CAPITOLUL III

IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

AL DREPTURILOR OMULUI

§1. CONCEPT, CLASIFICARE

În filosofia dreptului, termenul de „izvoare” sau „surse” ale dreptului desemnează modalităţile
specifice de exprimare a conţinutului unor norme de drept. În doctrina clasică a dreptului internaţional
se făcea distincţie între izvoare materiale şi formale.
Conceptul de izvoare materiale desemnează condiţiile sociale care conduc la apariţia unor norme
de drept, cum ar fi opinia publică, conştiinţa colectivă, solidaritatea socială, diversele interdependenţe
între subiectele relaţiilor internaţionale etc.
Izvoarele formale ale dreptului internaţional sunt mijloacele juridice prin care se exprimă normele
juridice ale acestei ramuri de drept.
Mutatis mutandis, aceste definiţii se aplică şi izvoarelor dreptului internaţional al drepturilor
omului.
Doctrina oferă mai multe clasificări ale izvoarelor (surselor) dreptului. Una dintre ele ,
referindu-se la teoria generală a dreptului, distinge trei grupe de izvoare ale dreptului în toate sistemele
juridice: o sursă convenţională (contract sau tratat), surse spontane (cutume, principii generale ale
dreptului) şi surse autoritare (legi, regulamente).
În dreptul internaţional clasic şi implicit în domeniul protecţiei drepturilor omului se consideră că
atât identificarea izvoarelor, cât şi ierarhia lor sunt definite cel mai bine de textul articolului 38 din
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ). Acesta precizează că CIJ soluţionează diferendele
internaţionale aplicând:
„a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod
expres de statele în litigiu;
b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept;
c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
d) ….hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în dreptul public ai diferitelor
naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.
2. …..dreptului Curţii de a soluţiona o cauză ex aequo et bono, dacă părţile sunt de acord cu
aceasta.”1

Aceeaşi clasificare poate fi considerată valabilă şi în cazul protecţiei internaţionale a drepturilor

omului.
Se poate spune deci că pot fi distinse atât izvoare (surse) principale ale dreptului internaţional
al drepturilor omului, respectiv tratatele (convenţiile) internaţionale, cutuma internaţională şi
principiile generale de drept, cât şi izvoare (surse) auxiliare, adică jurisprudenţa instanţelor
internaţionale specializate şi doctrina autorilor recunoscuţi în această materie.
Literatura de specialitate internaţională contemporană adaugă în prezent şi unele acte adoptate în
cadrul organizaţiilor internaţionale, în special rezoluţii ale Adunării Generale a ONU, cât şi unele acte
unilaterale ale statelor, susceptibile să producă anumite efecte juridice în raporturile cu alte state.2

§2. IZVOARE INTERNAŢIONALE CONVENŢIONALE ÎN MATERIA

DREPTURILOR OMULUI
2.1. Noţiune, clasificări

1
Carta Naţiunilor Unite şi Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, op. cit., p. 62.
2
Raluca Miga-Beşteliu, Drept Internaţional Public, vol. I, ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010,
p. 61.
 Tratatul (convenţia) internaţional în domeniul drepturilor omului este, în raport cu cutuma, izvorul
cel mai important al dreptului internaţional al drepturilor omului.
Potrivit articolului 2 par. 1 din Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, tratatul
internaţional este „un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional,
fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar
fi denumirea sa particulară”3.
Tratatele internaţionale în domeniul drepturilor omului pot fi clasificate după mai multe criterii:
a) în funcţie de calitatea părţilor (subiecte de drept internaţional) la tratate, distingem tratate
internaţionale încheiate între state, tratate încheiate între state şi organizaţii internaţionale şi cele
încheiate între organizaţii internaţionale;
b) din punctul de vedere al numărului părţilor, tratatele pot fi bilaterale, multilaterale sau
universale;
c) raportat la legătura cu materia drepturilor omului, tratatele internaţionale pot fi specializate în
domeniul citat, respectiv conţin exclusiv norme de consacrare sau garantare a drepturilor omului (norme
substanţiale sau procedurale), ori tratate care au legătură cu materia drepturilor omului, dar care conţin şi
norme care vizează alte domenii (ex. tratatele constitutive ale unor organizaţii internaţionale);
d) din punctul de vedere al conţinutului lor material, tratatele internaţionale în domeniul
drepturilor omului se pot clasifica în tratate generale, care vizează ansamblul drepturilor omului sau
ansamblul diferitelor categorii de drepturi ale omului (drepturi civile, politice, economice, sociale,
culturale) şi respectiv tratate specializate, referitoare la anumite drepturi ale omului sau anumite
categorii de persoane protejate (ex. minorităţi naţionale);
e) din punctul de vedere al criteriului geografic, tratatele internaţionale în materia citată se împart
în tratate internaţionale cu vocaţie universală (sistemul ONU) şi tratate internaţionale regionale (la nivel
regional european, interamerican, african etc.).
În cele ce urmează vom indica pe scurt câteva din tratatele internaţionale mai importante în
domeniul drepturilor omului, clasificate în funcţie de criteriul geografic şi alte câteva criterii de
clasificare pe care le socotim mai relevante.

2.2. Tratate internaţionale cu vocaţie universală

Aceste tratate internaţionale sunt cele adoptate în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi la nivelul
instituţiilor specializate din sistemul ONU.
La rândul lor, pot fi clasificate în tratate cu valoare generală şi tratate specializate.

A. Tratate cu valoare generală

La această secţiune pot fi menţionate:
- Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, adoptat la 16 decembrie 1966 prin
Rezoluţia 2200 A (XXI) a Adunării Generale a ONU. Pactul a intrat în vigoare la 23 martie 1976, iar la
1 februarie 2012 erau înregistrate la Secretariatul General al ONU 74 de state semnatare şi 167 de state
părţi. România a semnat acest Pact la 27 iunie 1968 şi a depus instrumentul de ratificare la 9 decembrie
19744.
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice consacră drepturile şi libertăţile clasice care
îi protejează pe indivizi de ingerinţele statului. Între drepturile şi libertăţile garantate figurează dreptul la
viaţă, interdicţia torturii, interdicţia sclaviei şi a muncii forţate, dreptul la libertate etc.;
- Protocolul facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, adoptat la 16
decembrie 1966, prin aceeaşi rezoluţie a Adunării generale a ONU care a adoptat Pactul menţionat. A
intrat în vigoare la 23 martie 1976. La 1 februarie 2012 se înregistrau la Secretariatul general al ONU 35
de state semnatare şi 114 state părţi.
România a depus instrumentul de aderare la Protocolul facultativ la 20 iulie 19935.

