Locuirea împreună

Nicușor Deciu, 03 Aprilie 2017

Dacă ţi-ai propune să priveşti evenimentele vieţii în cauzalitatea lor, ai putea

observa lucruri dintre cele mai interesante şi extrem de utile pentru strategia pe care
ai avea de gând s-o urmezi în plan personal. De pildă, omul caută în mod firesc să
se apropie şi eventual să locuiască împreună cu oameni la fel cu el, cu convingeri
asemenea, cu care să poată comunica şi cu care să trăiască în pace. Şi dacă, prin
voinţa lor și prin anumite împrejurări, astfel de oameni ajung să fie împreună,
aceştia se bucură de faptul că se înţeleg, că lucrurile sunt frumoase şi merg de la
sine. Totuşi, chiar dacă la început lucrurile vor merge bine, după o anumită perioadă
buna înţelegere începe să se erodeze şi să se transforme uneori în contraziceri,
răbufniri, certuri, întrucât printre gândurile sincere pe care le aveau unul faţă de
celălalt s-au strecurat anumite suspiciuni, invidii sau un egoism de nesesizat la o
privire superficială. Buna înţelegere iniţială nu mai poate fi menţinută de la sine, ci
numai printr-un continuu efort de clarificare şi de statornicire a relaţiei, de
deschidere sufletească a unuia faţă de celălalt.
Tu gândeşti poate că prin peripețiile descrise mai sus pot trece doar familiştii, însă
ele pot surveni în orice grup sau comunitate mai mică. Am fost foarte uimit să
găsesc relatarea unei astfel de situaţii în cartea „Întoarcerea la Hristos” a lui Ioan
Ianolide. Acesta povesteşte cum, în detenţie fiind, au ajuns să locuiască împreună,
în jurul lui Valeriu Gafencu, câţiva prieteni care aveau aceleaşi idealuri, se rugau
împreună şi aveau totul de obşte. Totuşi, această comunitate nu a fost lipsită de
ispite şi frământări. După cum scrie Ianolide: „Forme subtile de mândrie sau de
invidie ne tulburau sufletele”. Şi, de asemenea, cercetând lucrurile camarazii de
celulă „au înţeles că oricât de mare este dorinţa comuniunii, totuşi, fiecare om este
unic, are viaţa lui, evoluţia lui, specificul lui care nu poate fi confundat cu un altul, ci
numai comunicat - ba chiar comunicat după anumite rigori pe care le impune
personalitatea oamenilor”. De aceea, chiar şi între aceşti oameni deosebiţi „se iscau
tensiuni din nimic, dintr-un gând rău”.
Pe oricine pot surprinde lucrurile ce se produc pe neașteptate. Ne mirăm şi noi cum
într-o zi însorită la un moment dat se întunecă şi se porneşte furtuna. La fel şi între
doi oameni cunoscuţi pot surveni brusc conflicte, aparent fără pricină. Dar nimic în
viață nu se întâmplă fără o cauză. Este util de ştiut că această cauză se poate afla
la unul dintre noi, în cugetarea sau în memoria noastră, în dorințele noastre
nemărturisite, dar de asemenea poate veni şi din afară, prin gândurile ce ne răsar
deodată, pe neașteptate, în minte. Acestea pot fi sugestii apărute prin interacțiunea
cu alți oameni, dar de cele mai multe ori apar, sub masca binelui sau a îndreptățirii
de sine, gânduri simple, care potrivit Sfinților Părinți sunt semănate de diavolul
însuși.
Tinerii creștini din detenție, însă, nu s-au împăcat cu ideea de a fi stăpâniți de
aceste porniri pătimașe, ci au căutat soluții. Mai întâi, Valeriu Gafencu, care potrivit
celor care au scris despre el era cel mai încercat în viața duhovnicească, i-a chemat
pe toți la o discuție sinceră și la o mărturisire a gândurilor pe care le aveau unii față
de ceilalți. După discuțiile purtate cu Gafencu și printr-un proces de observare
atentă a sinelui, ei au înțeles „că nu orice gând rău este un păcat, ci numai cel care
este acceptat de conştiinţă şi devine patimă”. De asemenea, înaintând în
cunoașterea de sine au observat că anumite virtuți pe care în singurătate socoteau
că le dețin erau doar aparente sau extrem de fragile, iar aceasta se vădea destul de
lesne în relaționările cu oamenii, în momentul în care pentru o oarecare vorbă nu-și
puteau stăpâni pornirile. Dorința de a trăi cu totul în Hristos i-a condus treptat spre o
viziune foarte adâncă asupra vieții, căci, scrie Ianolide, „am învățat să ne iubim, să
ne îngăduim unii pe alții, să ne răbdăm reciproc. Și, în ciuda tuturor ispitelor,
dragostea şi bunele intenţii nu au dispărut niciodată dintre noi”.
Dacă aceste trăiri consemnate de Ioan Ianolide s-ar fi petrecut într-una dintre marile
noastre mănăstiri, am fi fost poate invidioși și dornici de a gusta și noi măcar în
parte astfel de experiențe. Dar aceste lucruri s-au întâmplat în temnițele comuniste,
în condiții aflate la limita subzistenței fizice și sub o mare teroare (psihologică). Și de
aceea, poate, față de acești adevărați noi mucenici ai Bisericii, pe lângă râvnirea
frumoasei lor locuiri împreună, nu cred că ar fi nepotrivit să te încerce și un smerit
sentiment de venerație.