Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (sec.

IX-XVIII)
Autonomii locale în spațiul intracarpatic- Transilvania de la instituția voievodatului la
cucerirea habsburgică
a. Contextul Internațional
În condițiile în care în Europa apuseană organizarea instituțională a fost mai timpurie, încă din
secolele V-VII luând ființă regatele romano-germanice, spațiul românesc a continuat și în secolele IX-
XIII să cunoscă fenomenul migrațiilor și s-a aflat în mod succesiv ori concomitent sub influența ori
dominația puterilor vecine, după cum urmează:
 pecenegii și cumanii (un timp scurt și uzii), neamuri turanice cu mod de viață nomad,
au controlat teritorii extracarpatice în această perioadă (secolele X-XIII), precum și
teritoriile dintre Dunăre și Marea Neagră;
 în 895-896 triburile maghiare conduse de Arpad s-au instalat în Pannonia; întemeierea
regatului Ungariei are loc odată cu creștinarea ungurilor, în anul 1000 sau 1001, atunci
când ducele lor, Vaik, a fost botezat de papa și a devenit rege apostolic sub numele de
Ștefan; de precizat că politica papalității se explică prin faptul că Biserica Catolică s-a
organizat ca o instituție suprastatală, iar papa se considera superior suveranilor laici (de aici
și conflictul papă-suverani laici, numit lupta pentru învestitură);
 Imperiul Bizantin și-a reimpus dominația la Dunărea de Jos, cucerind Dobrogea în 971
prin Ioan Tzimiskes (Dobrogea fusese pierdută de bizantini în anul 602), aici înfiinţând
împărații bizantini thema Paristrion. Recucerirea Dobrogei are loc în contextul în care
împărații bzantini Ioan Tzimiskes (969-976) și Vasile al II-lea (976-1025) au distrus
primul Țarat Bulgar. Deşi gurile Dunării s-au aflat sub controlul Bizanţului, invaziile
pecenege, ale uzilor şi cumanilor au făcut ca basileii (împărații bizantini) să piardă controlul
efectiv asupra Dobrogei;
 influențe asupra spațiului românesc a exercitat și Rusia Kieveană, iar după 1241, teritoriile
extracarpatice au cunoscut dominația tătarilor, care formase un imperiu în Nordul Mării
Negre, numit Hoarda de Aur;
 fără îndoială, între secolele IX-XIII (XI-XIII), ”țările” românești, entități politice care
corespundeau unui teritoriu, au fost supuse unui adevărat asalt cu tendințe de anihilare din
partea Imperiului Bizantin în sud, și din partea regatului ungar în nord și vest; în urma
acestor presiuni, autonomiile românești au reacționat printr-un efort de apărare și au evoluat
de la ”țară” la stat.
b. Autonomii locale în secolel IX-XIII
2. Evoluția autonomiilor locale
Vreme de câteva sute de ani, după retragerea aureliană, sursele istorice nu au pomenit în spațiul
carpato-dunărean decât diferite populații migratoare, întrucât acestea erau singurele care aveau o
organizare politică și mai ales militară, pe care documentele o găseau demnă de consemnat. La vremea
respectivă, cei care consemnau în scris evenimentele politice (inclusiv militare) sau istorice nu se
refereau, în general, la aspectele etnice ale populațiilor menționate. Chiar atunci când apare ca atare
termenul de națiune, acesta desemnează acea parte din populțaia unei structuri politice calificată să
participe la viața politică a respectivei structuri (indiferent de aspectele etnice ale populației majoritare
sau ale conducătorilor). Națiunea în sens etnic nu apare mai devreme de secolul al XIX-lea. Era așadar
normal, din perspectiva epocilor respective, ca populațiile romanizate și mai apoi românii din spațiul
carpato dunăreano-pontic să nu apară în documentele scrise decât în măsura în care fie intră în relație
cu actori recunoscuți ai scenei politice a vremii, fie ajung să-și constituie propriile structuri
politice.Astfel, în primul mileniu al erei creștine istoria românilor a evoluat între Imperiul Noii Rome
(Imperiul Bizantin) și populațiile migratoare. La sfârșitul acestei perioade, Bizanțul a oferit românilor,
ca și altor popoare din zonă, modelul structurii de stat și de civilizație. Acest mileniu a fost pentru
1
romanitatea răsăriteană o perioadă caracterizată prin dezvoltarea și consolidarea obștilor sătești daco-
romane și apoi vechi românești, cu o organizare internă proprie, diferită de a altor popoare.
Forma de organizare cea mai veche a românilor, dinainte de secolul IX, a fost obștea sătească,
în fruntea unui sat aflându-se juzii și cnejii sau „oamenii buni și bătrâni”. Nicolae Iorga considera că
mai multe obști au format acele romanii populare („democrații țărănești”), din care s-au constituit
cnezatele și voievodatele. „Obști de obști”, după expresia unor documente medievale, erau risipite în
cuprinsul unor „țări” și erau conduse de cnezi, juzi, jupani, investiți de comunitate cu funcții social-
politice corespunzătoare. Puterea unora dintr ei s-a extins cu timpul peste mai multe sate dintr-o arie
delimitată geografic. „Țările”, autonomii politice, s-au născut din mai multe sate. „Satul a devenit
pentru mult timp forma firească de organizare a strămoșilor noștri”, remarca Nicolae Iorga. Oricum,
romaniile populare sunt numite în izvoare cu un termen de origine celt-romană, preluat apoi de slavi,
”Vlahii”. Așadar, uniunile de obști erau conduse de juzi, cneji și jupani, care aveau funcții
judecătorești și administrative, dar și atribuții social-politice.
Uniunile de obști, autonomii teritoriale sau ”țări” s-au dezvoltat și au devenit formațiuni
politice denumite cnezate și voievodate, care apar în documente din secolul al X-lea în zona nord-
dunăreană, dar și în tot spațiul romanității răsăritene. Astfel, în secolele IX-XIII (XI-XIII), românii
trăiau în forme proprii de organizare politică, din sudul Peninsulei Balcanice până în nordul arcului
carpatic. Pe spaţii întinse, la sud şi nord de Dunăre, sunt menţionate autonomii teritoriale precum
Vlahia, Vlahia de Sus, Vlahia de Jos, Vlahia Mare, Vlaşca Zemlia, Terra Blacorum,
Walechenland.
În sec. IX, geograful armean Moise din Choren scria despre ”terra Balak” (nelocalizată
geografic), iar conica turcă Oguz-name menționa ”Ulak-ili”, unde tradiția istorică localizează așa
numita Țară a Sipenițiului în jurul anului 1000, confirmată și de descoperirile arheologice.
