Rezistenţa naturală şi rezistenţa dobândită la bacteriilor

Un antibiotic este un tip de substanţă antimicrobiană activă împotriva bacteriilor,fiind cel mai
important tip de agent antibacterian pentru combaterea infecţiilor bacteriene .

Rezistența la antibiotice este capacitatea naturală sau dobâ ndită a unui microorganism de a
rezista la acţiunea unuia sau mai multor antibiotice . Rezistența naturală reprezintă capacitatea
intrinsecă a unor bacterii de a rezista la anumite antibiotice , pe câ nd rezistența dobâ ndită apare
prin selecţie naturală sau prin mutaţii genetice . Microorganismele rezistente, cum sunt bacteriile,
au capacitatea să reziste la acţiunea medicamentelor antimicrobiene, astfel încâ t tratamentele
standard devin ineficiente, iar persistenţa infecţiei sporeşte riscul de ră spâ ndire şi potenţialul de
agravare a situaţiei epidemiologice. Apariţia tulpinilor rezistente este un fenomen natural care se
întâ mplă atunci, câ nd microorganismele sunt expuse la diferiţi factori exogeni, inclusiv
medicamente antimicrobiene. Abuzul de medicamente antimicrobiene accelerează acest fenomen
natural, iar practicile precare de control al infecţiilor favorizează ră spâ ndirea rezistenţei
antimicrobiene.

Antibioticele au o toxicitate selectivă împotriva bacteriilor, acest lucru fiind posibil , deoarece
aceste medicamente de leagă de anumite proteine şi inhibă activitatea lor , proteine care există
doar la nivelul bacteriilor şi nu la nivelul macroorganismului, iar pe de altă parte , aceste structuri
sunt de o importanţă vitală pentru bacterii. Fiind de natură proteică , aceste structuri sunt
determinate genetic.Acest lucru face ca un antibiotic să fie eficient numai împotriva bacteriilor care
au astfel de gene , celelalte bacterii fiind rezistente la antibiotic .Acest tip de rezistenţă bacteriană la
antibiotice se numeşte rezistenţă naturală .

