EXAMENUL BIOCHIMIC AL URINEI

Urina este un lichid biologic, produs al excreţiei renale, cu o compoziţie

complexă, alcătuită din apă, substanţe minerale, substanţe organice, etc.
Compoziţia urinei depinde de o serie de factori cum sunt: aportul exogen
(alimentaţie), metabolismul intermediar, starea de funcţionare a unor organe (rinichi,
ficat), medicaţie, etc. Urina excretată în condiţii de funcţionare normală (fiziologică) a
organismului are o compoziţie şi caracteristici fizico-chimice bine determinate,
acestea modificându-se, mai mult sau mai puţin profund, odată cu modificarea
factorilor menţionaţi. De aceea, un examen de laborator al urinei poate furniza
clinicianului date utile privind atât explorarea metabolismului intermediar cât şi a
funcţiei diverselor organe.
Pentru ca rezultatele examenelor de laborator să reflecte fidel starea de
funcţionare a organismului, la colectarea urinei din care urmează să se efectueze
determinările trebuie să se ţină seama de anumite prescripţii.

1. Colectarea şi conservarea urinei

Colectarea urinei se face în recipiente de unică folosinţă, care pentru

examenul bacteriologic trebuie să fie sterile. Uneori este necesară utilizarea unor
recipiente închise la culoare deoarece unele substanţe de determinat (ca de
exemplu, bilirubina, porfirinele) sunt sensibile la lumină, iar expunerea lor conduce la
rezultate false.
Colectarea urinei se face diferit, în funcţie de produsul de analizat şi de
testul utilizat:
Urină Timp de Teste efectuate Teste neindicate
colectare
Urina spontană Prima urină de - examen bacteriologic - determinarea
recoltată din dimineaţă - examen cu stripuri cantitativă a
jetul mijlociu - testul pentru punerea în tuturor
evidenţă a nitriţilor (doar compuşilor
pentru urina recoltată în biochimici (pentru
recipient steril) toate situaţiile în
- examinarea care folosim urina
microscopică a spontană)
sedimentului urinar
- determinarea semi-
calitativă a proteinelor
urinare
- alte determinări
biochimice calitative
A două urină de - examen cu stripuri - testul pentru
dimineaţă - determinarea semi- punerea în
cantitativă a proteinelor şi evidenţă a
glucozei urinare nitriţilor

Urina spontană, - determinarea semi- - examen

recoltată în oricare cantitativă a glucozei bacteriologic
moment al zilei urinare postprandial - examinarea
microscopică a
sedimentului
urinar
1
 Urină Timp de Teste efectuate Teste neindicate
colectare
Urina recoltată - - examen bacteriologic - determinarea
prin puncţie cantitativă a
suprapubiană tuturor
compuşilor
biochimici

Urina colectată Perioadă de timp - determinarea cantitativă - examen

pe anumite bine determinată, a tuturor compuşilor bacteriologic
intervale de de obicei 24 ore biochimici (24 ore) - examinarea
timp (sau 3 ore pentru - sedimentul minutat microscopică a
unele determinări) Addis-Hamburger (3 ore) sedimentului
urinar

Pentru urina de 24 ore colectarea începe la ora 8 dimineaţa, după ce s-a

aruncat urina emisă la această oră. Porţiunile urinate în continuare în cursul zilei şi al
nopţii se colectează împreună, numai urina emisă a doua zi dimineaţa la ora 8 se
colectează separat. Din urina de 24 ore se prelevează aproximativ 50 ml în recipiente
de plastic de unică folosinţă, care vor fi utilizaţi pentru determinările biochimice pe 24
ore.

Conservarea urinei
Pentru ca urina să nu se altereze în timpul colectării este necesară
conservarea ei. Se poate face fie prin congelare imediată sub -20°C, fie prin
depozitare la frigider (4-8°C), fie prin adăugarea unor substanţe conservante, dar
care să nu afecteze componentele urinei.
În mod normal, există conservanţi speciali, în funcţie parametrii pe care vrem
să-i determinăm:
- azidă de Na (10 mmol/l) - utilizată atunci când se urmăreşte determinarea
proteinelor, glucozei, amilazei, creatininei, ureei (pH<7), acidului uric (pH>8);
- HCl 6 mmol/l sau timol 1% - în determinarea fosfatului anorganic.

2. Aplicaţie practică

Examenul urinei - cuprinde:

• examenul macroscopic;
• examenul biochimic;
• examenul microscopic al sedimentului urinar.

2.1. Examenul macroscopic al urinei

a) Volumul
Nu intră în analiza sumarului de urină, ci doar la determinările ce se
efectuează cantitativ pe urina de 24 de ore, dar din motive didactice se va trata în
acest capitol.
Cantitatea de urină emisă în 24 de ore, denumită diureză, se colectează într-
un vas de sticlă acoperit cu un capac şi se măsoară cu un cilindru gradat.
În condiţii normale, diureza la bărbaţi este de 1500 ml (1200 -1800 ml) iar la
femei 1200 ml (1000 – 1400 ml) dintre care 3/4 sunt eliminate în cursul zilei şi numai
1/4 în cursul nopţii (raport diurn/nictemeral 3/1). La copii diureza creşte cu vârsta.

2
 Diureza în clinostatism este mai mare decât în ortostatism, funcţia normală
se poate adapta la eliminarea unui volum foarte mic (25 ml/oră) sau foarte mare
(1200 ml/oră) de urină, după necesităţile de moment.
În condiţii fiziologice, volumul urinei din 24 de ore depinde de ingestia de
lichide, alimentaţie şi temperatură, precum şi de masa corporală şi de factorii
emoţionali (starea psihică).
Produşii finali azotaţi, ingestia de cafea, ceai şi băuturi alcoolice (în special
bere) au efect diuretic, crescând volumul urinei emise în 24 ore.

Modificările patologice ale diurezei:

- modificări ale volumului de urină eliminat în 24 de ore: poliurie, oligurie,
anurie.
- modificări ale ritmul eliminării în 24 de ore: nicturie, opsiurie.

Poliuria reprezintă producerea unei cantităţi de urină ce depăşeşte 2 litri în 24

de ore. Se întâlneşte în:
- condiţii fiziologice: frig, umezeală, emoţii, consum excesiv de lichide sau
produse vegetale bogate în apă, consum excesiv de cafea; în poliuriile
fiziologice raportul nictemeral rămâne nemodificat;
- condiţii patologice: hipertiroidie, administrare de diuretice în insuficienţă
cardiacă sau edeme renale, după crize dureroase (angorpectoris, colică
renală), după crize de epilepsie, diabet zaharat, diabet insipid,
glomerulonefrită, pielite, pielonefrite acute sau cronice, scleroză primară sau
secundară, rinichi polichistic, TBC renal, hipertrofie de prostată etc; nicturia
este caracteristică poliuriilor de cauză renală.