Aceste cnezate și voievodate depindeau de puteri precum Imperiul Bizantin, Regatul maghiar,
statul vlaho-bulgar al Asăneștilor (constituit după 1185, numit și al doilea Țarat Bulgar) sau de
succesivele imperii ale stepelor: peceneg, cuman sau tătar. În fruntea unui voievodat se afla un
conducător numit voievod (termen slav) sau duce (termen latin). Cneazul sau voievodul avea astfel
atribute ale puterii politice.
De întindere și însemnătate variată, autonomile românești, modelate după cadrul geografic în
care se alcătuiseră „țările”, erau grupate în:
 regiunea munților Carpați
 în depresiunile subcarpatice și pe văile unor râuri: tazlău, Câmpulung-Muscel, Târgu-
Jiu, Vrancea și Câmpulung, Neanț, Vaslui, Dorohoi, Bacău
 autonomiile românești au existat și în cadrul unor complexe pluritetnice – Imperiul
Bizantin, Reagtul maghiar – și a migratorilor turanici, pecenegii, uzii, cumanii și mai
târziu tătarii
 țările depindeau de un centru de putere, fie direct, fie prin intermediul unor căptenii
militare, voievod sau duce
Sursa I: Dicționarul de instituții feudale din Țările Române, 1988: „În spațiul carpato-
dunărean, ter menul de cneaz a dublat și a înlocuit termenul latin de iudex. După opinia istoricului
Ioan Bogdan, instituția cnezatului este continuarea vechii judecii de origine latină. După abandonarea
Daciei, aceștia au reprezentat autoritatea supremă în sânul obștii țărănești daco-romane și românești,
coordonând activitățile administrative, judiciare, economice și militare ale acesteia și jucând rolul de
intermediari între obște și autoritățile alogene (nomade sau sedentare). Treptat, li s-a sporit forța
economică și poziția socială și din electivi au devenit viageri și ereditari. În țările supuse unei
stăpâniri străine (Transilvania, spre exemplu) sau acolo unde s-a exercitat administrația autohtonă
autonomă, instituția cnezilor a fost diferită. În primul caz, atunci când s-au aflat sub autoritatea unui

2
senior laic sau eclesiastic și-au pierdut vechile prerogative. Pe domeniile regale sau voievodale, cnezii
s-au menținut mai multă vreme și datorită participării lor la expediții militare sau judecăți.”
3. Autonomii locale în izvoare maghiare
Cele mai vechi autonomii sunt consemnate în interiorul arcului carpatic de cronicile
maghiare, Gesta Hungarorum, Chronicon Hungaricum (Cronica Ungurilor a lui Simon de Keza,
a nu se uita și de Gesta Hunnorum et Hungarorum), Descriptio Europae Orientalis (Descrierea
Europei Orientale), Cronica Pictată de la Viena (Chronicon Pictum Vindobonense).
Din secolul al IX-lea însă, în contextul în care ungurii așezați în Pannonia încep să-și manifeste
interesul pentru Transilvania, sursele menționează formațiuni politice ale populației românești de la
nord de Dunăre. Astfel, Cronica notarului anonim (Anonymus) al regelui Ungariei Bela al III-lea,
scrisă probabil prin secolul al XII-lea, dar oglindind evenimente de la sfârșitul secolului al IX-lea,
relatează conflictele care i-au opus pe ungurii în expansiune spre răsărit unor formațiuni politice de
dincolo de Tisa. Aceste formațiuni, de tipul cnezatelor sau voievodatelor, forme de organizare
influențate de cele ale slavilor, dar devenite specifice populației românești, erau situate în Biharea
(condusă de Menumorut), în Banat, cu centrul probabil la Cuvin (Glad) și în inima Transilvaniei, având
drept centru posibil Dăbâca (Gelu).
Într-adevăr, cea mai veche cronică maghiară, scrisă se notarul anonim al regelui Bela al III-
lea în secolul XII, Gesta Hungarorum sau Cronica lui Anonymus, prezintă conflictele dintre
maghiari și voievodatele din zona Transivaniei și Banatului de la sfârșitul secolului IX/începutul
secolului X; formaţiunile politice româneşti erau:
 voievodatul lui Gelu- numit și ducat- (în depresiunea Transilvaniei, cu reședința la
Dăbâca, pe Someș); Cronica lui Anonymus numește voievodatul ”țara Ultrasilvane,
unde stăpânirea o ținea un oarecare (numit apoi și dux blacorum) Gelu”, iar locuitorii
erau români și slavi; ducatul (voievodatul) lui Gelu se întindea de la porțile Meseșului,
urma valea Someșului, până la cursul mijlociu al Mureșului, centre întărite fiind
Dăbâca, Cluj-Mănăștur, Moldovenești. În confruntările care au avut loc, Gelu a fost
ucis lângă râul Căpuş de forțele maghiare conduse de Tuhutum; Gesta Hungarorum
relatează că după uciderea lui Gelu, locuitorii l-au ales conducător pe Tuhutum.
 ducatul (voievodatul) lui Menumorut (în Crişana, cu reședința la Biharea), era situat
între Tisa și porțile Meseșului, de la gura Someșului până la valea Mureșului Inferior,
iar principalele cetăți erau Biharea, Zalău și Sătmar; Anonymus îl consemnează pe un
duce Salanus, conducător al bulgarilor din dreapta Dunării, care s-a supus maghiarilor,
în timp ce Menumorut a refuzat să i se supună lui Arpad.
 Despre voievodatul (ducatul) lui Glad există opinia că avea reședința la Orșova, dar
avea și alte cetăți, precum Cuvin (probabil reședința lui Glad), și Morisena
(Cenad). Ducatul lui Glad era mărginit de Tisa, Mureș, Carpați și Dunăre, adică era în
Banat. Din Gesta Hungarorum aflăm că Glad a luptat împotriva maghiarilor cu
ajutorul românilor, al cumanilor și al bulgarilor. Glad a fost nevoit să se recunoască
vasal maghiarilor și a pierdut cetatea Orșova;
Sursa II
Cronica lui Anonymus: „Spuneți-i lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, datori îi
suntem ca un prieten unui prieten, în toate care îi sunt necesare, fiindcă este om străin și de multe duce
lipsă. Teritoriul însă pe care l-a cerut bunăvoinței noastre nu i-l vom ceda nicio dată, cât vom trăi.
Ne-a părut rău că ducele Salanus (conducător al bulgarilor din dreapta Tisei) i-a cedat un foarte mare
teritoriu, fie din dragoste, după cum se spune, fie de frică, ceea ce se neagă. Noi însă, nici din
dragoste, nici de frică, nu-i cedăm din pământ, chiar și cât cuprinde un pumn, deși a zis că este dreptul
lui. Și vorbele lui nu ne tulbură inima, deși ne-a arătat că descinde din neamul regelui Attila, care se
numea biciul lui Dumnezeu, și chiar dacăpe calea violenței a răpit acest teritoriu de la strămoșul meu,

3
dar acum însă, grație stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-l smulgă
din mâinile mele.”
