Curs 11

Particularităţi ale condiţionării şi păstrării plantelor medicinale, hameiului şi

tutunului

11.1. Condiţionarea şi păstrarea plantelor medicinale

● Condiţionarea materialului vegetal. Transportul recoltei din câmp la locul de condiţionare se va

efectua în stare afânată pentru a preveni accelerarea proceselor de degradare.

⇨ Curăţirea - constă în înlăturarea corpurilor străine (pământ, pietriş, buruieni, ş.a.), precum şi a
părţilor din plante necorespunzătoare (bolnave, seci, etc.). Lucrarea se efectuează manual sau mecanizat, cu
ajutorul unor utilaje prevăzute cu site, vânturători ş.a. Rădăcinile, rizomii, bulbii se curăţă de pământ, de
resturile uscate ale tulpinii, apoi unele se spală (la valeriană), altele se decojesc (nalbă-mare), cele mai
multe se fragmentează în vederea uscării.

⇨ Uscarea

∙ se impune datorită conţinutului de apă ridicat (mai mare - la frunze, flori, fructe, rădăcini - sau
mai mic - la seminţe), care favorizează atacul microorganismelor. Pentru a putea fi păstrate timp
îndelungat, plantele sau organele plantelor care au fost recoltate trebuie să fie bine uscate. Un rol
important îl are uscarea plantelor în condiţii potrivite, fără ca acestea să-şi piardă culoarea, conţinutul în
principii active şi mirosul natural. Uscarea poate fi efectuată la soare (la materialul vegetal care conţine
alcaloizi sau materii tanante, la rădăcini, rizomi, fructe, seminţe, muguri, flori albe ş.a.), la umbră (pentru
frunze, flori colorate, herba) sau artificial. În cazul uscării la soare, materia primă vegetală va fi protejată
noaptea prin acoperire pentru a nu fi udată de rouă;

∙ uscarea la umbră se poate efectua în aer liber în şoproane, sau în încăperi speciale, magazii,
şoproane (fig. 11.1), poduri, uscate, bine aerisite, amenajate în acest scop cu rame suprapuse sau cu
suprafeţe acoperite cu prelate, hârtii, cartoane ş.a. Ramele (grătarele) se confecţionează din lemn sau tablă
inoxidabilă, interiorul lor fiind tot din lemn, tablă sau pânză de sac, rafie, plasă metalică, materiale plastice.
Prin uscarea la umbră se obţine cea mai bună materie primă vegetală, atât în ceea ce priveşte conţinutul în
principii active cât şi ca aspect. Dacă se usucă concomitent materiale diferit, din mai multe specii, se vor
lua măsuri pentru a nu se amesteca.
 Fig. 11.1. Şoproane pentru uscarea plantelor medicinale
(după M.M.Duda, 2012)

Uscarea poate dura de la câteva zile, până la câteva săptămâni, în funcţie materialul vegetal
respectiv, grosimea stratului, temperatura şi curenţii de aer din spaţiul de uscare ş.a. În tab. 11.1. (după A.
Laza şi G. Racz, 1975; L.S. Muntean şi colab., 2007, citaţi de M.M.Duda, 2012) sunt redate cantităţile şi
durata uscării la umbră a diferitor categorii de material vegetal. Pentru o bună uscare, părţile din plante de
grosimi mai mari (tulpini, rizomi, rădăcini ş.a.) trebuie secţionate în fragmente de 20 - 25 cm, precum şi
despicate longitudinal.
Tabelul 11.1
Durata de uscare la umbră a plantelor medicinale în funcţie de
cantitatea de produs la m2
Produsul de uscat Cantitatea (kg/m2) Durata uscării (zile)
Vara Primăvara sau toamna
Flori 0,25-0,50 3-8 4-14
Frunze sau herba subţire 0,50-1,0 3-8 10-14
Fruze sau herba grosieră 0,50-1,0 10-14 14-21
Scoarţă sau rădăcini 1-2 14-21 21-31
subţiri
Rădăcioni groase 1-2 30-35 35-60

∙ uscarea artificială - se realizează cu uscătoare mecanice, fixe sau mobile, alimentate cu diferiţi
combustibili. Se pot folosi cuptoarele de uscat fructe sau uscătoriile de tutun. La acestea se reglează
temperatura în funcţie de materia primă vegetală prelucrată. La speciile care conţin uleiuri volatile
temperatura nu va depăşi 35ºC (tab. 11.2, după ”Normativele PLAFAR”, 2006). În general, în prima parte a
uscării temperatura va fi mai scăzută, apoi se ridică treptat. Acest tip de uscare este necesar mai ales la
materia primă mai zemoasă, la care umiditatea se pierde mai greu (rădăcini, peţiolul frunzelor, tulpini,
scoarţe ş.a.). La acest tip de materie primă se poate efectua o mărunţire înainte de uscare;

∙ în uscătorii, florile se introduc la 20°C şi pe urmă temperatura se ridică treptat (în câteva
ore) până la 30 - 35°C. Ele se usucă timp de 24 - 36 ore, păstrându-şi culoarea naturală dacă şi aerisirea
este bună. Frunzele şi herba se usucă de obicei la 40 - 60°C, cu excepţia celor care conţin uleiuri volatile;
 ∙ rădăcinile groase (nalbă), cărnoase, se lasă întâi în încăperi reci sau la umbră să se veştejească şi
apoi se trec la temperatura de 35 - 40°C. De asemenea, fructele cărnoase şi cele zemoase se pun întâi la
veştejit, sau uscarea se începe la temperaturi joase de 18 - 20°C, şi se continuă până la 70 - 90°C. Acest
procedeu este indicat mai ales pentru fructele care conţin vitamine. Mugurii ori vârfurile florale se usucă la
fel ca frunzele. Cojile, lemnul, crengile care se usucă mai încet, se pot usca şi la temperaturi mai joase,
de 20 - 30°C;