3
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor între state, în Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept Internaţional
contemporan, Texte esenţiale, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000, p. 138-139.
4
Vezi site-ul ONU „treaties.un.org”, Base de données, État des traités, Chapitre IV „Droits de l'homme”.
5
Ibidem.
 Instrumentul menţionat instituie un mecanism care oferă posibilitatea formulării de plângeri
individuale împotriva încălcării drepturilor şi libertăţilor ocrotite de Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice;
- Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, pentru
abolirea pedepsei cu moartea, adoptat la 15 decembrie 1989 prin Rezoluţia 44/128 a Adunării Generale
a ONU. A intrat în vigoare la 11 iulie 1991. La 1 februarie 2012 la Secretariatul general al ONU erau
înregistrate 35 de state semnatare şi 73 de state părţi. România a semnat acest Protocol la 15 martie 1990
şi a depus instrumentul de ratificare la 27 februarie 19916;
- Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat la 16 decembrie
1966, prin rezoluţia 2200 A(XXI) a Adunării generale a ONU. A intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976. La
1 februarie 2012 la Secretariatul general al ONU erau înregistrate 70 de state semnatare şi 160 de state
părţi. România a semnat Pactul la 27 iunie 1968 şi a depus instrumentul de ratificare la 9 decembrie
19747.
Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale prevede obligaţia pentru state
de a adopta măsuri, individual sau cu asistenţă şi cooperare internaţională, pentru realizarea graduală şi
deplină a drepturilor prevăzute în acest tratat, îndeosebi pe calea măsurilor legislative.
Este consacrată o clauză de nediscriminare, care asigură drepturi egale pentru femei şi bărbaţi în
domeniile economic, social, cultural.
Pactul prevede în primul rând dreptul la muncă şi o serie de drepturi subsecvente, dreptul de a crea
sindicate, dreptul la protecţia familiei, la un standard adecvat de viaţă pentru individ şi familia sa,
dreptul de a beneficia de standarde înalte de sănătate fizică, dreptul la învăţătură, dreptul de a participa la
viaţa culturală etc.;
- Protocolul facultativ la Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale,
adoptat la 10 decembrie 2008 prin rezoluţia A/RES/63/117 a Adunării generale a ONU. Protocolul nu a
intrat încă în vigoare. La 1 februarie 2012 la Secretariatul general al ONU erau înregistrate 39 de state
semnatare şi 7 state părţi. România nu a semnat până la această dată Protocolul facultativ menţionat8.
Scopul adoptării acestui Protocol este acela de a conferi caracter justiţiabil drepturilor economice,
sociale şi culturale, prin posibilitatea oferită indivizilor de a sesiza Comitetul Drepturilor Economice,
Sociale şi Culturale al ONU în caz de violări ale drepturilor garantate prin Pactul internaţional privind
drepturile economice, sociale şi culturale. De asemenea, se recunoaşte competenţa Comitetului
menţionat de a primi şi analiza sesizări sau comunicări interstatale, sub rezerva formulării unei declaraţii
în acest sens de către statul care ratifică/aderă la Protocol.
Facem, în acest context, câteva precizări legate de primul document internaţional care enunţă în
mod solemn drepturile şi libertăţile fundamentale garantate oricărei fiinţe umane, respectiv Declaraţia
universală a drepturilor omului.
Documentul a fost adoptat la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a ONU şi este considerat
drept sursa primordială, cu vocaţie de universalitate, a normelor internaţionale de protecţie a drepturilor
omului în epoca contemporană. Acest document oferă o concepţie unitară a societăţii internaţionale de
după cel de-al Doilea Război Mondial despre drepturile şi libertăţile omului. În baza acestui document,
Adunarea Generală a ONU a adoptat ulterior în acest domeniu peste 60 de convenţii, rezoluţii şi
declaraţii.
Articolul 1 proclamă faptul că „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în drepturi. Ele sunt
înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să acţioneze unele faţă de altele într-un spirit de
fraternitate”9.
Articolul 3, care proclamă dreptul la viaţă, libertate şi securitate al persoanei şi articolul 22, care
introduce drepturile economice, sociale şi culturale, de care trebuie să beneficieze toţi, exprimă două
caracteristici fundamentale ale drepturilor omului: drepturile sunt universale şi inalienabile10.
Fiecare om se poate bucura de drepturile proclamate fără deosebire de rasă, culoare, sex, limbă,
religie, opinie politică, origine naţională sau socială, avere sau orice alte împrejurări. Toţi oamenii sunt
egali în faţa legii şi au dreptul la egală protecţie a legii, fără discriminări. Aşa cum precizează
6
Idem.
7
Idem.
8
Idem.
9
Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, op. cit., p. 8.
10
Vezi şi Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, op. cit., p. 40.
preambulul Declaraţiei, drepturile proclamate reprezintă un standard comun de atins de toate popoarele,
astfel încât aceste drepturi să fie recunoscute şi respectate pretutindeni de către toate statele.
Cu toate acestea, Declaraţia universală a drepturilor omului nu este un tratat internaţional,
generator de drepturi şi obligaţii juridice. Această Declaraţie a fost adoptată prin intermediul unei
rezoluţii11 şi ca orice document de acest fel are la origine un caracter politic, de recomandare.
Ea a dobândit însă în timp, datorită importanţei domeniului abordat, o semnificaţie fundamentală, a
cărei forţă obligatorie se impune, în practica statelor sau în procesul de codificare a tratatelor
internaţionale în domeniu.
De altfel, prevederi ale Declaraţiei au fost încorporate în Constituţiile multor state sau au fost
invocate în jurisprudenţa internaţională sau naţională, ceea ce reliefează faptul că Declaraţia a fost
acceptată ca document cuprinzând principii şi norme generale care dau expresie unor standarde comune
în domeniul drepturilor omului.12
Situaţia este similară şi în cazul Constituţiei României, care aşează în articolul 20 Declaraţia
universală a drepturilor omului pe picior de egalitate cu „pactele şi cu celelalte tratate la care România
este parte”.

B. Tratate specializate
Pot fi menţionate, în ordinea Capitolelor din secţiunea „Evidenţa tratatelor multilaterale depuse pe
lângă Secretarul general al ONU”, următoarele tratate internaţionale relevante:
- Capitolul IV – „Drepturile omului”13
 Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 şi
intrată în vigoare la 12 ianuarie 1951. România a depus instrumentul de aderare la
2 noiembrie 1950;
 Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată la
21 decembrie 1965 şi intrată în vigoare la 4 ianuarie 1969. România a depus instrumentul de aderare la
15 septembrie 1970. La 16 decembrie 1992 Adunarea generală a ONU a adoptat Amendamentul la
articolul 8 al Convenţiei internaţionale citate, ratificat până la această dată de 43 de state, dar neintrat
încă în vigoare;
 Convenţia privind imprescriptibilitatea crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii,
adoptată la 26 noiembrie 1968 şi intrată în vigoare la 11 noiembrie 1970. România a semnat Convenţia
la 17 aprilie 1969 şi a depus instrumentul de ratificare la
15 septembrie 1969;
 Convenţia internaţională privind suprimarea şi pedepsirea crimei de apartheid, adoptată la 30
noiembrie 1973 şi intrată în vigoare la 18 iulie 1976. România a semnat Convenţia la 6 septembrie 1974
şi a depus instrumentul de ratificare la 15 august 1978;
 Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei, adoptată la 18
decembrie 1979 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1981. România a semnat Convenţia la 4 septembrie
1980 şi a depus instrumentul de ratificare la 7 ianuarie 1982.
Adunarea generală a ONU a adoptat la 22 decembrie 1995 un Amendament la primul paragraf al
articolului 20 al Convenţiei şi, respectiv, la 6 octombrie 1999 un Protocol facultativ privind
recunoaşterea dreptului indivizilor de sesizare a Comitetului pentru eliminarea discriminării faţă de
femei în cazul încălcării drepturilor prevăzute de Convenţie;
Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată la
10 decembrie 1984 şi intrată în vigoare la 26 iunie 1987. România a depus instrumentul de aderare la 18
decembrie 1990. Adunarea generală a ONU a adoptat la 16 decembrie 1992 Amendamente la paragraful
7 al articolului 17 şi la paragraful 5 al articolului 18 al Convenţiei şi, respectiv, la 18 decembrie 2002
Protocolul facultativ la Convenţia menţionată;
Convenţia privind drepturile copilului, adoptată la 20 noiembrie 1989 şi intrată în vigoare la 2
septembrie 1990. România a semnat Convenţia la 26 ianuarie 1990 şi a depus instrumentul de ratificare
la 28 septembrie 1990. Adunarea generală a ONU a adoptat la 12 decembrie 1995 un Amendament la

11
Rezoluţia 217 A (III) din 10 decembrie 1948 a Adunării Generale a ONU.
12
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, op. cit., p. 43.
13
Vezi site-ul ONU citat.
paragraful 2 al articolului 43 al Convenţiei şi, respectiv, alte 3 Protocoale facultative la 25 mai 2000
(primele două) şi 19 decembrie 2011 (ultimul) etc.
- Capitolul V – „Refugiaţi şi apatrizi”14
 Convenţia privind statutul refugiaţilor, adoptată la 28 iulie 1951 şi intrată în vigoare la 22 aprilie
1954. România a depus instrumentul de aderare la 7 august 1991. Adunarea generală a ONU a adoptat la
16 decembrie 1966 un Protocol privind statutul refugiaţilor;
 Convenţia privind statului apatrizilor, adoptată la 23 septembrie 1954 şi intrată în vigoare la 6
iunie 1960. România a depus instrumentul de aderare la 27 ianuarie 2006.
- Capitolul VII – „Traficul de fiinţe umane”15
 Convenţia internaţională privind eliminarea traficului de femei şi copii, adoptată la
30 septembrie 1921. România a ratificat Convenţia la 5 septembrie 1923.
Dispoziţiile Convenţiei au fost preluate prin Protocolul semnat la 12 noiembrie 1947 şi intrat în
vigoare la 24 aprilie 1950.
România a semnat Protocolul la 2 noiembrie 1950, dar nu l-a ratificat;
 Convenţia şi Protocolul privind eliminarea traficului de fiinţe umane şi a exploatării prin
prostituţie, adoptate la 21 martie 1950 şi intrate în vigoare la 25 iulie 1951. România a depus
instrumentele de aderare la 15 februarie 1955 pentru ambele tratate.
- Capitolul XVI – „Condiţia femeii”16
 Convenţia privind drepturile politice ale femeii, adoptată la 20 decembrie 1952 şi intrată în
vigoare la 7 iulie 1954.
România a semnat Convenţia la 27 aprilie 1954 şi a depus instrumentul de ratificare la 6 august
1954;
 Convenţia privind cetăţenia femeii căsătorite, adoptată la 29 ianuarie 1957 şi intrată în vigoare la
11 august 1958.
România a depus instrumentul de aderare la 2 decembrie 1960 etc.