Realitatea personajelor și întâmplările pomenite de Anonymus au început să fie contestate de
unii istorici maghiari și austrieci începând cu secolele XVIII-XIX, în contextul în care românii cereau
drepturi politice și naționale. Chiar dacă există o doză de fabulație în povestea notarului anonim,
deoarece nu rareori istoricii medievali (cronicarii) simțeau nevoia să-și îmbogățească poveștile cu
elemente dramatice, este dincolo de orice îndoială că în perioada în care a scris Anonymus exista
conștiința unei anteriorități a românilor în Transilvania și a unor formațiuni politice în stare să se opună
ungurilor. O confirmare indirectă a aacestor realități o aduce Cronica lui Nestor, din secolul al XII-
lea, care păstra amintirea faptului că, la trecerea lor prin Carpații Păduroși, spre Pannonia, ungurii i-ar
fi găsit acolo pe români și pe slavi.
-Legenda Sf. Gerard din secolul XI îi consemnează pe Ahtum, care stăpânea în Banat
(reședința la Morisena) și pe Gyla, care conducea voievodatul care aparținuse lui Gelu, dar reședința
era la Bălgrad (Alba Iulia).
Despre Ahtum, Legenda Sancti Gerhardi (Legenda Sf. Gerard) relatează că era un voievod
bogat și puternic, „din neamul lui Glad”, iar voievodatul său se extinsese de la Criș până în părțile
Transilvaniei și până la Vidin și Severin. În cetatea sa Morisena, avea o mănăstire de ”greci”, adică de
rit răsăritean și se recunoștea vasal al împăratului bizantin. Ahtum a intratat înconflict cu regele Ștefan
pentru că vămuise sarea din porturile sale de pe Mureș și Tisa.
Secolele XI–XII au fost caracterizate de o tendință generală de extindere teritorială și de
amplificare a funcțiilor formațiunilor existente în spațiul românesc, mai ales în interiorul arcului
carpatic. E posibil ca în această zonă procesul de constituire și de maturizare a formațiunilor politice să
fi fost impulsionat și accelerat de confruntarea cu tendințele expansioniste ale regatului maghiar.
Stăpânirile lui Gyla și Ahtum (deși acesta nu era maghiar) relevă faptul că în Transilvania erau fiefuri
stăpânite chiar de unii nobili maghiari, aflați în relație de vasalitate față de regele Ungariei, dar
care urmăreau să-și consolideze autonomia. De aici și apropierea acestor conducători de împăratul
bizantin și de patriarhia de la Constantinopol.
De aceea, regele Ungariei, Ştefan l-a îndepărtat din stăpânirea sa de la Bălgrad pe pe Gyula, în
1003, deși îi era rudă. De precizat că lupta principală s-a dat lângă Alba Iulia, iar Gyla a fost luat
prizonier împreună cu doi fii ai săi, deși a fost sprijinit și de forțele pecenegilor. Înfrângerea și
supunerea acestor voievodate a deschis însă calea cuceririi efective a Transilvaniei de către Coroana
Ungariei, după anul 1001.
c.Transilvania de la instituția voievodatului la instituția principatului
1. Cucerirea Maghiară.
Trăsăturile generale ale societății transilvane și a voievodatului în perioada de începuturi ale
Evului Mediu se pot reconstitui cu destulă aproximație pe baza izvoarelor scrise și a celor arheologice.
Ele atestă stadiul de formare a unor state timpurii în perioada pătrunderii maghiarilor în spațiul carpato-
danubian. Cele mai cunoscute sunt ducatele (voievodatele) Menumorut, Glad, Salanus și Gelu
menționate în Gesta Hungarorum. Sunt însă istorici care consideră că aceste ducate sau voievodate nu
sunt state timpurii ci formațiuni politice prestatale. De aceea, manualele de istorie le consideră în mod
diferit, în funcție de bibliografia urmată de autori.
Expansiunea spre răsărit a ungurilor, instalați în Câmpia Pannonică, s-a lovit de rezistența
populațiilor slave, turanice și românești dinlăuntrul și din afara arcului carpatic și a organizațiilor lor
politice. Potrivit informațiilor transmise de Gesta Hungarorum, maghiarii la începutul secolului X au
început cucerirea spațiului cuprins între Tisa, Crișuri și Someș, unde s-au lovit de trei voievodate (al lui
Menumorut, al lui Glad și al lui Gelu). Aceste voievodate au fost cucerite rând pe rând. Cucerirea,
subordonarea și integrarea formațiunilor politice a continuat și s-a accentuat în secolele XI-XIII.

4
Oricum, în opinia istoricului K. Horedt extinderea autorității ducale și apoi regale maghiare asupra
Transilvaniei s-a produs în cinci etape:
 În jurul anului 900, maghiarii ajung până la Someșul Mic
 În jurul anului 1000 este ocupată valea Mureșului
 În jurul anului 1100 se atinge Valea Târnavei Mari
 Către 1150 ungurii au atins linia Oltului
 În jurul 1200 linia Carpaților Răsăriteni și Meridionali
Există și opinia că cucerirea efectivă și sistematică a Transilvaniei a avut loc după anul 1000-
1001, după creștinarea ungurilor. Creștinarea a însemnat și preluarea formelor de organizare politică și
ecleziastică ale lumii apusene și a dat expansiunii ungare un caracter eficace și organizat. Ungurii au
trecut treptat la preluarea conducerii directe asupra popoarelor cucerite, la asimilarea structurilor lor
politice și la asimilarea lor etnică și confesională. Astfel, între secolele XI-XIII maghiarii au cucerit
Transilvania, progresiv, de la Vest la Est. Instalarea cavalerilor teutoni în Țara Bârsei, de regele
Andrei al II-lea, în 1211, reflectă încheierea cuceririi Transilvaniei de către maghiari. Regalitatea
arpadiană a organizat provincia după modelul feudalismului apusean, occidental. Totusi, instituţii
autohtone se pastrează, cel mai important exemplu fiind cel al voievodatului, căci voievodatul
Maramureşului este menţionat şi în secolul al XIV-lea.
