemaccel provoacă eliberarea de histamina
C. Soluția Hartmann conține 131 mmol/L de sodiu
D. Soluția salină normală conține 150 mmol/L din ambele potasiu și clorură
E. Dimensiunea medie a particulelor din hidroxietil amidon poate fi de 70 kDa
5% dextroză conține 50 g de glucoză pe litru.
Haemaccel provoacă eliberarea de histamină și la 0,15% are o incidență scăzută a reacțiilor alergice.
Soluție Hartmann (compus de sodiu lactat sau lactat Ringer) conține:
 131 mmol/L de sodiu
 111 mmol/L de clorură
 5 mmol/L de potasiu
 2 mmol/L de calciu, și
 29 mmol/L de lactat.
Soluția salină normală sau clorură de sodiu 0,9% conține 154 mmol/L atât de sodiu, cât și de clorură în
apă și nu conține potasiu.
Pe piață au existat un număr de amidon hidroxietil (HES), fiecare cu greutăți moleculare „medie”
diferite:
 70 kDa
 200 kDa
 450 kDa
Începând cu 2013, soluțiile HES au căzut în discredit, deoarece sunt legate de leziunea renală acută.
R: AAAFA
 382. Un barbat de 63 ani est admis in Terapie Intensiva dupa o laparotomie pentru o peritonita
fecala. El este sedat si ventilat. Parametrii lui hemodinamici sunt astfel, TA 80/40 mmHg, FC 120
bpm, PVC 4 mmHg. Debitul lui urnar este mai mic de 10 mL/h si temperatura este 38°C.
Hemofiltrarea este considerata o optiune de tratament. Urmatoarele valori fac parte din tabloul
biochimic:
Na 155 mmol/L 135-145
K 5,8 mmol/L 3,5-5,1
Cl 116 mmol/L 99-101
Bicarbonat 8 mmol/L 22-29
Uree 10,4 mmol/L 1,7-8,3
Creatinina 101 µmol/L 44-80

pH 7,21 7,35-7,45
PaCO2 4,1 kPa 5,1-5,6
PaO2 13 kPa 7,5-13,3
BE -12 mmol/L 22-28
SpO2 98%

Lactat 2,1 mmol/L 0,3-1,3

Glucoza 15,4 mmol/L 3,5-5,5

Hemoglobina 98 g/L (115-145)
Leucocite 9
17,3x10 /L 4-11 x109 /L
Pacientul necesita resuscitare cu fluide in timp de sistemul de hemofiltrare este instalat.
Care din urmatoarele optiuni este varianta cea mai optima pentru resuscitarea cu fluide?
A. Dextroza/solutie salina 0,45%
B. Ser fiziologic
C. Sange
D. Solutie Hartman
E. Solutie cu derivati de amidon
Atat solutia Hartman cat si SF 0,9% sunt solutii de prima intentie in resuscitarea volemica. Solutia de Ser
fiziologic administrata in cantitate mare este asociata cu acidoza hipercloremica. Pacientul deja asociaza
hipersodemie, hipercloremie si acidotic, deciaceasta solutie nu ar trebui sa fie de prima intentie pentru
resuscitarea volemica. Solutia Hartmann, desi contine o cantitate mica de ioni de K (5 mmol/L) si lactat
(27 mmol/L), punanad in balans situatia pacientului, ramane solutia potrivita pentru resuscitare
volemica, in ciuda nivelului crescut de potasiu si a nivelului crescut al lactatului.
S-ar putea aduce argumente pentru administrarea de dextroza/solutie salina 0,45% deoarece contine
mai putin sodiu si clor (70mmol/L), dar ramane fluidul pentru terapia de mentinere, nu pentru
resuscitare. De asemnea, hiperglicemia este un factor ce exclude administrarea acestor solutii.
Nu exista nici o indicatie de administrare de sange deoarece concentratia de Hb este satisfacatoare.
Solutiile cu amidon sunt asociate cu dezvoltarea leziunilor renale acute si, prin urmare, sunt
contraindicate.
R: FFFAF
383. Este adevărat sau fals că hipokaliemia poate fi cauzată de următoarele?
A. Antagonişti de aldosteron
B. Inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei
C. Digoxină
D. Insulină
E. Diuretice tiazidice
Antagoniştii aldosteronului (de exemplu, Spironolactona) sunt utilizaţi ca diuretice care economisesc
potasiu şi pot provoca hiperkaliemie.
Inhibitorii ECA pot provoca hiperkaliemie.
Digoxina nu provoacă hipopotasemie, dar trebuie avută grijă pentru a evita hipopotasemie dacă este
utilizată cu un diuretic, deoarece hipokaliemia predispune la toxicitatea digoxinei.
Tiazidele inhibă reabsorbția sodiului la nivelul tubului contort distal. Hipokaliemia este un efect secundar
frecvent.
R: FFFAA
384. Hipokaliemia este asociată cu următoarele:
A. Perfuzii cu insulină
B. Terapia orală cu Furosemid
C. Terapia cu Prednisolon
D. Terapia cu Salbutamol in nebulizare
E. Terapia cu Spironolactonă
Hipokaliemia este asociată cu terapia cu insulină datorită efectului insulinei asupra pompei de sodiu-
potasiu a membranei celulare, determinând deplasarea intracelulară a potasiului.
Salbutamolul nebulizat este recunoscut in tratamentul pentru hiperkaliemie.
Prednisolonul este capabil să producă hipokaliemie din cauza excreției excesive de potasiu.
Pe de altă parte, boala Addison este asociată cu hiperkaliemie. Spironolactona este asociată cu retenţie
de potasiu.
Tiazidele și diureticele de ansă sunt ambele asociate cu hipokaliemie.
R: AAAAF
385. Care din urmatoarele poate fi o cauza de hipokaliemie?
A. Nebulizare cu Salbutamol
B. Vitamina B12
C. Doza initiala de incarcare a Digoxinei
D. Cimetidina
E. Inhibitorii de enzima de conversie a angiotensinei
Cu exceptia cazului in care Digoxina provoaca varsaturi, hipokaliemia este putin probabila in timpul fazei
initiale de incarcare in gestionarea Fibrilatiei atriale.
IECA sunt mai susceptibil sa provoace hiperkaliemie, deoarece inhiba excretia renala de potasiu.
Salbutamolul poate provoca hipokaliemie, mai ales daca se administreaza in doze mari prin nebulizare
in astmul acut.
Vitamina B12 este utilizata in tratamentul anemiei pernicioase si poate provoca hipokaliemie, in special
la inceputul tratamentului.
Cimetidina nu este asociata cu hipokaliemie.
R: AAFFF
 386. Tratamentele pentru hipercalcemie includ următoarele?
A. Bifosfonați
B. Calcitonina
C. Dializă
D. Diuretice de ansă
E. Solutia salina
Efectele hipercalcemiei se datorează calciului ionizat crescut și simptomele apar de obicei atunci când
nivelul este peste 3,5 mmol/l.
Tratamentul are ca scop controlul bolii de bază, rehidratarea pacientului și scăderea nivelului de calciu.
Soluția salină normală reexpandează volumul intravascular şi scade reabsorbţia calciului în tubii renali.
Echilibrul fluidelor cu atenție și monitorizarea presiunii venoase centrale sunt recomandabile. Alte
tratamente pentru hipercalcemie severă include:
 Bifosfonați
 Calcitonina
 Furosemid
 Corticosteroizi
 Edetat trisodic
 Dializă.
R: AAAAF
387. Este adevarat sau fals ca alcaloza poate fi cauzată de următoarele?
A. Acetazolamidă
B. Bendroflumetiazid
C. Acid clorhidric
D. Hidroxid de magneziu
E. Penicilină
Alcaloza metabolică este o creștere primară a concentrației de bicarbonat seric (HCO3-) care apare ca
urmare a pierderii de H+ din organism sau a creșterii HCO3-. Există multe cauze ale alcalozei metabolice
dar pot fi împărțite în
 Alcaloză sensibilă la clor (clorură de urină <20 mEq/L)
 Alcaloză rezistentă la clorură (clorura de urină >20 mEq/L) și
 Alte cauze, inclusiv alcaloza dupa încărcarea cu alcali.
Ingestia de doze mari de antiacide neabsorbabile (de exemplu, hidroxid de magneziu) poate genera
alcaloză metabolică printr-un mecanism destul de complicat.
La ingerarea hidroxidului de magneziu, calciu sau aluminiu cu bază de hidroxid sau carbonat, anionul
hidroxid tamponează ionii de hidrogen în stomac. Cationul se leagă de bicarbonatul secretat de
pancreas, ducând la pierderea bicarbonatului cu scaunele. În acest proces, atât ionii de hidrogen, cât și
bicarbonatul se pierd și, de obicei, nu apare nicio perturbare acido-bazică.
Uneori, nu tot bicarbonatul se leagă de cationul ingerat, ceea ce înseamnă că o parte din bicarbonat este
reabsorbită în exces față de ionii de hidrogen pierduți. Acest lucru se întâmplă în primul rând atunci
când antiacidele sunt administrate cu o rășină schimbătoare de cationi (de exemplu, polistiren sulfonat
de sodiu); rășina leagă cationul, lăsând bicarbonatul nelegat.
Cele mai frecvente cauze ale alcalozei metabolice sunt utilizarea de diuretice și pierderea externă a
secrețiilor gastrice (bendroflumetiazid). Diureticele de ansă sporesc excreția de clorură de sodiu în tubul
contort distal și, respectiv, ansa groasă ascendentă (dar clorura urinară poate să nu fie < 20 mEq/L).
Acești agenți determină astfel alcaloză metabolică prin epuizarea clorurii și prin livrarea crescută a
ionilor de sodiu în canalul colector, ceea ce mărește secreția ionilor de potasiu și hidrogen.
Depleția de volum stimulează, de asemenea, secreția de aldosteron, care crește reabsorbția ionilor de
sodiu în canalul colector și crește secreția de ioni de hidrogen și potasiu în acest segment.
Clorura in urină este scăzută după întreruperea tratamentului cu diuretice, în timp ce este ridicată în
timpul utilizării active de diuretice.
Administrarea penicilinei, carbenicilinei sau a altor peniciline semisintetice poate provoca alcaloză
metabolică hipokaliemică prin eliberarea distală de anioni neresorbabili cu un cation absorbabil precum
Na+.
R: FAFAA
388. Este o acidoză cu decalaj anionic ridicat o caracteristică a otrăvirii cu următoarele?
A. Aspirină
B. Sodă caustic
C. Etanol
D. Etilen glycol
E. Methanol
O acidoză cu decalaj anionic ridicat este asociată cu o reducere a clorurii și cu producerea sau ingestia de
acizi. Cauzele includ:
 Aspirină
 Metanol
 Etanol și
 Metformină.
Un mnemonic util este MUDPILES:
 Metanol
 Uremie
 DKA
 Paraldehidă
 Infecție
 Acidoza lactica
 Etilen glicol/etanol
 Salicilati.
R: AFAAA
389. (A)O pungă de 500 ml de ser fiziologic N. 0,18% cu 4% dextroză este pregătită pentru o perfuzie
intravenoasă.Care dintre următoarele reflectă cel mai bine compoziția sa?
A. Osmolaritate 284 mOsmol/L, sodiu 15 mechivalenți și glucoză 20 g
B. Osmolaritate 284 mOsmol/L, sodiu 30 meechivalenți și glucoză 40 g
C. Osmolaritate 293 mOsmol/L, sodiu 15 mechivalenți și glucoză 40 g
D. Osmolaritate 293 mOsmol/L, sodiu 30mechivalenți și glucoză 20 g
E. Osmolaritate 293 mOsmol/L, sodiu 75 meechivalenți și glucoză 40 g
1 litru de ser fiziologic 0,18% N. cu 4% dextroză conţine 30 mmol Na+ şi 30 mmol Cl. Procentul (%) este
numărul de grame de compus la 100 ml, prin urmare 1 litru de soluție de dextroză dextroză 4% conține
40 de grame.
O pungă de 500 ml de 1/5 N. ser fiziologic și 4% dextroză conține, prin urmare, aproximativ 15
meechivalenți de sodiu și 20 g glucoză. Are o osmolaritate de 284, ceea ce o face hipotonică.
Nu mai este considerat cristaloidul de elecție pentru întreținerea lichidelor la copii din cauza riscului de
hiponatremie.