C. Tratatele internaţionale în domeniul dreptului internaţional umanitar

O ramură importantă a protecţiei internaţionale a drepturilor omului o constituie normele dreptului
internaţional regrupate în aşa-numitul „Drept internaţional umanitar”.
Aceste norme nu au fost elaborate în sistemul ONU, dar constituie un izvor (sursă) internaţional de
drept în materia drepturilor omului cu valoare universală specializată.
Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 cuprind norme menite să guverneze conduita în
timpul ostilităţilor sau conflictelor armate (jus în bello)17 şi sunt următoarele:
- Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea situaţiei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din
forţele armate pe mare;
- Convenţia de la Geneva privind tratamentul prizonierilor de război;
- Convenţia de la Geneva privind protecţia persoanelor civile în timp de război.
În prezent sunt înregistrate 194 state părţi la cele 4 Convenţii de la Geneva18.
România a ratificat Convenţiile la 1 iunie 195419.
Convenţiile de la Geneva din 1949 au fost completate prin două Protocoale adiţionale în 1977 şi
printr-un al treilea Protocol, în 2005:
- Protocolul adiţional privind protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale (Protocolul I).
În prezent sunt înregistrate 170 de state părţi. România a ratificat Protocolul I la 21 iunie 1990;
- Protocolul adiţional privind protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional
(Protocolul II).
În prezent sunt înregistrate 165 de state părţi. România a ratificat Protocolul II la 21 iunie 1990;
- Protocolul adiţional privind adoptarea unei embleme distinctive adiţionale (Protocolul III).
În prezent sunt înregistrate 54 de state părţi. România nu este deocamdată parte la Protocolul III.
14
Idem.
15
Idem.
16
Idem.
17
Malcom Shaw, op. cit., p. 1167.
18
Vezi International Committee of the Red Cross, www.icrc.org, War&law-states party to the Geneva Conventions.
19
Ibidem.
 Dreptul internaţional umanitar , astfel cum este el codificat în reglementările menţionate, se aplică
în caz de conflict armat internaţional, adică de război declarat sau de conflict armat între două sau mai
multe părţi beligerante, indiferent de situaţia recunoaşterii sau nerecunoaşterii de către una sau mai
multe părţi a stării de război, precum şi în caz de conflict armat care nu are caracter internaţional.

2.3. Tratate internaţionale cu vocaţie regională

În plan regional, putem distinge surse de drept internaţional al drepturilor omului şi respectiv
sisteme regionale de protecţie la nivel european, american, african, în spaţiul Comunităţii Statelor
Independente (CSI) şi respectiv în spaţiul arab.

2.3.1. Izvoare convenţionale europene

Izvoarele convenţionale adoptate în plan european sunt specifice organizaţiei internaţionale în
cadrul cărora au fost codificate.

A. Consiliul Europei
Principalele tratate cu valoare generală20 sunt:
- Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cunoscută şi sub
numele de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. A fost adoptată la 4 noiembrie 1950, a intrat în
vigoare la 3 septembrie 1953 şi este considerată drept tratatul fundamental în materia protecţiei
drepturilor omului în Europa.
În prezent sunt înregistrate 47 de state părţi, toate membre ale Consiliului Europei. România a
devenit parte la Convenţie la 20 iunie 1994;
- Cele 14 Protocoale adiţionale sau de amendament la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
adoptate până în prezent;
- Carta Socială Europeană, adoptată la 18 octombrie 1961 şi intră în vigoare la 26 februarie 1965.
În prezent sunt înregistrate 27 de state părţi. România a semnat Carta la 4 octombrie 1994, dar nu a
ratificat-o până în prezent.
Carta a fost completată ulterior prin 3 protocoale adiţionale sau de amendament;
- Carta Socială Europeană Revizuită, adoptată la 3 mai 1996 şi intrată în vigoare la 1 iulie 1999.
În prezent 32 de state membre sunt părţi la acest tratat. România a devenit parte la instrument la
data de 1 iulie 1999.
În 1995 a fost adoptat un Protocol adiţional la Carta Socială Europeană aplicabil şi Cartei Sociale
Europene Revizuite, care introduce un sistem de reclamaţii colective.
Dintre tratatele specializate21 menţionăm:
- Convenţia – cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată la 1 februarie 1995 şi intrată
în vigoare la 1 februarie 1998.
În prezent sunt înregistrate 39 state părţi. România a devenit parte la Convenţia – cadru la 1
februarie 1998;
- Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la 5 noiembrie 1992 şi intrată în
vigoare la 1 martie 1998.
În prezent sunt 25 de state părţi la Cartă. România a devenit parte la 1 mai 2008;
- Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante, adoptată la 26 noiembrie 1987 şi intrată în vigoare la 1 februarie 1989.
În prezent sunt înregistrate 47 de state părţi. România a devenit parte la Convenţie la 1 februarie
1995.
Convenţia a fost ulterior amendată prin două Protocoale adoptate la 4 noiembrie 1993;
- Convenţia europeană privind extrădarea, adoptată la 13 decembrie 1957 şi intrată în vigoare la 18
aprilie 1960.
Sunt înregistrate în prezent 50 de state părţi, inclusiv state nemembre ale Consiliului Europei
(Israel, Republica Coreea, Republica Africa de Sud).
România a devenit parte la Convenţie la 9 decembrie 1997.
20
Vezi site-ul www.conventions.coe.int/treaty
21
Ibidem.
 Convenţia a fost ulterior modificată prin 3 Protocoale adiţionale, adoptate la 15 octombrie 1975, 17
martie 1978 şi respectiv 10 noiembrie 2010;
- Convenţia europeană privind exerciţiul drepturilor copilului, adoptată la 25 ianuarie 1996 şi intrată
în vigoare la 1 iulie 2000.
În prezent sunt înregistrate 17 state părţi. România nu a semnat acest tratat;
- Convenţia Consiliului Europei pentru prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a
violenţei casnice, adoptată la 11 mai 2011 şi neintrată încă în vigoare.
România nu a semnat încă acest tratat.

B. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)