Unele antibiotice cum sunt, de exemplu, penicilinele şi cefalosporinele ,se fixează de anumite
proteine implicate în sinteza peretelui bacterian şi inhibă astfel sinteza acestei structuri. Întrucâ t
mediul intracelular al bacteriei este hiperton, are loc un influx de apă care determină la nivelul
bacteriilor lipsite de perete bacterian o liză a acestora. Specificitatea de acţiune este asigurată de
faptul că celulele macroorganismului sunt lipsite de perete bacterian.
Antibiotice cum sunt antibioticele polienice, pă trund în membrana celulară şi creează o serie de
pori prin intermediul că rora bacteriile pierd în mediul extracelular componente vitale şi, în felul
acesta, bacteriile sunt distruse. Specificitatea de acţiune este asigurată de faptul că antibioticele se
fixează numai de anumite membrane celulare cu o anume componenţă fosfolipidică şi care, pe de o
parte, permite fixarea antibioticului, iar pe de altă parte, această compoziţie fosfolipidică a
membranelor bacteriilor sensibile este diferită de compoziţia fosfolipidică a membranelor celulelor
macroorganismului.
Alte antibiotice acţionează la nivelul ribozomilor bacterieni, fixâ ndu-se fie de subunitatea de 50 S,
fie de subunitatea de 30 S. Unele din acestea, cum sunt aminoglicozidele, se fixează ireversibil,
împiedică definitiv sinteza proteinelor bacteriene şi determină producerea unor proteine toxice
pentru bacterie, în felul acesta omoarâ ndu-le. Altele, cum sunt tetraciclinele, cloramfenicolul,
macrolidele, lincomicina, clindamicina ş.a., se fixează reversibil de ribozomi, perturbă sinteza
proteinelor bacteriene şi în felul acesta bacteriile nu se mai pot multiplica. Specificitatea de acţiune
a acestor medicamente este asigurată de faptul că la nivelul ribozomilor bacterieni există anumite
zone a că ror conformaţie sterică se potriveşte în oglindă cu conformaţia sterică a antibioticului,
permiţâ nd în acest fel fixarea antibioticelor de ribozomi, asemenea zone neexistâ nd însă la nivelul
ribozomilor celulelor macroorganismului.
Există însă şi antibiotice care acţionează la nivelul genomului bacterian. Rifampicina, de exemplu,
inhibă ARN-polimeraza ADN-dependentă , împiedicâ nd astfel sinteza proteinelor bacteriene şi
provocâ nd moartea bacteriilor. Specificitatea de acţiune este asigurată de faptul că ARN-polimeraza
ADN-dependentă bacteriană şi ARN-polimeraza ADN-dependentă umană sunt izoenzime, astfel
încâ t rifampicina se fixează numai de enzima bacteriană .
După cum se poate constata, toate antibioticele acţionează ca urmare a fixă rii lor de anumite
structuri bacteriene de natură proteică . Aceste proteine există în celula bacteriană ,deoarece ADN-
ul bacterian conţine genele necesare sintezei acestor proteine. Rezultă de aici că un anume
antibiotic nu acţionează decâ t asupra bacteriilor care conţin proteinele necesare acţiunii lui.
Celelalte bacterii sunt, prin definiţie, rezistente la acel antibiotic. Această rezistenţă a bacteriilor la
antibiotice se numeşte rezistenţă naturală .
Rezistenţa naturală a bacteriilor la antibiotice derivă din însuşi mecanismul de acţiune al
antibioticului. De exemplu, dacă penicilinele inhibă proteinele implicate în sinteza peretelui
bacterian şi în acest fel omoară bacteriile sensibile, este evident că aceste antibiotice nu au cum să
acţioneze asupra bacteriilor care sunt lipsite de peretele bacterian, cum
sunt chlamidiile, rickaettsiile şi mycoplasmele. Dacă sulfamidele împiedică sinteza acidului folic
prin competiţie cu acidul paraaminobenzoic, şi astfel le împiedică multiplicarea, ele nu au cum să
acţioneze asupra bacteriilor care nu îşi sintetizează acid folic, plecâ nd de la acidul
paraaminobenzoic . De exemplu, micoplasma este întotdeauna rezistentă la antibiotice β-lactam,
deoarece le lipsește peptidoglicanul ca componentă a peretelui celular. De asemenea, multe specii
bacteriene enterice, inclusiv P.aeruginosa, prezintă o susceptibilitate foarte scă zută la antibiotice
hidrofobe precum macrolidele, deoarece antibioticele hidrofobe au dificultă ți în penetrarea
membranei externe a acestor organisme. Chiar și antibioticele hidrofile pot fi parțial restricționate
de la pă trunderea membranei externe, deoarece trebuie să utilizeze canale proteice umplute cu apă ,
porine, în membrana externă .

Există însă şi o rezistenţă dobâ ndită a bacteriilor la antibiotic , care se referă la faptul că unele
bacteria au fost iniţial sensibile sau chiar foarte sensibile la un anumit antibiotic , dar ulterior s-au
dezvoltat tulpini rezistente. Rezistenţa dobâ ndită este de asemenea codificată genetic şi apare prin
mutaţii punctuale, ștergeri, inversiuni, inserții etc. în cadrul genomului bacterian, fie prin transfer
de gene orizontal.

Pentru fiecare clasă de antibiotice există de obicei o serie de mecanisme care pot provoca
rezistență . Aceste mecanisme pot diferi în funcție de speciile bacteriene și de componența sa
genetică . Principalele mecanisme de rezistență include: scă derea absorbției medicamentului ;
exportul crescut ,adică pompe de reflux reglementate în sus ; inactivarea sau modificarea țintei
medicamentului , adică mutații ale proteinelor ribozomale, proteine de legare a penicilinei,
metilarea sau mutația ARN ribozomal etc.; introducerea unei noi ținte rezistente la medicamente ,
adică dobâ ndirea orizontală a mecA în rezistența la meticilină ; hidroliza antibioticului (β-
lactamaza); modificarea antibioticului, adică enzime modificatoare de aminoglicozide).