+¿¿ −¿¿
1000 mL Na (mmol/L) Cl (mmol/L)
SF 0,9% 154 154
SF 0,45% 77 77
SF 0,18% 30 30
Hartmann 131 111
R:AFFFF
390. Sunt corecte următoarele afirmații referitoare la soluțiile intravenoase?
A. Soluția salină 0,18 în dextroză 4,0% este adecvată pentru gestionarea inițială a unui
sugar cu semne de insuficiență circulatorie periferică
B. Soluția salină normală conține 180 mmol/L de sodiu
C. Soluția salină normală cu potasiu adăugat este o terapie adecvată pentru a corecta o
alcaloză non-respiratorie
D. Soluțiile de lactat de la Ringer sunt concepute pentru înlocuirea lichidului extracellular
E. Bicarbonatul de sodiu 8,4% este o soluție hiperosmolară
Soluția salină normală conține 154 mmol/L de sodiu.
Soluția Ringer este cunoscută și sub denumirea de soluție Hartmann. Este un cristaloid și conține 131
mmol/L de sodiu și 111 mmol/L de clorură. Este ideal echilibrat. Într-o pierdere extracelulară, cum ar fi
diareea sau hemoragia, sodiul scade și, prin urmare, administrarea unei soluții hiponatremice poate
agrava și mai mult problema. Solutia Ringer este mai potrivita.
Bicarbonatul de sodiu 8,4% este o soluție hiperosmolară cu o osmolaritate de aproximativ 2000
mOsmol/L.
Soluția salină 0,18% în dextroză 4% se mai numește dextroză salină.Este un cristaloid care contine 30
mmol/L de sodiu și 30 mmol/L Cl.
Un copil care prezintă semne de hipovolemie sau semne de colaps circulator periferic trebuie resuscitat,
de preferință, cu expansoare de plasmă. Acestea includ fluide coloide, cum ar fi sângele sau plasma. Ele
exercită o presiune oncotică și astfel rețin lichidul în volumul circulant. Fluidele cristaloide care conțin
concentrații izotonice sau hipotonice de sodiu nu rămân în volumul plasmatic după administrarea IV.
Volumul de distribuție al acestor fluide este extracelular și astfel asigură doar o expansiune pe termen
scurt a volumului circulant.
Tratamentul unei alcaloze metabolice (responsive la soluția salină):
 Re-expansiune a volumului cu soluție salină normală (terapie primară)
 Supliment cu potasiu pentru tratarea hipokaliemiei (alcaloza asociată cu hipopotasemie severă
va fi rezistentă la resuscitarea volumului până când K este inlocuit)
 Blocanți H+ sau IPP în caz de vărsături/aspirație NG pentru a preveni pierderile ulterioare de
ionii H+
  Întrerupeți administrarea diureticelor
 Acetazolamidă dacă NS este contraindicată din cauzaCHF. (Monitor pentru hipokaliemie)
 HCI sau NH4Cl în caz de urgență. (HCI poate provoca hemoliză, NH4Cl nu trebuie utilizat în bolile
hepatice).
R: FFAAA
391. Este adevărat sau fals că dioxidul de carbon are următoarele efecte asupra fluxului sanguin
cerebral (CBF)?
A. Între valorile PaCO2 de 1 până la 2,7 kPa (7,4-20 mmHg), relația dintre fluxul sanguin
cerebral și PaCO2 este relativ constanta
B. Între valorile PaCO2 de 4 până la 8 kPa (30-60 mmHg) relația dintre fluxul sanguin
cerebral și PaCO2 este sigmoidală
C. Hipercapnia poate provoca efectul de „furt intracerebral”
D. Hipocapnia poate provoca efectul de „furt cerebral invers”
E. În hipercapnia cronică, fluxul sanguin cerebral este crescut
PaCO2arterial este cel mai important regulator al fluxului sanguin cerebral (CBF).
Între valorile PaCO2 de 4 până la 8 kPa (30-60 mmHg) relația este practic liniară (nu sigmoidală).
O scădere a PaCO2 sub 2 kPa (15 mmHg) nu are ca rezultat scăderi ulterioare ale CBF și, invers, o
creștere peste 20 kPa (150 mmHg) nu are ca rezultat creșteri suplimentare ale CBF.
Hipercapniacrește fluxul sanguin cerebral prin vasodilatație, dar poate provoca un efect de furt
intracerebral în care sângele este îndepărtat de zonele ischemice (în care vasele sunt deja dilatate
maxim). În schimb, hipocapnia îngustează vasele și poate devia sângele către zonele ischemice (efect de
furt invers).
Hipercapnia cronică este asociată cu o revenire a fluxului sanguin cerebral de la niveluri crescute la
normale.
R: FFAAF
392. Epinefrina este formulată ca o soluție de 1 din 1000. Care dintre următoarele este diluția
echivalentă?
A. 1 g la 100 ml soluție
B. 1 mg la 100 ml soluție
C. 1 mg la 1000 ml soluție
D. 1000 mcg la 100 ml soluție
E. 1000 mg la 1000 ml soluție
Epinefrina este formulată sub formă de 1 ml soluție 1 din 1000 (1 mg) sau 10 ml soluție 1 din 10.000 (1
mg).
1 la 1000 = 1g la 1000 ml de soluție (1 g = 1000 mg). Agenți anestezici locali și glucoză care conțin soluții
sunt exprimate ca procent.
O soluție de 1% este 1 g la 100 ml soluție sau 1000 mg la 100 ml soluție. 10 ml dintr-o soluție 1% conțin
100 mg de dizolvat.
R:FFFFA
393. (A)Lidocaina este formulata ca o solutie 1%. Care dintre urmatoarele dilutii este echivalenta?
A. 1g la 1000 mL
B. 10 mg la 1000 mL
C. 100 mg la 100 mL
 D. 1000µg la 100 mL
E. 1000mg la 100 mL
Agentii anestezici locali si solutiile care contin glucoza sunt exprimate in procente. O solutie de 1% este
1 g la 100 mL solutie sau 1000 mg la 100 mL solutie. 10 mL dintr-o solutie 1% contine 100 mg de
dizolvat.
Epinefrina este formulata sub forma de 1 mL de solutie 1:1000 (1 mg) sau 10 ml solutie 1:10 000 (1 mg).
1:1000=1 g la 1000 mL solutie (1 g = 1000 mg).
R:FFFFA
394. (A)Un medicament ce este acid slab este injectat intravenos unui pacient. Are un pKa de 8,4. Ce
procent de medicament este neionizat in plasma la pH fiziologic?
A. 1
B. 10
C. 50
D. 90
E. 99
Există două aspecte relevante pentru FRCA primar. Primul este cunoașterea și înțelegerea ecuației
Henderson-Hasselbalch și în al doilea rând conceptele matematice de logaritmi și antilogaritmi.
pKa este definit ca pH-ul la care medicamentul există ca forme 50% ionizata și 50% forma neionizata.
Ecuația Henderson-Hasselbalch poate fi utilizată pentru a calcula proporția dintre forma ionizată și
forma nonionizată a unui medicament.
pH = pKa + log ([A-]/[HA])
sau
pH = pKa + log [(sare)/(acid)]
sau
pH = pKa + log ([ionizat]/[neionizat])
Prin urmare, dacă pKa - pH = 0, atunci 50% din medicament este ionizat și 50% este unionizat.
În acest exemplu, medicamentul are un pKa de 8,4 și pH-ul sângelui este de 7,4
7,4 = 8,4 + log ([ionizat]/[neionizat])
7,4-8,4 log ([ionizat]/[neionizat])
-1 = jurnal ([ionizat]/[neionizat])
Antilogul este pur și simplu calculul log invers. Și anume, dacă cunoașteți logaritmul unui număr, puteți
calcula valoarea numărului în sine luând antilog. Antilogaritmul este definit ca:
y = antilog x = 10x
Antilog la baza 10 de 0 = 1, −1 = 0,1, -2 = 0,01, -3= 0,001 și, -4 = 0,0001.
[A-]/[HA] = 0,1
Presupunând că putem aplica aproximarea [A -] << [HA] atunci aceasta înseamnă că acidul este 0,1 x
100% = 10% ionizat
deci procentul de acid (neionizat) va fi 100% -10% = 90%
R: FFFAF
395. Relaxante musculare nedepolarizante:
A. Sunt antagoniști competitivi la joncțiunea neuromusculară
B. Efectul principal este de a se lega de subunitatea α a receptorului nicotinic de pe
membrana pre-joncțională
 C. Eliminarea Atracuriumului prin degradarea Hofmann este dependentă de pH și
temperatură
D. Includ aminosteroizii, Rocuronium, Vecuronium și Pancuronium
E. Rocuroniul este hidrolizat în plasmă și suferă un anumit grad de metabolism hepatic.
Relaxantele musculare nedepolarizante (NDMRS) inhibă acțiunile acetilcolinei la joncțiunea
neuromusculară prin legarea competitivă de subunitatea α a receptorului nicotinic de acetilcolină de pe
membrana post-joncțională. De asemenea, au efecte asupra receptorilor prejoncționali care servesc la
modularea eliberării de acetilcolină. Se crede că blocarea receptorilor este responsabilă pentru
estomparea în timpul stimulilor tetanici sau a trenului de patru. Aceștia pot fi clasificați ca compuși
aminosteroizi care includ Vecuroniu, Rocuroniu și Pancuroniu. Clasa benzilchinoliniului include
Atracurium, Mivacurium și Tubocurarina.
Atracuriul are o cale metabolică unică și suferă hidroliză esterică reprezentând 60% din metabolismul
său și eliminarea Hofmann, care este dependentă de temperatură și pH. Pe măsură ce pH-ul și
temperatura scad, eliminarea Hofmann scade și ea, iar inversul se aplică și creșterii temperaturii și pH-
ului.
Rocuroniul este excretat în principal nemodificat în bilă și într-o măsură mai mică în urină.
R: AFAAF
396. Urmatoarele despre Atracurium sunt adevarate?
A. Traverseaza placenta in cantitate semnificativa
B. Este un antagoniost competitiv
C. Este un compus aminosteroid
D. Metabolismul sau este in mare parte prin degradarea Hofmann
E. Poate provoca eliberarea de histamina
Atracurium este un compus esteric de benzil izochinoliniu. Este un antagonist competitiv la jonctiunea
neuromusculara, impiedicand legarea acetilcolinei. Ca toate blocantele neuromusculare
nedepolarizante, este un compus cuaternar foarte incarcat. Prin urmare, este incapabil sa traverseze
placenta cu usurinta. Atracurium poate provoca eliberarea de histamina. Acest lucru este redus de
utilizarea cis-atracuriumului enantiopur. Aproximativ 60-90% din atracurium este metabolizat prin
hidroliza esterica de catre esterazele nespecifice. De asemnenea sufera defalcare non-enzimatica
(eliminare Hofmann). Molecula de atracurium se combina cu o baza care catalizeaza o reactie pentru a
produce metaboliti, monoacrilat cuaternar si laundanosina.
Eliminarea Hofmann este dependenta de pH si temperatura.
R: FAFFA
397. Sunt adevărate sau false următoarele afirmații cu privire la Atracurium?
A. Creșterea pH-ului sângelui inhibă degradarea lui Hoffman
B. Peste 90% este metabolizat prin eliminarea Hofmann
C. Produce un metabolit care este contraindicat în neuroanestezie
D. Produce un metabolit care are proprietăți vagolitice
E. Ar trebui păstrat la temperatura camerei
Atracurium este un relaxant muscular nedepolarizant de tip benzilizochinoliniu, care este formulat ca un
amestec de 10 stereoizomeri, rezultați din prezența a patru centri chirali.
La temperatura și pH-ul corpului, mai puțin de 40% suferă eliminarea spontană de Hofmann la
laudanozină (nu > 90%). Restul este metabolizat prin hidroliza esterului. Degradarea Hoffman este
redusă de hipotermie și acidoză, astfel creșterea pH-ului (mai alcalin) sporește descompunerea acestuia.
Hidroliza esterului este redusă prin alcaloză și intensificată prin acidoză. Rezultatul net este în intervalul
fiziologic al pH-ului, există puține schimbări generale în metabolism.
Eliberarea de histamină poate provoca o tahicardie reflexă.
Ar trebui păstrat la 2-8°C, dar la temperatura camerei activitatea sa scade doar cu câteva procente pe
lună.
Laudanozina este un metabolit al medicamentelor blocante neuromusculare Atracurium și Cisatracuriu
cu efecte sistemice potențial toxice. Traversează bariera hemato-encefalică și poate provoca excitare și
activitate convulsivă. Cu excepția administrării prelungite de Atracurium în unitățile de Terapie
Intensivă, acumularea de laudanozină și toxicitatea asociată par să fie puțin probabil să fie realizate în
practica clinică.