∙ în general, produsele care conţin uleiuri volatile se vor usca la temperaturi de 25 - 30°C, iar cele cu
glicozide şi alcaloizi la 40 - 60°C. Materialul pus la uscat, atât la soare cât şi la umbră, se întinde în
straturi subţiri. Florile se pun 250 - 500 g/m2, frunzele sau herba 1 - 2 kg/m2, iar rădăcinile, rizomii şi cojile 2
- 2,5 kg/m2. În timpul uscării, materialul se întoarce de mai multe ori, uşor, cu mare atenţie spre a nu -l
mototoli sau sfărâma;

∙ dacă nu există instalaţii de uscare, atunci, după posibilităţi şi necesitate, se pot construi uscătorii
simple sau sistematice (după M.M.Duda, 2012). Uscătoriile speciale se construiesc în apropierea
câmpurilor cu plantele medicinale. Ele sunt construcţii complexe cu săli de descărcare a materialului, de
spălare şi de depozitare înainte şi după ambalare. Oricare ar fi categoria gospodăriei după suprafaţa
arabilă, extinderea culturilor de plante medicinale se efectuează numai în raport cu posibilităţile de
uscare sau de valorificare imediată la centrele de industrializare.
Pentru a fi asigurată o păstrare îndelungată, fără alterarea calităţii, materia primă vegetală trebuie să
aibă în general umiditatea sub 14%. După uscare, produsul se scoate într-o încăpere curată, cu
temperatură obişnuită, se pune vrac şi numai după ce s-a răcit şi nu mai este sfărâmicios, se ambalează.
Randamentul la uscare (raportul dintre masa produsului proaspăt şi cea a produsului uscat), numit şi consum
specific, depinde de specie, de materia primă vegetală, de momentul recoltării ş.a. (tab. 11.2).
 Tabelul 11.2
Temperaturile optime şi randamentul la uscare a plantelor medicinale şi aromatice cultivate
(după M.M.Duda, 2012)
Nr. Denumirea speciei Condiţii de uscare Randament de
crt. (°C) uscare
Ştiinţifică populară naturală artificială
Flores (Flos) Flori
1. Calendula officinalis c.r. Gălbenele cu receptacul U 40-45 6-8,5/1
2. Calendula officinalis s.r. Gălbenele fără receptacul U 40-45 Circa 8/1
3. Matricaria chamomilla Muşeţel U - 4-6/1
4. Achillea millefolium Coada şoricelului U 35-40 3-5/1
5. Lavandula officinalis Levănţică U 30-35 5-7/1
6. Tagetes c.r. Crăiţe c.r. U 30-35 6-7/1
7. Tagetes s.r. Crăiţe f.r. U 30-35 6-7/1
Folium Frunze
1. Cynara scolymus Anghinare U 6-7/1
2. Althaea officinalis Nalbă mare U 40-50 3-4/1
3. Atropa belladonna Mătragună U 50-60 6-7/1
4. Hyoscyamus niger Măsălariţă U 40-50 7-9/1
5. Plantago sp. Pătlagină U - 6-8/1
6. Datura stramonium Laur U - 7-8/1
7. Salvia officinalis Salvie U - 3-4/1
Herba Partea aeriană
1. Artemisia absinthium Pelin U - 3-4/1
2. Atropa belladonna Mătrăgună U 50-60 6-7/1
3. Ocimum basilicum Busuioc U 4-5/1
4. Acorus calamus Obligeană S (U) 30-35 3-5/1
5. Calendula officinalis Gălbenele U - 4-6/1
6. Silybum marianum Armurariu U - 7-8/1
7. Matricaria chamomilla Muşeţel U - 3-4/1
8. Chelidonium majus Rostopască U 35-40 6-8/1
9. Hypericum perforatum Sunătoare U 30-35 3-4/1
10. Menthae sp. Mentă S;U 30-35 4-6/1
11. Achillea millefolium Coada şoricelului U - 4-5/1
12. Thymus vulgaris Cimbru 3-4/1
13. Vinca minor Saschiu U 50-60 3-4/1
Radix Rădăcina
1. Althaea officinalis Nalbă S (U) 40-50 3-5/1
2. Atropa belladonna Mătrăgună U 50-60 4-5/1
3. Acorus calamus Obligeană U 30-35 3-5/1
4. Iris germanca Stânjenel S (U) 30-50 4-5/1
5. Glycyrrhiza glabra Lemn dulce S (U) - 3-4/1
6. Saponaria officinalis Săpunariţă S (U) 40-50 3-4/1
7. Symphytium officinalis Tătăneasă S (U) 40-50 3-5/1
8. Valeriana officinalis Odolean U 35-40 4-4,5/1
Semen Seminţe
1 Colchicum autumnale Brânduşă de toamnă S 45-50 1,1-1,5/1
Varia Diverse
1 Secale cornutum Cornul secarei S;U - 1,2-1,4/1
Legenda: S = soare; U = umbră; c.r. = cu receptacul (cum receptaculis); s.r. = fără receptacul (sine receptaculis)

∙ Produsele uscate trebuie să aibă următoarele caracteristici (după M.M.Duda, 2012):

▻ florile să fie aspre la pipăit şi să se sfărâme la presare între degete;

▻ frunzele să fie aspre la pipăit, să se sfărâme, iar nervurile să nu se îndoaie, ci să se rupă cu

zgomot;

▻ herba să fie sfărâmicioasă la presare, iar tulpinile să se rupă uşor la îndoire;

▻ rădăcinile şi rizomii să fie zbârciţi la exterior, rigizi şi să se rupă uşor la îndoire;

▻ fructele să fie zbârcite şi mai închise la culoare;

▻ fâşiile de scoarţă să fie răsucite şi să se rupă cu zgomot la îndoire.

