Sinteză

Mișcare și Repaus

Viteza medie (vm) este mărimea fizică egală cu raportul dintre distanța parcursă (d) și
durata mișcării (Δt).

Caracterizarea vitezei medii ca mărime fizică:

Folosind graficul mișcării putem afla mai multe informații referitoare la modul în care se
deplasează un mobil:

 graficul mișcării rectilinii și uniforme este o dreaptă.

 dacă mobilul este în repaus, graficul mișcării este o dreaptă orizontală.
 pentru a desena graficul mișcării este suficient să reprezentăm minim două
puncte, care unite, vor determina dreapta graficului.
 dreapta care reprezintă mișcarea rectilinie și uniformă este mai înclinată
(formează un unghi mai mare cu orizontala) atunci când viteza este mai mare.

Accelerația medie (am sau a) este mărimea fizică egală cu raportul dintre variația
vitezei (creșterea sau scăderea ei) și durata în care s-a produs această variație.

Caracterizarea accelerației medii ca mărime fizică:

Inerție. Masă. Densitate. Tipuri de forțe

Inerția este proprietatea corpurilor de a se opune schimbării stării de repaus sau de
mișcare rectilinie uniformă în care se aflau.

Observație:
Inerția unui corp se manifestă doar când asupra lui acționează un alt corp, adică
atunci când corpul are o mișcare variată: accelerează, frânează sau își schimbă
traiectoria.

Masa unui corp este o mărime fizică ce măsoară inerţia corpului.

Inerția unui corp depinde atât de masa corpului, cât și de viteza lui.

Caracterizarea masei unui corp ca mărime fizică:

Masa unui corp se determină prin cântărire:

 cu ajutorul balanţei
 cu ajutorul cantarului

Densitatea (notată cu litera grecească ρ– „ro”) este mărimea fizică egală cu raportul
dintre masa unui corp (m) și volumul său (V).

Caracterizarea densității unui corp ca mărime fizică:

Densitatea este o caracteristică a substanței din care este făcut corpul, fiind o
constantă de material. Valorile densităților diferitelor substanțe se citesc din tabele de
densități, măsurate la 20°C.

Interacțiunea este acțiunea reciprocă dintre două corpuri.

Observaţie: Interacțiunea este o proprietate generală a corpurilor și se poate realiza:

 prin contactul direct dintre corpuri;

 de la distanță, prin intermediul câmpurilor (gravitațional, magnetic, electric).
Fenomenele care apar în urma interacțiunii corpurilor se numesc efecte ale interacțiunii.

Forţa, măsură a interacţiunii.

Forța (notată cu F) este o mărime fizică ce măsoară interacțiunea corpurilor.

Caracterizarea forței ca mărime fizică:

Forța este o mărime fizică care se caracterizează prin mărime, direcție, sens și punct de
aplicație. Ea se reprezintă printr-un segment de dreaptă mărginit de un punct și o săgeată.

Exemple de forţe (greutatea, forţa de frecare, forţa elastică).

1. Greutatea (G)

Forța de greutate (pe scurt greutate, forță gravitațională, gravitație) este forța cu care
Pământul atrage un corp.

Forța de greutate (notată cu G) acționează întotdeauna pe direcție verticală direcția firului

cu plumb), cu sensul în jos.
Importanța forței de greutate

a) Ţine corpurile pe Pământ

b) Ţine atmosfera în jurul Pământului

c) Căderea corpurilor pe Pământ

d) Curgerea apelor la vale

e) Când urcăm o pantă, greutatea ne frânează

f) Când coborâm o pantă, greutatea ne accelerează

g) Rotirea planetelor în jurul Soarelui

h) Rotirea Lunii în jurul Pământului.

Raportul dintre greutatea unui corp și masa lui se numește accelerație gravitațională
(notată cu g).

La suprafața Pământului, g = 9,8 N/kg ≅ 10 N /kg.

Caracterizarea forței de greutate ca mărime fizică:

2. Forța de frecare (Ff)

Forța de frecare (Ff) este forța care apare la suprafața de contact dintre două corpuri și se
opune mișcării unui corp față de celălalt.

Importanța forței de frecare

a) Mersul, pornirea și oprirea corpurilor pe diferite suprafețe

b) Scrisul

c) Ținerea obiectelor în mână

d) Legarea șireturilor și realizarea nodurilor

e) Fixarea cuielor în perete

f) Întorsul paginilor unei cărţi

g) Aprinderea chibritului

h) Cusutul

i) Ajută parașutistul să aterizeze ușor datorită forței de frecare cu aerul atmosferic (forța de
rezistență a aerului)

Observaţie:

A) Forța de frecare apare din cauza asperităților suprafețelor aflate în contact. Ea depinde
de natura suprafețelor aflate în contact și este cu atât mai mare cu cât apăsarea exercitată
de corp pe suprafață este mai mare.

B) Forța de frecare are direcția suprafeței de contact dintre cele două corpuri și sensul opus
vitezei corpului.