R: FFFFF
398. Urmatoarele sunt metaboliti ai Atracuriumului:
A. Un derivat de alcool monocuaternar
B. Cisatracurium
C. Desmetilatracurium
D. 3,17 di-hidroxiatracurium
E. Laundanosina
Atracurium este metabolizat prin doua cai, care sunt independente de functia renala si hepatica:
 Degradarea Hoffman – 30-70% este un proces spontan non-enzimatic, care este dependent de
temperatura si pH. Aceasta cale este redusa in conditii de temperatura si pH scazute.
 Hidroliza esterilor – catalizata prin esterazele plasmatice nespecifice.
Folosind cromatografia lichida de inalta performanta, principalii metaboliti sunt laundanosina,
tetrahidropapaverina si un metabolit al alcoolului cuaternar, dintre care nici unul nu are activitate de
blocare neuromusculara. Se crede ca laundanosina provoaca un anumit grad de excitabilitate a SNC, dar
care nu este semnificativa clinic.
Cisatracurium este un izomer al Atracuriumului si, de asemenea, sufera degradare Hoffman la un acrilat
monocuaternar si laundanosina.
Pancuronium si Vencuronium au metaboliti 3,17-dihidroxi.
R: AFFFA
399. Un nou relaxant muscular de benzilizochinoliniu, Gantacurium este în prezent în curs de studii
de fază III. Care dintre următoarele afirmații descrie cel mai bine farmacologia acestuia?
A. Poate fi inversat cu Sugammadex
B. Se combină cu subunitățile a ale receptorilor nicotinici provocând depolarizare
C. Are un debut rapid și o durată lungă de acțiune
D. Este descompus non-enzimatic
E. Este metabolizat de citocromul P450 2D6
Cel mai nou relaxant muscular nedepolarizant de benzilizochinoliniu este gantacurium, care este în
prezent în curs de studii de fază III în SUA. Când este administrat în doză de 1,8-4 ED95, are un debut
rapid de acțiune de 90 de secunde cu recuperarea spontană a trenului de patru. Raport (TOF) la 0,9 în
aproximativ 10-14 min (durată intermediară).
Relaxantele blocante neuromusculare steroidiene sunt cel mai probabil să fie inversate cu Sugammadex
(rocuronium, vecuronium și pancuronium).
Gantacuriul este descompus neenzimatic în metaboliți inactivi de către aminoacidul endogen, L-cisteina,
din plasmă.
R:FFFAF
400. Medicamente blocante neuromusculare nedepolarizante sunt prelungite de următoarele:
A. Amitriptilina
B. Hipertermie
C. Hipocarbie
D. Lidocaina
E. Verapamil
Antidepresivele triciclice, de exemplu, Amitriptilina, potențează acțiunea medicamentelor blocante
neuromusculare nedepolarizante prin blocarea canalului închis.
Verapamilul și Lidocaina potențează efectul acestor relaxante musculare printr-un mecanism de blocare
a canalelor deschise.
În timpul hipotermiei, activitatea enzimatică este scăzută, ceea ce reduce clearance-ul și prelungește
durata de acțiune a relaxantelor musculare nedepolarizante.
Acidoza și hipercarbia le prelungesc efectul (nu hipocarbie).
R:AFFAA
401. Este adevărat sau fals că următoarele pot crește durata de acțiune a blocantelor musculare
nedepolarizante (NDMB)?
A. Blocante ale canalelor de calciu
B. Hipermagneziemie
C. Hipokaliemie
D. Hipotermie
E. Litiu
Există o serie de interacțiuni fiziologice și farmacologice cu NDMB, prelungind durata lor de acțiune.
Hipokaliemia face ca potențialul membranei de repaus să fie mai negativ, potențiind efectele
relaxantelor musculare.
Magneziul este un antagonist natural al calciului și reduce eliberarea de acetilcolină.
Hipotermia reduce metabolismul relaxante musculare.
Litiul provoacă blocarea canalelor de sodiu. Blocanții canalelor de calciu reduc eliberarea de acetilcolină
prin reducerea afluxului de calciu în celule.
R: AAAAA
402. Blocarea neuromusculară prelungită este cauzată de:
A. Hipercalcemie
B. Hipermagneziemie
C. Hipokaliemie
D. Alcaloză metabolică
E. Acidoză respiratorie
Condițiile clinice despre care se știe că prelungesc sau potențează blocarea neuromusculară
nedepolarizantă includ:
 Hipokaliemie
  Hipocalcemie
 Hipermagneziemie
 Alcaloză metabolică
 Acidoză respiratorie şi
 Hipotermie.
Numeroase medicamente sunt, de asemenea, asociate cu blocarea neuromusculară prelungită
 Antibiotice precum Streptomicina, Gentamicina, Amikacina, Polimixina și Neomicina
 Cocaina, Procaina si Lidocaina si
 Litiu datorită efectului său hipokaliemic.
Caracteristicile hipercalcemiei asupra mușchilor scheletici este de a provoca slăbiciune musculară, dar
aceasta nu este asociată în mod obișnuit cu o prelungire a blocului neuromuscular.
În schimb, caracteristicile hipocalcemiei includ crampe musculare, spasm și tetanie și acești pacienți pot
avea un bloc mai scurt, dar acest lucru este rar întâlnit în practică.
R: FAAAA
403. Este adevarat sau fals ca agentii de blocare neuromusculara nedepolarizanti pot fi potentati de
urmatoarele:
A. Antibiotice aminoglicozide
B. Halotan
C. Hipomagneziemie
D. Litiu
E. Penicilina
Blocantele neuro-musculare nedepolarizante pot fi potentate de agentii volatili inhalatori. Agentii
inhalatori provoaca deprimarea eliberarii neurotransmitatorului in jonctiunea neuromusculara.
Antibioticele precum aminoglicozidele, Streptomicina, Polimixina si Tetraciclina pot potenta agentii de
blocare neuro-musculara nedepolarizanti.
O supradoza de inhibitori reversibili de acetilcolinesteraza poate provoca slabiciune musculara (criza
colinergica). Slabiciunea musculara este o caracteristica a intoxicatiei cu organofosforate.
Eliberarea de acetilcolina este inhibata intr-o stare de hipomagnezemie, deoarece magneziul concureaza
cu calciul si stabilizeaza membrana post-jonctionala.
R:AAFAF
404. Următoarele sunt asociate cu rezistența la blocarea neuromusculară nedepolarizantă?
A. Medicamente antiepileptice
B. Arsuri
C. Hemiplegie
D. Hipotermie
E. Miastenia gravis
Rezistența la relaxantele musculare nedepolarizante este asociată cu:
 Arsuri
 Medicamente antiepileptice
 Leziuni intracraniene
 Hemiplegie (atunci când funcția neuromusculară este monitorizată pe partea afectată).
Terapia pe termen lung cu Fenitoină scurtează cu 50% durata de acțiune a relaxanților musculari cu
acțiune prelungită. Victimele arsurilor și pacienții care suferă de accident vascular cerebral pot fi
rezistenți la blocantele neuromusculare nedepolarizante (probabil din cauza receptorilor
extrajoncționali).
Hipotermia este asociată cu prelungirea (nu rezistența) blocajului neuromuscular. Pacienții cu miastenia
gravis sunt extrem de sensibile la blocantele neuromusculare nedepolarizante
R: AAAFF
405. În ceea ce privește receptorii nicotinici de acetilcolină, sunt adevărate sau false următoarele
afirmații?
A. Sunt situate în gropile pliurilor postjoncționale
B. Constă din 7 subunități
C. La făt, o subunitate ε înlocuiește subunitatea y
D. Diametrul canalului ionic este de 20 nm (la intrarea sa)
E. Există două subunități sigma și două beta.
Receptorii acetilcolinei constau din cinci subunități (nu șapte) și sunt aranjați într-o structură
pentamerică în jurul unui canal ionic central sau ionofor.
Subunitățile sunt cunoscute ca a, ß, δ și ε (alfa, beta, delta și epsilon) și toți receptorii conțin două
subunități α și o unitate δ, ẞ și ε. Nu există nicio subunitate Ω. La făt, y (gamma) înlocuiește ε.
Se găsesc în concentrații mari pe crestele pliurilor postjoncționale (nu gropi). Intrarea ionoforului are un
diametru de 4 nm (nu 20 nm).
R: FFFFF
406. Următoarele sunt adevărate sau false ale Suxametoniului?
A. 80% din doza administrată ajunge la locul efectului
B. Poate provoca blocarea fazei II la nivelul joncţiunii neuromusculare
C. Este metabolizat de esterazele nespecifice
D. Este echivalentul a două molecule de acetilcolină unite împreună
E. Poate provoca aritmii.
Suxametoniul este un ester dicolin care este echivalent cu două molecule de acetilcolină unite.
Acționează asupra joncțiunii neuromusculare pentru a provoca depolarizare. Efectele sale secundare
includ:
 Bradiaritmii
 Mialgie
 Hiperpotasemie
 Creșterea presiunii intraoculare
 Anafilaxie
 Hipertermie malignă.
Este metabolizat de colinesteraza plasmatica (pseudo-colinesteraza) si doar 20% din doza administrata
ajunge la jonctiunea neuromusculara.
O doză totală mare sau doze repetate de Suxametoniu pot provoca un bloc de fază II, caracterizat prin:
 Contractie musculara slaba
 Raportul TOF de < 0,7
 Facilitarea post-tetanică și
 Inversarea prin anticolinesteraze.
R:FAFAA
407. Care este cel mai probabil efect secundar care rezultă din administrarea a 1 mg/kg de
Suxametoniu la un pacient adult?
A. Anafilaxiei
B. Hiperpotasemie
C. Hiperpirexie malignă
D. Mialgie
E. Blocare prelungită
Incidența mialgiei induse de Suxametoniu variază între 1,5 - 85% și este cel mai frecvent efect advers al
administrării.
Apare mai frecvent la femei, chirurgie ambulatorie și seamănă cu durerile experimentate după exerciții
intense.
Studiile majoritare relevă absența corelației între fasciculaţii şi durerea de muşchi. De asemenea, nu
există nicio corelație între fasciculatii si leziuni musculare, evidenţiată de modificările ale CK. Cu toate
acestea, durerea se crede că se datorează rupturii microfibrilare.
Încercările de atenuare a severității durerii postoperatorii s-au concentrat pe pretratamentul cu o serie
de medicamente. Acestea includ doze mici de agent blocant neuromuscular nedepolarizant, Fenitoină,
Lidocaină, vitamina C, gluconat de calciu, Dantrolen, magneziu, aspirină/AINS și Clorpromazină.
Administrarea de Suxametoniu duce în mod normal la o creștere tranzitorie a potasiului seric de ordinul
a 0,2-0,4 mmol/L, dar nu este suficientă pentru a provoca hiperkaliemie decât dacă, desigur,
concentrația de potasiu seric este deja la limita superioară a normalului.
Creșterile K+ pot fi periculos de mari în urma arsurilor și leziunilor măduvei spinării. Se crede că acest
lucru se datorează proliferării receptorilor suplimentari de joncțiune. Se crede că Suxametoniul este
sigur în stadiile incipiente ale acestor leziuni (mai puțin de 48 de ore).
Blocarea prelungită a Suxametoniului poate rezulta dintr-un bloc de fază II sau dintr-o deficiență
genetică/dobândită a colinesterazei plasmatice.
Incidența apneei Suxametoniului este de aproximativ 1 din 1800.
Incidența hipertermiei maligne este între 1 la 45.000 - 1 la 100.000 de anestezice generale cu agenți
declanșatori cunoscuți.
Incidența anafilaxiei la Suxametoniu este de aproximativ 1 din 10.000. În raportul NAP6, incidența a fost
de 11,1 la 100.000 de administrări.
R: FFFAF
408. Este adevărat că Suxametoniul este asociat cu hiperkaliemie în următoarele?
A. Imediat după arsuri
B. Insuficiență hepatica
C. Miopatie
D. Imobilizare prelungită
E. Tetanos
Suxametoniul este un relaxant muscular depolarizant cu acțiune scurtă. De obicei este utilizat pentru a
permite intubarea rapidă a traheei sau pentru a asigura perioade scurte de blocaj neuromuscular.
Răspunsurile hiperkaliemice la suxametoniu au fost asociate cu:
 Arsuri
 Anumite boli neuromusculare (inclusiv leziuni ale măduvei spinării, leziuni motorii superioare,
leziuni ale nervilor periferici, tetanos și distrofie musculară, miopatie)
  Leziuni la cap cu cutia craniana închisa
 Malignitate
 Sepsis abdominal
 Șoc hipovolemic
 Blocarea neuromusculară pe termen lung și
 Imobilizare prelungită.
Se crede că mecanismul implică reglarea receptorilor de acetilcolină. Acest lucru nu apare imediat după
arsuri, dar Suxametoniul trebuie evitat după 12-24 de ore. O creștere normală a concentrației serice de
potasiu la administrarea de suxametoniu este de 0,5 mmol/L, aceasta putând fi exagerată în insuficiența
renală.