Întărirea autorității regale maghiare asupra Transilvaniei a fost marcată de tendința generală de
reducere a autonomiilor locale în favoarea unor instituții centrale. Astfel, regii maghiari impun instituții
inspirate de modelul occidental, dintre care comitatele, tocmai pentru că ofereau o bază legală de
manifestare a autonomiei locale, au fost acceptate. Dar încercarea de organizare a Transilvaniei într-
un principat, în 1111, a eșuat. Dacă zonele centrale ale Transilvaniei au fost cuprinse în structura
instituțiilor maghiare, în regiunile mărginașe supraviețuiesc autonomiile românești, sub forma țărilor
Bârsei, Amlașului, Făgărașului, Maramureșului, cu importante funcții de apărare a granițelor. În
schimbul serviciilor lor militare și a fidelității față de regatul maghiar, acesta le recunoștea autonomia,
cel puțin pentru o perioadă. Biserica din cimitirul satului Strei (Călan, jud. Hunedoara), sec. XIII
dovedește existent unei populații românești ortodoxe cu organizare autonomă.
2. COMITATELE- unități administrativ teritoriale organizate de Coroana Ungariei
De la începutul secolului al XII-lea regalitatea arpadiană a trecut la organizarea comitatelor
peste vechile “țări” româneşti. Primul comitat a atestat într-un document este Bihorul (1111), urmând
apoi Crasna, Dăbâca, la 1164, Cluj, Alba și Timișul (1175), Satu Mare la 1181, iar în secolul XIII,
Aradul, Zarandul și Târnăva. Comitatele erau formate din două parți: mai întâi partea militară, cu
cetatea (sau cetățile), iar apoi mai era partea economică, formată din domeniile regale (nobiliare și
bisericești). Comitatul era condus de un comite, ajutat de un vicecomite. Iniţial comitatele erau
organisme regale, dar pe măsură ce nobilii maghiari au primit tot mai multe imunităţi şi privilegii
comitatele au devenit organisme nobiliare. În 1111 este atestat un “priceps Ultransilvanus,
Mercurius”, dar instituţia principatului nu a fost acceptată de autohtoni.
3. Biserica Catolitcă-expansiunea Ungariei a îmbărcat haina prozelitismului catolic
Expansiunea maghiară a fost sustinută de Biserica Catolică, românii fiind consideraţi
“schismatici” căci erau ortodocși și de aceea erau deposedaţi de pământuri si autonomie. Spre exemplu,
în anul 1291 Ţara Făgăraşului şi-a pierdut autonomia, fapt de care este legat descălecatul lui Negru
Vodă de la Făgăraș la Câmpulung. În anul 1111, o dată cu princeps Mercurius este consemnat și un
episcop Simion (”Simion Ultrasilvanus”), cu sediul la Alba Iulia.
Ofensiva catolică era susţinută şi de ordinele călugăreşti, predicatoare (franciscanii şi
dominicanii) şi militare (teutonii iar apoi ioaniţii).
Sudul Transilvaniei a fost adus sub controlul efectiv al Regatului ungar cu concursul
elementului germanic. Cavalerii teutoni (ordin religios și militar creat de cruciații germani în anul
1198 și suprimat de Napoleon în 1809) au fost instalați de regele Andrei al II-lea în Țara Bârsei în
5
anul 1211. Astfel, pentru apărarea Transilvaniei de sud-est, Andrei al II-lea și maestrul ordinului teuton
au încheiat o înțelegere prin care cavalerii teutoni primeau Țara Bârsei împreună cu largi privilegii, ei
fiind scutiți de plata vămilor, având voie să folosească bogățiile solului și ale subsolului, putând
construi orașe și fortificații de lemn. În 1222 ei primesc un nou privilegiu, prin care puteau trece fără
plata vămilor prin zonele locuite de români și secui, putând construi și cetăți din piatră. În cadrul
misiunii catolice promovate de ordin sunt demne de amintit: înființarea episcopiei Milcoviei sau
cumanilor în exteriorul arcului carpatic, colonizarea cu germani a 15 localități din Țara Bârsei, dar mai
cu seamă zădărnicirea atacurilor cumane prin trecătorile din Curbura Carpaților. Într-un act din 1222 de
la regele Andrei al II-lea, este menționată cetatea Cruceburg, ”reclădită” de cavalerii teutoni.
Teutonii au construit și cetatea Feldioara. Coroana Ungariei a intrat în conflict cu teutonii, care au
fost alungați din Transilvania în 1225.
Oricum, din cele prezentate mai sus, observăm cum comitatul şi episcopatul catolic s-au
suprapus peste vechile forme de organizare politică şi ecleziastică ale românilor.
4. Colonizarea sașilor și a secuilor: consolidarea dominației maghiare
Sașii- secolele XII-XIII
Pentru a-şi susţine şi consolida dominaţia asupra Transilvaniei, regalitatea ungară i-a colonizat
pe saşi (în zona Sibiului, Braşovului, Bistriţei, pe Târnave), pe care i-a înzestrat cu largi privilegii,
situaţie ce le conferea o puternică autonomie. Orașele formate de coloniști (Sibiu, Brașov, Bistrița) erau
conduse de un consiliu de jurați, sub coordonarea unui primar. Un document important este cel
acordat în 1224 sașilor din Sibiu de regele Andrei al II-lea (1205-1235), numit și ”Bula de Aur a
Sașilor”, sau ”Diploma Andreană”, prin care le întărea importante privilegii economice și judiciare. În
privilegiul acordat de regele Andrei al II-lea (Andreanum) se preciza că tertoriul din zona Sibiului nu
putea fi înstrăinat prin danii, iar dacă cineva intenționa să aibă aici o moșie, sașii aveau dreptul să
prosteze. Prin același document sașii obțineau dreptul de exploata ”pădurea românilor și pecenegilor”.
Actul din 1224 relevă importanța Sibiului, unde funcționa un comitat, condus de un comite regal. În
regiunea Sibiului, din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, s-au constituit ”cele 7 scaune” (Sieben
Stuhle). Un scaun era condus de un jude regal și de un jude ales de sași. Conducătorii scaunelor erau
direct subordonaţi regilor maghiari. În plus, față de scaunele constituite (Sieben Stuhle), s-au mai
format cu o administrație proprie districtele Brașov și Bistrița, și încă două scaune (Mediaș și
Șeica). În secolul al XV-lea, în timpul lui Matei Corvin, sașii își consolidează autonomia, cele 7 scaune
(Sieben Stuhle), 2 districte (Brasov si Bistrita), și cele două scaune (Mediaș și Șeica) au format
Universitatea Sașilor (Universitas Saxorum).