⇨ Clasarea pe calităţi se efectuează pe baza standardelor în vigoare şi a celor prevăzute în

“Farmacopeea Română”. Determinarea calităţii se efectuează pe loturi (se analizează 5%
din numărul ambalajelor, dar nu mai puţin de 5 ambalaje). Se vor examina organoleptic şi
în laborator dimensiunea, aspectul, culoarea, mirosul, existenţa corpurilor străine,
umiditatea, conţinutul în principii active ş.a. (M.M.Duda, 2012).

⇨ Ambalarea materiei prime vegetale se efectuează diferenţiat, în funcţie de cantitate, specie şi

organul folosit, în saci de pânză, rafie sau hârtie ş.a. (în funcţie şi de preferinţele
beneficiarului). Unele produse care pot fi presate (rădăcini, rizomi, părţi aeriene, frunze)
se presează cu prese de balotat şi numai după aceea se ambalează în pânză de sac.
Organele care conţin principii active mai puţin stabile (uşor degradabile la aer şi lumină) se
ambalează în saci de hârtie. Frunzele de degeţel pulverizate, cornul secarei ş.a. se
ambalează în cutii de tablă (cu strat de protecţie în interior);
 ▻inflorescenţele (de muşeţel, de exemplu) se cern, apoi se împachetează. Ambalajele pot
fi lăzi din scânduri de brad, curate, uscate şi căptuşite cu hârtie cerată. Florile se pot
împacheta şi în pungi sau saci de hârtie, borcane de culoare închisă ş.a. Frunzele se cern,
eliminând praful şi sfărâmăturile, cele mucegăite sau îngălbenite, apoi se împachetează în
lăzi, ca şi inflorescenţele;

▻ herba se împachetează, de regulă, în baloţii, bine presaţi. Prin presare, se elimină aerul
din masa de produs şi scade riscul de depreciere a produsului prin oxidare;

▻ capsulele de mac se pun în saltele. Cornul secarei, fructele, cojile de arbori sau arbuşti,
rădăcinile, rizomii se ambalează în saci de pânză dublă. Sacii cu fructe uscate se vor
păstra atârnaţi, astfel încât să nu se atingă unul de altul;

▻ambalajele se etichetează cu o etichetă vizibilă (se pune o etichetă şi în interiorul

ambalajului), ce conţine numele şi adresa producătorului, numele produsului (în limbile
latină şi română), numărul lotului, masa, termenul de garanţie, numele celui care a efectuat
ambalarea şi standardul sau norma internă care reglementează calitatea.

● Păstrarea materiei prime vegetale până la livrare se efectuează în încăperi uscate, aerisite,
răcoroase, întunecoase şi lipsite de mirosuri străine. Spaţiile de păstrare se dezinfectează înainte de a
depozita materia vegetală (M.M.Duda, 2012).

⇨ Depozitarea se efectuează în stive, după specii, categorii şi mărime. Stivele se etichetează.

Materialele puternic mirositoare (mentă, valeriană, sulfină, muşeţel ş.a.) se vor depozita pe
cât posibil în încăperi separate sau măcar la distanţă de celelalte produse. Produsele toxice
(laur, degeţel, mătrăgună, măsălariţă ş.a.) se condiţionează şi se manipulează separat de
celelalte specii, cu precauţii pentru a nu provoca intoxicaţii muncitorilor, şi se păstrează în
încăperi separate, încuiate şi marcate în mod evident. Ambalajele acestor specii nu se vor
folosi în alte scopuri.

⇨ Sacii, baloţii, cutiile sau lăzile se vor depozita pe podeţe din lemn, la 30 - 40 cm de podea. În
timpul păstrării se controlează starea materialului, umiditatea lui şi eventualele atacuri de boli sau
dăunători;

⇨ în general în depozite, farmacii sau magazine produsele care conţin alcaloizi şi glucozide
înregistrează pierderi relativ reduse şi pot fi păstrate 4 - 5 ani, pe când cele ce conţin uleiuri volatile se pot
păstra maximum 2 ani;
 ⇨ există şi alte posibilităţi de păstrare, pentru cantităţi mici de material vegetal. De exemplu:
busuiocul proaspăt poate fi păstrat la congelator (îşi păstrează aroma, dar se înnegreşte); poate fi conservat
în ulei sau oţet, în vase închise ermetic (de exemplu, în borcane cu capac), păstrându-se mai multe
săptămâni în locuri răcoroase;

⇨ manevrarea repetată şi incorectă a ambalajelor determină sfărâmarea produsului şi scăderea

valorii acestuia. Pentru transport, pachetele mici se aşează în lăzi sau cutii de carton.

11.2. Condiţionarea şi păstrarea hameiului

● Condiţionarea recoltei de hamei este necesară pentru a asigura condiţiile optime de păstrare şi
prelucrare. Conurile de hamei sunt recoltate la maturitatea tehnologică, când conţinutul în lupulină este
maxim, în funcţie de soi şi condiţiile pedoclimatice, la sfârşitul lunii august-începutul lunii septembrie. În
această fază, conurile au un conţinut ridicat de umiditate, de 75 - 82%, iar pentru a le putea păstra o
perioadă lungă de timp, fără a-şi pierde calităţile, este necesară aducerea acestora la umiditatea de 11 -
13%.