R: FFAAA
409. Rocuronium:
A. Poate provoca anafilaxie
B. Are un agent de inversare specific
C. Este un compus aminosteroid
D. Are legătură structurala cu Vecuronium
E. Debutul acțiunii este mai rapid prin creșterea dozei
Rocuronium este un compus aminosteroid dezvoltat din Vecuroniu. Are un debut rapid de acțiune de
60-90 de secunde datorită potenței sale scăzute. Aceasta poate fi redusă în continuare la 60 de secunde
la o doză de 0,9-1,2 mg/kg.
Poate provoca anafilaxie.
Rocuroniul este metabolizat minim și este excretat în mare parte nemodificat în urină. Sugammadex
este o gamma ciclodextrină care încapsulează compusul Rocuronium și inversează blocarea
neuromusculară.
R: AAAAA
410. Care din urmatoarele informatii despre Vecuronium sunt adevarate?
A. Doza pentru intubatie este de 0.2 mg/kg
B. Fiolele contin Manitol
C. Provoaca mai multe cazuri de anafilaxie decat Rocuronium
D. Are metaboliti activi
E. Provoaca cea mai mica eliberare de histamine dintre toate relaxantele musculate non-
depolarizante
Vecuronium este un aminosteroid. Se prezinta sub forma de 10 mg pulbere in manitol si hidroxid de
sodiu. Este un inhibitor competitiv la subunitatea α a receptorului nicotinic de acetilcolina. Doza de
intubare este de 0.1 mg/kg si va produce conditii de intubare in 120 s.
Este cel mai stabil din punct de vedere cardiovascular dintre relexantele musculare nedepolarizante,
avand cea mai favorabila eliberare de histamina si rata de anafilaxie.
Vecuroniul este metabolizat de catre ficat la 3,3-17 si 17 dihidroxivecuronium fiind un metabolit activ ce
se acumuleaza in caz de insuficienta renala.
Vecuroniul este cel mai probabil sa provoace o reactie anafilactica dintre toate relaxantele musculate
non-depolarizante.
R: FAFAA
411. (A)Urmatoarele sunt adevarate despre Vecuronium?
 A. Traverseaza BHE
B. Are o structura biscuaternara aminosteroidica
C. Are o structura similara cu Rocuronium
D. Se elimina in principal prin urina
E. Elibereaza Noradrenalina
Vecuronium este un aminosteroid monocuaternar (nu biscuaternar) blocant neuromuscular
nedepolarizant.
Prin urmare, are o structură asemănătoare atât cu Rocuroniul, cât și cu Pancuroniul, deosebindu-se doar
prin înlocuirea unor grupări specifice pe structura steroizilor.
Pancuronium este asociat cu eliberarea de norepinefrină (noradrenalina) din terminațiile nervoase
simpatice sau blocarea captării acesteia (nu vecuronium). Se elimină în principal prin bilă, dar o
proporție mai mică este excretată prin urină.
Vecuronium nu traversează bariera hematoencefalică sau placenta.
R: FFAFF
412. Un agent de blocare neuromusculară are următoarele proprietăți farmacodinamice:
 Doza eficientă 95 (ED95) -0,3 mg/kg
 Timp până la 95% deprimare a primei convulsii de tren de patru (TOF) - 75 de secunde
 Timp până la recuperare a 25% din prima contractie a trenului de patru (TOF) - 33 de
minute.
Care dintre următoarele opțiuni descrie cel mai bine acest agent de blocare neuromusculară?
A. Poate fi inversat printr-o ciclodextrină gamma modificată
B. Are o structură de benzilizochinoliniu
C. Are un metabolit care contribuie la activitatea sa de blocare neuromusculară
D. Este mai puțin lipofil decât vecuroniul
E. Este blocantul neuromuscular de elecție pentru inducerea rapidă a secvenței
Agentul de blocare neuromusculară în cauză este aminosteroidul, Rocuronium.
 Doza efectivă 95 (ED95) este de 0,3 mg/kg (doza necesară pentru a reduce înălțimea de
contracție cu 95%)
 Doza de intubare este de 0,6 mg/kg
 Timpul până la scăderea cu 95% a primei convulsii a trenului de patru (TOF) sau timpul de debut
este de 75 de secunde
 Timpul până la 25% de recuperare a primei convulsii a trenului de patru (TOF) sau durata clinică
este de 33 de minute.
Atât Rocuronium, cât și Vecuronium pot fi inversați rapid printr-o ciclodextrină modificată
(Sugammadex).
Este mai solubil în grăsimi decât Vecuroniul, cea mai mare parte a medicamentului fiind absorbită de
ficat și excretată în bilă. Singurul metabolit detectat în plasmă (17-desacetilrocuroniu) este de 20 de ori
mai puțin puternic decât medicamentul părinte și nu este probabil să contribuie la blocul
neuromuscular.
În ciuda unui debut rapid de acțiune (60-90 de secunde), Suxametoniul rămâne, fără îndoială, blocantul
neuromuscular de elecție pentru o inducere a secvenței rapide. Rocuroniul este din ce în ce mai folosit
în acest scop.
AFFFF
 413. Sugammadex:
A. Poate fi folosit atat in anestezia pediatrica, cat si la adulti
B. Poate fi utilizat pentru reversia Vecuroniului
C. Are o activitate de reversie lenta, comparativ cu Neostigmina
D. Este o gamma-ciclodextrina modificata
E. Face reversia Rocuroniului printr-un mecanism de incapsulare
Sugammadex (Bridon), o γ-ciclodextrina modificata, este primul agent de legare selectiv indicat pentru
a inversa blocada neuromusculara indusa in timpul anesteziei generale pentru a facilita procedurile
chirurgicale. Mecanismul de actiune al Sugammadexului difera de cel al altor agenti de inversare utilizati
in mod obisnuit, cum ar fi Neostigmina si Edrofoniul.
In uniunea Europeana, Sugammadex este recomandat pentru utilizarea in inversarea relaxarii
musculare moderate sau profunde induse de Rocuroniu sau Vecuroniu la pacientii adulti (inclusiv
varstnici) si inversarea relaxarii musculare moderate induse de Rocuroniu la copii si adolescenti.
Mecanismul de actiune al Sugammadexului este incapsularea Rocuroniumului pentru a asigura o
inversare rapida a blocarii neuromusculare reziduale.
R: AAFAA
414. Sugammadex se leagă stereospecific, necovalent și ireversibil cu anumite medicamente care
afectează funcția neuromusculară în timpul anesteziei. Activitatea căruia dintre următoarele
medicamente este cel mai afectată de Sugammadex?
A. Mivacurium
B. Pancuroniu
C. Bloc de faza II cu suxametoniu
D. Streptomicină
E. Vecuronium
Sugammadex este o ciclodextrină modificată care este un agent de inversare selectivă a agenților de
blocare neuromusculară aminosteroizi. Acesta inversează rapid blocarea neuromusculară indusă de
Rocuronium și, într-o măsură mai mică, de Vecuronium prin încapsularea fiecărei molecule din plasmă.
Procedând astfel, un gradient de concentrație favorizează deplasarea acestor agenți nmb departe de
joncțiunea neuromusculară. „Nivelurile scăzute” ale blocajului neuromuscular cu pancuroniu au fost, de
asemenea, inversate.
Grupul de antibiotice aminoglicozide potențează agenții de blocare neuromusculară prin inhibarea
canalelor de calciu dependente de voltaj de la joncțiunea neuromusculară. Administrarea de calciu, dar
nu neostigmină sau sugammadex poate inversa acest lucru.
Mivacurium este din clasa benzilizochinoliniului și nu poate fi inversat de sugammadex.
Supradozajul sau administrarea repetată de suxametoniu poate duce la o fază II sau bloc de
„desensibilizare” în care placa terminală a motorului devine mai puțin sensibilă la acetilcolină. S-a
demonstrat că administrarea de neostigmină inversează această slăbiciune.
R: FFFFA
415. Un bărbat de 45 de ani a suferit o inducere a secvenței rapide modificate cu 1 mg/kg rocuroniu
pentru o apendicectomie de urgență. O intubare eșuată a necesitat inversarea imediată a
blocajului neuromuscular. Pacientul cântărește 70 kg. Care dintre următoarele este cea mai
potrivită doză de Sugammadex pentru acest pacient?
A. 70 mg
 B. 140 mg
C. 280 mg
D. 1120 mg
E. 2400 mg
Sugammadex este autorizat pentru inversarea imediată a blocajului neuromuscular indus de
Rocuronium la o doză de 16 mg/kg. 16×70 = 1120 mg.
Este o moleculă de gamma-ciclodextrină modificată concepută special pentru a încapsula blocanții
neuromusculari nedepolarizanți aminosteroizi în plasmă. Apoi se formează un gradient de concentrație
care trage moleculele NMB din joncțiunea neuromusculară din țesuturi înapoi în fluxul sanguin. Deși
este cel mai eficient în inversarea Rocuroniului, va inversa și Vecuroniul. De asemenea, s-a demonstrat
că se leagă slab de Pancuroniu.
70 mg reprezintă o doză incorectă.
140 mg reprezintă o doză de 2 mg/kg - cea recomandată pentru inversarea de rutină a blocajului
superficial (reapariția contracției 2 din TOF).
280 mg reprezintă o doză de 4 mg/kg - cea recomandată pentru inversarea blocajului neuromuscular
profund (1-2 post-tetanic).
2400 mg reprezintă o supradoză.
Adecvarea Sugammadexului pentru această situație este probabil unul dintre punctele sale unice de
vânzare, oferind o alternativă potențială la utilizarea suxametoniului în inducerea secvenței rapide.
R: FFFAF
416. Care dintre următoarele este adevărată sau falsă pentru apneea cu Suxametoniu?
A. Aproximativ 80% din populație poartă genotip normal
B. Numărul de dibucaină de 70 exclude în mod sigur apneea Suxametoniului
C. Sarcina poate provoca efect prelungit al Suxametoniului
D. Insuficiența renală este asociată cu niveluri reduse de colinesterază plasmatică
E. Alelele pentru nivelul colinesterazei plasmatice sunt transportate pe cromozomul 19
Activitatea colinesterazei plasmatice poate fi redusă din cauza variabilității genetice. Alelele se găsesc pe
cromozomul 3. Alelele sunt uzuale (normale), atipice (rezistente la dibucaină), silențioase (absente) și
rezistente la fluor. Aproximativ 96% din populație este homozigotă pentru gena normală cu durata
normală de acțiune a Suxametoniului.
Dibucaina este un agent anestezic local careinhibă colinesteraza plasmatică. Dibucaina inhibă varianta
normală a enzimei cu 80%, dar alte forme variante ale colinesterazelor plasmatice sunt inhibate mai
puțin eficient. Un pacient homozigot pentru genotipul rezistent la fluor poate avea în continuare un
număr de dibucaină de 70, dar cu activitate plasmatică a colinesterazei redusă.
Activitatea redusă a colinesterazei plasmatice poate fi dobândită și este asociată cu sarcină, insuficiență
renală, boală hepatică, malignitate și consumul concomitent de medicamente. În insuficiența renală,
nivelurile plasmatice de colinestrază sunt reduse prin hemodiluție și producție hepatică redusă.
R: FFAAF
417. În timpul inducerii anesteziei pentru o operație cezariană, Succinilcolina este înlocuită cu
Rocuronium. Nou-născutul nu prezintă semne clinice de relaxare musculară deoarece
Rocuroniul este:
A. O moleculă mare
B. Foarte legat de proteine
 C. Foarte ionizat
D. Solubil în lipide
E. Neafectat de „captarea ionilor”
Mecanismele prin care medicamentele traversează placenta sunt:
 Difuzare simplă
 Difuzie pe canalul lung
 Difuzare facilitată
 Transport activ (primar și secundar)
 Osmoza
 Exocitoză și endocitoză
Factorii care influențează viteza de difuzie în placenta includ:
 Gradientul de concentrare materno-fetal.
 Greutatea moleculară a medicamentului <500 Daltoni traverseaza prin difuzie
 Gradul de ionizare
 pH-ul sângelui matern și fetal
 Grosimea membranei placentare
 Liposolubilitate - moleculele lipofile difuzează ușor prin placentă
 Legarea de proteine
 Fluxul sanguin placentar
Administrarea de relaxante musculare nedepolarizante are ca rezultat raporturi F/M scăzute: 0,12
pentru d-tubocurarina; 0,19 până la 0,26 pentru Pancuroniu; 0,06 până la 0,11 pentru Vecuroniu; 0,07
pentru Atracurium; 0,16 pentru Rocuroniu. Relaxantele musculare nedepolarizante sunt săruri
cuaternare de amoniu puternic ionizate și, prin urmare, nu traversează cu ușurință placenta; cu toate
acestea, administrarea mamei de doze clinice unice de relaxante musculare poate duce la concentrații
detectabile în sângele fetal. Cu toate acestea, administrarea mamei de relaxante musculare pentru
inducerea anesteziei generale pentru nașterea prin cezariană afectează rar tonusul muscular neonatal la
naștere. Raportul F/M pentru suxametoniu este 0,02.