Oliguria reprezintă producerea unei cantităţi de urină mai mică de un litru în

24 de ore. Se întâlneşte în:
- condiţii fiziologice: ingestia de cantităţi mici de lichide, pierdere excesivă de
apă prin transpiraţie;
- condiţii patologice: insuficienţă cardiacă, deshidratări prin vărsături, diaree şi
hemoragii, şoc, colaps, afecţiuni hepatice, hipotiroidie, stări febrile, tulburări
nervoase reflexe, glomerulonefrite difuze, glomerulonefrite cronice, nefrite
interstiţiale, nefropatii tubulare toxice, litiază renală, tumori ale micului bazin,
cuduri ureterale prin rinichi mobil etc.

Anuria reprezintă incapacitatea completă a rinichiului de a produce urină (se

elimină totuşi o cantitate mai mică decât 150 ml urină în 24 de ore). Anuria apare în
toate afecţiunile în care se produce oligurie, dacă acţiunea factorilor cauzali este mai
intensă sau de durată mai lungă.

Nicturia reprezintă necesitatea de a urina în timpul nopţii. În condiţii fiziologice

poate apărea la persoanele în vârstă, iar în condiţii patologice în: hipertrofia benignă
de prostată, tumori maligne ale prostatei, infecţii ale vezicii urinare şi ale tractului
urinar, insuficienţa cardiacă congestivă, prolapsul vezicii urinare, diabet, tumori ale
vezicii urinare, ureterelor sau uretrei, prolaps uterin (afecţiune în care uterul alunecă
din poziţia sa normală).

Opsiuria reprezintă întârzierea eliminării urinii după ingestia de apă. Apare în

boala Addison.

3
 b) Aspectul
Aspectul urinei normale variază în funcţie de timpul trecut de la emisiune, de
temperatura mediului ambiant, de tehnicile de conservare.
La emisiune, urina normală este limpede, transparentă.

Modificări ale aspectului urinii

- în urina examinată după câteva ore de la recoltare , apare o suspensie sau un
depozit floconos (nubecula) compus din celule descuamate ale căilor
urinare, iar la femei şi din celule vaginale descuamate.
- urina poate fi tulbure în cazul urinelor alcaline sau neutre (datorită fosfaţilor
alcalino-pământoşi) sau dacă este ţinută la temperatură prea scăzută (datorită
cristalizării acidului uric şi a uratului acid de sodiu).
Conservată defectuos, urina formează depozite de carbonat de calciu şi fosfat
amoniaco-magnezian.
Pentru a diferenţia modificările patologice ale aspectului urinei de modificările
ce depind de factorii mai sus amintiţi, se folosesc următoarele modalităţi:
- încălzire uşoară pentru dizolvarea cristalelor de acid uric şi urat acid de sodiu
(5 ml urină într-o eprubetă încălzită la flacără);
- acidifiere cu acid acetic pentru dizolvarea depozitelor de carbonat de calciu,
fosfat amoniaco-magnezian, fosfaţi alcalino pământoşi (5 ml urină peste care
se pipetează 1 ml acid acetic 10%).

Modificări patologice ale aspectului urinei se întâlnesc în afecţiuni renale,

ale căilor excretoare renale şi sunt datorate prezenţei elementelor figurate ale
sângelui (hematii, leucocite), mucusului şi diferiţilor cilindri. Analiza unei urini tulburi
(cu excepţia determinării acidităţii), se execută numai după ce urina a fost limpezită
prin sedimentare.
Există şi afecţiuni renale (insuficienţa renală cronică) în care urina este foarte
limpede, ca apa, transparentă şi fără sediment datorită poliuriei.

c) Culoarea
Culoarea urinei este dată de substanţele colorate pe care le conţine. Dintre
acestea, unele apar ca produşi normali sau patologici ai metabolismului intermediar
(pigmenţi urinari, cromogeni, etc.), iar altele sunt de provenienţă alimentară (de
exemplu coloraţie roşie după consum de sfeclă şi varză roşie) sau medicamentoasă.
Modificări ale culorii urinii :
În mod fiziologic, urina prezintă modificări şi anume:
- urina nocturnă este mai închisă la culoare faţă de urina diurnă;
- urina acidă este mai închisă la culoare faţă de urina alcalină;
- urina ce conţine medicamente sau produşi de conjugare ai acestora poate
fi: verde-albastră în cazul albastrului de metilen; brună până la neagră în
cazul fenolului, rezorcinei, salolului, pirogalolului, taninului; roşie în cazul
piramidonului, aspirinei.
Schimbări ale coloraţiei urinei pot fi atribuite şi diferitelor afecţiuni renale sau
extrarenale:
- urina galben-portocalie, în boli febrile acute sau după transpiraţii acute;
- urina galbenă palid, în diabet insipid, scleroză renală, insuficienţă renală cu
poliurie,
după agenţi diuretici;
- urina roşie, în hematurie (bulion de came), hemoglobinurie, porfirie;
- urina cenuşie, în methemoglobinemii, sarcom;
4
 - urina brună, în sindroame icterice;
- urina verde-roşiatică, până la verde-neagră, în nefrite acute hemoragice,
sindroame
icterice forme grave;
- urina neagră, în alcaptonurie.

d) Mirosul
Urina normală are un miros fad, miros de migdale amare, datorită acizilor
volatili sau substanţelorurinoide.
Modificări ale mirosului urinii :
Urina normală poate avea miros modificat şi anume:
- accentuat, în urinele concentrate;
- de violete, după administrare de medicamente cu esenţă de terebentină
(diluant provenit din răşini de conifere);
- dezagreabil, după aport exogen de sparanghel, usturoi, hrean.
Modificările patologice ale mirosului urinei pot fi:
- miros amoniacal în boli infecţioase sau tumorale renale şi ale căilor excretoare
renale;
- miros putrid în infecţii cu floră anaerobă;
- miros de mere acre în diabet, vărsături acetonemice ale copiilor.