„Dimensiunea umană” a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), devenită
ulterior Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), a contribuit la recunoaşterea
drepturilor omului pe întregul continent european începând cu perioada „războiului rece” Est-Vest.
Documentele adoptate în cadrul CSCE/OSCE au un fundament esenţialmente politic, ca de altfel
şi mecanismele menite să asigure procesul de control al onorării angajamentelor asumate de state. Cu
toate acestea, aceste documente au avut un impact substanţial asupra modului în care statele au
reacţionat faţă de necesitatea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Deşi documentele CSCE privind dimensiunea umană nu reprezintă, în consecinţă, tratate
internaţionale şi deci nici izvoare ale dreptului internaţional al drepturilor omului în sens clasic, ele
exprimă totuşi voinţa statelor participante de a stabili raporturi morale şi politice. Ele traduc
„angajamentul” statelor de a „garanta exercitarea efectivă a drepturilor omului”22.
Se poate distinge aici expresia unei „opinio juris” şi elementul unei reguli cutumiare europene
de respectare a drepturilor omului23.
În cadrul documentelor care tratează problematica drepturilor omului un loc esenţial îl ocupă Actul
final al Conferinţei CSCE, semnat la Helsinki la 1 august 1975.
Actul final enunţă în Partea I zece principii fundamentale (aşa-numitul Decalog) care guvernează
relaţiile dintre statele participante, printre care principiul general (Principiul VII) care se referă la
„respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, inclusiv libertatea de gândire, conştiinţă,
religie şi credinţă”24.
Respectarea acestui principiu, care reflecta într-o proporţie însemnată ideologia occidentală în
materia drepturilor omului, presupunea o atitudine activă, deoarece statele se angajau „să favorizeze şi
să încurajeze exercitarea efectivă a libertăţilor şi drepturilor civile, politice, economice, sociale şi
culturale care decurg toate din demnitatea inerentă persoanei”25.
Problematica drepturilor omului este tratată mai pe larg în „Coşul III” privind cooperarea în
domeniul umanitar, relaţiile între membrii aceleiaşi familii şi alte domenii.
Actul final de la Helsinki a fost adoptat sub forma unei declaraţii politice şi, în consecinţă, nu putea
fi considerat un tratat internaţional. Cu toate acestea, „impactul Actului final asupra evoluţiilor din
Europa a depăşit cu mult impactul celor mai multe din tratatele juridice obligatorii”26.
„Procesul Helsinki” a continuat cu reuniunile general-europene de la Belgrad (1977 – 1978),
Madrid (1983) şi Viena (1989), care au reafirmat în documentele adoptate prevederile Actului final de la
Helsinki referitoare la drepturile omului.
Convocarea în cadrul Conferinţei de la Viena a unei Conferinţe privind dimensiunea umană a
CSCE, desfăşurată prin trei reuniuni (Paris, 1989; Copenhaga, 1990; Moscova, 1991), a permis
dezvoltarea principiilor democraţiei şi statului de drept, dreptul la recursuri interne eficiente împotriva
oricăror încălcări ale drepturilor omului, dreptul de a organiza reuniuni paşnice, norme în legătură cu
protecţia minorităţilor naţionale etc.27
După 1990 locul central în preocupările CSCE/OSCE îl reprezintă dimensiunea umană din
perspectiva conceptului ”drepturile omului/democraţie pluralistă/stat de drept”.
22
Vezi principiul 12 al Documentului Conferinţei CSCE de la Viena din 1989.
23
F. Sudre, op. cit., p. 160.
24
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., p. 45.
25
Ibidem.
26
Malcom Shaw, op. cit., p. 373.
27
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, op. cit., p. 76.
 C. Uniunea Europeană
La data înfiinţării, prin Tratatul de la Roma din 1957 Comunitatea Europeană nu includea
competenţe clare în materia respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Autorii Tratatului au privilegiat natura economică a Comunităţii şi nu au văzut necesară stabilirea
unor repere normative comunitare în materia drepturilor omului.
Situaţia a rămas în general neschimbată o lungă perioadă de timp, astfel încât subiectul izvoarelor
de drept în materia drepturilor omului la nivelul Uniunii Europene nu s-a pus în mod practic până la
adoptarea Actului Unic European, devenind cu adevărat relevant abia adoptată cu adoptarea Cartei
drepturilor fundamentale. În consecinţă, se poate afirma că recunoaşterea drepturilor omului s-a realizat
progresiv în ordinea comunitară, având o lungă perioadă de timp drept reper principal Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, instrument adoptat în cadrul altei organizaţii europene (Consiliul
Europei), datorită normelor de trimitere la această Convenţie, incluse de-a lungul timpului în diferitele
tratate ale Comunităţilor Europene/Uniunii Europene. Chiar şi în prezent, Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului rămâne „coloana vertebrală a ordinii normative europene”28.
Per a contrario, garantarea drepturilor omului în Comunităţile Europene şi ulterior Uniunea
Europeană s-a dezvoltat pe cale jurisprudenţială, drepturile omului fiind protejate de Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene prin afirmarea tezei că „drepturile fundamentale fac parte din dreptul comunitar
în calitate de principii generale de drept”29.
Izvoarele principale ale protecţiei drepturilor omului la nivel comunitar sunt următoarele:
- Actul unic european, semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
Paragraful 3 al Actului Unic, care confirmă ataşamentul instituţiilor comunitare şi al statelor
membre faţă de respectarea drepturilor omului, face referire la „drepturile fundamentale, recunoscute în
constituţiile naţionale şi legile statelor membre, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi Carta socială europeană, în special libertatea, egalitatea şi justiţia socială”30;
- Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993.
Tratatul de la Maastricht a amendat Tratatul de la Roma şi a pus bazele Uniunii Europene.
Preambulul Tratatului confirmă ataşamentul statelor membre la principiile libertăţii, democraţiei şi
respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi cele ale statului de drept.
Articolul F(2) din Titlul I – „Dispoziţii comune” foloseşte un termen imperativ („shall respect”)
pentru a statua faptul că Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale, astfel cum sunt ele
garantate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau după cum rezultă din tradiţiile
constituţionale comune, considerate drept”principii generale ale dreptului comunitar”31.
Dispoziţii privind drepturile omului se regăsesc şi în Titlul V – „Dispoziţii privind politica externă
şi de securitate comună”, Titlul VI – „Dispoziţii privind cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor
interne” (în special cu privire la azil, imigraţie, cooperare civică şi penală, în lumina dispoziţiilor
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului). Totodată, Titlul I consacră instituţia „cetăţeniei Uniunii
Europene”, precum şi o serie de drepturi ale cetăţenilor Uniunii Europene;
- Tratatul de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene, Tratatelor instituind Comunităţile
Europene şi anumitor acte conexe, semnat la Amsterdam la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1
mai 1999.
Tratatul de la Amsterdam consacră un nou articol 6 al Tratatului asupra Uniunii Europene, care
statuează că Uniunea Europeană „este fondată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectului pentru
drepturile omului şi libertăţile fundamentale, precum şi pe statul de drept, principii care sunt comune
statelor membre”. Articolul 6 reafirmă faptul că Uniunea respectă drepturile fundamentale, astfel cum
sunt garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