Sursa III: Diploma regelui Ungariei, Andrei al II-lea, despre privilegiile sașilor (1224)
„Le-am dãruit iarãși libertatea cea de mai înainte. Însã așa ca tot poporul începând de la Varaș
(Orãștie) pânã la Boralt, cu țara secuilor din țara Sebuș, și cu țara Draus, sã fie un popor, și sã se
socoteascã sub un jude. Iarã comitele Sibiului, oricine va fi, sã nu cuteze a pune dregãtor în prezisele
comitate, decât numai dintre cei ce locuiesc între dânșii; și pe el sã-l aleagã popoarele, dupã cum li se
va pãrea mai bine. Și nimeni în comitatul Sibiului sã nu cuteze a cumpãra loc (nobiliar) cu bani. Vrem
ca niciun proprietar nobil sau orice alt locuitor, care se aflã între dânșii sã nu fie scutit de aceastã
dare, afarã de cei ce vor avea privilegiul special despre aceasta.”
De reținut că anterior, în 1222, Andrei al II-lea recunoscuse privilegiile nobilimii prin așa
numita ”Bulă de Aur” a nobilimii maghiare, numită la fel, Andreanum. Într-un manual, Bula de Aur
a Sașilor” este plasată în anul 1222.
Secuii: Regii maghiari i-au colonizat pe secui, mai întâi în zona Bihorului, iar apoi în
Subcarpaţii Răsăriteni. Secuii (de origine turcică, după alții de origine necunoscută), în secolul XII erau
deja maghiarizați, fiind împărțiți în trei stări sociale: secuii fruntași, călăreții și pedestrașii. Secuii erau
organizaţi în scaune şi aveau un rol militar. De reținut astfel că atât sașii cât și secuii aveau
teritoriile lor, organizare juridică, dregători locali, își alegeau preoții.

6
 5. Organizarea Transilvaniei: Instituția voievodatului, ca organism central al
Transilvaniei, datează din secolul XII.
Primul voievod a fost Leustachius, mentionat la 1176 (probabil acel Leustachius, comite de
Dăbâca în 1164). Totuși, abia în 1199 avem prima dovadă a numirii unui voievod în Transilvania de
către regele Ungariei. Istoricul Ștefan Pascu considera că din „instituțiile băștinașe găsite de regii
arpadieni la cucerirea Transilvaniei s-a născut și forma de organizare politică a acestei țări, voievodatul
care nu e altceva decât dezvoltarea pentru întreaga Transilvanie, a vechilor „ducate” (voievodate) din
secolele IX-XI. În secolul al XII-lea, teritoriul Transilvaniei era reorganizat sub forma unui voievodat,
renunțându-se la principat sub presiunea tradiției românești, fiind compus din mai multe comitate
regale. În secolul al XII-lea, cucerirea și organizarea Transilvaniei de către unguri par a fi încheiate.
Așezarea noilor veniți conduce, desigur, la o nouă structură demografică. Românii rămân însă locuitorii
cei mai numeroși. Aceste particularități specifice: voievodatul ca formă de organizare politico-
administrativă pentru întreaga țară, voievodatele locale, cnezatele, districtele, scaunele sașilor și
secuilor, vor imprima Transilvaniei o dezvoltare deosebită de rstul regatului maghiar în tot timpul cât a
făcut parte din acest stat, ceea ce explică de ce Transilvania nu s-a contopit niciodată cu regatul
Ungariei.
Transilvania avea o funcție de conducere cu o denumire similară celor din Țara Românească și
Moldova, însă semnificația titlului era diferită. Voievodatul Transilvaniei avea autonomie de decizie
juridică, administrativă și militară în cadrul Coroanei Ungariei. Din a doua jumătate a secolului al XIII-
lea, voievozii încep să-și organizeze o curte separată, cancelarie, aparat administrativ, armată. Numit și
revocat de regele maghiar, voievodul își alegea singur subalternii, de la vicevoievod până la comiți și
notari.
Atributiile voievodului erau: militare, judiciare și administrative. Desi era numit de regele
Ungariei, voievodul avea o poziţie puternică. Voievodul Ladislau Kan (1294-1315/1319) a confiscat
chiar coroana regală, în condiţiile stingerii dinastiei arpadiene (1301) şi a luptelor pentru tron. Unii
voievozi au întemeiat adevărate dinastii (Csaki, Lackfi).
Pe lângă instituția voievodatului, o altă instituție era cea a Congregațiilor Generale (adunări
nobiliare de stări). De fapt, în comitate erau adunări ale stărilor privilegiate, ale nobilimii, iar la
nivelul voievodatului se adunau Congregații Generale. Adunarea generalã a nobililor era o instituție cu
caracter reprezentativ, alcãtuitã, cu timpul, numai din stãrile privilegiate.
Voievodul Roland Borşa (1282, 1284-1285, 1288-1293), în numele unui ”regnum
Transilvaniae”, autonom față de regatul maghiar, a convocat la Deva, în 1288, prima Congregație
Generală la care participă nobili din cele 7 comitate, clerul superior, orășenii, reprezentanții țărănimii
libere. Prima participare a românilor a fost în 1291, iat ultima participare a elitei politice a românilor la
o congregație a stărilor transilvane este amintită în anul 1355. De precizat că de regulă Congregaţia
generală se reunea lângă Turda, scopul fiind mai ales judiciar. Treptat, Congregațiile Generale devin
tot mai mult Adunări de stări nobiliare, iar în timpul principatului devin Adunare a
privilegiaților, anume, Dieta.
Așadar, acțiunile lui Roland Borșa și Ladislau Kan nu au avut finalitatea dorită căci
Angevinii au readus Transilvania la statutul de voievodat vasal regelui Ungariei. Începând cu
sfârșitul secolului al XIII-lea și, mai ales în secolele XIV-XV, grupurile privilegiate ale societății
transilvane, nobilii maghiari, sașii și secuii se constituie treptat în stări. Datorită structurii
prevalent etnice a stărilor, ele vor fi denumite oficial „nationes” (națiuni), așa cum apar în Unio
Trium Nationum din 1437.
6. Statutul românilor
În zonele care formau majoritatea, precum în Ţara Haţegului-atestată în 1247, Ţara Oltului,
Țara Maramureşului-atestată în 1299 (mai jos avem și anul 1300), Țara Făgăraşului-atestată în
1222, Țara Bârsei-atestată în 1222, Țara Zarandului, în Banat, românii se conduceau în mod

7
autonom, fiind organizaţi în districte mai ales din secolul XIV. Aceste ”țări” aveau importante funcții
de apărare a granițelor și în schimbul serviciilor militare și a fidelității față de regatul maghiar, acesta le
recunnoștea autonomia. Conducătorii țărilor, juzii, cnejii, împarteau dreptatea (jurații proveneau din
cnezi și preoți români), după « legea românească-jus valachicum » şi strângeau taxele impuse de
regalitatea maghiară. În ciuda colonizărilor ei reprezentau majoritatea etnică a provinciei. La începutul
secolului XIII sunt menţionaţi în oastea comitelui Ioachim din Sibiu, iar în 1241 apărau fără succes
trecătorile Carpaţilor Orientali de invazia tătarilor.