3. Forța elastică (Fe)

Un resort alungit sau comprimat este deformat elastic, cu o anumită forță, numită forță
deformatoare (F). Când încetează acțiunea asupra lui, resortul revine la forma inițială.
Înseamnă că, asupra resortului acționează o altă forță, egală, dar de sens opus , numită
forță elastică, întrucât apare numai în deformarea elastică.

Forța elastică (notată Fe) este forța care apare în interiorul unui corp deformat elastic și
readuce corpul la forma inițială, fiind egală, dar de sens opus cu forța deformatoare (F).

Importanța forței elastice care apare în corpurile elastice :

 Aerul are proprietăți elastice, fiind folosit la pneurile roților pentru amortizarea
șocurilor sau la diferite obiecte pneumatice (saltele, mingii, baloane etc.)
 Revenirea arcurilor (resorturilor) la forma inițială se datorează forței elastice.
Resorturile se găsesc în construcția multor obiecte: Dinamometre și cântare,
pulverizatoare, pixuri, vagoane de tren, ceasuri, suspensia vehiculului, clip de păr,
clanță și broască de ușă, arcuri pentru dulapuri, extensor si flexor fitness, șaua
bicicletei sau motocicletei
 Lansarea unei săgeți cu arcul sau arbaleta pentru vânătoare.
 Când sari legat de coarda elastică (bungee jumping) forța elastică este cea care îți
învinge greutatea.
 Când sari pe trambulină, forța elastică este cea care te împinge în sus.

Legea deformării elastice:

Legea deformării elastice ne arată că forța deformatoare (F) este egală în modul cu
forța elastică (Fe), fiind direct proporțională cu deformarea resortului (Δl).

Constanta elastică a unui resort (k) este egală cu raportul dintre forța elastică (F e) și
deformarea resortului (Δl). Fiecare resort are o anumită constantă elastică (k), care se
determină experimental.
Mărimi fizice scalare și vectoriale.
Marea majoritate a mărimilor pot fi adunate aritmetic, de exemplu:

 La piață vânzătorul a pus pe un taler un pepene și pe celălalt taler al balanței a pus

două mase marcate, una de 4 kg și cealaltă de 0,5 kg, adică pepenele cântărește 4,5
kg.
 Când îți faci temele la matematică stai 1 h și la fizică 0,5 h, în total 1,5 h.
 În experimentul nr.1 ai determinat masa, volumul și densitatea unui magnet. În afară
de valoarea lor numerică și unitatea de măsură mai poți să spui și altceva despre
aceste trei mărimi fizice? Răspunsul este nu.

Există cazuri când anumite mărimi nu pot fi adunate algebric, de exemplu:

 Te joci cu o minge și o arunci pe diferite direcții: în sus, în jos, pe oblică. Mingea se

deplasează pe direcția pe care ai împins-o tu cu o anumită forță. Ca să știi totul
despre forța cu care tu acționezi asupra mingiei, în afară de valoarea numerică a
forței tale, de unitatea de măsură, mai trebuie să spui și pe ce direcție și în ce sens ai
aruncat-o.
 Doi băieți trag de o mașinuță în sensuri opuse și, surpriză, mașinuța stă pe loc.
 Dacă pleci din punctul 0 și te deplasezi spre est 6 m (A), apoi spre nord 8 m (B), apoi
spre vest 15 m (C), vei constata că în punctul C ești la 12 m față de 0 și nu la 6 m + 8
m + 15 m = 29 m.

Deci nu toate mărimile fizice sunt la fel, unele sunt scalare, altele vectoriale.
Mărimea fizică scalară (pe scurt, scalar) este mărimea care se caracterizează complet
prin :

 Valoare numerică;
 Unitate de măsură.

Marea majoritate a mărimilor fizice sunt scalare: lungimea, aria, volumul, timpul, masa,
densitatea, temperatura, intensitatea curentului electric, tensiunea electrică etc.

Mărimea fizică vectorială (pe scurt, vector) este mărimea care se caracterizează complet
prin:

 Valoare numerică (modul);

 Unitate de măsură;
 Orientare:
o Direcție;
o Sens.

Pentru a diferenția un scalar de un vector, mărimii vectoriale i se pune deasupra

simbolului, o săgetuță.

Exemple de mărimi vectoriale:

Cuvântul scalar derivă din latinescul scalaris, o formă adjectivală a lui scala (termen latin
care înseamnă „scară”). Dacă ordonezi mai mulți țăruși după înălțimea lor, arată ca o scară.

Cuvântul vector provine din latină, în care înseamnă purtător.

Reprezentarea grafică a unui vector.

Pentru a reprezenta grafic un vector trebuie să desenăm:

 Un punct de aplicație, numit originea vectorului și notat cu 0;

 O dreaptă care dă direcția vectorului;
 Segmentul vectorului pe care îl măsurăm cu rigla folosind un etalon (se împarte
valoarea vectorului la etalonul ales pentru a afla lungimea segmentului);
 O săgeată la capătul segmentului care va indica sensul vectorului.
Direcția orizontală este direcția dată de suprafața unui lichid dintr-un vas în repaus. Ea are
două sensuri: spre dreapta și spre stânga.