28
F. Sudre, op. cit., p. 139.
29
François-Xavier Priollaud, David Siritzky, Le Traité de Lisbonne, La documentation française, Paris, 2008, p. 44.
30
F. Sudre, op. cit., p. 147.
31
Malcom Shaw, op. cit., p. 370.
 Elementul de noutate este introdus prin articolul 7, care pune bazele unei proceduri de suspendare a
drepturilor statelor membre care decurg din tratat (inclusiv dreptul de vot), în cazul violării „grave şi
persistente” a drepturilor fundamentale de către un stat membru32;
- Acordurile de la Schengen, semnate de unele state ale Uniunii Europene la 14 iunie 1985, la 19
iunie 1990 etc., acorduri la care o serie de state membre ale Uniunii Europene, inclusiv unele mai recent
admise în Uniune, au devenit parte prin îndeplinirea criteriilor şi procedurilor special prevăzute în acest
sens.
În baza acestor acorduri şi după intrarea în vigoare a Tratatului asupra Uniunii Europene,
resortisanţii comunitari, în calitatea lor de cetăţeni ai Uniunii Europene, au dreptul de a circula liber şi
respectiv dreptul de reşedinţă pe teritoriul celorlalte state membre.
Totodată, în cazul cetăţenilor statelor terţe, care nu deţin o cetăţenie a unui stat membru UE,
Acordurile de la Schengen îi autorizează să intre şi să circule în mod liber în acest spaţiu pentru o durată
de trei luni, după care devin aplicabile regulile naţionale în materie de imigraţie;
- „Clauzele de condiţionalitate politică”, apărute în anii '90, introduse în acordurile de asociere
sau acordurile de parteneriat cu statele terţe (inclusiv acordurile de cooperare în materie de comerţ), care
consacră trilogia „democraţie, drepturile omului, stat de drept” 33. Substanţa acestor clauze a fost
transpusă şi în criteriile politice de aderare la Uniunea Europeană pentru statele candidate, începând
chiar cu acordurile de asociere;
- Carta drepturilor fundamentale din Uniunea Europeană, adoptată într-o primă versiune la
Consiliul european de la Nisa din 7 decembrie 2000 şi ulterior, într-o versiune revizuită, la 12 decembrie
2007.
Carta drepturilor fundamentale marchează voinţa Uniunii de a se înzestra cu un catalog de drepturi
fundamentale specifice ordinii comunitare, în măsură să dobândească valoare juridică obligatorie şi
confirmă faptul că asistăm la o relansare a viziunii privind protecţia drepturilor fundamentale în Uniunea
Europeană.
Carta drepturilor fundamentale a fost „proclamată” sub forma unei declaraţii solemne a
Parlamentului European, a Consiliului şi Comisiei la 7 decembrie 2000, după ce textul său fusese
elaborat în cadrul unei Convenţii, un organ ad-hoc de negociere şi redactare instituit în baza deciziei
Consiliului European de la Koln, din iunie 199934.
Carta a beneficiat de diverse surse de inspiraţie, în principal tradiţiile constituţionale şi obligaţiile
internaţionale comune ale statelor membre, tratatele fondatoare şi cele ulterioare ale Uniunii Europene,
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a UE şi cea a Curţii
Europene a Drepturilor Omului35.
Ea a realizat o aducere la zi a drepturilor rezultate din aceste surse diferite, rămânând în acelaşi timp
foarte ataşată de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost ea interpretată.
Din punctul de vedere al conţinutului, 50 de articole enunţă „drepturile, libertăţile şi principiile”
recunoscute de Uniunea Europeană, structurate în 6 capitole: „Demnitate”, „Libertate”, „Egalitate”,
„Solidaritate”, „Cetăţenie” şi „Justiţie”.
Carta introduce şi o serie de elemente novatoare referitoare, între altele, la drepturile copilului (art.
24), recunoaşterea dreptului la acţiuni colective, inclusiv dreptul la grevă
(art. 28) sau la dreptul la un recurs efectiv şi accesul la un tribunal imparţial în cazul violării drepturilor
şi libertăţilor garantate de dreptul Uniunii Europene, eliminând astfel limitarea acestor drepturi la
materiile civilă şi penală, limitare prevăzută în articolul 6 par. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului36. Poate fi menţionată, totodată, şi recunoaşterea unui „drept la bună administrare” (art. 41), care
acordă oricărei persoane dreptul de a fi audiat înaintea adoptării unei măsuri defavorabile, de a avea
acces la dosarul său şi de a obţine motivarea deciziilor luate în administraţie.
Menţionăm că până la 1 decembrie 2009, Carta (în principal prima sa versiune) nu era dotată cu
forţă juridică obligatorie. Cu toate acestea, ea a devenit o sursă de inspiraţie pentru protecţia drepturilor
32
François-Xavier Priollaud, David Siritzky, op. cit., p. 45.
33
Patrick Daillier, Mathias Forteau, Alain Pellet, Droit international Public, LGDJ, 8e édition, Paris, 2009, p. 735.
34
Jacques Pertek, Droits des institutions de l'Union Européenne, Presses Universitaires de France, 3e édititon, Paris, 2011,
p. 461.
35
François-Xavier Priollaud, David Siritzky, op. cit., p. 44.
36
Jacques Pertek, op. cit., p. 462.
garantate în ordinea juridică comunitară. Jurisprudenţa Tribunalului de primă instanţă a pus în evidenţă
acest rol al cartei (TPI, 30 ianuarie 2002, afacerea T-54/99, max. mobil contra Comisia)37.
Curtea de Justiţie, la rândul său, a făcut mai multe trimiteri remarcabile la Cartă (Curtea de Justiţie,
afacerea C-540003, Parlament contra Consiliu etc.)38.
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, adoptat la 18 iunie 2004 în cadrul Consiliului
European de la Bruxelles, reia dispoziţiile Cartei şi le introduce în Titlul II al Tratatului, conferindu-i
astfel forţă constituţională şi o valoare fundamentală în ordinea juridică comunitară. Respingerea intrării
în vigoare a Tratatului, ca urmare a eşecurilor referendumurilor populare organizate în Franţa şi Olanda,
a antrenat, pe cale de consecinţă, efecte similare şi pentru Carta drepturilor fundamentale, a cărei forţă
juridică obligatorie în spaţiul comunitar a fost astfel refuzată pentru moment.
Tratatul de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene şi a Tratatului, instituind Comunitatea
Europeană, al cărui text a fost convenit în octombrie 2007 la Lisabona şi care a fost semnat la 13
decembrie 2007 în cadrul Consiliului European39, nu mai reia textul Cartei drepturilor fundamentale în
cuprinsul său.
După ce în prealabil, la 12 decembrie 2007, Carta drepturilor fundamentale fusese „proclamată” din
nou de Parlamentul European, Consiliu şi Comisie, într-o formulă de text revizuită, noul Tratat de la
Lisabona stabileşte în articolul 6 par 1 că „Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile
enunţate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost
adoptată la 12 decembrie 2007 la Strasbourg, (Cartă) care are aceeaşi valoare juridică ca şi tratatele”.
Rezultă că dispoziţiile Cartei privind drepturile şi libertăţile fundamentale, Cartă care este înţeleasă
ca un tratat distinct, neîncorporat efectiv în Tratatul de la Lisabona, dobândesc valoare juridică
obligatorie.
Pe cale de consecinţă, funcţionarea Uniunii Europene după 1 decembrie 2009, data intrării în
vigoare a Tratatului de la Lisabona, este reglementată în realitate de trei Tratate: Tratatul asupra Uniunii
Europene, Tratatul de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene şi Carta drepturilor
fundamentale40 , care devine, la rândul său, izvor principal al dreptului european (UE) al
drepturilor omului.
Prin Protocolul 30, care face parte integrantă din tratate, a fost adoptată o derogare, sub forma
atenuării unor obligaţii care decurg din Cartă, pentru anumite state membre. Această derogare a vizat
iniţial doar Polonia şi Marea Britanie, pentru ca ulterior să fie aplicabilă şi Republicii Cehe.
Existenţa Cartei drepturilor fundamentale şi forţa juridică constrângătoare de care beneficiază nu au
condus la renunţarea la ideea mai veche de aderare a Uniunii (Comunităţile Europene, anterior) la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 4 noiembrie 195041
După 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona nu doar că oferă fundamentul juridic pentru
aderarea Uniunii Europene (dotată de acum cu personalitate juridică) la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, dar creează şi obligaţia pentru aceasta, statuând în termeni imperativi că „Uniunea
aderă” la Convenţie (art. 6 par. 2 al Tratatului). Procedura de aderare va implica acordul unanim la
nivelul Consiliului European, după aprobarea Parlamentului European. Intrarea ulterioară în vigoare a
Tratatului de aderare sau a Protocolului de amendament la Convenţia Europeană42 (în funcţie de
modalitatea tehnică care va fi decisă) va depinde de acordul tuturor statelor membre.

2.3.2. Izvoare convenţionale în sistemul interamerican

Continentul american oferă al doilea exemplu de regionalizare a drepturilor omului, în cadrul
Organizaţiei Statelor Americane şi al cooperării interamericane, care a permis instituirea unui mecanism
de protecţie inspirat în bună măsură din sistemul european.
Principalele surse de protecţie normativă a drepturilor omului sunt:

37
Idem, p. 93.
38
Idem, p. 93.
39
Acest tratat este cunoscut sub numele de „Tratatul de la Lisabona”.
40
Jacues Pertek, op. cit., p. 93.
41
Aderarea a fost propusă pentru prima dată în 1979 de către Comisia Europeană şi reiterată în 1990 şi 1993.
42
Vezi şi François-Xavier Priollaud, David Siritzky, op. cit., p. 46.
 - Carta Organizaţiei Statelor Americane, adoptată la Bogota, la 30 aprilie 1948 şi ulterior amendată
prin Protocoalele de la Buenos Aires, din 27 februarie 1967, Cartagena de Indias (1985), Washington
(1992) şi Managua (1993).
Preambulul Cartei afirmă că „adevăratul sens al solidarităţii americane şi al bunei vecinătăţi nu
poate fi conceput decât prin consolidarea pe acest continent şi în cadrul instituţiilor democratice a unui
regim de libertate individuală şi de justiţie socială bazat pe respectarea drepturilor fundamentale ale
omului”. În anumite dispoziţii ale Cartei sunt consacrate în mod expres drepturilor omului: prin articolul
3(j), statele americane proclamă drepturile fundamentale ale persoanei, fără nicio distincţie de rasă,
naţionalitate, religie sau sex; prin articolul 16, ele se angajează să respecte acest drepturi, precum şi
„principiile moralei universale”43;
- Convenţia americană privind drepturile omului, adoptată la San José (Costa Rica), la 22
noiembrie 1969 şi intrată în vigoare la 18 iulie 1978. A fost ratificată până în prezent de 24 state. Nu a
fost ratificată de Statele Unite ale Americii, cu motivaţia că acest domeniu de competenţă este atributul
exclusiv al instituţiilor şi jurisdicţiilor naţionale44.
Convenţia americană îşi găseşte inspiraţia în modelul regional oferit de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului. Drepturile fundamentale nu decurg din apartenenţa la un anumit stat, ci constituie
atributul persoanelor care trăiesc pe continentul american. Drepturile proclamate în această Convenţie
includ atât drepturile civile şi politice, cât şi pe cele economice şi sociale, ceea ce defineşte Convenţia
americană drept o sursă de drept internaţional în materia drepturilor omului cu aplicabilitate regională şi
valoare generală.
Convenţia americană a fost completată cu două protocoale adiţionale: unul, adoptat la 8 iunie 1990,
referitor la abolirea pedepsei cu moartea, intrat în vigoare la 28 august 1991; cel de-al doilea, adoptat la
17 noiembrie 1988, referitor la drepturile economice, sociale şi culturale, intrat în vigoare la 16
noiembrie 1999;
- Convenţia interamericană pentru prevenirea şi pedepsirea torturii, adoptată de Adunarea Generală
a Organizaţiei Statelor Americane la 9 decembrie 1985, intrată în vigoare la 28 februarie 1987;
- Convenţia interamericană privind dispariţiile forţate de persoane, adoptată la 9 iunie 1994 şi
intrată în vigoare la 28 martie 1996;
- Convenţia interamericană pentru prevenirea, sancţionarea şi reprimarea violenţei faţă de femei,
adoptată la 9 iunie 1994 şi intrată în vigoare la 5 martie 1995.
Ultimele trei Convenţii citate sunt tratate internaţionale regionale specializate;
- Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului, adoptată la 2 mai 1948, în cadrul
Conferinţei statelor americane de la Bogota, cu câteva luni înaintea adoptării Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului (10 decembrie 1948).
Documentul, deşi nu este un tratat internaţional, este considerat „instrumentul de referinţă pentru
interpretarea drepturilor omului menţionate în Cartă”45.
Declaraţia americană se prezintă sub forma unui text flexibil şi liberal, proclamând atât drepturi
civile şi politice, cât şi drepturi economice, sociale şi culturale. Ea enumeră şi o listă de îndatori ale
individului faţă de societate, faţă de copii şi părinţi, obligaţia de a vota, de a plăti impozite etc.