⇨ Curăţirea conurilor de hamei de impurităţi se efectuează la culegătorul de hamei (maşina

de recoltat staţionară).

⇨ Uscarea conurilor de hamei se poate efectua natural, la umbră, în spaţii uscate (poduri,
şoproane), sau artificial, în uscătorii, cu aer încălzit, cu atenţie pentru a preveni pierderea
uleiurilor volatile şi a răşinilor moi. În timpul uscării, conurile se răscolesc pentru o uscare
uniformă. Randamentul de uscare este, în medie, de 4/1 (din 4 kg conuri verzi se obţine 1
kg conuri uscate).
Procesul de uscare artificială a hameiului are loc în trei faze:

∙ faza încălzirii conurilor - se desfăşoară rapid şi durează până când temperatura

conurilor este în echilibru cu temperatura din uscător; în această fază, viteza aerului de
uscare creşte treptat;

∙ faza vitezei constante de uscare - constă în menţinerea constantă şi la valori maxime a

regimului de viteză şi temperatură a aerului de uscare până la o anumită valoare a
umidităţii conurilor, denumită umiditate critică. În această fază, abundenţa vaporilor de apă
eliminaţi din uscător este maximă;
 ∙ faza vitezei micşorate de uscare - când abundenţa, respectiv presiunea vaporilor de
deasupra conurilor scad până se realizează echilibrul cu presiunea vaporilor din aerul de
uscare.
În procesul de condiţionare a conurilor, temperatura de uscare este principalul element care
influenţează calitatea hameiului. Prin uscarea la temperaturi prea ridicate, hameiul îşi poate pierde
calităţile, atât cele organoleptice cât şi cele chimice, culoarea conurilor devine brună, lupulina se închide
la culoare, scade conţinutul în uleiuri volatile şi în acizi alfa. Pentru aceasta se recomandă: maximă de
uscare de 62 - 65°C, adecvată după compoziţia chimică a soiului; viteza aerului 0,25 - 0,3 m/s; înălţimea
de scuturare a conurilor 30 - 35 cm; adaptarea uscării în funcţie de umiditatea produsului prin creşterea
volumului de aer pentru uscare; nu se va usca mai mult decât este necesar. Conurile sunt uscate când
rahisul este rigid ca o sârmă; conţinutul optim de umiditate al conurilor după răcire trebuie să fie de 9 -
10%; după climatizarea (răcirea) conurilor până la presare se lasă o pauză de 4 - 6 ore.
Durata uscării unei şarje de hamei este de 6 - 7 ore la o grosime a stratului de conuri de 12 - 14 cm.
La noi în ţară s-au folosit în ultimii ani uscătoare de tip Binder şi Wolf, de producţie germană, şi SH-200,
de producţie iugoslavă (M.M.Duda, 2012).
Manipularea neglijentă a conurilor uscate poate duce la pierderi de lupulină, prin scuturare, care
pot fi prevenite prin climatizarea conurilor imediat după uscare.

⇨ Climatizarea - constă în readucerea umidităţii conurilor la 11 - 13%. Aceasta se efectuează în

camere de climatizare sau prin depozitarea în grămezi de 1 - 1,5 m înălţime, 2 - 3 săptămâni, timp în care
conurile absorb din mediu umiditatea necesară. Uscarea iniţială mai severă este necesară deoarece rahisul
(pedunculul şi axul) conurilor pierde mai greu apa decât restul conului. La o uscare uşoară a conurilor la
12,6% umiditate, rahisul ar avea 16,2% umiditate. Dacă conurile ar rămâne la această umiditate şi ar fi
ambalate, umiditatea ridicată din rahis ar determina mucegăirea şi încingerea conurilor. După climatizare,
se uniformizează umiditatea rahisului cu a bracteelor şi a celorlalte componente ale conului.

⇨ Bonitarea (sau clasarea) hameiului - se efectuează înainte de ambalare sau prelucrare pentru a
stabili clasele de calitate ale acestuia. Bonitarea poate fi organoleptică sau chimică. Criteriile
organoleptice de bonitare sunt: culoarea conurilor şi lupulinei; integritatea, forma şi mărimea conurilor;
puritatea fizică, aroma, mirosurile străine, atacul de boli şi dăunători în masa de conuri; prezenţa
seminţelor în conuri. Amplitudinea de variaţie a câtorva din criteriile amintite este următoarea:

▻ culoarea conurilor: de la verde sau verde-aurie ↔ la galben-brună sau brună;

▻ mărimea conurilor: de la cea specifică soiului, echilibrată ↔ la nespecifică şi neechilibrată;

▻ construcţia conurilor: de la uniformă ↔ la neuniformă;

 ▻ fineţea rahisului: de la fin şi dens ↔ la grosier şi neregulat;

▻ integritatea conului: de la foarte bună ↔ la evident distrusă;

▻ culoarea lupulinei: de la galbenă-aurie ↔ la maro-gălbuie;

▻ conţinutul în lupulină: de la bogat ↔ la slab;

▻ aroma: de la foarte fină ↔ la foarte slabă.

Criteriile chimice de bonitare urmăresc conţinutul în substanţe amare şi structura acestora,
conţinutul în apă şi ulei volatil. Bonitarea hameiului serveşte la stabilirea preţului corect în funcţie de
calitatea loturilor de hamei şi la valorificarea acestuia către beneficiari.