Rocuroniul are 30% legare de proteinele plasmatice, greutate moleculară mare (530Da) și solubilitate
scăzută în lipide. Are un volum redus de distributie 0,25L/kg.
Anestezicele locale sunt afectate de captarea ionilor. Forma neionizată a anestezicului local traversează
bariera placentară. pH-ul fetal este mai mic decât cel al mamei, forma unionizată a anestezicului local
este transformată în forma ionizată (o bază slabă făcută mai acidă dă un medicament mai ionizat), iar
forma ionizată este prinsă în făt. Cu cât fătul este mai acidotic, cu atât este mai mare gradul de captare a
ionilor. Când pH-ul fetal scade în intervalul 7,03-7,23, are loc o captare semnificativă a ionilor. Captarea
ionilor este irelevantă în ceea ce privește relaxantele musculare.
R: FFAFF
418. Care dintre următoarele opțiuni sugerează o inversare inadecvată?
A. Abilitatea de a ține capul de pe pernă timp de cinci secunde
B. Generarea de volume curente de 15 ml/kg
C. Număr post tetanic de 5
D. Patru zvâcniri egale la numaratoarea TOF
E. Raport T4:T1 de 0,9
Un număr post-tetanic de 5 indică NMB profund. Toate celelalte opțiuni sugerează o inversare adecvată.
Numărările post-tetanice sunt utilizate atunci când blocarea neuromusculară este atât de profundă încât
un tren de patru nu poate fi provocat de un stimulator nervos. Se spune că T1 dispare la ocuparea
receptorului de 100%. Cu toate acestea, aplicarea stimulării tetanice la 50 Hz timp de 5 secunde va
mobiliza suficientă acetilcolină presinaptică pentru a permite evaluarea gradului de intensitate a blocării
foarte profunde.
Capacitatea de a ține capul de pe pernă timp de cinci secunde și generarea de volume curente de 15
ml/kg sunt indicatori clinici ai recuperării din NMB și sunt incorecți.
Un număr post-tetanic de >15 aproximează două zvâcniri în trenul de patru. Patru zvâcniri egale (adică
fără decolorare) în contextul NMB nedepolarizant indică nicio blocare prezentă.
Un raport de 0,9 pentru înălțimea de contracție de la T4 la T1 indică inversarea reușită sau recuperarea
de la NMB.
Inversarea inadecvată a blocajului neuromuscular nedepolarizant (BNM) poate contribui la insuficiența
respiratorie postoperatorie.
R: FFAFF
419. Agentii trigger pentru hipertermia maligna include urmatoarele?
A. Tricloroetilena
B. Ciclopropanul
C. Bromocriptina
D. Haloperidol
E. Dantrolene
Hipertermia maligna este o conditie amenintatoare de viata, autosomal dominanta asociata cu alte
tulburari miotonice. Transportul calciului intracelular este dereglat cu aparitia contractiei musculare
generalizate ce genereaza exces de caldura. Agentii trigger cunoscuti includ Suxametoniu si agentii
anestezici inhalatori precum ciclopropanul si tricloroetilena, care intamplator nu mai sunt disponibile.
Ciclopropanul a fost inlaturat deoarece era un gaz exploziv.
Hipertermia maligna este tratata cu Dantrolene sodic.
Haloperidolul poate provoca sindrom neuroleptic malign, care poate cauza hipertermie, dar este diferita
de hipertermia maligna. Poate fi, de asemenea, tratata cu Dantrolen sau cu agonisti ai receptorilor de
Dopamina precum Bromocriptina sau Amantadina.
R: AAFFF
420. Este adevărat că următoarele medicamente au potențialul de a declanșa hipertermie malignă?
A. Atracurium
B. Desfluran
C. Ondansetron
D. Propofol
E. Suxametoniu
Medicamentele anestezice intravenoase, analgezicele narcotice și relaxantele musculare
nedepolarizante nu au potențialul de a declanșa hiperpirexie malignă.
Toți agenții inhalatori volatili trebuie evitați la pacienții susceptibili la hiperpirexie malignă.
Suxametoniul este un declanșator puternic pentru hiperpirexie malignă.
R: FAFFA
421. O femeie de 24 de ani a fost trimisă la o unitate de investigare a hipertermiei maligne (HM)
după o anestezie generală. Care dintre următoarele opțiuni este cea mai potrivită investigație
care va stabili susceptibilitatea hipertermiei maligne?
 A. Analiza cromozomiala
B. Test de contracție musculară in vitro folosind 4 cloro-m-crezol
C. Test de contracție musculară in vitro cu cafeină
D. Test de contracție musculară in vitro cu rianodină
E. Creatinkinaza serica (CK)
Hipertermia malignă este o afecțiune moștenită genetic a mușchilor scheletici cu un mod de moștenire
autosomal dominant.
Testul de contractura musculara in vitro (IVCT) este testul standard pentru a stabili riscul unei persoane
de susceptibilitate la hipertermie maligna.
Se prelevează o biopsie musculară din vastul medial sau lateral al pacientului sub anestezie regională (nu
infiltrație locală sau anestezie generală). Fibrele musculare sunt supuse expunerii la concentrații
crescânde de halotan și cofeină și la forța de contracție musculară măsurată atunci când sunt întinse
(test dinamic).
Testul de contractură cu rianodină (RCT) care utilizează alcaloidul vegetal ryanodină ca agent
declanșator a fost propus pentru a reduce rezultatele echivoce ale testului de contractură in vitro cu
cafeină-halotan (IVCT), care este procedura acceptată și standardizată pentru diagnosticarea MH. Cu
toate acestea, răspunsul mușchiului scheletic al pacienților (martori) afectați de non-MH la ryanodină nu
a fost încă caracterizat.
Deși testarea contracturii in vitro pentru diagnosticul de hipertermie malignă este bine standardizată, cu
o sensibilitate și o specificitate relativ ridicate, rezultatele testelor false nu pot fi excluse și pot fi asociate
cu dizabilități grave pentru persoanele în cauză. 4 cloro-m-crezol (un agonist specific receptorului de
rianodină) a fost evaluat ca o substanță de testare nouă pentru testarea contracturii in vitro. Utilizarea
acestuia îmbunătățește acuratețea diagnosticului in vitro al susceptibilitatii hipertermiei maligne.
Analizele genetice au cartografiat trăsătura de susceptibilitate la hipertermie maligna(MH) la locusul
receptorului de rianodină (RYR1) pe cromozomul 19q12-13.2. Această genă codifică canalul de eliberare
a calciului din reticulul sarcoplasmatic al mușchilor scheletici, o proteină cheie implicată în procesul de
cuplare excitație-contracție. Până în prezent, peste 30 de mutații diferite au fost detectate în genă și 15
dintre acestea au fost caracterizate funcțional folosind teste celulare in vitro și sunt considerate
cauzatoare de MH. Un pacient și rudele lui ar fi în mod normal investigați genetic dacă testul de
contractura usculara in vitro s-ar dovedi pozitiv.
Creșterea creatinkinazei plasmatice (CK) în timpul unui episod acut de MH poate reflecta leziuni
musculare, dar nu este specifică acestei afecțiuni.
R:FFAFF
422. Ce model de moștenire este cel mai adesea asociat cu susceptibilitatea la hipertermie malignă?
A. Autosomal dominant cu penetranță incompletă
B. Autosomal recesiv cu complet penetranta
C. Modul mitochondrial
D. Dominantă X-linkata
E. RecesivaX-linkata
Hipertermia malignă (HM) este o reacție adversă progresivă care pune viața în pericol, care poatefi
declanșat de o anestezie generală. Pacienții expuși la agenții anestezici volatili și la Suxametoniu au
potențialul de a dezvolta un sindrom hipermetabolic caracterizat printr-o creștere inexplicabilă a CO2 la
final de maree, tahicardie inexplicabilă și o creștere inexplicabilă a temperaturii. Este o tulburare
moștenită a canalelor de calciu ale mușchilor scheletici. S-a descoperit că aproximativ 50-70% dintre
pacienții susceptibili la MH au mutații ale genei receptorului de rianodină 1 (RYR1) și încă 1% au mutații
ale genei alfa 1 S (CACNA1S) ale subunității canalului de calciu voltaj dependent. Are un mod de
moștenire autosomal dominant, dar cu penetranță și expresie genetică variabile. Pacienții care poartă
varianta sau genotipul patogen exprimă susceptibilitatea asociată și manifestările clinice ale MH, în timp
ce alții nu.
Expunerea la agenții declanșatori duce la dereglarea cuplarii contracției excitației și la o eliberare
susținută de calciu în citosolul fibrelor musculare scheletice.
Există cinci modele de moștenire în genetica mendeliană clasică.
Autozomal dominant în care ambii părinți ai unei persoane afectate sunt purtători și tulburarea va
apărea în fiecare generație, dar heterogenitatea genetică este un fenomen comun în tulburările cu o
singură genă și tulburările complexe multifactoriale.
Autosomal recesiv în care ambii părinți sunt purtători, dar tulburarea nu este observată în mod obișnuit
la fiecare generație.
Dominantă legată de X acolo unde sunt cele mai multe femei frecvent afectate.
Recesiv X-linkata unde bărbații sunt cel mai probabil să fie afectați.
Tulburările mitocondriale pot afecta atât bărbații, cât și femeile, dar sunt de obicei transmise de femei.
Acestea pot apărea în fiecare generație.
R: AFFFF
423. Este adevărat că următoarele pot fi utilizate în siguranță la un pacient susceptibil la hipertermie
malignă?
A. Atropina
B. Droperidol
C. Glicopirolat
D. Metoclopramidă
E. Neostigmină
Agenții de declanșare cunoscuți pentru hipertermia malignă (MH) includ toți agenții volatili și
Suxametoniul.
„Medicamente sigure” au fost evaluate în laborator și utilizate în siguranță la pacienții susceptibili de
MH. Acestea includ:
o Toți agenții de inducție intravenoasa
o Toate benzodiazepinele
o Toate relaxantele musculare nedepolarizante
o Toți agenții anestezici locali (inclusiv cei cu vasoconstrictori)
o Toate analgezicele și
o Opioide.
Cu toate acestea, nu toate medicamentele utilizate în timpul anesteziei au fost testate temeinic, dar
sfatul experților este disponibil de la Unitatea de Investigare a MH Leeds.
R: AAAAA
424. În ceea ce privește hiperpirexia malignă (MH), sunt adevărate sau false următoarele afirmații?
A. Creșterea creatinkinazei serice și a mioglobinuriei sunt diagnostice
B. Are o rată a mortalității de 40% dacă nu se administrează dantrolen
C. Biopsia musculară poate fi normală din punct de vedere histologic
D. Dantrolenul de sodiu are un pH neutru
 E. Se crede că gena predispozantă se afla pe cromozomul 19
Hiperpirexia malignă (MH) se caracterizează prin creșterea temperaturii și a rigidității musculare în
timpul anesteziei, care rezultă din contracția anormală a mușchilor scheletici și metabolismul crescut.
Se crede că gena predispozantă se află pe cromozomul 19, aproape de gena complexului receptor
ryanodină/dihidropiridină.
Agenții de declanșare cunoscuți includ agenții anestezici volatili și suxametoniul. Pacienții prezintă o
sensibilitate diferită la agenții declanșatori și reacția poate fi întârziată cu câteva ore.
Dantrolenul intravenos (până la 10 mg/kg) este singurul tratament specific disponibil.
Soluția are un pH de 9 până la 10 (nu neutru). Prognosticul este bun atunci când tratamentul adecvat
este instigat precoce, mortalitatea fiind <5% (înainte de dantrolen mortalitatea era de 80%).
Creșterea creatinkinazei serice și mioglobinuria sunt sugestive, dar nu sunt diagnostice pentru MH. Se
știe că mioglobina și creatinkinaza cresc după administrarea de suxametoniu la pacienții normali.
Teste de contractura folosind cafeina si Halotane sunt investigațiile de electie. Biopsiile musculare pot
apărea histologic normale.