2.3.3. Izvoare convenţionale în sistemul african

Principalele tratate internaţionale adoptate la nivelul continentului african pentru protecţia
drepturilor omului sunt:
- Carta Organizaţiei Unităţii Africane (OUA), denumită şi Carta de la Addis Abeba, adoptată la 25
mai 1963. Carta pune în prim plan preocuparea statelor africane pentru independenţă şi eliberare de sub
dominaţia colonială, dezvoltarea economică şi socială, în timp ce problematica drepturilor omului este
abordată selectiv, în raport, de exemplu, cu drepturile indivizilor la respingerea rasismului sau dreptul
popoarelor de a dispune de ele însele.

43
Vezi şi Frédéric Sudre, op. cit., p. 161.
44
Henri Oberdoff, op. cit., p. 115.
45
F. Sudre, op. cit., p. 162.
 De fapt, Carta OUA nu antrenează obligaţii juridice ferme din partea statelor, fiind un document
declarator şi nu unul angajat juridic, care „exilează aplicarea drepturilor omului în domeniul
problemelor interne”46. În schimb, Carta creează obligaţii juridice privind „dreptul popoarelor”;
- Carta Africană a Drepturilor Omului şi a Popoarelor, denumită şi Carta de la Banjul, adoptată la
Nairobi la 27 iunie 1981 şi intrată în vigoare la 21 octombrie 1986.
Carta Africană garantează în primul rând anumite drepturi ale popoarelor, precum dreptul la
existenţă, cel la decolonizare, la libera folosire a resurselor naturale, la pace (articolele 19-24), punând în
evidenţă specificul decurgând din procesul de decolonizare şi dreptul la autodeterminare al popoarelor
africane.
În acelaşi timp, Carta Africană este şi un instrument al drepturilor şi îndatoririlor. Preambulul
stabileşte o relaţie dialectică între drepturi şi îndatoriri: „beneficierea de drepturi şi libertăţi implică
îndeplinirea de către fiecare a îndatoririlor sale”. Carta enunţă, de exemplu, îndatorirea de „solidaritate
socială” (art. 27 par. 1), ancorată în respectarea valorilor fundamentale ale culturii africane (art. 29 par.
7; art. 17 par. 3).
Drepturile individuale enunţate prezintă puţine particularităţi în raport cu cele proclamate prin
instrumente similare şi se referă atât la drepturi civile şi politice, cât şi la drepturi economice, sociale şi
culturale. Cu toate acestea, este de notat că dreptul la respectarea vieţii private sau libertatea sindicală nu
sunt protejate de Cartă, în timp ce dreptul la accesul egal la bunurile şi serviciile publice (art. 13 par. 3)
este pentru prima dată consacrat printr-un instrument convenţional;
- Organizaţia Unităţii Africane a mai adoptat şi alte tratate privind drepturile omului, între care pot
fi amintite Convenţia OUA guvernând aspectele specifice ale problemelor refugiaţilor în Africa (1974)
sau Carta Africană a drepturilor şi bunăstării copilului (1990).

2.3.4. Izvoare convenţionale în lumea arabo-islamică

Doctrina occidentală pune în evidenţă o contradicţie radicală între drepturile omului proclamate pe
plan universal şi normele musulmane, câtă vreme statele musulmane refuză să dea prioritate nomelor
universale faţă de cele divine, pe motiv că aceasta ar însemna o blasfemie la adresa autorului lor
(Allah)47.
În timp ce în dreptul pozitiv nu există o ierarhie a normelor juridice de drept internaţional, pentru
statele musulmane există o ierarhie care face ca Sharia („Legea divină”) să aibă prioritate faţă de orice
normă obligatorie de drept internaţional. Astfel, statele islamice fie au refuzat să adere la Pactele
internaţionale din 1966, fie au adăugat acestor texte declaraţii sau rezerve care menţionau prevalenţa
Shariei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului subliniază de altfel extrem de clar incompatibilitatea legii
islamice cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea sa din 31 iulie 2001 în cauza
REFAH PARTISI (Partidul Prosperităţii) contra Turcia. Curtea consideră că partidul politic în cauză,
care viza instaurarea Shariei în Turcia, „poate trece cu greu drept o asociaţie conformă idealului
democratic subsecvent ansamblului Convenţiei”(par 71).
Judecătorul european arată în special că Sharia „se delimitează net de valorile Convenţiei”48, mai
ales din cauza distincţiei bazate pe religie pe care o face între persoane, a regulilor de drept penal şi de
procedură penală, a locului rezervat femeilor în ordinea juridică şi a intervenţiei normelor religioase în
toate sectoarele vieţii private şi publice.
Pare de aceea paradoxal să facem referire la o Declaraţie islamică a drepturilor omului, adoptată la
5 august 1990, la Cairo sau la o Declaraţie islamică Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 19
septembrie 1981 la Paris, la sediul UNESCO, la iniţiativa Consiliului Islamic pentru Europa, de vreme
ce, prin esenţa lor, drepturile omului se referă la orice om şi la toţi oamenii în acelaşi timp, indiferent de
localizarea lor geografică sau de aderarea la o anumită ideologie49.
Principalul instrument în acest domeniu în lumea arabo-islamică rămâne Carta arabă a
drepturilor omului, aprobată iniţial de Consiliul Ligii Statelor Arabe la 15 septembrie 1994, neintrată