Fig. 11.2. Modalităţi de ambalare a conurilor

(după M.M.Duda, 2012)

Fig. 11.3. Tipuri de baloţi de hamei

(după M.M.Duda, 2012)

⇨ Ambalarea hameiului se poate efectua sub diferite forme: conuri presate, pulberi, granule
(peleţi) sau extracte (fig. 11.2, după Hopfen Rundshau, 2006). Conurile se presează în
baloţi cilindrici sau paralelipipedici (fig. 11.3, după Hopfen Rundshau, 2006), de greutăţi
diferite (50 - 250 kg), de obicei în saci de pânză cu densitatea de 120 g/m2. În ultimul
timp se folosesc tot mai mult pentru ambalat materiale reciclabile (M.M.Duda, 2012).
Pulberile din hamei pot fi:

∙ pulberi normale - se obţin prin măcinarea conurilor de hamei uscate la 5 - 8%

umiditate, folosind pentru măcinare morile cu ciocane;
 ∙ pulberi concentrate - se obţin prin eliminarea parţială a rahisului şi bracteelor, mărindu-
se concentraţia în lupulină, respectiv în substanţe amare şi ulei volatil. Pentru un
kilogram pulberi normale sunt necesare 1,1 kg conuri, iar pentru un kilogram pulberi
concentrate, 1,9 kg conuri uscate.
Peleţii de hamei - se obţin prin măcinarea conurilor la umiditatea de maximum 10%,
omogenizarea şi presarea pulberii efectuându-se în matrice speciale. Prin presare,
granulele se încălzesc la 45 - 60ºC, fapt ce duce la pierderea parţială a uleiului volatil,
respectiv la diminuarea efectului aromatizant al berii. Apoi peleţii se ambalează în pungi
sau saci de polietilenă, vidaţi sau cu gaz inert. În ultimii ani s-a trecut la ambalarea
peleţilor în ambalaje speciale cu folie de aluminiu care asigură păstrarea fără modificări
a calităţii pentru mai mult timp. Peleţii pot fi de două tipuri: Tip 90 şi Tip 45. Prin
peletizare volumul hameiului se reduce la 50%, în cazul tipului 90 şi la 25% la tipul 45,
realizându-se economii la spaţiile de păstrare şi transport. Dintr-un kilogram de conuri
uscate se obţin 0,9 - 0,95 kg granule de tip 90 şi 0,44 - 0,52 kg granule de tip 45. Peleţii
sunt preferaţi la fabricarea berii datorită dozării mai uşoare faţă de conurile presate şi se
economiseşte circa 10% hamei. În ţara noastră granularea hameiului se realizează din
1996, de către firma HopfProd SRL Seleuş-Mureş, cu o capacitate de producţie de 20
tone/zi.
Extractele de hamei se obţin din conuri măcinate, cu ajutorul solvenţilor organici sau
anorganici. Extracte de hamei cu CO2 şi etanol, sunt considerate netoxice pentru om.
Există mai multe tipuri de extracte:

▻ extract răşinos, cu peste 85% răşini totale şi în jur de 30% acizi alfa;
▻ extract standard, obţinut din amestecul extractului răşinos cu cel taninos;
▻ extract intermediar, care la rândul lui poate fi: special, cu 45% răşini totale; super, cu
55% răşini totale; extra, cu 75% răşini totale;

▻ extract izomerizat, cu conţinut ridicat în acizi amari, sub formă izomerizată: 80% acizi
izoalfa şi numai 4 - 5% acizi alfa.

●Păstrarea conurilor de hamei - se poate efectua în vrac (ocupă un volum mare) sau în diferitele
forme de ambalare, prezentate anterior. În cazuri foarte rare hameiul se păstrează sub formă de conuri
proaspete refrigerate. Conurile proaspăt culese se păstrează în camere frigorifice la temperaturi între -
17ºC şi -23ºC, fără scăderea calităţii chiar până la un an. Pentru reducerea volumului de conuri proaspete
se poate efectua presarea acestora şi ambalarea în saci de polietilenă, vidaţi, reducând volumul de 5 ori.
Acizii amari se păstrează astfel foarte bine, permiţând reducerea dozei de hamei la fabricarea berii cu
30% faţă de folosirea hameiului uscat (Al. Salontai şi colab., 2002, citaţi de M.M.Duda, 2012). Această
metodă presupune costuri ridicate cu energia necesară refrigerării.
- cea mai bună păstrare a hameiului, indiferent de ambalaj, se efectuează în spaţii curate, uscate, cu
temperatura controlată la 2 - 3ºC, când pierderile de acizi amari şi uleiuri volatile sunt aproape nule timp 6
- 12 luni sau mai mult, în cazul ambalajelor vidate sau în gaz inert.

11.3. Condiţionarea şi păstrarea tutunului

◙ Condiţionarea tutunului. Pentru a aduce frunzele (foile) de tutun la parametrii necesari

fabricării ţigaretelor, ţigărilor de foi sau a altor produse din tutun, precum şi pentru a putea păstra fără
pierderi un timp producţia de foi de tutun, acestea se condiţionează prin parcurgerea mai multor etape.
Frunzele de tutun se pot condiţiona în două moduri:

∙ la rece, în mediu natural – se realizează în încăperi fără instalaţii de condiţionare artificială,

condiţionarea efectuându-se cu ajutorul curenţilor de aer; tutunul se aşează pe grătare sau poduri
mobile sub formă de păpuşi şi se remaniază din 2 în 2 zile, când se scot păpuşile de tutun uscat
(F.N.Aniţia şi P.N.Marinescu, 1993, citaţi de M.M.Deda, 2012);

∙ la cald, în mediu artificial - când uscarea se efectuează în încăperi speciale cu ajutorul unor
aeroterme, cu temperatura aerului sub 20ºC şi o umiditate a aerului sub 60%.