Această rezistenţă dobâ ndită poate fi uneori extrem de importantă . De exemplu, stafilococul auriu
era iniţial foarte sensibil la penicilina G. Alexander Fleming a descoperit penicilina chiar pe o
cultură de stafilococ auriu. Astă zi, în peste 90% din cazuri, stafilococul auriu este rezistent la
penicilina G. Uneori, în cursul tratamentului cu un anumit antibiotic la un anumit bolnav, prin
mutaţii genetice apar microbi rezistenţi la antibioticul cu care se face tratamentul. În continuare,
antibioticul realizează o presiune de selecţie a bacteriilor rezistente, deoarece, prin omorâ rea
bacteriilor sensibile, înlă tură concurenţa pentru hrană a bacteriilor rezistente. Bolnavul se poate
vindeca, dar, dacă va transmite boala unei alte persoane, noul bolnav va fi infectat cu o tulpină
rezistentă la antibioticul cu care a fost tratat primul bolnav. Acest mod de instalare a rezistenţei se
numeşte instalare într-un singur pas (single step). Se instalează în acest fel, de exemplu, rezistenţa
microbilor la aminoglicozide.

Alteori, în cursul tratamentului unui bolnav cu un anumit antibiotic, prin mutaţii genetice apar
microbi toleranţi la antibioticul cu care se face tratamentul. Dacă tratamentul antibiotic este
incorect realizat (fie dozele sunt prea mici, fie intervalul între administră ri este prea lung, fie durata
tratamentului este prea scurtă ), microbii toleranţi persistă în organismul bolnavului. La fel ca în
cazul precedent, bolnavul se poate vindeca, dar, dacă transmite boala unei alte persoane, noul
bolnav va fi infectat cu microbi toleranţi. Dacă şi noul bolnav este tratat incorect cu acelaşi
antibiotic, toleranţa microbilor poate să crească . În acest fel, de la un bolnav la altul, toleranţa
microbilor creşte pâ nă câ nd aceştia devin rezistenţi. Acest mod de instalare a rezistenţei se
numeşte în mai mulţi paşi (multi step). De remarcat este faptul că , în cazul instală rii rezistenţei în
mai mulţi paşi, este de o importanţă covâ rşitoare corectitudinea tratamentului antibiotic. Dacă
tratamentul ar fi fost corect realizat, antibioticul ar fi omorâ t şi bacteriile tolerante şi nu ar mai fi
apă rut rezistenţa. O instalare a rezistenţei de acest fel dezvoltă în special penicilinele.
Există situaţii în care bacteriile, prin mutaţii genetice, produc enzime care distrug antibioticul şi
astfel devin rezistente. De exemplu, penicilinele pot fi distruse de o enzimă numită penicilinază ,
cefalosporinele pot fi distruse de o enzimă numită cefalosporinază , aminoglicozidele pot fi distruse
şi ele de o serie de alte enzime.
Există şi situaţii în care, prin mutaţii genetice, se modifică conformaţia sterică a proteinelor de
care se fixează antibioticele (conformaţia sterică a locului de acţiune) şi în acest fel antibioticele nu
se mai pot fixa de structura respectivă . Astfel se întâ mplă cu antibioticele care se fixează la nivelul
ribozomilor bacterieni. Un alt exemplu este cel al stafilococului auriu rezistent la meticilină , o
penicilină rezistentă la acţiunea penicilinazei. Acest stafilococ a dezvoltat prin mutaţii genetice o
proteină care leagă penicilina de dimensiuni mai mari şi care are o afinitate foarte mică pentru
meticilină .