2.2. Examenul biochimic al urinei

Examenul biochimic se efectuează în prezent cu ajutorul stripurilor urinare
(numite şi bandelete reactive). Acestea analizează semicantitativ unii produşi
prezenţi în urină: urobilinogenul, bilirubina, corpii cetonici, acidul ascorbic (unele
dintre ele), glucoza, proteinele, hematiile, nitriţii, leucocitele precum şi pH-ul şi
densitatea urinară.
Un strip este alcătuit din 4 straturi suprapuse: o folie protectoare de nylon, o
hârtie impregnată cu reactivul corespunzător, o hârtie de filtru absorbantă şi un
suport de plastic (Figura 3).
Bandeleta de test conţine mai multe zone distincte, fiecare corespunzătoare
unui anumit parametru de testat (Figura 4).
Introducerea bandeletei în urină va produce sau nu modificarea coloraţiei în
fiecare zonă. Citirea bandeletelor urinarea se poate face:
- manual: modificările vor fi comparate cu o scară etalon (Figura 4), livrată
odată cu testul, în care se face corelaţia între concentraţia parametrului
analizat şi modificarea de coloraţie obţinută.
- automat, cu ajutorul unor aparate numite cititoare de stripuri (Figura
5)Acestea sunt fotometre portabile, care pot fi utilizate în laboratoare de
analiză, în spitale, ambulanţe, în cabinete individuale de către medici de
familie sau medici specialişti şi care pot citi un număr variabil de probe/oră.

Figura 3. Structura unui strip urinar

5
 Figura 4. Stripuri (bandelete) urinare Figura 5. Cititor pentru stripurile
urinare

Indicaţiile utilizării stripurior urinare:

- boli renale şi de tract urogenital. În acest caz, se urmăresc modificările de
culoare la nivelul bandeletelor reactive în special ale următorilor parametri:
pH, leucocite, nitriţi, proteine, hematii, densitate urinară. Importanţa
efectuării unui examen sumar de urină de rutină reiese din faptul că bolile
renale şi de tract urogenital rămân adesea asimptomatice o perioadă lungă de
timp, conducând adesea la alterări ireversibile. De exemplu, insuficienţa
renală reprezintă stadiul terminal al diverselor nefropatii primare şi secundare,
iar singura posibilitate de tratament a acesteia este reprezentată de dializă
sau de transplantul renal. În plus, are repercusiuni negative asupra altor
organe şi sisteme, îndeosebi asupra sistemului cardiovascular.
- boli metabolice (în special diabetul zaharat). Se urmăresc glucoza şi
corpii cetonici urinari şi nu numai acestea, deoarece, în timp, diabetul
zaharat se complică cu diverse forme de nefropatie.
- boli hepatice şi anemii hemolitice. În acest caz, importantă este
determinarea urobilinogenului şi a bilirubinei. În multe boli hepatice
simptomatologia apare doar în stadii avansate, iar un diagnostic precoce
conduce la instituirea imediată a tratamentului, evitând complicaţiile ce pot
apărea ulterior.
- monitorizarea unor tratamente cu schimbarea, la nevoie, a strategiei
terapeutice.
- medicina generală cu scopul efectuării de screening-uri pentru depistarea
bolilor aflate într-un stadiu incipient asimptomatic.

Mod de lucru
- Se utilizează urina proaspătă, necentrifugată, de obicei prima urină de
dimineaţă.
- Urina se colectează într-un vas, de preferinţă steril (dacă recipientul nu este
steril, nu se interpretează nitriţii).
- Bandeleta se imersează timp de 2 secunde în urină, în aşa fel încât toată
suprafaţa să fie acoperită.
- Se îndepărtează excesul de lichid, lipind marginea bendeletei de marginea
vasului cu urină, apoi se pune bandeleta în poziţie orizontală.
- Se compară zonele reactive de pe bandeletă cu cele corespunzătoare de pe
scala etalon, într-un interval de 60 de secunde (pentru leucocite intervalul de
60-120 de secunde).
- Nu se vor depăşi două minute pentru compararea rezultatelor.

6
 Parametrii determinaţi cu ajutorul stripurilor urinare

a) Densitatea urinară
Principiu
Testul determină concentraţia ionică a urinei, bazându-se pe eliberarea
protonilor care, în prezenţa cationilor, formează un complex. Reacţia produce
schimbarea culorii indicatorului (albastru de brom-timol). Constituenţii neionici ai
urinei, cum ar fi glucoza sau ureea, nu sunt determinaţi. De aceea, o creştere a
densităţii datorită concentraţiei glucozei >1000 mg/dl (>56 mmol/l) nu este
determinată prin acest test.
EGTAH4* + K+ EGTAH3K + H +

Anionul albastru de brom - timol + H+ Albastru de brom timol

(colorat în albastru) (colorat în galben)
(* = Etilenglicol – bis (β-aminoetileter) – N,N’-tetraacetic acid)

Surse de eroare
- prezenţa proteinelor (100-500 mg/dl) conduce la rezultate fals crescute.
Acelaşi fenomen are loc şi în cazul urinei cetoacidozice.
- la un pH de 7 sau mai mare, valorile sunt mai mari cu 0,005 g/ml.

Semnificaţii clinice
Densitatea urinei normale, numită normostenurie, variază între 1,015-1,025
g/cm3. În condiţii de hidratare sau de deshidratare a organismului, limitele sunt mai
largi, variind între 1,000-1,030 g/cm3. În condiţii fiziologice, densitatea urinei variază
invers proporţional cu cantitatea emisă şi direct proporţional cu cantitatea de
substanţe pe care le conţine şi cu intensitatea culorii.
Valorile mai mici de 1,010 g/cm3 au o semnificaţie analitică, deoarece, în acest
caz, leucocitele şi hematiile suferă o liză rapidă. Aşa se explică rezultatele negative
obţinute la citirea sedimentului urinar, dar cu rezultate pozitive pe strip.
Modificări ale densităţii urinare
În cazul alterării funcţiei de concentrare a rinichiului, sau a eliminării anormale
a unor metaboliţi, corelaţia dintre densitate şi diureză se pierde. Patologic, se
remarcă următoarele situaţii:
- Hiperstenurie, densitate peste 1,025 g/ml, apare în diabet zaharat,
proteinurie, urini concentrate survenite în urma unui regim de sete, transpiraţii
abundente, stări febrile, etc.
- Hipostenurie, densitate sub 1,015 g/ml, apare în diabet insipid, aport excesiv
de apă sau alimente bogate în apă (fructe).
- lzostenurie, densităţile tuturor emisiunilor din 24 de ore sunt egale şi cuprinse
în jurul valorii de 1,002 g/ml (densitatea ultrafiltratului plasmatic glomerular).
Apare în caz de insuficienţă renală gravă, dovedind incapacitatea de diluare
sau concentrare a rinichiului.

b) pH-ul
Principiu
Zona reactivă conţine un amestec de trei indicatori: roşu metil, albastru de
brom-timol şi fenolftaleină. În limita de pH de 5-9 se obţine o culoare care variază
gradat de la portocaliu-galben-verde până la albastru.

