Macroeconomie - Note de Curs

UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN CLUJ NAPOCA
CENTRUL UNIVERSITAR NORD DIN BAIA MARE
MACROECONOMIE
- NOTE DE CURS -
LECT.UNIV.DR.ANNE MARIE HORDAU
1
CAPITOLUL I
PIAȚA MONETARĂ
1.1 Evoluţia pieţei monetare
Trocul, adică schimbul direct al unei mărfi pe o alta marfa (M - M) este greoi şi imposibil, pentru ca
schimbul sa aibă loc, cele doua mărfuri trebuie sa fie de valori absolut egale. Greutăţile trocului au
silit pe oameni să găsească o a treia marfa menită să figureze în fiecare schimb. Au fost folosite în
cadrul schimbului scoicile, nucile de cocos, penele colorate ale unei. pasări, suliţele de silex cioplit,
sarea, blănurile de animale sau vitele
Treptat, din lumea tuturor mărfurilor s-a desprins o marfa care a .nceput sa joace rolul de echivalent
general - AURUL
La început oamenii s-au servit de metalele preţioase sub forma unor bucăţi brute. S-a trecut la uti-
lizarea unor bucăţi tăiate din aur, a căror greutate şi titlu erau hotărțte dinainte, fiind garantate
printr-o pecete oarecare – barele.
În Europa, prima moneda bătuta din metal este semnalata prin secolul VII (..e.n.), locul ei de origine
fiind Lydia, făcuta dintr-un aliaj al celor doua metale, pe care grecii îl numeau “electrum”, fără a
avea forma de disc.
Oamenii au adoptat forma unor mici discuri, cu semne .n relief pe toata suprafaţa, pe avers, revers şi
margine, pentru a nu mai putea fi nici pilită, nici ştirbita fără a lăsa urme vizibile asupradesenelor
care o acopereau din toate părţile. Aceasta a fost una din investiţiile de prim rang ale civilizaţiei.
Simpla apariţie a banilor n-a fost suficienta pentru a putea vorbi de o piaţă monetară.Aceasta a
apărut mult mai târziu, în anumite condiţii de dezvoltare a societăţii când banii au devenit axa în ju-
rul căreia se învârteşte întreaga viaţă economică.
Piaţa monetara este una din principalele componente ale economiei de piaţa, ea funcţionând în
strânsa interconditionare cu piaţa mărfurilor si serviciilor, cu piaţa forţei de munca și a capitalului.
Piaţa monetara este de neconceput fără existenta băncilor și a operaţiunilor pe care acestea le
efectuează.
1. 2.Băncile şi instituţiile financiare
- banca garanteaza depozitele celor care doresc sa economiseasca
- banca acordă imprumuturi celor care doresc sa investeasca
- banca poate converti depozitele pe termen scurt, in depozite pe termen lung.
Forma modernă de organizare şi de funcţionare a unităţilor bancare a fost prefigurata de Banca
din Amsterdam .n 1609 şi apoi de Banca Angliei .n 1694.
2
Bancile îndeplinesc doua categorii de funcţii: active si pasive.
Funcţiile principale ale bancii centrale sunt:
- asigurarea si reglarea cantitatii de bani in circulatie si a ratelor dobanzii
- prevenirea falimentelor bancare
- ofera servicii specifice bancilor comerciale
- ofera servicii specifice guvernului
- pune in circulatie bancnote si moneda divizionara.
3.1. Piaţa monetară şi pieţele paralele
Totalitatea relaţiilor dintre diferitele subiecte economice, întreprinderi şi persoane, între acestea
şi intermediarii bancari, precum şi a raporturilor dintre bănci şi alte instituţii de credit privind
transferul de disponibilităţi monetare ca formă specifică de creanţe şi fructificare a capitalului,
formează pieţele de capital sau pieţele creditului.
Piaţa monetară este o piaţă a capitalurilor pe termen scurt şi foarte scurt .
potrivit celei mai acceptate considerări ale structurii pieţelor distingem:
- piaţa capitalurilor sau piaţa financiară;
- piaţa monetară sau piaţa creditului, are drept obiect capitalurile disponibile pe termen
scurt;
- piaţa valutară.
Pieţele paralele s-au format treptat .n perioada de după cel de-al doilea război mondial
Prima piaţă paralelă prezentă .n ţările dezvoltate este piaţa eurodevizelor.
Eurodevizele reprezintă creanţele exprimate .n valută unei ţări , care se utilizează .n afara
graniţelor naţionale de către nerezidenţi.
O altă piaţă paralelă este piaţa creditului .ntre firme (intercompany market). Această piaţă s-a
dezvoltat sub semnul restricţiilor de credite în ţările dezvoltate în anii ’70 şi constă în avansarea
de sume importante de către unele firme altora, pe termen scurt.
În raport cu caracteristicile economice şi a sistemelor bancare naţionale, apar sub forma
pieţelor paralele:
- piaţa societăţilor financiare .n legătură cu formarea şi redistribuirea resurselor pentru
operaţiile specializate ca leasing, factoring şi altele;
- piaţa ipotecară, în legătură cu constituirea resurselor, îndeosebi prin credite pe termen
scurt, necesare desfăşurării activităţii autorităţilor locale.