În secolele XIV-XV, ”țările” au fost organizate sub forma unor districte românești conduse de
demnitari numiți de Coroana Ungariei. Spre exemplu, Maramureșul, veche formațiune politică
românească, o ”țară-voievodat”, era numită ”terrae” (”țară”) în 1300, iar în 1326 era numită
districtus. În paralel cu voievozii tradiționali, regalitatea maghiară a introdus funcția de comite,
teoretic din 1303, dar noua demnitate nu s-a putut menține în prima parte a secolului al XIV-lea.
Românii își păstrează, măcar pentru o vreme, autonomia relativă și organizarea proprie, sub conducerea
cnezilor și voievozilor în unele zone mărginașe ale Transilvaniei, precum Țara Hațegului, Țara
Făgărașului, a Maramureșului, în districtele românești ca Țara Zarandului sau Banat. Biserica ortodoxă
din Densuș (jud. Hunedoara de azi) este ctitoria unor asemena cneji sau voievozi români. La început
românii aveau drepturi politice, cnejii român participând la Congregații Generale, precum în
anii 1291 și 1355. Pe domeniile regale sau voievodale, cnezii s-au menținut mai multă vreme și datorită
participării lor la expediții militare sau judecăți. În timp însă, în contextul acțiunii de centralizare
politică și de restaurare a autorității regale maghiare, aceste autonomii sunt tot mai restrânse.
Adunări ale fruntașilor români avuseseră loc din vremuri îndepărtate, în acest cadru
consacrându-se, potrivit standardelor timpului, cei mai de vază participanți la Congregația din 1291 și
apoi, aproape 60 de ani mai târziu, în 1355. Cele două date implică evenimente cunoscute din istoria
Transilvaniei care marchează o schimbare de atitudine a coroanei maghiare fațăde elitele nobiliare
românești din Transilvania. Între timp se constituia statul medieval al Țării Românești, ale cărui relații
cu Angevinii evoluaseră de la recunoașterea vasalității la afirmarea neatârnării, consacrată atât prin
victoria de la Posada (1330), cât și prin înființarea Mitropoliei de la Argeș (1359). În același timp,
supremația lui Ludovic I asupra Moldovei era contestată, ceea ce anihila, cel puțin pentru o perioadă,
orice tentativă a regalității maghiare de a-și extinde autoritatea la sud și răsărit de Carpați. În
consecință, în lunile aprilie-octombrie 1366, Ludovic de Anjou zăbovește în Transilvania în mod
special pentru a rezolva situația raporturilor coroanei cu românii.
Astfel, în anul 1366 (în perioada aprilie-octombrie a fost regele în Transilvania), regele
Ludovic I de Anjou (1342-1382) a instituit “sistemul religiei recepte”, adică aveau drepturi politice
doar cei care erau catolici. De fapt, erau două condiționări:
 stăpânirea pământului să se facă numai pe baza unui act scris emis de rege, ceea ce exclude de
la dreptul de proprietate, deci din rândul feudalilor, pe cnezii români ale căror drepturi se
bazeazăpe „ius valahicum”
 stăpânirea cu titlu nobiliar era condiționată de apartenența la catolicism, ceea ce excludea încăo
datăelitele românești ortodoxe de la conducerea statului.
Unii cneji români, care aveau drepturi pe baza ”Jus Valachicum”, pentru a nu-şi pierde
posesiunile (moșiile) şi privilegiile au trecut la catolicism. Reglementările suveranului întemeiate pe
nevoia de loialitate au avut drept consecințăo creștere semnificativăîn importanțăa adunărilor cneziale.
Feudalizarea accentuată a societății ardelene în cadrul regatului maghiar a dus la maghiarizarea
(însoțită de catolicizare) treptată a nobilimii românești, românii sfârșind prin a fi înlăturați complet din
viața politică. Corolarul religios al acestei al acestei excluderi politice l-a reprezentat
nerecunoașterea ortodoxiei între religiile oficial acceptate în voievodat și ulterior în principat.
Cnejii români care rămân credincioși confesiunii ortodoxe, își pierd statutul privilegiat și decad în
rândurile țărănimii.

8
 Sursa IV: Documenta Romaniae Historica, D, 1977: „Ludovic, din mila lui Dumnezeu Regele
Ungariei, (…) am dat acestor nobili credincioși ai noștri și ai țării noastre Transilvania acest drept, ca
orice om care va fi învinovățit de furt sau tâlhărie sau orice faptă nelegitimă să poată fi dat morții de
partea potrivnică cu mărturia a 50 de nobili, dacă învinuitul este nobil, și cu mărturia a 50 de oameni
de rând, dacă este om de rând. Și dacă un român de rând va fi învinovățit sau va fi prins pe față și se
poate face dovada împotriva lui, va fi pedepsit ca orice om de rând, dacă însă un român învinovățind
un nobil de o nelegiuire nu va putea s-o dovedească prin întregul număr de nobili cerut de lege, atunci
să facă dovada cum poate prin nobili, cnezi, oameni de rând sau români, până la numărul de 50 de
nobili, când fiecare cneaz întărit cu scrisoare regească poate fi socotit nobil, cneazul de rând să fie
socotit jude sătesc cu mărturia de 1 fertun (1/4 din marcă) iar oamenii de rând sau românii să fie
primiți ca oameni de mărturie de 1/2 de fertun.”
De remarcat că Ludovic I a adoptat aceste măsuri drastice împotriva credinţei ortodoxe şi
împotriva cnezilor români, cărora nu le mai recunoştea apartenenţa la nobilime, într-un moment în care
se afla în conflict atât cu Ţara Românească, cât şi cu Moldova. Totuși, românii și-au menținut un
anumit nivel de autonomie locală, prin intermediul adunărilor cneziale din secolele XIII-XV (chiar și
după 1366), care au drept principalele atribuții administrarea bunurilor, împărțirea dreptății, strângerea
dărilor către regalitatea maghiară ș.a.m.d. În contextul acțiunilor de centralizare politică și restaurare a
autorității regale maghiare (a se vedea momentul 1366), autonomiile românești deveneau tot mai
restrânse.
Dacă o parte din elitele românești a trecut la catolicism, pentru a-și păstra averea și privilegiile,
cei care au rămas ortodocși și-au dezvoltat activitatea la nivelul autonomiilor locale. Este vremea (sec.