7
 Br Br Br Br
OH O O-
O
-H+

+H+

SO3- SO3-

galben Albastru de brom-timol albastru

O O-Na+
OH O
+2NaOH O
O
-H2O
R R

R R
OH - +
O Na
incolor Fenolftaleina rosu

COOH COOH
+
-H
N N N+(CH3)2 N N N(CH3)2
+H+
H
rosu rosu metil galben

urina acida: portocalie urina alcalina: verde

Surse de eroare
În cazul probelor de urină care staţionează timp îndelungat înainte de a fi
lucrate, pH-ul poate vira spre alcalin, ca rezultat al creşterii bacteriene.

Semnificaţii clinice
În mod normal, urina are o reacţie acidă. pH-ul urinei este determinat, în cea
mai mare măsură, de proporţia de fosfaţi bibazici (alcalini) şi monobazici (acizi) aflaţi
în urină. După cum se ştie, rinichiul este irigat de sânge, care are un pH de
aproximativ 7,4 şi formează urina cu un pH acid. Această variaţie de pH se
realizează, în parte, prin modificarea proporţiei dintre fosfaţii acizi şi alcalini.
Raportul acestora în plasmă (pH = 7,4) este:
NaH 2 PO 4 1
= ,
Na 2 HPO 4 5
iar în urină (pH = 4,5-5,5) se inversează:
NaH 2 PO 4 5
= .
Na 2 HPO 4 1
În cazurile în care urina atinge aciditatea maximă, raportul este egal cu 50:1.
Prin acest mecanism este cruţată o mare cantitate de baze fixe ale
organismului (în special Na+, dar şi K+, Mg2+ şi Ca2+).
pH-ul urinar variază în intervalul 5,8-7,4în cursul zilei. Urina de dimineaţă
are un pH de 5-6.
8
 Modificări fiziologice ale pH-ului urinar
în funcţie de alimentaţie :
- într-o alimentaţie strict carnală,urina este acidă, cu un pH cuprins între
5,2-5,3;
- într-o alimentaţie exclusiv vegetariană, urina este alcalină, cu un pH cuprins
între 7,0-7,5;
- în cazul unei alimentaţii mixte, reacţia urinei este slab acidă.

Trebuie reţinut faptul că, după administrarea de bicarbonaţi sau tratament cu

ape minerale, urina are o reacţie alcalină.
În funcţie de ritmul nictemeral: urina cea mai acidă se elimină spre miezul
nopţii şi cea mai puţin acidă (uneori alcalină) dimineaţa.
Prin păstrare timp mai îndelungat, urina poate deveni alcalină deoarece, prin
contaminare cu germeni microbieni, are loc descompunerea ureei (sub acţiunea
ureazei) în amoniac.
Valorile pH-ului care depăşesc valoarea 7 au o importanţă analitică deoarece,
în acest caz, eritrocitele şi leucocitele suferă o liză rapidă, ceea ce explică rezultatele
negative obţinute la sedimentul urinar în condiţiile unor rezultate pozitive pe strip.

Modificări patologice ale pH-ului urinar - sunt independente de alimentaţie:

Valori scăzute ale pH-ului urinar (urină acidă) se întâlnesc în: inaniţie,
diverse intoxicaţii, insuficienţă renală, cetoacidoză diabetică.
Valori crescute ale pH-ului urinar (urină alcalină) se întâlnesc în: vărsături
abundente de diferite etiologii, infecţii ale căilor urinare (uretrite, cistite, pielite,
pielonefrite), hipopotasemii severe, diverse intoxicaţii, febră de diverse
etiologii.

c) Leucocitele

Principiu
Leucocitele excretate în urină sunt aproape exclusiv granulocite ce prezintă o
activitate esterazică detectată prin reacţia de pe strip. Zona reactivă conţine un ester
indoxilic,care este clivat de către esteraza granulocitară. Indoxilul liber reacţionează
apoi cu o sare de diazoniu, formând un derivat diazo colorat violet.
Acest test detectează activitatea esterazei granulocitare şi histiocitare
(histiocitele sunt, de asemenea, produse în urma unui proces inflamator, iar la
examinarea microscopică nu se pot diferenţia de leucocite pe preparate native
necolorate). Ca urmare, sunt detectate nu numai celulele intacte ci şi cele lizate.

Surse de eroare
- Dacă urina este intens colorată, această coloraţie poate masca culoarea
obţinută în urma reacţiei de pe strip.
- Excreţia de proteine peste 500 mg/dl şi a glucozei peste 2 g/dl poate bloca
colorarea zonei reactive. Aceleaşi efecte le au şi unele medicamente
administrate în doze mari (gentamicina, cefalexinul).
- Unele medicamente pot da reacţii fals pozitive: meropenemul, imipenemul,
acidul clavulanic.

9
 O Esteraza leucocitara OH HO
NH NH
+ O
O
SO2 SO2
N N
H H
Indoxil
Ester indoxilic

OH OH
+ N N+ R1-

N N N N
R2
H H
Sare de diazoniu R1
Indoxil Derivat azo (violet) R2

Semnificaţii clinice
Prezenţa leucocitelor în urină = Leucociturie - apare în următoarele situaţii:
procese inflamatorii renale şi ale tractului urinar: infecţii bacteriene (cistite,
uretrite, pielonefrite acute şi cronice), infecţii abacteriene cauzate de virusuri şi
levuri, infecţii parazitare, glomerulopatii, intoxicaţii.
contaminare cu secreţii din căile genitale (rar) - în marea majoritate a
cazurilor, pozitivarea testului pentru leucocite semnifică prezenţa unei infecţii
bacteriene de tract urinar.
„leucocituria abacteriană” - puternică reacţie leucocitară observată în cazul
inflamaţiilor cronice. Această situaţie este observată adesea ca simptom unic
în pielonefritele cronice, tuberculoză, diverse tumori.

d) Nitriţii

Principiu
Nitriţii sunt detectaţi pe baza principiului testului Griess: orice nitrat prezent în
urină e transformat prin reducere de către bacterii într-un nitrit:

Nitrat → reducere bacteriană → Nitrit

Amina aromatică a sulfanilamidei reacţionează cu nitritul în prezenţa unui

tampon acid, formând o sare de diazoniu, care se cuplează cu 3-hidroxi-1,2,3,4-
tetrahidrobenzo-(h)-chinolină, formând un derivat azo de culoare roşie. Intensitatea
culorii este direct proporţională cu concentraţia nitriţilor, dar fără nici o legătură cu
severitatea infecţiei.

Surse de eroare
- rezultatele fals pozitive se datorează: poliuriei care spală căile urinare,
alimentaţiei parenterale, dietei carnale, timpului îndelungat scurs până la
efectuarea testului (peste 4 ore), utilizarea de recipiente nesterile (în această
situaţie nu se interpretează testul pentru nitriţi).
- rezultatele fals negative se datorează: contaminării bacteriene a urinei,
tratament cu substanţe ce conţin fenazopiroclor.