F: FFAFA
425. Urmatoarele despre Propofol sunt adevarate?
A. Are un pKa de 11
B. Are un timp de injumatatire prin distribuire de 1-5 ore
C. Are un timp de injumatatire prin eliminare de 1-2 minute
D. Este 98% legat de proteine dupa injectia intravenoasa
E. Are o GM de 218 daltoni
Propofol (sau 2,6-diisopropilfenol) este un agent anestezic intravenos. Este o solutie apoasa alba de 2,6-
diisopropilfenol (care e de culoare pai) in 10% ulei de soia, 1,2% fosfatida purificata din ou si 2,25%
glicerol. Propofolul are o GM de 178 daltoni. Are un pKa de 11 si un timp de injumatatire prin distributie
de unul pana la doua minute si un timp de injumatatire prin eliminare de una pana la cinci ore. Dupa
injecatrea intravenoasa se leaga in proportie de 98% de proteine.
R: AFFAF
426. Următoarele sunt adevărate sau false despre Propofol?
A. Acționează în principal ca un antagonist la receptorul NDMA
B. Este 10% legat de proteine
C. Este un derivat de fenol
D. Se asociază cu hipertermia malignă la pacienții susceptibili
E. Poate provoca decolorarea urinară.
Propofolul este un derivat al fenolului și structura sa chimică este 2, 6 di-izopropilfenol. Este legat de
proteine în proporție de aproximativ 97%.
Propofolul acționează asupra receptorilor GABAA și crește durata deschiderii canalului de clorură.
Nu este asociat cu hipertermia maligna (MH) și este sigur de utilizat în MH la pacienţii susceptibili.
Poate provoca decolorarea in verde a urinei și a părului.
R: FFAFA
427. (A)Următoarele sunt adevărate pentru Propofol?
A. Conține proteine din ou
B. Are un pKa de 8
C. Este 98% legat de proteine
 D. Este un agonist al receptorului de glicină
E. Efectul bolusului unic este de scurtă durată din cauza metabolizarii
Propofolul este cel mai frecvent utilizat agent anestezic intravenos. Se prezinta in emulsie de apa-lipid
1% sau 2% cu ulei de soia si fosfatida de ou.
Propofolul este un agonist al receptorului GABA și al receptorului de glicina. O singură doză în bolus va
dura trei până la opt minute, încetarea efectelor fiind datorată redistribuirii.
Are un volum de distributie de 4 L/kg. Legarea de proteine este de 98%, în principal de albumină. Are o
valoare pKa de 11 și astfel este practic neionizat la un pH de 7,4.
R: FFAAF
428. Care din urmatoarele afirmatii despre Propofol sunt adevarate?
A. Este sigur in hipertermia maligna
B. Se prezinta sub forma de emulsie apoasa
C. Contine Cremophor EL.
D. Provoaca hipotensiune arteriala predominant prin depresia debitului cardiac
E. Contine propilenglicol
Propofolul se prezinta ca o emulsie ulei-apa care contine ulei de soia si fosfatid de ou purificat. Din punct
de vedere istoric, Cremphor El. A fost prezent in formula originala a propofolului (si Althesin), dar a fost
eliminat din cauza incidentei mari a reactiilor anafilactoide. Propilenglicolul este prezent in preparatul
original de Etomidat (nu Propofol).
Hipotensiunea arteriala asociata utilizarii popofolului se datoreaza in principal unei reduceri a rezistentei
vasculare periferice cu pana la 80%. De asemenea, provoaca depresie miocardica cu scaderea debitului
cardiac cu pana la 20%.
Propofolul poate fi utilizat in siguranta la pacientii cu hipertermie maligna si nu este un agent
declansator recunoscut.
R: AAFFF

429. Sunt adevărate următoarele afirmații cu privire la Propofol?

A. Crește latența și scade amplitudinea potențialelor evocate somatosenzoriale (SSEP)
B. Injecția intra-arterială este nedureroasă
C. Intralipidul poate modifica coagularea sângelui
D. Traversează cu ușurință placenta
E. Prezența fenolilor poate da urinei o culoare verde
Propofolul (2,6-diizopropilfenol) este un agent anestezic intravenos utilizat atât pentru inducerea, cât și
pentru menținerea anesteziei.
Produce inconștiență într-un timp de circulație braț-creier și crește latența și scade amplitudinea
potențialelor evocate somatosenzoriale (SSEP).
Injecția intra-arterială accidentală este asociată cu durere severă, deși dovezile complicațiilor vasculare
ulterioare sunt limitate.
Perfuziile intravenoase prelungite pot duce la excreția de urină verde, reflectând prezența fenolilor în
urină, fără nicio alterare a funcției renale.
Propofolul nu alterează coagularea sau funcția trombocitelor, dar intralipidul a fost asociat cu modificări
ale coagulării sângelui. Propofolul traversează cu ușurință placenta, dar este eliminat rapid din circulația
neonatală.
R: AFAAA
 430. Este adevărat sau fals că următoarele medicamente, atunci când sunt administrate intravenos,
scad presiunea intraoculară?
A. Etomidat
B. Ketamina
C. Metoclopramidă
D. Midazolam
E. Tiopental
Presiunea intraoculară (PIO) este în mod normal de 16 +/- 5 mm Hg și este determinată de:
 Echilibrul dintre producerea și drenajul umorii apoase
 Volumul sanguin intraocular (care este afectatprin presiunea venoasă centrală) şi
 Rigiditatea și capacitatea sclerală.
Doar Tiopentalul și Etomidatul scad IOP.
Metoclopramida determină o creștere tranzitorie a PIO care durează aproximativ 30 de minute.
Ketamina crește tensiunea arterială sistemică, volumul sângelui coroidian și poate provoca contracția
mușchilor extraoculari.
Midazolamul nu are efect asupra IOP.
R: AFFFA
431. Un copil de 10 ani este internat la Urgențe cu o leziune penetrantă la ochi. O lacerație a corneei
completă in grosime și o leziune traumatică a cristalinului a aparut ca urmare a unei căderi.
Pacientul nu este înfometat, dar echipa de chirurgie oftalmologică consideră că închiderea
primară de urgentă este necesară pentru a îmbunătăți prognosticul vizual. Care dintre
următoarele opțiuni este cea mai potrivită metodă de inducere a anesteziei în acest caz?
A. Inducere prin inhalare cu oxigen 100% și Sevofluran cu presiune cricoidiana și Rocuroniu
(2xED 95)
B. Inducerea secvenței rapide modificate cu Tiopental și Rocuroniu 4mg/kg (2xED 95)
C. Inducerea secvenței rapide modificate cu 10 mg/kg Ketamina și Suxametoniu (3x ED 95
95)
D. Intubație cu fibre optice treaz apoi 2 mg/kg Propofol și Suxametoniu (3xED 95)
E. Blocul lui Subtenon
Intervalul normal al presiunii intraoculare este de 10-20 mmHg. Administrarea de Suxametoniu poate
duce la o creștere suplimentară a presiunii intraoculare (PIO) cu 10 mmHg timp de 10-12 minute, dar,
deși controversat, este medicamentul de elecție pentru a oferi condiții de intubare rapide, cu acțiune
scurtă și ideale într-o situație de urgență în care exista riscul de aspiratie gastrica. Echilibrul riscurilor
căilor respiratorii versus riscul de extrudare a conținutului ochilor trebuie cântărit în fiecare caz
individual. Au existat foarte puține rapoarte „anecdotice” privind daune ulterioare la pacienții cu leziuni
oculare deschise atunci când Suxametoniul a fost administrat în timpul inducerii anesteziei. Prin urmare,
contraindicația absolută sau relativă a utilizării suxametoniului în aceste circumstanțe nu se bazează în
mod exact pe dovezi. Prin urmare, o inducere rapidă a secvenței folosind Tiopental și Suxametoniu ar fi
o opțiune adecvată, mai ales deoarece Tiopentalul și Propofolul pot compensa creșterea IOP. Nu este
adecvat să se utilizeze Ketamina ca agent de inducție, deoarece crește și IOP.
Rocuronium este din ce în ce mai utilizat ca parte a unei tehnici de secvență rapidă modificată și devine
o alternativă acceptabilă la Suxametoniu, în special pentru că poate fi inversat dacă este necesar cu
Sugammadex.
Tehnicile pe pacient treaz și anestezice locale ar fi nepotrivite la acest copil de 10 ani.
O inducere prin inhalare folosind Sevofluran poate induce tuse, iar aplicarea unei măști poate contribui
la creșterea IOP.
R: FAFFF
432. Un bărbat de 45 de ani necesită o inducere rapidă a secvenței înainte de o apendicectomie
urgentă. Indicele lui de masă corporală este 50. Care dintre următoarele opțiuni este formula
cea mai potrivită pentru calcularea unei doze de Suxametoniu pentru a obține condiții optime
de intubare?
A. 1-1,5 x greutatea corporală reală (mg)
B. 1-1,5 x aria suprafeței corporale (mg)
C. 1-1,5 x greutatea corporală estimată (mg)
D. 1-1,5x greutatea corporală ideală (mg)
E. 1-1,5 x greutatea corporală slabă (mg)
Pentru pacienții cu greutate „normală”, metoda obișnuită de calculare a dozei de medicament care
trebuie administrată este utilizarea greutății corporale totale (TBW). Acest lucru se datorează faptului
că scalarii de dozare Greutate corporală slabă (LBW) și Greutatea corporală ideală (IBW) la acești
pacienți sunt similare.
Nu este cazul pacienților cu obezitate morbidă deoarece LBW și masa de grăsime nu cresc proporțional.
Administrarea de medicamente liposolubile, cum ar fi Propofol sau Tiopentonă, poate duce la o
supradoză relativă. În aceste circumstanțe, masa corporală slabă este un scalar mai bun.
Suxametoniul are un volum scăzut de distribuție și pentru a oferi condiții optime și profunde de
intubare, doza sa este cel mai bine calculată folosind TBW. Acești pacienți au, de asemenea, o
activitate crescută a colinesterazei plasmatice, justificând și mai mult doza mai mare.
Alți scalari:
Greutatea slabă a corpului (LBW) este deosebit de utilă în calcularea dozei de medicamente foarte
solubile în lipide, cum ar fi benzodiazepinele, Tiopentona și Propofolul. Uneori poate fi folosită formula
LBW = IBW + 20%.
LBW este, de asemenea, utilizat pentru doza inițială de Fentanil, Rocuronium, Atracurium, Vecuronium,
Morfină, Paracetamol, Bupivacaina și Lidocaină.
Masculin LBW = 1,1 (greutate) - 128 (greutate/înălțime)2
Femei LBW = 1,07 (greutate) - 148 (greutate/înălțime)2
Aria suprafeței corporale (BSA) este scalarul utilizat pentru dozarea agenților chimioterapeutici.
Ecuațiile utilizate pentru a calcula BSA conțin TBW și înălțimea. Nu este utilizat în mod normal pentru a
calcula dozele de medicamente anestezice.
Greutatea corporală ideală (IBW) poate fi calculată folosind formule. Sunt câteva dezavantaje; pacienții
de aceeași înălțime primesc aceeași doză și formulele nu țin cont de modificările compoziției corporale
asociate cu obezitatea. În general, IBW<LBW, prin urmare administrarea unui medicament bazat pe IBW
poate duce la subdozare. Indicele de masă corporală (IMC) nu este utilizat direct pentru a calcula doza
de medicament.
R: AFFFF
433. In managementul durerii acute, urmatoarele afirmatii sunt adevarate sau false?
A. Codeina nu trebuie administrata intravenos
B. Entonox contine 50% oxigen si 50% oxid nitric
C. Timpul de injumatatire al naloxonei este mai scurt decat timpul de injumatatire al
morfinei
 D. Doza de morfina intravenoasa este de 0,1-0,2 mg/kg
E. Ketamina provoaca uscaciunea gurii
Morfina intravenoasa este analgezicul opioid standard, cu care se compara potenta altor medicamente.
Doza de morfina i.v. este de 0.1-0.2 mg/kg. este un antagonist al receptorilor opioizi si actiunile sale sunt
antagonizate de naloxona (in special durere si depresie respiratorie). Cu toate acestea, timpul de
injumatatire al naloxonei este mai scurt decat timpul de injumatatire al metabolitilor morfinei si acest
lucru trebuie retinut cand se trateaza o supradoza de opioide.
Entonox este un amestec gazos de oxigen si protoxid de azot in proportii egale(50:50). Ofera analgezie
moderata dar efectele sale sunt de scurta durata si utilizarea sa este contraindicata la pacientii cu boala
pulmonara.
Codeina nu este autorizata pentru utilizarea intravenoasa si trebuie administrata numai intramuscular,
oral sau rectal.
Ketamina creste salivatia si este util tratamentul prealabil cu un anti-sialogog precum glicopirolatul.
