FLOAREA ALBASTRA

Mihai eminescu
Poezia “Floarea albastra” a fost publicata in revista “convorbiri libere”
in anul 1873. Aceasta este construita din doua planuri dinstincte,inegale
ca pondere: un plan este al femeii,iar celalat plan este al barbatului.
Femeia este “o copila naiva”,dirnica de a se realiza prin iubire. Barbatul
este un contemplative,omul de geniu,incrancenat sa atinga
absolutul,preocupat de altceva,mai inalt sim ai intelept decat jocul
propus de tanara copila.
Caracteristicile care fac posibila incadrarea acestei poezii in romantism
sunt: prezenta omului de geniu prin imaginea barbatului preocupat de
atingerea absolutului, prezenta naturii ca tema specifica romanticilor dar
o natura cu elemente intalnite pe plaiurile romanesti: “codru cu
verdeata” “izvoare plang in vale” “stanca sta sa se pravale” “prapastia
mareata”; antiteza este prezenta si constituie o alta caracteristica intalnita
in creatiille poetilor romantici: copila-omul comun, barbatul-omul de
geniu.
Titlul acestei creatii pune in lumina imaginea iubitei pe care o asociaza
cu floarea de nu-ma-uita,simbolul femeii ideale. Floarea evoca amintirea
unui proiect de dragoste esuat,dar esuat din cauza confuziei barbatului
asupra cailor fericirii. Femeia este o copila nevinovata care il avertizeaza
:”nu cata in departare, Fericirea ta,iubite” dar barbatul nu are in vedere
curgerea ireversibila a timpului si faptul ca omul nu se poate intoarce,iar
clipa fericirii ramane in veci pierduta.
Tema acestei poezii urmareste conditia omului de geniu in raport cu
iubirea. Natura prezentata cuaspectul ei autocton este o alta tema
preferata a poetilor romantici,concretizeaza in urmatoarele exemple:
“ochiu de padure” “bolta cea senina” “foi de mure” “prapastia mareata”.
Prima segventa corespunde planului feminitatii cuprins intre strofele 1 si 3
respectiv 5 si 12 si are forma unui monolog alcatuit dintr-un repros si o
provocare inocenta. Reprosul este expresia intuitiei feminine care simte in
diversitatea preocuparilor barbatului,pericolul instrainarii: “ De nu mai uita”
“Sufletul vietii mele”. Cufundarea lui “in stele” “in nori” “si in ceruri n-alte”
gandirea lui “de campiile asire” ale “intunecatei mari” si ale “piramidelor
invechite”,o determina sa-l avertizeze asupra capcanei in care a-r putea sa
cada,confundand caile fericirii. Provocarea pe care o lanseaza tanara copila
pare o lectie de initiere intr-un segment al existentei pe care barbatul il ignora.
Eminescu recompune idila dupa modelul biblic al perechii unite,in gradina
raiului. Obaservam un cadru fizic autohtonizat “gura de rai” din
canteculmpopular,cu luminisiuri in mijlocul codrului verde,cu staanci gata”sa
se pravale”,cu izvoare care plang in vale,cu trestii inalte,cu soare si luna.
Specific planului romanesc este si limbajului copilei,care se Alinta in spiritul
oralitatii taranesti: de mi-I da o sarutare” “n-a s-o stie” “s-apoi cine treaba are
“mi-oi desface” “mi-I spune” . Povestea fetei reprezinta o alternative existentei
prezenta in toate idilele eminesciene. Ea descopera pe cai simple si directe un
adevar fundamental,pe care barbatul se incapataneaza sa-l ignore: “Ah! Ea
spune adevarul. Eu am ras n-am zis nimica”.