Semnificaţii clinice
În mod normal, urina nu conţine nitriţi.
!!! Reacţia pentru nitriţi este specifică pentru prezenţabacteriuriei; reacţia
este independentă de pH. Un singur test negativ nu exclude o infecţie de tract urinar,

10
deoarece numărul bacteriilor şi conţinutul de nitraţi poate varia. Absenţa culorii la teste
repetate nu exclude o infecţie deoarece nu toate microorganismele formează nitriţi.
Administrarea de tratamente ce au în componenţa lor nitriţi nu se
concretizează prin excreţia de nitriţi.
În prezenţa unui tratament antibiotic sau a chimioterapiei, metabolismul
enzimatic şi populaţia microbiană sunt inhibate, deci vom avea un test negativ. Din
această cauză, orice tratament antimicrobian trebuie întrerupt cu cel puţin 3 zile
înainte de efectuarea testului.
+
H2N SO2 NH2 + HNO2 H H2N SO2 N+ N] + 2H2O

Sulfanilamida Acid azotos Sare de diazoniu

OH H
H2N SO2 +
N N+ H2N SO2 N+ N OH
N

Sare de diazoniu H N

Component de cuplare H
Derivat azo (rosu)

e) Proteinele (albuminele)

Principiu
Reacţia se bazează pe aşa numita „eroare proteică a indicatorilor de pH”.
Zona reactivă conţine un amestec tampon şi un indicator care îşi schimbă culoarea
de la galben la verde în prezenţa proteinelor, independent de pH.
Cl Cl Cl Cl
O OH O O-

Cl Cl Proteine Cl Cl
+
Br SO3- -H Br SO3-

Br Br Br Br
Br Br
galben verde
3'3",5'5"tetraclorofenol- Anionul acestui compus
3,4,5,6-tetrabromsulfonftaleina
(forma neutra)
Surse de eroare
- Rezultate fals pozitive sunt obţinute în următoarele condiţii: administrare de
polivinilpirolidona (un substitut de sânge), prezenţa unor reziduuri de
dezinfectanţi ce conţin grupări cuaternare de amoniu sau clorhexidină,
medicaţie ce conţine fenazopiridină.
- Medicamente ca şi chinina, chinidina, clorochina, sulfonamidele, penicilina nu
interacţionează cu reacţia de pe strip.

Semnificaţii clinice
Indicatorul este foarte sensibil la albuminele cu masă moleculară mică,
excretate în cazul afectării renale. Sensibilitatea la alte proteine este scăzută
(proteina Bence-Jones, γ-globuline, peptone, mucoproteine).
11
 Urina normală conţine cantităţi extrem de mici de proteine (50-100 mg/24 ore
sau 10-30 mg/dl pentru prima urină de dimineaţă), ce nu pot fi evidenţiate prin
reacţiile de recunoaştere obişnuite. În mod patologic, urina poate conţine,
însă,cantităţi mai mari sau mai mici de substanţe proteice: ele constituie aşa numita
proteinurie.
Proteinuria este frecvent un semn de boală renală dar este nespecifică.
Prezenţa ei nu demonstrează o nefropatie,dar nici absenţa ei nu o exclude.
Depistarea unei proteinurii necesită un diagnostic diferenţial.
Proteinuria benignă. La unele persoane sănătoase, fără afectare renală, se
poate observa uneori o proteinurie ce apare mai frecvent în jurul vârstei de 30 ani.
Cauzele cele mai incriminate sunt: stresul fizic şi emoţional, ortostatismul prelungit,
lordoza. Proteinuriile asociate hipotermiei, supraîncălzirii organismului, sarcinii sau
folosirii medicamentelor vasoconstrictoare sunt, de asemenea, considerate benigne.
Proteinuria extrarenală. Proteinele pot apărea în urină în majoritatea situaţiilor
cu tablou acut, cum ar fi: colicile, crizele epileptice, infarctele, accidentul vascular
cerebral, traumatismele craniene, postoperator. Aceste proteinurii dispar imediat ce
cauza extrarenală a fost eliminată.
Proteinuria de cauză renală. O creştere a permeabilităţii capilarelor
glomerulare datorită modificărilor patologice de la acest nivel conduce la dezvoltarea
proteinuriei renale. Această proteinurie este persistentă şi este observată pe tot
parcursul zilei şi al nopţii. Cele mai pronunţate proteinurii sunt observate în nefroze.
În glomerulonefriteexcreţia proteică este de obicei situată în jurul valorii de 200-300
mg/dl şi însoţită de alte câteva simptome, fiind acompaniată aproape constant de
microhematurie. În sindromul nefrotic proteinuria are valori peste 3,5 g/24 ore.
Proteinuria de origine tubulară se datorează leziunilor celulelor tubulare şi/sau
tulburărilor de absorbţie tubulară a proteinelor din filtratul glomerular. Acest tip de
proteinurie se întâlneşte în cazul pielonefritelor, nefritelor, chistelor renale, rinichiului
polichistic.
Excreţia intermitentă de proteine apare adesea în pielonefritele cronice.
Proteinuria postrenală însoţeşte procesele inflamatorii de la nivelul vezicii
urinare, prostatei şi hemoragiile tractului urinar.

f) Glucoza

Principiu
Testul de punere în evidenţă a glucozei se bazează pe reacţia specifică cu
glucozoxidază – peroxidază, în care D-glucoza este oxidată enzimatic de către
oxigenul atmosferic la δ-D-gluconolactonă. Apa oxigenată rezultată este utilizată
într-o reacţie de culoare. Astfel, sub acţiunea peroxidazei, apa oxigenată se
descompune în apă şi oxigen atomic, care oxidează tetrametilbenzidina la un derivat
colorat în verde-albastru.

12
 CH2OH
CH2OH
H O OH
H O
OH +O2 GOD
OH O + H2O2
HO H
HO
OH
OH
Glucoza
Gluconolactona

H2N POD
NH2 + H2O2 H2O + Derivat colorat verde-albastru

3,3',5,5'-tetrametilbenzidina

Surse de eroare:
- Datorită reacţiei enzimatice, interferentul major, vitamina C, a fost eliminat.
- Testul este independent de pH şi de prezenţa corpilor cetonici.

Rezultate fals pozitive pot apărea la utilizarea dezinfectanţilor care conţin

apă oxigenată.