R: AFAAF
434. O femeie de 32 de ani este programată pentru o colecistectomie laparoscopică ca procedură de
zi sub anestezie generală. Ea este la 3 săptămâni postpartum și dorește să continue alăptarea
cât mai curând posibil după operație. Care dintre următoarele medicamente este contraindicat
la pacientele care alăptează?
A. 1 mg midazolam intravenous
B. 5 mg morfină intravenoasă
C. 25 mg ciclizină intravenoasă
D. 60 mg codeină orală
E. 400 mg ibuprofen oral
Midazolamul prezintă un metabolism hepatic semnificativ de prim pasaj, ceea ce duce la o
biodisponibilitate sistemică scăzută după doze orale, astfel încât nivelurile sanguine la sugar după
alăptare ar fi de așteptat să fie nesemnificative. Cu un timp de înjumătățire scurt, este puțin probabil ca
o doză mică de midazolam intravenos să cauzeze o problemă cu alăptarea în perioada imediat
postoperatorie. Morfina este opioidul de elecție dacă este necesară o analgezie puternică la femeile
care alăptează.
Nu este de așteptat ca administrarea unei singure doze de morfină la o femeie să provoace efecte
dăunătoare copilului.
Codeina este un promedicament care este metabolizat de către citocromul hepatic 2D6 (CYP2D6) la
morfină. Această enzimă este supusă unor variații genetice semnificative, iar mamele care sunt
metabolizatoare ultrarapide au potențialul de a excreta cantități semnificative de morfină în laptele
matern, având potențialul de a provoca efecte adverse la sugar (sedare, hrănire deficitară sau depresie
respiratorie/obstrucție a căilor respiratorii).
În cazul ciclizinei, nu există rapoarte privind nivelurile care intră în laptele matern sau date pe care să se
bazeze concluziile. Este puțin probabil să producă efecte adverse dacă este utilizat pe termen scurt.
Ibuprofenul este utilizat pe scară largă pentru durerea postpartum și în timpul alăptării și este considerat
sigur de utilizat în timpul alăptării.
R: FFFAF
435. Care din urmatoarele afirmatii este corecta cu privire la mecanismul de actiune ale acestor
medicamente?
A. Ketamina este un antagonist al receptorului N-metil-d-aspartat(NMDA)
 B. Aldosteronul este un antagonist al receptorilor intranucleari care influenteaza productia de
ARNm
C. Dexmedetomidina este un antagonist al receptorilor metabotropici care implica receptorii
alfa-2-adrenergici ai SNC
D. Midazolamul este un antagonist al receptorilor gamma aminobutirat A
E. Fentanilul este un antagonist al receptorului metabotrop care implica proteinele G
stimulatorii
Aldosteronul creste expresia canalelor de sodiu si ATPaza sodiu-potasiu in membrana celulara a tubilor
distali renali tardivi si a canalelor colectoare. Face acest lucru prin legarea de receptorii steroizi
intracelulari.
Dexmedetomidina este un antagonist al receptorilor alfa-2 (α2-AR). Produce efecte clinice dupa legarea
la α2-AR cuplat cu proteina G dintre care exista 3 subtipuri (α2A, α2B si α2C), fiecare exercitand o
varietate de efecte fiziologice si farmacologice. Aceste subtipuri de receptori sunt raspandite in sistemul
nervos central, periferic si autonom, precum si in organele vitale si vasele de sange. Locus coeruleus din
trunchiul cerebral pentru actiunea sedativa, iar maduva spinarii este locul principal pentru actiunea
analgezica.
Fentanilul este un antagonist al receptorului metabotropic care implica proteine G inhibitoare. Opioizii
sunt agonisti ai receptorilor OP1(MOP), OP2(KOP), OP3(DOP), OP4(nociceptin).
Midazolam este un antagonist gamma aminobutirat A al receptorului (GABA A).
Ketamina este un antagonist al receptorului N-metil-D-aspartat (NMDA).
436. (A)Barbituricele sunt derivate din acidul barbituric. Substituțiile moleculare în pozițiile cheie ale
inelului barbituric conferă proprietăți farmacodinamice și farmacocinetice specifice. Care dintre
următoarele substituții ale inelului barbituric influențează cel mai mult solubilitatea în lipide a
moleculei?
A. Grup aromatic la poziția 5
B. Lanțuri laterale ramificate în poziția 5
C. Lungimea lanțului de carbon în poziția 5
D. Metilarea în poziția 1
E. Atom de sulf în poziția 2
Activitatea hipnotică este introdusă în molecula de acid barbituric prin adăugarea de lanțuri laterale, mai
ales dacă cel puțin unul dintre ele este ramificat, în poziția 5.
Lungimea lanțurilor laterale în poziția 5 influențează atât potența cât și durata de acțiune a derivaților
acidului barbituric.
Inlocuirea atomului de oxigen cu un atom de sulf in pozitia 2 a unui barbituric activ produce un
barbituric cu debut mai rapid si durata de actiune mai scurta; tiobarbituricele.
Metilarea unui barbituric activ în poziția 1 produce un medicament precum metohexitona, cu nu numai
un debut rapid și o durată scurtă de acțiune, ci și o incidență crescută a efectelor secundare excitatorii.
Substituția cu o grupare aromatică sau heterociclică în poziția 5 este adesea asociată cu efecte
anticonvulsivante, adică Fenobarbitona.
R:FFFFA
437. În ceea ce privește agenții de inducție intravenoasă, sunt adevărate sau false următoarele
afirmații?
A. O singură doză de Etomidat poate inhiba enzima 11ẞ-hidroxilază
B. Izomerul S(+) al Ketaminei este mai puțin puternic decât izomerul său R(-)
 C. Metohexitona poate provoca fenomene excitatorii
D. Propofolul are un timp de înjumătățire prin eliminare de aproximativ două ore
E. Tiopental are un timp de înjumătățire prin eliminare de aproximativ 12 ore.
Propofolul are un timp de înjumătățire prin eliminare de trei până la 12 ore, prin urmare are o durată
scurtă de acțiune. Este potrivit pentru procedurile de zi și pentru sedarea in Terapie intensiva, dar
administrarea prelungită nu este potrivită din cauza redistribuirii.
O singură doză de Etomidat inhibă enzima 11 ẞ-hidroxilaza timp de până la 72 de ore după administrarea
acesteia, afectând sinteza steroizilor. De asemenea, provoacă greață și vărsături postoperatorii
semnificative și a fost asociat cu tromboză venoasă.
Ketamina este un derivat de fenciclidină. Are un centru chiral și se prezintă de obicei ca un amestec
racemic cu doi izomeri optici, formele S (+) și R (-) în proporții egale. Izomerul S (+) este de două până la
trei ori mai puternic decât forma R (-) și este mai puțin probabil să provoace apariția delirului și
halucinațiilor.
Metohexitona poate provoca mișcări musculare involuntare și creează activitate epileptiformă pe un
EEG (nu fasciculații musculare).
Tiopentalul are cel mai lung timp de înjumătățire prin eliminare, fiind citat în mod variat ca 3,4-22
(aproximativ 12) ore și, prin urmare, este asociat cu un efect prelungit de mahmureală.
Vă rugăm să rețineți că există o gamă largă de valori cotate pentru timpul de înjumătățire prin eliminare
a medicamentelor, iar întrebările reflectă aceste variații.
R: AFAFA
438. Următoarele sunt adevărate pentru agenții de inducție intravenoasă?
A. Barbituricele includ Tiopental și Metohexitonă
B. Propofolul este mai ionizat decât Piopentona la pH-ul plasmatic
C. Etomidatul este un imidazol, care este uneori utilizat pentru sedare pe ITU
D. Ketamina provoacă pierderea conștienței în mai puțin de 30 de secunde.
E. Acțiunea Propofolului este oprită prin metabolism
Etomidatul este într-adevăr un imidazol, dar nu este utilizat pe ITU pentru sedare datorită efectului său
deprimant asupra axei steroizilor. Sinteza cortizolului și aldosteronului este scăzută până la 24 de ore
după o singură doză. Creșterea mortalității este observata la utilizarea sa ca infuzie sedativă in TI.
Tiopental este noul nume aprobat britanic pentru tiopentonă și este un tio-barbituric, iar Metohexitona
este un oxi-barbituric. Ambii sunt agenți de inducție intravenoasă cu barbiturice. Metohexitona a fost
utilizată pentru procedurile de zi, datorită debutului și decalajului său rapid, iar utilizarea sa a persistat
pentru terapia electroconvulsivă (ECT) datorită efectelor sale epileptogene asupra
electroencefalografului (la 20% dintre pacienți). Nu mai este disponibil comercial în Marea Britanie.
Ketamina durează cel puțin 30 de secunde pentru a provoca pierderea conștienței după administrarea
intravenoasă (nu mai puțin de 30 de secunde). Rapiditatea inducției este legată de proporția
medicamentului în forma sa neionizata.
Prin urmare, se poate observa că Propofolul este mai neionizat la pH-ul plasmatic decât Metohexitona,
care este la rândul său mai neionizat decât Tiopentona (90%, 75% și respectiv 61%).
Agentul de inducție clasic a cărui acțiune este încheiată prin redistribuire (nu prin metabolism) este
Tiopentona, dar acțiunea Propofolului este terminată în mod similar prin redistribuție.
Propofolul este metabolizat mult mai rapid decât barbituricele, ceea ce explică „mahmureala” redusă
observată la Propofol.
R: AFFFF
 439. Se știe că Etomidatul provoacă suprimarea sintezei hormonale în cortexul suprarenal chiar și
atunci când a fost administrată o singură doză. A fost asociată cu rate mai mari de mortalitate în
unitățile de Terapie Intensivă atunci când este administrată prin perfuzie. Care dintre
următoarele este considerată a fi cea mai bună explicație pentru asta?
A. Inhibarea 11ẞ-hidroxilazei
B. Inhibarea 11ẞ/18-hidroxilazei
C. Inhibarea sintezei aldosteronului
D. Inhibarea colesterolului desmolazei
E. Inhibarea sintezei pregnenolonei
Mecanismul efectelor Etomidatului asupra axei suprarenale este printr-o blocare reversibilă și
dependentă de concentrație a 11ẞ hidroxilazei și, într-o măsură mai mică, a 11 ẞ/18 hidroxilazei
(aldosteron sintază, CYP11B2) și a enzimei de scindare a lanțului lateral al colesterolului, cunoscută sub
numele de colesterol desmolază, sau P450scc (transformă colesterolul în pregnenolonă)
Etomidatul a fost introdus pentru prima dată în practica clinică în Europa în 1972 și a fost aprobat pentru
utilizare în Statele Unite în 1983. La începutul lunii iunie 1983 și mai târziu în aceeași lună, scrisorile
către editor au fost publicate în The Lancet care descriu mortalitatea crescută în contextul de sedare
continuă pentru pacienții cu traumatisme după introducerea Etomidatului. De atunci Etomidatul nu a
mai fost utilizat prin perfuzie ca sedativ.
Anesteziştii ar trebui să ia în considerare tratarea pacienţilor selectaţi cu corticosteroizi dacă Etomidatul
este utilizat pentru inducerea anesteziei în doză unică. Scăderea nivelului de cortizol și aldosteron
datorită acestei suprimare suprarenale s-a documentat că apar la aproximativ 30 de minute după o
singură doză de inducție de Etomidat, durata efectului fiind de 24 de ore până la 48 de ore.
R: AFFFF
440. În ceea ce privește Ketamina, sunt adevărate sau false următoarele afirmații?
A. Se combină cu receptorul GABA pentru modul său de acțiune
B. Nu are metaboliți activi
C. Crește fluxul sanguin cerebral
D. Este un agonist parțial la receptorul opioid kappa
E. Este enatiopur
Ketamina crește atât presiunea intracraniană și intraoculară (ICP și IOP), cât și rata metabolică
cerebrală (CMRO2).
Ketamina este un antagonist necompetitiv al receptorului N-metil-D asparat (NMDA), care are, de
asemenea, acțiune antagonistă parțială la OP3 (receptorul opioid mu) și activitate de agonist parțial la
OP1 (delta) și OP2 (kappa).
Există dovezi că ketamina este, de asemenea, un agonist al receptorilor muscarinici.
Metabolismul are loc în ficat, la metabolitul activ farmacologic norketamină, care are o treime din
potența compusului de bază.
Ketamina este un amestec racemic.
R: FFAAF
441. Clorhidratul de Ketamina este un derivat de fenciclidină utilizat pentru a induce o stare de
anestezie disociativă. O formulare standard de Ketamină este administrată unui pacient și probe
în serie de plasmă sunt supuse cromatografiei gaz-lichid. Care dintre următorii compuși măsurați
ulterior în plasmă este cel mai puternic ca agent anestezic?