46
Ibidem, p. 164.
47
Vezi F. Sudre, op. cit., p. 139; Henri Oberdoff, op. cit., p. 118-120; Patrick Daillier, Mathias Forteau, Alain Pellet, op.
cit., p. 736; Malcom Shaw, op. cit., p. 395.
48
F. Sudre, op. cit., p. 172.
49
Harris, O'Boyle&Warbrick, op. cit., p. 530.
în vigoare şi ulterior adoptată într-o formă revizuită de Liga Statelor Arabe în mai 2004, la Tunis şi
intrată în vigoare la 16 martie 2008.
În esenţă, Carta arabă reafirmă o serie de principii prevăzute în Carta ONU, Declaraţia universală a
drepturilor omului şi Declaraţia de la Cairo privind drepturile omului în Islam. Ea face referire la
identitatea naţională a statelor arabe şi dreptul la autodeterminare.
Totodată, menţionează o serie de drepturi tradiţionale civile, politice, economice, sociale sau
culturale ale omului, precum dreptul la libertate şi securitate al persoanelor, egalitatea în faţa legii,
dreptul la un proces echitabil, protecţia persoanelor împotriva torturii, dreptul la proprietate privată,
libertatea religiei, libertatea de reunire sau asociere paşnică, dreptul la azil, dreptul la muncă etc.
Cu toate acestea, Carta Arabă continuă să facă distincţie în ceea ce priveşte tratamentul acordat
femeilor şi bărbaţilor, limitând egalitatea între ei la demnitate umană şi afirmând că în privinţa
recunoaşterii şi exercitării drepturilor, se va lua în considerare „discriminarea pozitivă stabilită de
Sharia în favoarea femeii”. De asemenea, Carta Arabă pune un periculos semn al egalităţii între rasism
şi sionism şi permite aplicarea pedepsei cu moartea chiar dacă făptuitorul este minor50.
În ciuda acestor contradicţii evidente cu discursul universal al drepturilor omului, este de menţionat
faptul că există doctrinari specializaţi în dreptul islamic care susţin că reforma acestui sistem este
necesară şi posibilă, în primul rând prin înlăturarea interpretărilor anacronice ale Shariei, interpretări ce
reflectă concepţii valabile în evul mediu şi că ar trebui luate în considerare doar textele originare. Spre
exemplu, Coranul vorbeşte de demnitatea fiinţei umane, de lipsa oricărei impuneri în religie, de
condiţionarea autorităţii bărbaţilor de existenţa superiorităţii fizice a acestora şi de susţinerea financiară
acordată femeilor51.

2.3.5. Izvoare convenţionale în spaţiul Comunităţii Statelor independente (CSI)

Comunitatea Statelor Independente, care la momentul înfiinţării sale, reunea majoritatea statelor din
fosta Uniune Sovietică (mai puţin cele trei state baltice), a adoptat în luna mai 1995 textul unei
Convenţii privind drepturile omului. Instrumentul a intrat în vigoare la 11 august 1998.
Convenţia include o listă standard de drepturi fundamentale ocrotite, cum ar fi dreptul la viaţă,
dreptul persoanei la libertate şi securitate, egalitatea în faţa sistemului judiciar, respectul pentru viaţa
privată şi de familie, libertatea religiei, libertatea de expresie, libertatea adunărilor şi dreptul la căsătorie.
Dreptul la muncă este ocrotit (art. 14), ca şi dreptul la securitate socială, la educaţie şi dreptul
oricărui copil la măsuri speciale de protecţie (art. 17).
Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la exprimarea şi dezvoltarea identităţii etnice,
lingvistice, religioase şi culturale proprii este protejat (art. 21). Implementarea Convenţiei este
încredinţată unei Comisii a Drepturilor Omului (art. 34).
Convenţia permite statelor să ridice probleme legate de drepturile omului în domeniul de
competenţă al acestui tratat. În cazul unui răspuns inadecvat, în termen de 6 luni, subiectul poate fi
transferat Comisiei Drepturilor Omului sub forma unei sesizări.
Comisia poate examina plângeri individuale sau colective formulate de persoane sau organizaţii
neguvernamentale.
Sistemul CSI este criticabil52, între altele datorită nivelului mai scăzut de protecţie a drepturilor
omului (membrii Comisiei, de exemplu, sunt reprezentanţi numiţi ai statelor membre şi nu persoane
independente, iar Comisia asigură implementarea Convenţiei prin recomandări) şi problemelor de
coexistenţă cu sistemul performant al Consiliului Europei. Acesta este motivul pentru care Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia 1249(2001) şi respectiv Recomandarea
1519(2001), prin care statelor membre sau candidate care sunt şi membre CSI li se solicită să nu
semneze sau să ratifice Convenţia CSI. În plus, se recomandă statelor care deja ratificaseră Convenţia
citată să adopte declaraţii juridice obligatorii prin care să se angajeze că procedurile Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului nu vor fi înlocuite sau slăbite prin recursul la procedurile Convenţiei
CSI. Practica de până acum legată de implementarea Convenţiei CSI s-a dovedit mai degrabă modestă.

50
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, op. cit., p. 93.
51
Ibidem, p. 95.
52
Malcom Shaw, op. cit., p. 379.
 §3. IZVOARE INTERNAŢIONALE CUTUMIARE ÎN MATERIA DREPTURILOR
OMULUI
Cutuma este cel mai vechi izvor al dreptului internaţional şi, în egală măsură, al dreptului
internaţional al drepturilor omului.
De altfel, până spre începutul secolului XX, dreptul internaţional era format în mare măsură din
reguli cutumiare53.
O definiţie general valabilă a cutumei în orice sistem juridic se referă la o regulă nescrisă, dar cu
caracter obligatoriu pentru actorii raporturilor juridice.
Autorii din doctrină sunt de acord să insiste asupra distincţiei dintre cutumă şi obicei. Aceasta din
urmă este doar o etapă a cutumei54, care nu defineşte cu adevărat un comportament din care să putem
ajunge la concluzia existenţei unei obligaţii55. Astfel încât „cutuma începe acolo unde se termină
obiceiul”56.
O definiţie larg acceptată a cutumei internaţionale, valabilă şi în cazul protecţiei drepturilor
omului, face referire la o practică generală, relativ îndelungată, uniformă şi repetată, considerată de
subiectele dreptului internaţional ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie.
Regula cutumiară rezultă deci dintr-o suită de acte care constituie precedente. Pe cale de consecinţă,
pot fi distinse cele două elemente constitutive ale cutumei: elementul material, definit de repetiţia
anumitor acte pe o durată mai lungă de timp, şi respectiv elementul psihologic sau subiectiv, exprimat
prin convingerea că aceste acte corespund executării unei obligaţii juridice (opinio juris sive
necessitatis).
Până la adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi subsecvent a tratatelor
internaţionale în materie, cutuma internaţională în domeniul drepturilor omului a avut caracter
preponderent ca sursă de drept internaţional, în special în ceea ce priveşte interzicerea sclaviei,
interzicerea genocidului, abolirea apartheidului, interzicerea discriminării rasiale, interzicerea muncii
forţate, interzicerea torturii etc. Astfel, cutuma internaţională a determinat, în numeroase ocazii, procesul
de codificare a tratatelor. Chiar dacă în prezent, odată cu proliferarea tratatelor internaţionale în materie,
rolul cutumei internaţionale s-a diminuat, el rămâne totuşi important. Este posibil ca norme conţinute în
tratate să fie acceptate, pe lângă statele părţi şi de state terţe, a căror conduită se fundamentează, în
consecinţă, nu pe norma scrisă a tratatelor la care nu sunt parte, ci pe cutumă.
Totodată, este posibil ca textele declaratorii, documentele cu valoare politică de însemnătate
deosebită, adoptate în cadrul unor organizaţii internaţionale (ONU, Consiliul Europei etc.), să dea
naştere unor conduite ale subiectelor de drept internaţional care pot conduce la apariţia unor cutume
internaţionale.