Semnificaţii clinice
Urina normală conţine o cantitate foarte mică de glucide (350-500 mg/24 ore
sau 15 mg/dl în urina de dimineaţă), cantitate neidentificabilă prin metodele uzuale.
Determinarea glucozei în urină (glicozurie) are o valoare diagnostică mare atât
pentru depistarea diabetului zaharat cât şi pentru posibilitatea de autocontrol al
acestuia de către pacienţi. Pe de altă parte, absenţa glicozuriei nu exclude o alterare
a metabolismului glucidic, în particular, nu exclude un diabet zaharat. De asemenea,
glicozuria poate fi cauzată şi de alţi factori.
Glicozuria apare atunci când reabsorbţia tubulară (tubul proximal) la nivel
renal a glucozei este depăşită, la o valoare a glicemiei de peste 150-180 mg/dl (prag
renal de eliminare a glucozei).
Glicozuria din diabetul zaharat. Majoritatea pacienţilor diabetici prezintă
glicozurie, dependent de severitatea bolii şi de integritatea funcţiei renale.
Determinarea glicozuriei postprandial este mai eficientă pentru depistarea diabetului
decât cea efectuată folosind prima urină de dimineaţă.
Glicozuria renală (diabetul renal) reprezintă o tulburare congenitală benignă,
caracterizată prin prezenţa unei glicozurii, constante sau intermitente, în timp ce
glicemia are valori normale sau scăzute. În această situaţie, reabsorbţia tubulară a
glucozei este limitată, fapt care duce la pierderea de glucoză prin urină.

g) Corpii cetonici

Principiu
Depistarea corpilor cetonici se bazează pe reacţia Legal. Acidul acetoacetic şi
acetona reacţionează cu nitroprusiatul de sodiu şi glicina în mediu alcalin, conducând
la un compus violet. Reacţia este specifică doar pentru cei doi corpi cetonici; acidul
β-hidroxibutiric nu reacţionează.

Na2[Fe(CN)5NO] + CH3 - C - R Na3[Fe(CN)5N = CH - C - R] + H2O

Nitroprusiat de sodiu
O OH O
Corp cetonic Complex colorat violet

13
 Semnificaţii clinice
Corpii cetonici (acidul acetoacetic, acidul β-hidroxibutiric şi acetona) sunt în
mod normal absenţi în urină. Ei apar în urină atunci când există o degradare a
acizilor graşi, din cauza unui aport insuficient de energie sub formă de glucoză.
Predominanţa lipolizei conduce la creşterea nivelului acizilor graşi liberi în ser,
urmată de degradarea lor la nivel hepatic până la acetil-coenzima A, formă sub care
pot fi utilizaţi în continuare în alte procese metabolice. Acest exces va fi convertit în
acid acetoacetic, ce va fi transformat parţial în acid β-hidroxibutiric şi doar o mică
parte în acetonă.
Cetonuria din diabetul zaharat. Prezenţa corpilor cetonici în urină este
semnalată atunci când diabetul zaharat este decompensat. Starea comatoasă
şiprecomatoasă sunt întotdeauna acompaniate de cetoacidoză, cu excepţia comei
hiperosmolare. Deficitul relativ sau absolut de insulină determină reducerea utilizării
glucozei de către ţesutul adipos şi celula musculară, având ca rezultat intensificarea
lipolizei. Corpii cetonici rezultaţi, împreună cu alte modificări fiziopatologice
(deshidratare, pierdere de electroliţi) au ca şi consecinţă instalarea comei.
Cetonuria de cauză nediabetică. Există şi alte situaţii în care apar corpii
cetonici în urină: inaniţie, vărsături incoercibile la copii mici, febră - în special atunci
când însoţeşte o boală infecţioasă, vărsăturile din primele luni de sarcină, boli
metabolice congenitale.

h) Urobilinogenul

Principiu
Fluoroboratul de p-metoxibenzendiazoniu, o sare de diazoniu stabilă,
formează un compus azo de culoare roşie în prezenţa urobilinogenului, în mediu
acid.

Mediu acid
H3C O N+ N BF4- + Urobilinogen Compus azo (rosu)

Sare de diazoniu

Surse de eroare:
- Rezultate fals negative se întâlnesc în următoarele condiţii: timpul îndelungat
scurs de la recoltare până la efectuarea testului şi expunerea probei la lumină
determină oxidarea urobilinogenului; terapia cu hexametilentetramină,
conservarea probei de urină cu formol.
- Rezultatele fals pozitive se pot datora medicaţiei care colorează urina în roşu
sau prezintă o culoare roşie în mediu acid.
- Testul este specific, nefiind supus interferenţelor care apar în cazul reacţiei
Ehrlich.

Semnificaţii clinice
Urobilinogenul se formează prin reducerea de către bacteriile intestinale a
bilirubinei care este secretată în intestin prin bilă. Acesta aste reabsorbit şi ajunge la
ficat, dar o mică parte se excretă prin urină → urobilinogen = normal în urină.

Modificări patologice ale urobilinogenului în urină:

14
 Urobilinogen crescut – are drept cauze:
Supraîncărcarea capacităţii funcţionale hepatice. Când sunt prezente cantităţi
mari de bilirubină şi de asemenea şi de urobilinogen, ca rezultat al degradării
excesive a hemoglobinei, capacitatea funcţională hepatică poate fi depăşită, chiar
dacă ficatul prelucrează de 2-3 ori mai mult urobilinogen decât în mod normal.
Urobilinogenul neprelucrat ajunge în torentul sangvin şi în final este excretat renal.
Cauzele supraîncărcării capacităţii funcţionale hepatice sunt: anemii hemolitice,
anemie pernicioasă, hemoliză intravasculară ca şi consecinţă a unor intoxicaţii, boli
infecţioase sau accidente transfuzionale, policitemie.
Alterarea capacităţii funcţionale hepatice. Bolile hepatice au drept consecinţă
alterarea capacităţii funcţionale a ficatului. Urobilinogenul ce intră prin vena portă nu
este complet metabolizat şi se elimină ca atare la nivel renal. Această alterare se
întâlneşte în următoarele situaţii: hepatite virale, hepatite cronice, ciroză hepatică,
intoxicaţii cu lezarea parenchimului hepatic, tumori hepatice.
Scurtcircuitul hepatic. În unele situaţii patologice (de exemplu, în ciroza
hepatică cu hipertensiune portală, tromboză de venă portă, ocluzia venei hepatice)
fluxul sangvin la nivelul venei porte este redus, iar o parte din urobilinogen trece
direct în sânge, fiind excretat renal.
Urobilinogen absent - în situaţia producţiei insuficiente de bilă de către
celulele hepatice, alterarea capacităţii de secreţie a bilei în intestin şi absenţa
reducerii bilirubinei la nivel intestinal. Cauze: obstrucţia completă a ductului biliar
comun - în absenţa infecţiei de tract biliar, stoparea completă a producţiei de bilă de
către ficat (hepatite virale severe, intoxicaţii cu afectare hepatică severă), absenţa
florei intestinale (fiziologică la nou-născuţi şi întâlnită rar, după un tratament
antibioterapic intensiv).