XIII-XV) când aceste organisme se implică în viața comunităților din care provin, asumându-și
administrarea bunurilor, împărțirea dreptății, strângerea dărilor către stat și îndeplinirea celorlalte
obligații. Multe adunări cneziale acționează împotriva abuzurilor autorităților, invocă vechile libertăți
românești sau aleg delegați care să susțină cauza în fața regelui, voievodului sau comitelui. Permanența
acestor instituții confirmă teza că, în Transilvania, feudalismul occidental oficializat de autoritățile
maghiare s-a întâlnit cu un feudalism autohton cu „statul său”, care avea o armată și cetăți, cu
creștinismul său străvechi, organizat ierarhic, și cu structuri sociale care s-au menținut dincolo de
restricțiile impuse de coroana maghiară.
I. A. Pop, Instituții medievale românești, Adunările cneziale și nobiliare (boierești) în
secolele XIV-XVI, 1991: „Alcătuirea statutelor Făgărașului la 1508 s-a făcut împreunăcu boierii din
districtul mai sus numit, care cunoșteau buna rânduialăși care se întruniserăși cu alte prilejuri în
vederea aplicării principiilor dreptului românesc și apărarea intereselor țării. Codificarea de la
începutul secolului al XVI-lea a respectat tradiția românească(…). Adunarea boierilor a depășit însă
cu mult rolul unui simplu scaun de judecată. Se știe căea a participat și la hotărâri și la puneri în
stăpânire, a făcut să fie recunoscute vechi privilegii ale țării, a păstrat în documente structura
străveche a Făgărașului: boieri, vecini, țară, jude, popă, județ. Rolul adunării boierilor în menținerea
Făgărașului în spațiul românesc s-a dovedit astfel fundamental.”
În timp ce românii din Transilvania îşi pierdeau autonomia şi erau supuşi unei ofensive catolice
din partea regalităţii maghiare, românii din teritoriile extracarpatice îşi creau structuri statale şi îşi
obţineau independenţa faţă de Ungaria. Revolta unor voievozi maramureșeni, precum legendarul
Negru Vodă în Făgăraș și Bogdan în Maramureș a fost o reacție la politica maghiară de limitare
sau anihilare a autonomiei româniei ardeleni.
Un alt moment important prin care românii au fost excluşi din ordinea politică şi socială a
Transilvaniei a avut loc în anul 1437, în condițiile răscoalei de la Bobâlna, când s-a încheiat UNIO
TRIUM NATIONUM “Uniunea celor trei naţiuni”, între nobilii maghiari, clerul catolic şi
patriciatul săsesc (sau nobilii maghiari, sași și secui). Astfel, din 1437, românii nu mai făceau parte
din sistemul ”națiunilor privilegiate”, în sensul națiunii medievale, ca parte a corpului politic.

9
Feudalizarea accentuată a societății ardelene în cadrul regatului maghiar dusese la maghiarizarea
(însoțită de catolicizarea) treptată a nobilimii românești, astfel încât românii participă din ce în ce mai
rar la congregațiile generale, sfârșind prin a fi înlăturați complet din viața politică a țării. Corolarul
religios al acestei excluderi politice l-a reprezentat nerecunoașterea ortodoxiei între religiile oficial
acceptate în voievodat și ulterior în principat.
Situaţia românilor s-a agravat după răscoala lui Gheorghe Doja (1514), prin Tripartitul lui
Werboczy (1517), care legifera preponderenţa catolicilor asupra ortodocşilor şi drepturile “stărilor
privilegiate”. Astfel, românii erau la periferia societatii medievale, în timp ce conducerea Transilvaniei
era a stărilor (”națiunilor”) privilegiate: nobilimea (mai ales maghiară), patriciatul (orășeni bogați,
în special sași) și fruntașii secuilor.
d. Transilvania: Instituția Principatului
Presiunea otomană: Începând cu secolul al XIV-lea Voievodatul Transilvaniei este confruntat
cu pericolul otoman. Un rol major în oprirea temporară a pericolului turcesc l-a jucat Iancu de
Hunedoara, voievod al Transilvaniei și guvernator al Ungariei (1446-1453). Complementară efortului
său militar a fost strădania de a spori gradul de autonomie al Voievodatului Transilvaniei față de
Regatul Ungariei. Politica lui Iancu de Hunedoara față de turci va fi continuată de fiul său, regele Matia
Corvinul al Ungariei (1458-1490).
Expansiunea otomană a marcat însă destinul Voievodatului. Organizarea Transilvaniei şi
statutul său juridic au suferit schimbări după ce Ungaria a fost zdrobită de otomani la Mohacs în
1526, şi cea mai mare parte a sa a fost transformată în paşalâc, în 1541. Astfel, în anul 1541,
voievodatul Transilvaniei, Banatul (doar până în anul 1552) și comitatele din Partium au alcătuit
principatul autonom al Transilvaniei sub suzeranitate otomană. În acel an, sultanul Soliman
Magnificul l-a desemnat principe Ioan Sigismund, care era însă copil (fiul lui Ioan Zapolya, sultanul
se adresa astfel dietei „din toată puterea mea am dat țara fiului lui Ioan și nu voi suferi să se facă ceva
împotriva voinței mele”), iar regența a fost asigurată de mama sa. În fruntea principatului se afla
principele ales de dieta Transilvaniei şi confirmat de sultan. Prin dieta de la Cluj din 1543 s-a
legiferat dreptul dietei de a-l alege pe principe. Dieta Transilvaniei continua de fapt ”congregațiile”
celor trei națiuni medievale și se reunea anual, sau chiar de mai multe ori. Dieta a fost o instituție ce a
coguvernat alături de principe. Rolul dietei a scăzut în condițiile în care principi precum Gabriel
Bethlen, au dobândit puteri sporite în plan legislativ și în alegerea Consiliului Princiar.
Autonomia Principatului s-a manifestat în primul rând prin dreptul Dietei de a-și alege
principele care confirmat și învestit cu semnele puterii de Poarta Otomană. Principele Transilvaniei, ca
și domnii Moldovei și Țării Românești, era învestit cu largi prerogative, hotăra în probleme de politica
externă, putând acredita misiuni diplomatice, declara război și încheia pacea. Principele guverna alături
de dieta, iar cu timpul și-a sporit puterea prin atribuții în materie legislativă și prin alegerea unui
Consiliu Princiar, care îi sprijinea politica.
Dieta Transilvaniei, continuare a „congregațiilor” celor trei națiuni medievale, se întrunea
anual, sau chiar de mai multe ori într-un an. Ea a fost un factor permanent de coguvernare alături de
principe. Rolul ei a scăzut în condițiile în care principele a căpătat puteri sporite în materile legislativă,
armată și în alegerea Consiliului Princiar.