§4. PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Articolul 38 paragraful 1 lit. c) al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ) face referire la
”principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate” drept cel de-al treilea izvor de drept
internaţional, independent de cutumă sau tratat.
Conceptul de „principii generale de drept” are în vedere ansamblul regulilor generale care stau
la baza funcţionării oricărui sistem de drept, naţional şi internaţional.
Pe de altă parte, Carta ONU enumeră în articolul 2 şapte principii care stau la baza organizării şi
funcţionării sistemului de relaţii internaţionale de după cel de-al doilea Război Mondial, principii care
guvernează acţiunea Naţiunilor Unite şi a statelor membre pentru atingerea scopurilor stabilite şi
indicate în chiar primul articol al Cartei. Între aceste principii figurează rezolvarea diferendelor prin
mijloace paşnice, promovarea păcii şi securităţii internaţionale, abţinerea de la recurgerea la ameninţarea
cu forţa sau folosirea ei etc., principii relevante pe un plan mai larg şi pentru interesul ocrotirii şi
garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
53
J.G. Starke, Introduction to International Law, Butterworths, London, Tenth edition, 1989, p. 35.
54
J.G. Starke, op. cit., p. 36.
55
Paul Reuter, op. cit., p. 109.
56
J.G. Starke, op. cit., p. 36.
 Aceste principii sunt puse în slujba atingerii scopurilor fixate în articolul 1 al Cartei, între care
evidenţiem în mod deosebit „promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.
Recunoaşterea principiilor generale de drept ca izvor de drept internaţional acoperă în general
anumite lacune ale acestui drept. Ele nu au însă numai un rol complementar faţă de tratat şi cutumă, ci
constituie norme juridice independente.
Această poziţie a fost confirmată de practica tribunalelor arbitrare internaţionale chiar înainte de
crearea Curţii Internaţionale de Justiţie şi, ulterior, de jurisprudenţa Curţii însăşi, care şi-a fundamentat
numeroase soluţii, între altele, pe principiile generale de drept.
În ceea ce priveşte principiile dreptului internaţional, care reprezintă o exprimare specifică la
nivelul relaţiilor internaţionale a substanţei principiilor generale de drept, acestea şi-au găsit validarea
autorităţii şi aplicarea lor atât prin intermediul judecătorului internaţional, cât şi prin mecanismele
cutumiare sau convenţionale57. Cazul principiului pacta sunt servanda este exemplificativ din acest
punct de vedere.
Din ansamblul principiilor de drept internaţional se detaşează principiile având un conţinut
normativ imperativ – jus cogens, care sunt recunoscute şi acceptate de comunitatea internaţională în
ansamblul său, care interesează deci ordinea publică internaţională şi de la care nu există posibilitate de
derogare. Între aceste principii au fost constant evocate în doctrină interzicerea ameninţării cu forţa sau
folosirea ei (art. 2 par. 4 al cartei ONU), pacta sunt servanda (art. 26 al Convenţiei de la Viena privind
dreptul tratatelor), drepturile elementare la viaţă şi demnitate umană (interzicerea genocidului, a sclaviei,
a discriminării rasiale, respectarea normelor dreptului internaţional umanitar)58 etc.
Acţiunile sau acordurile care ar contraveni unor principii şi norme de jus cogens ar fi considerate
nule şi lipsite de orice efect juridic.
Imperativitatea regulilor de conduită a subiectelor de drept internaţional, care să ţină cont de
aceste principii de drept internaţional, le defineşte ca izvoare sau surse de drept internaţional,
inclusiv în materia protecţiei internaţionale a drepturilor omului. Acest lucru este cu atât mai
evident cu cât jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu, s-a fundamentat în
repetate rânduri pe aceste principii de drept internaţional sau datorită procesului transpunerii lor în texte
codificate de tratate internaţionale specializate ori în cutume internaţionale contemporane.

§5. IZVOARE INTERNAŢIONALE JURISPRUDENŢIALE ÎN MATERIA

DREPTURILOR OMULUI
Articolul 38 paragraful 1 (lit. d) din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ) înscrie „hotărârile
judecătoreşti (…) ca mijloace auxiliare pentru determinarea normelor de drept”.
În doctrina clasică a dreptului internaţional se consideră că judecătorii nu elaborează norme de drept
internaţional, ci doar le aplică. Aceeaşi doctrină făcea referire şi la articolul 59 din Statutul Curţii, pentru
a sublinia că hotărârile CIJ nu au „forţă obligatorie decât între părţile în litigiu şi numai pentru cauza pe
care o soluţionează”.
Evoluţiile din ultimele decenii pun în evidenţă o schimbare calitativă a acestei situaţii, în măsura în
care hotărârile instanţelor internaţionale au căpătat un rol foarte important în dezvoltarea
dreptului internaţional, inclusiv pe calea valorii de precedent create, autoritatea şi caracterul
constrângător al acestor hotărâri conferindu-le o semnificaţie mai mare decât cea care se bucură
stricto-senso.
Acest lucru este cu atât mai valabil în ceea ce priveşte materia specifică a drepturilor omului.
În prezent, hotărârile instanţelor internaţionale specializate în acest domeniu reprezintă o importantă
şi bogată sursă a protecţiei internaţionale şi mai ales Europene a Drepturilor Omului. Hotărârile
instanţelor internaţionale specializate ajung să genereze obligativitatea unor conduite ale statelor,
drepturi şi obligaţii corespunzătoare, nu doar între părţile la proces (aşa-numita autoritate de lucru
judecat), ci şi în raporturile cu terţii, inclusiv pe calea precedentului (aşa-numita autoritate de lucru

57
Paul Reuter, op. cit., p. 118-119.
58
J.G. Starke, op. cit., p. 56.
interpretat). Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este relevantă din acest punct de
vedere, în tot mai numeroase cazuri hotărârile Curţii impunându-se şi altor state părţi la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului decât doar asupra statului în litigiu.
Doctrina internaţională actuală a drepturilor omului, inclusiv cea românească 59, acordă un sens mai
larg noţiunii de jurisprudenţă în materia protecţiei drepturilor omului, ca izvor de drept internaţional în
această materie.
Acest lucru ţine cont de realitatea că multe tratate internaţionale în domeniu, pe lângă indicarea
efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ocrotite, includ şi dispoziţii procedurale de protecţie a
acestora şi creează organe specializate pentru exercitarea acestor competenţe, care generează o
jurisprudenţă (în sens larg).
Termenul de jurisprudenţă, ca izvor de drept, este înţeles ca desemnând atât soluţiile cu
caracter juridic obligatoriu, adică jurisprudenţa organelor judiciare (Curţi de Justiţie), precum cea
a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curţii Interamericane a Drepturilor Omului, Curţii Africane a
Drepturilor Omului şi Popoarelor, cât şi jurisprudenţa nejudiciară, generată de diferite organe create
de tratatele internaţionale specializate, care nu răspund exigenţelor de independenţă şi imparţialitate
specifice unele Curţi de justiţie (fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului, care funcţiona anterior
Protocolului 11 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; Comitetul Drepturilor Omului, creat de
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice etc.)
§6. IZVOARE INTERNAŢIONALE DOCTRINARE ÎN MATERIA DREPTURILOR
OMULUI
Articolul 38 paragraful 1 lit. d) din Statutul CIJ include şi „doctrina celor mai calificaţi specialişti în
drept public” între mijlocele auxiliare de determinare a regulilor de drept.
Ştiinţa dreptului internaţional se ocupă de identificarea, sistematizarea şi evoluţia conţinutului
diverselor norme şi instituţii şi se bucură astfel de autoritate în procesul de aplicare a dreptului
internaţional.
În cadrul doctrinei sunt incluse contribuţiile unor specialişti de marcă recunoscuţi în plan
internaţional, dar şi lucrările unor conferinţe sau forumuri ştiinţifice internaţionale care au dobândit în
timp autoritate şi prestigiu.
O dimensiune importantă a doctrinei este dată în special de studiile, articolele publicate de
judecătorii curţilor de justiţie, inclusiv celor specializate în protecţia internaţională a drepturilor omului,
precum şi de opiniile separate sau opiniile individuale ale unor judecători internaţionali, aşa cum este
cazul judecătorilor Curţii Europene a Drepturilor Omului. Aceste opinii minoritare în raport cu poziţia
majorităţii judecătorilor, care impune soluţia adoptată de Curte într-un litigiu, pot constitui, prin
argumentaţia prezentată, o contribuţie reală la îmbogăţirea doctrinei60.
Tradiţional, în jurisprudenţa instanţelor internaţionale doctrina a fost folosită ca o dovadă a
existenţei unei norme, dar nu ca factor-creator de drept. Ea a fost definită ca mijloc auxiliar menit să-l
influenţeze pe judecător în pronunţarea hotărârii.
Mai mult decât atât, doctrina marilor autori europeni în domeniul drepturilor omului şi cea va
judecătorilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv sub forma opiniilor separate sau
individuale, a prefigurat şi impulsionat procesul de codificare suplimentară în relaţie cu Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a contribuit la adoptarea unor protocoale de amendament sau
facultative la Convenţie, cum ar fi Protocoalele 11, 12, 13 şi 14 la Convenţia Europeană.
În sfârşit, în literatura de specialitate s-a apreciat61 că opiniile juriştilor sau autorilor recunoscuţi pot
fi o probă nu atât a normelor cutumiare deja stabilizate şi funcţionale, cât mai ales a celor în curs de a fi
stabilite.
În concluzie, se poate afirma că rolul doctrinei în dreptul internaţional este ambivalent, pentru că, pe de
o parte, prin analizele sale ştiinţifice ea poate contribui substanţial la dezvoltarea dreptului internaţional,
dar poate avea şi un anumit rol, desigur mai limitat, în cadrul izvoarelor dreptului internaţional, inclusiv
cel al drepturilor omului.

59
Corneliu-Liviu Popescu, op. cit., p. 30.
60
Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, vol. I, op. cit., p. 70.
61
J.G. Starke, op. cit., p. 51.