i) Bilirubina

Principiu
Reacţia se bazează pe cuplarea bilirubinei cu o sare stabilă de diazoniu (2,6-
diclorobenzendiazoniu difluoroborat) în mediu acid, cu formarea unui derivat azo de
culoare violet.
Cl
M e d iu a c id
N+ N BF 4
-
+ B ilir u b in a C o m p u s a z o ( v io le t)

Cl
S a r e d e d ia z o n iu

Surse de eroare
- Sensibilitatea este alterată de cantităţi mari de acid ascorbic sau nitriţi
prezenţi în urină.
- Rezultate fals negative se întâlnesc în următoarele condiţii: timpul îndelungat
scurs de la recoltare până la efectuarea testului şi expunerea probei la lumină
determină oxidarea bilirubinei.
- Rezultatele fals pozitive se pot datora medicaţiei care colorează urina în roşu
sau prezintă o culoare roşie în mediu acid (de exemplu fenazopiridina).

Semnificaţii clinice
Ca rezultat al conjugării (esterificării) cu acid glucuronic la nivel hepatic,
bilirubina devine hidrosolubilă şi astfel susceptibilă de a fi excretată renal. Bilirubina
prezentă în urină este întotdeauna bilirubină conjugată (directă).

15
 În toate procesele patologice, în care apare o creştere a concentraţiei
bilirubinei conjugate în plasmă, vor exista şi nivele considerabile ale bilirubinei
urinare: creşterea presiunii intracanaliculare din cauza obstrucţiei intra- sau
extrahepatice, inflamaţie sau fibroză periportală, necroză hepatică.

j) Hematiile (eritrocitele)

Principiu
Testul se bazează pe activitatea de tip peroxidazic a hemoglobinei şi
mioglobinei, care catalizează oxidarea unei substanţe indicator (3,3’,5,5’-
tetrametilbenzidină) de către un hidroperoxid organic (2,5-dimetilhexan-2,5-
hidroperoxid), conducând la un compus verde-albastru.
Există două scale pentru determinarea hemoglobinei şi a eritrocitelor libere.
Sensibilitatea testului este de 5 eritrocite/µl, ceea ce corespunde la 0,015 mg
hemoglobină/dl urină. Această sensibilitate mare este dată de adăugarea unui
activator în amestecul de reacţie.

Surse de eroare
- Prezenţa vitaminei C nu interferă cu reacţia de pe strip.
- O concentraţie a nitriţilor de peste 2,2 mmol/l (10 mg/dl) (valori foarte rar
întâlnite în infecţiile de tract urinar) scade sensibilitatea reacţiei.
- Nu se recomandă conservarea urinei cu formol, deoarece conduce la rezultate
fals negative.
- Rezultate fals pozitive se pot obţine dacă urina conţine urme de detergenţi
oxidanţi.
- Proteinuria peste 5 g/l (500 mg/dl) poate atenua reacţia de culoare a
hemoglobinei.

Semnificaţii clinice
Prezenţa hematiilor în urină = hematurie; este întâlnită în multe situaţii
patologice şi din acest motiv este necesară clarificarea originii sângerării. În această
situaţie, cele mai multe date sunt oferite de examinarea morfologiei hematiilor din
sedimentul urinar.

+ H2N NH2 + Hemoglobina

OOH
OOH

2,5-dimetilhexan 3,3',5,5'-tetrametilbenzidina
2,5-dihidroperoxid

+ Compus verde-albastru

OH
OH

Cauzele hematuriei:
- Calculii renali. Prezenţa lor provoacă dureri colicative renale acute, însoţite
adesea de hematurie.

16
 - Tumori ale tractului urinar. Microhematuria de cauză neprecizată, ca
manifestare unică de boală, este adesea de origine tumorală, deoarece
majoritatea tumorilor sunt asimptomatice o perioadă lungă de timp.
- Glomerulonefritele. În acest caz hematuria, adesea microscopică, este
însoţită de proteinurie şi hipertensiune arterială. Dismorfismul eritrocitar are, în
acest caz, un rol diagnostic important.
- Pielonefritele, în care hematuria este prezentă doar la o treime din pacienţi.
- Traumatisme reno-urinare.
- TBC renal.
- Cistită virală.
- Anumite medicamente: antibiotice (aminoglicozide), anticoagulante,
citostatice, analgezice (pot determina nefrita interstiţială sau necroza papilară).
- Purpura Henoch-Schonlein.
- Lupusul eritematos sistemic (LES).

2.3. Examenul microscopic al sedimentului urinar

Mod de lucru
- Într-o eprubetă de centrifugă se introduc aproximativ 10 ml de urină, care se
centrifughează 10 minute la 2000 rotaţii/minut.
- Se aruncă supernatantul şi se efectuează un preparat nativ (între lamă şi
lamelă).
- Pe o lamă 76x26 mm se pune o picătură din sedimentul urinar şi se acoperă
cu o lamelă 20x20 mm.
- Se examinează la microscop cu obiectivul 20Xşi apoi cu 40X. Ocularele
recomandate sunt cele de 10X.

Clasificarea sedimentului urinar

• sedimentul urinar organizat;
• sedimentul urinar neorganizat.

a) Sedimentul urinar organizat cuprinde:

A. Celulele sedimentului urinar
1. Leucocitele sunt cele mai frecvent întâlnite elemente de sediment.
Majoritatea sunt reprezentate de granulocitele neutrofile; mai rar, se întâlnesc şi alte
tipuri de leucocite: eozinofile, monocite, macrofage, limfocite, histiocite.
Leucocitele se prezintă în urină sub formă de globule sferice granulate, cu un
nucleu de formă şi mărime diferită (Figura 6). Pe preparatele necolorate nu se poate
face distincţia între diferitele tipuri de leucocite, dar pot fi identificate cu coloraţii
specifice.

Valori normale: < 5 celule/câmp de putere mare (obiectiv 40X).

Când numărul lor este foarte crescut şi prezintă un aspect degradat (piurie)
sau apar grupate, este suspectată o infecţie acută a căilor urinare. Uneori, piuria
se întâlneşte şi în afecţiuni acute non-renale, ca apendicita sau pancreatita.
Nu există întotdeauna o concordanţă între numărul de leucocite/câmp şi
gravitatea leziunilor inflamatorii.

2. Hematiile apar, în sedimentul proaspăt, ca nişte discuri biconcave, cu

diametrul mediu în jur de 6 µm (Figura 6); în urinile concentrate hematiile încep să se
ratatineze.
17
 Valori normale: < 5 celule/câmp de putere mare (obiectiv 40X).