∙ Condiţionarea tutunului se poate efectua şi cu ajutorul unei instalaţii - instalaţia Redrying - care
permite condiţionarea rapidă a tutunului în vederea ambalării, maturizării şi, în unele cazuri, a
fermentării ulterioare.

⇨ Dospirea (îngălbenirea) frunzelor de tutun constă în păstrarea acestora un timp, în anumite

condiţii de umiditate şi temperatură, ce determină îngălbenirea şi îmbunătăţirea calităţii frunzelor. În
timpul dospirii au loc:

▻ hidroliza amidonului şi a altor glucide macromoleculare la glucide simple, în principal

glucoză;
▻ proteoliza parţială a substanţelor proteice, ce duce la creşterea formelor de azot solubil,
mai ales aminoacizi liberi;
▻ degradarea clorofilei (îngălbenirea frunzelor), care are loc independent de celelalte procese
şi care este foarte importantă pentru calitatea tutunului.
Frunzele de tutun continuă să respire şi să transpire şi în timpul dospirii, până ajung la culoarea
galbenă specifică. Durata dospirii este diferită în funcţie de soi, de etajul la care au fost frunzele pe plantă,
de faza de maturitate a frunzelor şi de scopul utilizării lor. Ea poate fi de:
- 1 - 2 zile la soiurile orientale (Djebel şi Molovata);
 - 2 - 3 zile la soiurile Banat şi Bărăgan;
- 15 - 20 zile la soiurile de tip Burley, la care se urmăreşte obţinerea culorii portocalii sau roşii-
cărămizii.
- La tutunul pentru ţigările de foi dospitul poate dura până la 21 zile, frunzele recoltându-se mai
devreme (la începutul maturării) decât la celelalte soiuri. După îngălbenirea frunzelor la tutunul
pentru ţigări de foi, în timpul dospirii, se menţine ridicată umiditatea până când culoarea trece la
roşie, apoi la brună-închis (M.M.Duda, 2012).

Dospirea durează mai puţin la frunzele mature tehnologic şi la cele de “poală” (partea bazală a
plantei) şi “mijloc”, comparativ cu frunzele recoltate dinspre etajele superioare ale plantei, cele mai puţin
mature, precum şi la cele provenite de pe soluri fertile sau excesiv fertilizate (Aglaia Mogârzan şi colab.,
2003).
Temperatura optimă la dospirea tutunului este între 25 şi 36ºC (la tutunul uscat natural) sau 26

- 49ºC (în cazul uscării artificiale) (Trifu şi Gavriliu, 1953; Aglaia Mogârzan şi colab., 2003; F.N.Aniţia
şi P.N.Marinescu, 1993, citaţi de M.M.Duda, 2012). Umiditatea relativă a aerului optimă în timpul
dospirii este de 75 - 85% (chiar până la 95% la unele tutunuri recoltate de pe terenuri mai fertile).

Dospirea tutunului se efectuează în două etape:

∙ etapa I, în care umiditatea aerului este maximă (75 - 95%), iar temperatura de 32 - 38ºC;

∙ etapa a II-a, în care temperatura rămâne aceeaşi, iar umiditatea aerului scade la 70 - 75%.
La terminarea dospirii, surplusul de apă din frunze (acestea pot avea 40 - 45% umiditate) trebuie
eliminat, mai ales la tutunurile superioare şi Virginia, pentru a se păstra culoarea galbenă-deschis.
În timpul dospirii, frunzele pot fi aşezate în şiruri, pe gherghefuri, sau în “năsadă” (frunzele se
aşează pe pardoseală şi se acoperă).

⇨ Uscarea tutunului
Uscarea naturală poate fi:
- uscarea naturală la soare (sun curing) - se aplică tutunurilor orientale, semiorientale şi celor
de mare consum, pentru fabricarea ţigaretelor. Calitatea materialului uscat la soare este
dependentă de condiţiile climatice: în anii secetoşi se obţin tutunuri deschise, cu nuanţe verzi-
brunii, iar în anii umezi se obţin tutunuri de culoare roşie sau brună;
- uscarea maturală în solarii - dă rezultate bune; se obţin tutunuri colorate uniform în galben
- şi într-un interval de timp mai redus cu 3 - 5 zile (fig. 11.4, după I. Borcean şi Fl. Imbrea,
- 2005, citaţi de M.M.Duda, 2012);
 - uscarea naturală la umbră şi curenţi de aer (air curing) - se foloseşte la tutunurile pentru
ţigări de foi şi la soiul Burley. Uscătoriile se construiesc din cărămidă sau scândură, cu lăţimea
de 6 m şi înălţimea de 5 - 6 m, prevăzute cu geamuri laterale şi deschideri în acoperiş, pentru
ventilaţie. Durata uscării este de 4 - 6 săptămâni la temperatura de 32 - 35ºC şi umiditatea
relativă de 85 - 95% (care se va diminua la 80 - 90% în cazul unor temperaturi mai scăzute şi
de numai 65 - 70% în cazul soiului Burley.