Direcția verticală este direcția dată de direcția unui fir cu plumb, lăsat liber. Ea are două
sensuri: în sus și în jos.

🔦 Observație

Direcția verticală este perpendiculară pe cea orizontală.

Direcția oblică se desenează cu ajutorul raportorului. Se așază linia raportorului (cea care
unește 0° cu 180°) pe direcția principală (verticală sau orizontală), cu mijlocul ei în punctul 0
al vectorului și de la direcția respectivă se măsoară unghiul direcției oblice cu cea
principală.

Direcția est-vest (E-V) este direcția dată de mersul Soarelui pe bolta cerească de la răsărit
(E) la apus (V). Ea se reprezintă pe orizontală și are două sensuri: spre E (dreapta) și spre V
(stânga).

Direcția nord-sud (N-S) este direcția dată de orientarea unui magnet lăsat liber
(suspendat de un fir, de un ac sau pe apă). Ea se reprezintă pe verticală și are două
sensuri: spre N (în sus) și spre S (în jos).

A aduna (a compune) doi (F1 și F2) sau mai mulți vectori înseamnă a le determina
vectorul rezultant (F) .

Ecuația vectorială este:

Vectorii coliniari sunt vectori care au aceeaşi direcţie.

1. Dacă vectorii coliniari au același sens (unghiul dintre ei este de 0°) atunci vectorul rezultant are:

 valoarea numerică egală cu suma valorilor numerice a vectorilor componenți

  direcția comună cu vectorii componenți
 sensul comun cu vectorii componenți.

🔦 Observație

Este similară cu adunarea algebrică a numerelor cu același semn (numerele se adună și la rezultat se trece
semnul comun).

2. Dacă vectorii coliniari au sensuri opuse (unghiul dintre ei este de 180°) atunci vectorul rezultant are:

 valoarea numerică egală cu diferența valorilor numerice a vectorilor componenți (se scade din cel
cu valoarea mai mare cel cu valoare mai mică)
 direcția comună cu vectorii componenți
 sensul vectorului cu valoare mai mare.

🔦 Observație

Este similară cu adunarea algebrică a numerelor cu semne diferite (numerele se scad, cel cu valoare mai
mare minus cel cu valoare mai mică și la rezultat se trece semnul numărului mai mare)

🔦 Observație

La matematică ai învățat că un sistem de coordonate cartezian în două dimensiuni este

definit de obicei de două axe în unghi drept una cu cealaltă, formând un plan. Axa
orizontală este în mod normal etichetată Ox, și axa verticală este notată cu Oy. Punctul de
intersecție a axelor se numește origine și se notează cu O. Pentru a specifica un anume
punct pe un sistem de coordonate bidimensional, se indică întâi unitatea x (abscisa), urmată
de unitatea y (ordonata).

Convențional, intersecția celor două axe dă naștere la patru regiuni, denumite

cadrane, notate cu numerele romane I (+,+), II (−,+), III (−,−) și IV (+,−). În primul
cadran, ambele coordonate sunt pozitive, în al doilea cadran abscisele sunt negative și
ordonatele pozitive, în al treilea cadran ambele coordonate sunt negative iar in al patrulea
cadran, abscisele sunt pozitive iar ordonatele negative.
Vectorii necoliniari sunt vectori care nu au aceeaşi direcţie.

Compunerea vectorilor necoliniari (care nu au aceeași direcție) se realizează după

două reguli: Regula paralelogramului şi Regula poligonului.

Regula paralelogramului se folosește pentru adunarea a doi vectori necoliniari concurenți

(care au același punct de aplicație), parcurgând următoarele patru etape:

 Se desenează ce doi vectori astfel încât să aibă același punct de aplicație.

 Cu segmentele celor 2 vectori, se formează un paralelogram (patrulater cu laturile
opuse paralele și egale ).
 Se trasează diagonala paralelogramului care are punct comun cu cei doi vectori.
Acest segment reprezintă vectorul rezultant , care se notează și i se pune săgeată în
capăt.
 Cu rigla măsurăm segmentul vectorului rezultant și cu regula de trei simplă, aflăm
valoarea lui numerică.

Regula poligonului se folosește pentru adunarea mai multor vectori necoliniari

neconcurenți (care nu au același punct de aplicație), parcurgând următoarele etape:

 Se desenează primul vector.

 Al doilea vector se desenează cu originea în vârful primului vector, păstrându-i
direcția.
 Al treilea vector se desenează cu originea în vârful celui de-al doilea vector,
păstrându-i direcția ș.a.m.d. până reprezentăm toți vectorii.
 Vectorul rezultant este segmentul care se obține prin unirea originii primului vector
(0) cu vârful ultimului vector, având vârful în vârful ultimului vector.
 Valoarea vectorului rezultant o obținem prin măsurarea segmentului său cu rigla și
apoi înmulțim cu etalonul dat (ales).