 A. Dehidronorketamină
B. (R)-ketamină
C. (R)-norketamina
D. (S)-ketamină
E. (S)-norketamină
Majoritatea preparatelor farmacologice de Ketamina sunt amestecuri racemice care conțin proporții
egale de (S)-ketamină și (R)-ketamina.
Doar izomerul (S) s-a dovedit a fi de două ori mai puternic decât amestecul racemic în producerea
anesteziei și analgeziei și de trei ori mai puternic decât izomerul (R) unic.
Ketamina este metabolizată pe cale hepatica de enzimele microzomale ale citocromului P450. Acesta
suferă demetilarea și hidroxilarea inelului ciclohexanonic pentru a forma doi metaboliți majori,
norketamină (NK) și dehidronorketamină (DHNK), care sunt în continuare biotransformați în conjugați
de glucuronidă și apoi excretați în urină.
Norketamina are 20-30% din activitatea compusului de bază.
Dintre cei doi izomeri ai norketaminei, proprietățile antinociceptive rezidă în principal în enantiomerul
S(+). Antinocicepția nu a fost însoțită de efecte secundare semnificative. Prezentele descoperiri
sugerează că norketamina, în special enantiomerul S(+), ar putea fi un antagonist util al receptorului
NMDA pentru tratamentul durerii cronice care implică sensibilizare centrală.
DHNK nu are proprietăți anestezice sau analgezice semnificative.
R: FFFAF
442. Referitor la Ketamina, care este afirmația cea mai corectă?
A. Determină o stare de analgezie disociativa
B. Nu are metaboliți activi
C. Este un agonist al receptorului NMDA
D. Reduce rata metabolică cerebrală a oxigenului (CMRO2)
E. Izomerul S (+) este mai puternic decât izomerul R (-)
Ketamina este un derivat de fenciclidină care este un antagonist al receptorului NMDA. Determină o
depresie dependentă de doză a SNC și induce o stare anestezică disociativă cu analgezie și amnezie
profundă.
Are un centru chiral și se prezintă de obicei ca un amestec racemic cu doi izomeri optici, formele S (+) și
R (-) în proporții egale. Izomerul S (+) este de două până la trei ori mai puternic decât forma R (-) și este
mai puțin probabil să provoace apariția delirului și halucinațiilor.
Ketamina este metabolizată pe scară largă de către enzimele hepatice microzomale ale citocromului
P450. Principalul său metabolit este norketamina, care are pana la o treime până la o cincime din
potenta compusului de bază.
Crește CMRO², fluxul sanguin cerebral și poate crește presiunea intracraniană.
R: FFFFA
443. Următoarele afirmații sunt adevărate sau false cu privire la Ketamina?
A. Nu provoacă eliberare de histamina
B. Are un pKa de 7,5
C. Nu are metaboliți activi
D. Este un agonist pentru receptorii NMDA
E. Izomerul R este mai puternic
Ketamina este un derivat de fenciclidină care acționează ca un antagonist al receptorului N-metil-D-
+¿¿
aspartat (NMDA). Este un receptor ionotrop de glutamat și, atunci când sunt activați, ionii Na și
2+¿¿ + ¿¿
Ca se deplasează în celulele neuronale și K în afara.
Receptorul NMDA este format din 4 subunitati; 2 subunitati formeaza porul central si alte doua
subunitati au rol reglator. Acest receptor este unul din cei trei receptori ionotropici pentru glutamat,
fiind inalt permeabil pentru cationii bivalenti, Ca 2+¿¿ . Glutamatul este un neurotransmitator excitator.
(Fundamentals)
Ketamina are, de asemenea, rol inhibitor asupra altor canale ionice, și anume asupra canalele de calciu
de tip L activate de hiperpolarizare, nicotinici de acetilcolină (nACh) și canale de calciu.
Are metaboliți slab activi, iar izomerul S este de două până la patru ori mai puternic, cu mai puține
efecte secundare ale Ketaminei racemice.
R: FAFFF
444. Care dintre următoarele afirmații este adevărată pentru izomerii Ketaminei?(complement
simplu)
A. Greutățile moleculare ale izomerilor R și S sunt diferite
B. Izomerul R este mai puternic decât izomerul S
C. Sunt diastereoizomeri
D. Sunt izomeri structurali
E. Sunt de obicei prezentati ca un amestec racemic
Ketamina este un derivat de fenciclidină care este un antagonist al receptorului NMDA. Determină o
depresie dependentă de doză a SNC și induce o stare anestezică disociativă cu analgezie și amnezie
profundă.
Are un centru chiral și este de obicei prezentat ca un amestec racemic cu doi izomeri optici, formele S
(+) și R (-) în proporții egale. Sunt imagini în oglindă nesuperpozabile unele ale altora (stereoizomeri).
Enantiomerii sunt izomeri care nu sunt imagini în oglindă și nu sunt superpozabili. Diastereoizomerii
au mai mult decat un centru chiral.
Izomerul S (+) este de două până la trei ori mai puternic decât forma R (-) și este mai puțin probabil să
provoace apariția delirului și halucinațiilor. Izomerii au aceeași greutate moleculară și aceeași formulă
moleculară.
Izomerii structurali au aceeași formulă moleculară, dar formule structurale diferite (adică atomii lor nu
sunt aranjați în același mod). Această mică modificare a structurii chimice poate duce la diferențe în
activitatea farmacologică. Exemplele includ Enfluranul și Izofluranul.
R: FFFFA
445. Ketamina:
A. Induce anestezia într-un timp de circulație braț-creier
B. Este un antagonist al receptorului NMDA
C. Este un ester imidazol
D. Se administrează numai pe cale intravenoasă
E. Poate provoca fenomene de apariție
Ketamina este un derivat de fenilciclidină. Debutul acțiunii este mai lung decât o circulație braț-creier.
Este un antagonist necompetitiv la receptorul NMDA.
Provoacă anestezie disociativă și poate provoca fenomene de apariție precum vise neplăcute și
halucinații.
R: FAFFA
 446. Următoarele afirmații sunt adevărate despre Ketamina?
A. Este un bronhodilatator
B. Are un debut de acțiune bine definit
C. Crește rata metabolică cerebrală pentru oxigen (CMRO2)
D. Izomerul S (+) este mai puternic decât forma R (-)
E. Are un metabolit activ
Ketamina este un antagonist necompetitiv al glutamatului (un neurotransmițător excitator) la
receptorul NMDA (N-metil-D-aspartat). Pierderea starii de conștiența după administrarea intravenoasă
de Ketamina are loc în 30-60 de secunde. Agenții de inducție intravenoasa produc inconștiență într-un
timp de circulație braț-creier. Acest punct final este mai puțin bine definit în comparație cu Tiopentona
sau Propofolul.
Ketamina provoacă bronhodilatație și este utilizată în tratamentul astmului refractar.
Efectele secundare includ vise neplăcute, greață și vărsături postoperatorii (PONV), erupții cutanate și
hipertonus. Salivația apare în mod obișnuit (nu o gură uscată) și adesea necesită utilizarea unui
antisialogog.
Ketamina afectează în principal căile talamocorticale și afectează minim sistemul de activare reticular.
De asemenea, crește rata metabolică cerebrală.
Încetarea acțiunii se face prin redistribuire, iar medicamentul are un clearance hepatic limitat.
Este oxidat de oxidazele cu funcție mixtă din reticulul endoplasmatic neted și are metaboliți (cum ar fi
norketamina) care au o anumită activitate hipnotică.
Atât Ketamina cât și norketamina sunt hidroxilate și apoi conjugate pentru a permite excreția sub formă
de glucuronide.
R: AFAAA
447. În ceea ce privește Ketamina, sunt adevărate sau false următoarele afirmații?
A. Poate fi folosit ca sedativ pentru starea epileptică refractară
B. Scade cererea miocardică de oxigen
C. Are un enantiomer R (-) care este mai puțin psihoactiv
D. Este o soluție alcalină
E. Este contraindicat pentru administrarea epidurala
Ketamina este un agent anestezic intravenos, derivat din fenciclidină (angel dust).
Nu este un adevărat agent de inducție intravenoasă, deoarece anestezia nu este indusă în intervalul
unui timp de circulație a braț-creier, deoarece debutul durează mai mult de 30 de secunde. Produce o
stare de "anestezie disociativa" – analgezie puternica cu somn usor, datorita activitatii talamice si
limbice crescute, cu disociere de centrii corticali.
Un acid (pH 3,5-5,5) în soluție, este slab legat de albumină(12%), cu un timp de înjumătățire prin
eliminare de trei ore.
Se poate administra PO, IM, IV, PR, nazal,cat si intratecal şi pe căi extradurale (numai preparat de 10
mg/ml).
Preparatele de 50 mg/ml și 100 mg/ml conțin clorură de benzetoniu 1/10.000 ca si conservant.
Ketamina mărește fluxul simpatic, ducând la o tahicardie și creșterea debitului cardiac, care împreună
vor crește necesarul miocardic de oxigen. Din acest motiv, se recomandă prudență atunci când este
administrat la pacienții cu boală cardiacă ischemică.
Acțiunea sa bronhodilatatoare profundă face din Ketamina un adjuvant util în gestionarea stării
astmatice insolubile.
Enantiomerul S (+) este de două până la patru ori mai puternic decât R (-) și este mai puțin probabil să
producă halucinații. De asemenea, are o durată de acțiune mai scurtă. Se poate folosi prin perfuzie
pentru tratamentul statusului epileptic refractar (care nu răspunde la tratamentele standard).
R: AFFFF
448. Urmatoarele afirmații sunt adevărate sau false referitoare la Ketamina?
A. Scade tonusul mușchilor scheletici
B. Concentrațiile fetale sunt aproximativ aceleași cu cele ale mamei
C. Are efect antidepresiv
D. Mai puțin de 10% este excretat neschimbat
E. Enantiomerul S are potență, afinitate și selectivitate mai mari pentru receptorul NMDA
Ketamina are efecte hipnotice, analgezice și amnezice. Este un anestezic disociativ care are proprietăţi
analgezice în doze subanestezice.
Este o moleculă lipofilă mică care traversează rapid bariera hematoencefalică și ulterior este eliminată
foarte rapid, ținând cont de debutul rapid și durata scurtă de acțiune.
Receptorul NMDA-glutamat este un canal de calciu strâns implicat în dezvoltarea sensibilizării centrale
(cornul dorsal). La potențialele normale ale membranei de repaus, canalul este blocat de magneziu și
este inactiv. Când potențialul membranei de repaus este modificat ca urmare a excitației prelungite,
canalul se deblochează cu o reducere a receptivitatii opioidului și dezvoltarea alodiniei și hiperalgeziei.
Aceste efecte sunt probabil mediate de formarea intracelulară de oxid nitric.
Ketamina este cel mai puternic blocant al canalelor receptorilor NMDA disponibil pentru uz clinic,
legându-se de situsul fenciclidinei atunci când canalele sunt în starea „deschisă” activată.
De asemenea, se leagă de un al doilea loc asociat membranei care nu necesită ca acest canal să fie
deschis și astfel scade frecvența deschiderii canalului.
Este disponibil clinic sub formă de amestec racemic.
Comparativ cu enantiomerul R, enantiomerul S are afinitate și selectivitate mai mare pentru receptorul
NMDA și este mai puternic.
Ketamina are alte acțiuni care probabil contribuie și la efectul său analgezic, inclusiv interacțiunile cu
alte canale de calciu și sodiu, transmiterea colinergică, inhibarea recaptării noradrenergice și
serotinergice (căile inhibitorii descendente intacte sunt necesare pentru analgezie) și efecte
asemănătoare opioidelor.
Ketamina poate fi mai puțin eficientă în durerile neuropatice de lungă durată (trei ani). Ketamina pare să
aibă, de asemenea, efect antidepresiv la pacienții cu depresie majora.
Ca analgezic, Ketamina se administrează în general per os sau subcutanat, poate fi administrată și
intramuscular, intravenos, sublingual, intranazal, peridural și spinal (formulare fără conservanți!!!!!).
Ketamina orală este supusă unui metabolismul hepatic de prim pasaj extins la norketamină.
Norketamina este un anestezic la fel de puternic cu aproximativ o treime ca și ketamina parenterală, dar
la nivel spinal ca analgezice sunt echipotente. Mai puțin de 10% din Ketamina este excretată
neschimbata, jumătate în fecale și jumătate pe cale renală. Utilizarea pe termen lung a Ketaminei duce
la inducerea enzimelor hepatice și la îmbunătățirea metabolismului Ketaminei.
R: FAAAA