Dintre conducătorii Transilvaniei, de menționat că în 1599 Mihai Viteazul a fost recunoscut de
dietă ca ”locțiitor al împăratului” (după alte surse a fost recunoscut principe). Nobilimea maghiară a
resimțit negativ încercarea lui Mihai Viteazul de a crea un organism politic românesc.
La începutul secolului al XVII-lea, Gabriel Bethlen (1613-1629) a inaugurat politica de
consolidare a absolutismului princiar, izvorâtă din necesitatea consolidării statutului autonom al
Principatului în raport cu țelurile expansioniste ale Habsburgilor. Dieta i-a acordat lui Gabriel
Bethlen largi posibilități de a dispune de domeniile nobilimii. Politică de consolidare a

10
absolutismului princiar a fost continuată de Gheorghe Rakoczy I (1630—1648) și Gheorghe Rakoczy
II (1648—1660) însă dominația habsburgică nu a putut fi evitată la sfârșitul secolului al XVII-lea.
e. Stăpânirea habsburgică asupra Transilvaniei
Războiul început de turci în anul 1683 prin asediul Vienei a avut rezultate dezastruoase pentru
Imperiul Otoman. Armatele habsburgice i-au înfrânt pe turci (1686-1687) și au ocupat Ungaria iar apoi
Transilvania. În anul 1691 împăratul habsburg Leopold I a emis diploma prin care este stabilită
organizarea principatului. Din această diplomă citim: „Noi, Leopold, împărat ales roman, totdeauna
august și rege al Germaniei....Luând cu bunăvoință în cercetare cele câte ni s-au adus la cunoștință
pe larg de către trimisul Transilvaniei, alesul credinciosului, iubitul Niclau de Bethlen, anume aceea
ce ni se cere cu tot dinadinsul privitor la confirmarea doritei diplome de la 20 iunie 1686, atât cu
privire la religiile obișnuite în aceste locuri, cât și cu privire la privilegii, demnități și funcțiuni...la
readucerea provinciei la starea ei înfloritoare...noi am socotit să îmbrățișăm din ce în ce mai mult,
întocmai cu sufletul nostru, acea preaiubită a noastră regiune Transilvanie”. (De reflectat la
cuvintele frumoase care învăluiau expansiunea habsburgică...)
Diploma leopoldină din 4 decembrie 1691 a avut rol de constituţie pentru Transilvania timp
150 de ani, fiind baza juridică a administrației austriece. Conform acesteia se recunoşteau legile
principatului (Tripartitul lui Werboczy din 1517, Approbatae et Compilatae, colecții de decizii ale
dietei cu valoare legislativă din secolul XVII), drepturile naţiunilor privilegiate, precum şi existenţa
celor patru religii recepte (catolică, calvină, luterană şi unitariană). De precizat că românii continau
să rămână fără drepturi politice şi religioase, la periferia societăţii(„toleraţi”). Prin tratatul de la
Karlowitz din anul 1699 Imperiul Otoman accepta pierderile teritoriale suferite în favoarea Imperiului
Austriac, fiind recunoscută dominaţia habsburgică asupra Transilvaniei.
Din punct de vedere religios, stăpânirea hasburgică aduce o schimbare importantă, Unirea cu
Roma și formarea Bisericii Greco-Catolice. Unirea cu Roma a fost deschisă de sinodul de la Alba Iulia
și de documentele semnate între alții de mitropolitul Atanasie Anghel, în anii 1698 și 1699-1701. O
parte din românii ardeleni au acceptat Unirea cu Roma în schimbul promisiunii de a li se conferi
drepturi similare cu națiunile privilegiate. Promisiunile reunite în ”Diploma Leopoldină” din 1701
(căci uniții ar fi devenit privilegiați, din punct de vedere politic, indiferent de statutul lor social,
adică și țăranii erau cuprinși) nu au fost însă onorate de autoritățile imperiale habsburgic, dar
contactele tot mai susținute cu Apusul, devenite posibile pentru unii preoți uniți, trimiși la studii la
Roma, au contribuit la redefinirea identității românești în jurul originii latine și la întărirea ideii
naționale române prin intermediul mișcării Supplex-ului și al Școlii Ardelene.
Stăpânirea habsburgică a însemnat scăderea autonomiei Transilvaniei, organizată ca Mare
Principat în secolul XVIII. Împăratul habsburg și-a luat titlul de principe, iar autoritatea sa era
reprezentată prin intermediul unui guvernator. Din anul 1693 a fost organizat Guberniul (guvern
provincial format din 12 consilieri), care avea o reprezentanță la Viena, numită Cancelaria aulică
(imperială). Cancelaria aulică a îndeplinit atribuțiile unui adevărat guvern, fiind condusă de un
cancelar aulic și din șase consilieri. Dieta Transilvaniei aveau un rol limitat, mai mult simbolic,
iar cele mai importante instituții erau: guberniul, condus de un guvernator militar, Tezauriatul,
care aplica politica economică a Imperiului și armata, condusă de un general austriac. Administrația
austriacă a inițiat primele acțiuni de recenzare a populației de pe teritoriul Transilvaniei, care au
reliefat, începând cu secolul XVIII, existența unei majorități românești în regiune.

Anexa nr. 1 Terminologie:

-prin autonomie românească înțelegem grupări de sate și cătune, modelate după cadrul
geografic;
-prin obștea sătească înțelegem o comunitate de oameni cu propria organizare social-
economică; obștea era de fapt sfatul (adunarea) satului; în timp, deciziile obștei vor trece de la sfatul

11
satului la fruntași ai obștei numiți cneaz, voievod, jupân (jupan); cercetările arheologice au evidențiat
apariția în cadrul obștilor sătești a unei categorii privilegiate (boierimea sau nobilimea), din rândul
căreia se vor desprinde viitori cnezi sau voievozi;
-prin cnezat se înțelege o formațiune politică care exercita puterea politică asupra unui grup de
sate; în spațiul carpato-dunărean, termenul de cneaz este dublat de termenul latin iudex (judex); de
aceea, istoricul Ioan Bogdan considera că instituția cnezatului este continuarea vechii judecii de
origine latină; acești cneji au reprezentat autoritatea supremă în sânul obștilor (țărănești daco-
romane apoi românești) și au jucat rolul de intermediari între obște și autoritățile alogene
(pecenegi, cumani, maghiari etc);
-prin voievodat înțelegem o instituție politică formată prin delegarea conducerii militare de
cnejii unui grup de cnezate unui voievod;
”Țara” era o zonă delimitată geografic, cu propriile tradiții și cu propria organizare politică;
țările erau autonomii politice care depindeau de un centru de putere străin, fie direct, fie prin
intermediul unei căpetenii militare, care se numea voievod în izvoarele slave și duce în izvoarele
latine.
Anexa nr. 2: Tipuri de autonomii locale

12