Fig. 11.4. Solar pentru uscarea tutunului

Uscarea artificială:
- uscarea la căldură artificială, specifică tutunurilor Virginia - se realizează în uscătorii
speciale, prevăzute cu instalaţii de încălzire şi ventilaţie. Prin această metodă se obţin circa 50 –
70% foi de calitatea I, faţă de numai 10 - 12% în cazul uscării naturale. Întregul proces de
dospire şi uscare artificială durează 96 - 120 ore, în funcţie de caracteristicile tutunului şi
condiţiile de uscare;
- uscarea la foc direct (flue-curing), practicată la tutunurile de tip Virginia (pentru ţigarete
superioare) şi la cele orientale;
- uscarea în masă compactă (bulk-curing), practicată la tutunurile Virginia, dar şi la tutunurile
orientale;
- uscarea la foc direct (fire-curing), folosită la tutunurile Kentucky, Virginia dark şi Tennesee.
Se foloseşte căldura directă şi fumul, la maxim 38°C; durează câteva săptămâni;
- uscarea mixtă se realizează vara şi constă în dospirea naturală a frunzelor şi uscarea lor cu
căldură artificială, ceea ce măreşte randamentul uscătoriilor la 30 - 40% (I.Borcean şi Fl.Imbrea,
 2005).
- există şi alte metode de uscare, mai rar folosite: uscarea cu ultrasunete, cu raze infraroşii, cu
lămpi electrice, în vid, cu curent de înaltă frecvenţă ş.a. (Aglaia Mogârzan şi colab.; 2003, Aniţia
şi Marinescu, 1993, citaţi de M.M.Duda, 2012).

Uscarea cuprinde patru etape: extinderea culorii galbene pe întreaga suprafaţă a frunzei; fixarea
culorii; uscarea limbului foliar; uscarea nervurii mediane a frunzelor.
Cea mai importantă este considerată fixarea culorii, moment în care conţinutul de umiditate al
frunzelor ajunge la 20 - 25% (I. Borcean şi Fl. Imbrea, 2005). Fixarea culorii, decurge în mai multe etape,
la temperaturi de 43 - 50ºC. În etapa I, care durează 12 - 14 ore, are loc ridicarea temperaturii cu 1 -
1,5ºC/oră, ajungându-se până la 43ºC, concomitent cu scăderea umidităţii relative a aerului la 50%; la
sfârşitul acestei faze, frunzele vor fi ofilite. În etapa a II-a (10 - 12 ore), de fixare a culorii, temperatura
camerei se ridică la 49 - 50ºC şi se menţine 4 - 6 ore, până când vârful şi marginile frunzelor se usucă;
umiditatea aerului scade până la 40%. Urmează uscarea limbului foliar, la temperaturi de 50 - 60ºC. În
final, are loc uscarea nervurii principale a frunzelor, prin ridicarea temperaturii aerului, cu 2 - 3ºC pe oră,
până la 70 - 72ºC, umiditatea frunzelor ajungând la 6 - 7%. La această umiditate frunzele de tutun sunt
casante şi, astfel, foarte greu de manipulat. De aceea, mai departe, frunzele vor fi răcite, pentru creşterea
umidităţii, sau umectate artificial prin vaporizare.

⇨ Fermentarea tutunului - reprezintă totalitatea transformărilor fizice, chimice şi biochimice

care au loc în frunze, prin care se obţine un produs conservabil pe o perioadă mai lungă (2 - 4 ani) şi cu
calităţi fumative superioare. Este un proces complex cu următoarele efecte: reducerea elasticităţii foilor;
intensificarea şi uniformizarea culorii; reducerea umidităţii şi a higroscopicităţii frunzelor; reducerea
masei frunzelor şi hidrolizarea (degradarea) principalelor componente (amidonul, clorofila, proteinele,
pectinele, nicotina ş.a.) sub acţiunea enzimelor;

∙ fermentarea tutunului se poate efectua pe cale naturală (metoda sezonală - de regulă,

primăvara), căldura necesară fermentării rezultând din reacţiile biochimice din frunze (umiditatea fiind
cea din mediul înconjurător), sau industrial, în camere de fermentare, în care temperatura şi umiditatea
sunt bine controlate;

∙ în timpul fermentării, frunzele de tutun se pot manipula sub diferite forme: în teancuri (aşa cum
sunt preluate de la cultivatori); în baluri (baloturi) (aşezate special în vederea fermentării); în masă
afânată (foi libere). Alte forme de prezentare şi manevrare a frunzelor de tutun pot fi: păpuşi (mănunchi
de 15 - 25 foi întinse, aşezate faţă la dos şi legate la bază, cu rafie sau pănuşi de porumb); fascicule; stos
(10 - 15 frunze întinse şi nelegate la tutunurile cu foaia mare şi 20 - 25 frunze la cele cu foaia mică); strips
(bucăţi de tutun cu dimensiuni de 1 - 5 cm rezultat după denervurarea foilor);

∙ în funcţie de tipurile şi clasele de tutun, precum şi în funcţie de destinaţia acestuia, fermentarea se

dirijează diferenţiat. Tutunurile galbene (cele orientale, Virginia ş.a.) se fermentează la temperaturi şi
umidităţi iniţiale mai mici (35 - 45°C, respectiv 16 - 18%). Cele de culoare brună şi verde (de mare
consum) se fermentează la temperaturi mai mari (50 - 60°C) şi cu umiditatea iniţială mare, de 20 - 24%
(sau chiar mai mult). Tutunurile roşii sunt supuse fermentării la temperaturi de 45 - 55°C, cu umiditatea
iniţială a frunzelor de 18 – 22%;

∙ pentru o bună fermentare un rol important îl are oxigenul care asigură reacţiile de oxidare ale
unor compuşi. De asemenea, foarte importante sunt enzimele care participă activ la transformările
tutunului. La tutunurile de culoare deschisă acţiunea enzimelor este asociată cu procese chimice, iar la
cele de culoare închisă, cu procese microbiene, influenţate de temperatura mediului, de umiditatea
tutunului şi a aerului.