În funcţie de aspectul morfologic al hematiilor, putem diferenţia o sângerare de

origine glomerulară de una neglomerulară.
- Dacă avem de-a face cu o sângerare neglomerulară, hematiile vor fi eumorfe.
- Dacă sângerarea este glomerulară, hematiile eumorfe vor deveni dismorfe.
Aceste modificări apar prin reversibilitatea sau ireversibilitatea răspunsului faţă
de varietatea influenţelor pH-ului urinar, hipertonicităţii medularei renale sau prezenţa
acizilor graşi, lizolecitinei, acizilor biliari şi eventual a barbituricelor şi salicilaţilor.

Figura 6.Prezenţa hematiilor şi a leucocitelor în urină

3. Celulele epiteliale ale căilor urinare sunt de obicei absente sau rare într-
un sediment normal. Aspectul acestor celule diferă mult de cel al ţesutului de
origine. Datorită pierderii legăturilor tisulare, ele adoptă o formă rotundă şi prezintă
diferite tipuri de transformări degenerative, deoarece celulele moarte nu pot rezista
atacului osmotic al urinei. În funcţie de originea lor, există 3 tipuri de celule epiteliale:
1. Celulele scuamoase, care de obicei nu provin din tractul urinar, ci de la
nivelul tractului genital, şi rareori sunt semnificative.
2. Celulele tubulare renale provin de la nivelul tubilor renali şi apar în afecţiunile
care interesează parenchimul renal.
3. Celulele tranziţionale (uroteliale) provin de la nivelul uroteliului care
căptuşeşte tractul urinar de la bazinet până la prima porţiune a uretrei; apar în
urină atunci când avem de-a face cu un proces inflamator urotelial.

B. Cilindrii urinari sunt formaţiuni cilindrice bine conturate, cu capetele

rotunde sau rupte, care se formează la nivelul tubului contort distal şi colector.
Proteinele sangvine care trec prin membrana glomerulară lezată se coagulează şi se
mulează pe tubii uriniferi. Proteina Tamm-Horsfall (o glicoproteină secretată de către
braţul gros ascendent al ansei Henle) reprezintă substanţa fundamentală a cilindrilor.

Tipuri de cilindri urinari:

1. Cilindrii hialini sunt formaţi în absenţa celulelor în lumenul tubilor şi conţin
numai proteină Tamm-Horsfall, ceea ce la conferă un indice de refracție
scăzut. Aceşti cilindri nu indică o afectare renală atunci când sunt prezenţi
în număr mic.

18
 2. Cilindrii granuloşi au suprafaţa acoperită cu granulaţii care au forme şi
mărimi diferite. Aceşti cilindri sunt consideraţi o formă de degenerare a
cilindrilor celulari.
3. Cilindrii ceroşi se numesc astfel deoarece au un aspect asemănător cu
ceara topită. În condiţiile unui flux urinar scăzut, un cilindru va rămâne mai
mult timp în interiorul tubilor, luând un aspect ceros. Prezenţa acestora indică
întotdeauna o afectare tubulară de natură cronică şi, spre deosebire de
cilindrii hialini şi granuloşi, au întotdeauna o semnificaţie patologică.
4. Cilindrii celulari apar la pacienţii ce prezintă o scădere a perfuziei renale şi
indică întotdeauna o afectare tubulară acută, dar nu indică extinderea sau
reversibilitatea acestei afectări.
5. Cilindrii grăsoşi conţin picături de grăsime şi corpusculi ovali graşi
degeneraţi, înglobaţi într-o matrice proteică. Se întâlnesc în sindromul nefrotic,
nefropatia diabetică, nefroza lipoidă, glomerulonefrite cronice, lupus.

b) Sedimentul urinar neorganizat cuprinde:

A. Cristalele. Urina este un mediu complex, care influenţează procesul de
cristalizare, aceeaşi substanţă putând cristaliza în diferite forme, dependent de
compoziţia urinii. Studiul cristalelor se efectuează atât în microscopie obişnuită, cât şi
în lumină polarizată. Cristalele se exprimă sub formă de: rare, prezente, frecvente,
semnalându-se de asemenea prezenţa de macrocristale sau microcristale.
Principalele cristale întâlnite în sedimentul urinar sunt:
1. Cristalele de acid uric(Figura 7) În microscopia optică obişnuită cristalele
de acid uric se prezintă sub formă de „butoiaş” sau „lămâie”, având o culoare galben-
brună; în microscopia cu lumină polarizată aceste cristale sunt intens birefringente,
având o paletă largă de culori, de la albastru-verzui la roşu sau galben, în funcţie de
grosimea lor. Apar în urină în caz de gută, stări febrile acute, nefrite cronice.
2. Cristalele de oxalat de calciu(Figura 7) sunt slab birefringente şi se
prezintă sub două forme: dihidrat sau „plic de scrisoare” şi monohidrat sau „trunchi
de copac”. Apar în urină în caz de litiază renală.
3. Cristalele de fosfat amoniaco-magnezian(Figura 7) apar adesea în
urinile vechi şi conservate necorespunzător, datorită fermentaţiei amoniacale
bacteriene. Prezenţa lor în urina proaspătă de dimineaţă semnifică o infecţie urinară
(cistită, pielonefrită cronică), litiază renală. Sunt birefringente şi au un aspect de
„capac de sicriu”.

Figura 7. Cristale prezente în urină: A. Cristale de oxalat de Ca; B. Cristale de acid

uric;
C. cristale de fosfat amoniaco-magnezian
19
 B. Bacteriile şi levurile. Prezenţa lor semnifică o infecţie urinară
bacteriană/fungică şi în majoritatea cazurilor sunt însoţite şi de o reacţie leucocitară.

Buletin de analiză
Rezultatele examenului sumar de urină se înscriu într-un Buletin de analiză,
ca în modelul alăturat. Un buletin de analiză care dă relaţii normale privind
examenul sumar de urină se prezintă astfel:
Densitate................................. 1,015 g/ml
pH................. ............................ 6
Nitriţi.......................................... absent
Proteine................................... absent
Glucoza................................... absent
Corpi cetonici........................... absent
Urobilinogen............................ normal
Bilirubină.................................. absent
Sediment: 1-2 hematii/câmp, 1-2 leucocite/câmp, rare epitelii plate de tip scuamos.

Un examen sumar de urină patologic poate fi:

Densitate................................. 1,030 g/ml
pH................. ............................ 4,5
Nitriţi.......................................... absent
Proteine................................... absent
Glucoză................................... prezent
Corpi cetonici........................... prezent
Urobilinogen............................ normal
Bilirubină.................................. absent
Sediment: 1-2 hematii/câmp, 1-2 leucocite/câmp, rare epitelii plate de tip scuamos.
Diagnostic: cetoacidoză diabetică.

20