∙ Fermentarea tutunului are loc în 3 faze:

- faza I - ridicarea temperaturii şi umidităţii tutunului şi creşterea umidităţii aerului până la
parametrii optimi fermentării;
- faza a II-a - fermentarea propriu-zisă (stabilizarea) prin menţinerea temperaturii şi umidităţii pe o
perioadă determinată de timp;
- faza a III-a - răcirea treptată a tutunului până la temperatura mediului de fermentare.

∙ Valorile temperaturii şi umidităţii din timpul fermentării în funcţie de soi sunt: la soiul Djebel, 43
- 45ºC şi 55 - 60%; la soiul Molovata, 46 - 48ºC şi 60 - 65%; la soiul Ghimpaţi, 50 - 52ºC şi 60 -
65%; la soiurile de tip Virginia, 46 - 48ºC şi 60 - 68% iar la soiurile Bărăgan şi Banat, 50 - 52ºC şi
60 - 65%. La tutunurile pentru ţigări de foi temperatura poate ajunge la 60 - 64ºC, iar la tutunurile
inferioare până la 65 - 70ºC (Aglaia Mogârzan şi colab., 2003).

∙ Răcirea şi umezirea tutunului se efectuează prin coborârea temperaturii mediului cu 4 - 6ºC mai
puţin decât temperatura tutunului, iar umiditatea se menţine ridicată (75 - 85%). Operaţiunea
durează 30 - 60 ore.

● Maturarea tutunului - durează 10 - 14 zile; se efectuează în spaţii special amenajate, unde

temperatura este de 24 - 25ºC, iar umiditatea aerului de 70 - 75%.
 ● Clasarea tutunului - se procedează la ridicarea conţinutului de umiditate al foilor la 14 - 16%,
prin deschiderea ferestrelor magaziilor. La clasare se au în vedere: culoarea, consistenţa, integritatea,
gradul de deprecieri mecanice, starea fitosanitară, mirosul, corpurile străine şi starea de umiditate.
În continuare, se efectuează presarea şi cântărirea tutunului. Masa produsului se calculează pentru
13% umiditate. În acest fel condiţionarea tutunului este încheiată şi se poate efectua livrarea la fabricile
de ţigarete sau se păstrează în stive, pe grătare, în magazii.

● Ambalarea tutunului - se efectuează în cel mult 2 zile înaintea predării, în teancuri sau
baloturi. Teancurile au lungimea maximă de 90 cm, lăţimea în funcţie de lăţimea foilor aşezate pe două
rânduri, prinse în stinghii de lemn dreptunghiulare (suprapunându-se pe 1/3 din lungime) şi masa de până
la 40 kg. Baloturile sunt învelite în pânze, aşezarea foilor fiind identică ca şi la teancuri, cu o masă de 20 -
30 kg (fig. 11.5, după I. Borcean şi Fl. Imbrea, 2005, citaţi de M.M.Duda, 2012).

Figura 11.5. Baloturi de tutun

(după M.M.Duda, 2012)

◙ Păstrarea tutunului condiţionat se efectuează în încăperi răcoroase şi uscate, aşezat în

,,baschii” sau stive, formate din păpuşi, fascicule sau stosuri, aşezate pe două rânduri, cu vârfurile
suprapuse circa 1/3 din lungimea frunzelor şi cu cotoarele spre exterior, iar înălţimea să nu depăşească 50
cm. Tutunul se depozitează în compartimente diferite, în funcţie de calitatea şi umiditatea cu care se
primeşte de la producători. Spaţiile de păstrare a tutunului trebuie să fie curate şi uscate.

⇨ Pentru depozitare se formează legături (evenghiuri) din 4 şire la tutunurile cu frunza mare, 6
şire la cele cu frunza mijlocie şi 8 şire la tutunurile cu frunza mică. Evenghiurile se îndoaie şi se agaţă în
cuie, cârlige sau şipci, astfel încât să fie la o distanţă de minimum 50 cm faţă de pardosea sau zidurile
laterale şi cu culoare de circulaţie din 4 în 4 m, pentru verificarea păstrării. Deoarece în timpul depozitării
se uniformizează culoarea foilor prin dispariţia nuanţelor verzi, se recomandă ca evenghiurile formate din
foi mai consistente, cât şi cele din foi cu nuanţe verzui să fie aşezate înspre mijlocul stivei.

⇨ Depozitarea şi păstrarea tutunului fermentat se efectuează în stive. Balurile se aşează suprapuse

în 4 rânduri, unele peste altele. Aşezarea balurilor se efectuează pe grătare sau poduri, lăsându-se spaţii de
circulaţie între ele. Remanierea stivelor se efectuează la fiecare 3 luni, la începutul depozitării tutunului, şi
mai rar, la 6 - 12 luni, la tutunul depozitat de mai mult timp, la care procentul de umiditate este scăzut.

⇨ Pe întreaga perioadă până la livrare se efectuează controale periodice în care şirurile se verifică
să nu apară mucegaiuri, în special la nervura mediană care trebuie să fie bine uscată.

⇨ Toate manipulările se impune a fi efectuate cu deosebită atenţie pentru a preveni zdrobirea

foilor, deoarece tutunul uscat are un conţinut de numai 7 - 10% umiditate şi nu trebuie să depăşească
12%. Umiditatea optimă a aerului din magazii este de 60 - 65% (I. Borcean şi Fl. Imbrea, 2005, citaţi de
M.M.Duda, 2012).

⇨ Pentru o păstrare cât mai îndelungată se recomandă ca umiditatea relativă a aerului în spaţiul de
depozitare să nu depăşească 75%.