4.1. Cererea şi oferta de monedă
Banii, necesari pe piaţă pentru a mijloci schimbul, alcătuiesc masa monetară aflată .n circulaţie,
3
care constă din suma activelor ce pot fi utilizate pe teritoriul unei ţări pentru cumpărarea de bunuri
şi servicii şi pentru achitarea unor datorii.
Cererea de monedă este direct influenţată de sumele necesare populaţiei pentru cumpărarea de
bunuri de consum, precum şi .ntreprinderilor pentru procurarea diferitor factori de producţie solici-
taţi de procesul de munca propriu-zis, sau de efectuarea unor investiţii, c.t şi pentru crearea unor
rezerve de acoperirea riscurilor, sau .n vederea efectuării unor operaţii speculative.
Pieţele paralele s-au format treptat .n perioada de după cel de-al doilea război mondial
Prima piaţă paralelă prezentă în ţările dezvoltate este piaţa eurodevizelor.
Eurodevizele reprezintă creanţele exprimate .n valută unei ţări , care se utilizează .n afara
graniţelor naţionale de către nerezidenţi.
O altă piaţă paralelă este piaţa creditului .ntre firme (intercompany market). Această piaţă s-a dez-
voltat sub semnul restricţiilor de credite .n ţările dezvoltate în anii ’70 şi constă în avansarea
de sume importante de către unele firme altora, pe termen scurt.
În raport cu caracteristicile economice şi a sistemelor bancare naţionale, apar sub forma
pieţelor paralele:
- piaţa societăţilor financiare .n legătură cu formarea şi redistribuirea resurselor pentru
operaţiile specializate ca leasing, factoring şi altele;
- piaţa ipotecară, .n legătură cu constituirea resurselor, .ndeosebi prin credite pe termen
scurt, necesare desfăşurării activităţii autorităţilor locale.
4. 1. Cererea şi oferta de monedă
Banii, necesari pe piaţă pentru a mijloci schimbul, alcătuiesc masa monetară aflată .n circulaţie,
care constă din suma activelor ce pot fi utilizate pe teritoriul unei ţări pentru cumpărarea de bunuri
şi servicii şi pentru achitarea unor datorii.
Cererea de monedă este direct influenţată de sumele necesare populaţiei pentru cumpărarea de
bunuri de consum, precum şi .ntreprinderilor pentru procurarea diferitor factori de producţie solici-
taţi de procesul de munca propriu-zis, sau de efectuarea unor investiţii, c.t şi pentru crearea unor
rezerve de acoperirea riscurilor, sau .n vederea efectuării unor operaţii.
5.1 Echilibrul pieţei monetare

Ca piaţa specifica, piaţa monetara diferă at.t de piaţa bunurilor de consum, cat si de cea a factorilor
de producţie. Obiectul tranzacţiei pe o asemenea piaţa .l formează moneda – numerar si/sau banii de
cont.
Piaţa monetara consta in ansamblul tranzacţiilor cu moneda, din confruntarea specifica dintre
4
cererea si oferta de moneda, pa baza preţului ei, adică a ratei dobânzii.Preţul tranzacţiei cu moneda
diferă in funcţie de numeroşi factori: termenul scadentei, gradul de risc asumat de creditor, sumele
tranzacţionate etc.
Piaţa monetara fiind o piaţa de oligopol, cu un număr scăzut de ofertanţi si un număr mare de
purtători ai cererii.
Piaţa monetara se afla in stare de echilibru, c.nd, la un anumit nivel al ratei dobânzii (d’e),
cantitatea de moneda oferita (Mo) este egala cu cea ceruta (Mc, astfel fiind egale cu Mm/e).
• In aceste situatii o crestere a cererii de moneda pe piata are ca efect sporirea atat a cantitatii de
moneda pe piata cat si a ratei dobanzii.
• Scaderea cererii are ca efect atat scaderea cantitatii de moneda, cat si a ratei dobanzii.
• Cresterea ofertei de moneda pe piata monetara va duce la scaderea ratei dobanzii si la cresterea
masei monetare tranzactionate pe piata.Surplusul de moneda putand fi absorbit doar in cazul unei
rate a dobanzii scazute.
• Scaderea ofertei de moneda conduce la o sporire a ratei dobanzii si la diminuarea cantitatii de
moneda tranzactionata.
CAPITOLUL II
PIAȚA FINANCIARĂ
4.1. Delimitări conceptuale.Funcții și componență.
5
Piețele financiare sunt cunoscute și ca piețe ale capitalurilor, acțiunilor sau Lae titlurilor sau ale ac-
tivelor financiare sunt cadrul realizării tranzacțiilor ale căror bază o reprezintă partea economisită a
veniturilor populației.
Corecta înțelegere a modului de constituire a pieselor capitalurilor face necesare două precizări:
- piața monetară, ca piață a creditului pe termen scurt, nu oferă timpul necesar pentru efectuarea
operațiilor de investire și de recuperare a capitalurilor;
- Anumiți economiști consideră că piața capitalului înglobează piața monetară.
Funcții ale pieței financiare:
- mobilizează resursele financiare disponibile în favoarea diferitelor firme sau agenți economici ;
- plasează titluri de valoare emise;
- asigură mobilitatea capitalurilor și posibilitatea schimbării plasamentelor prin transformarea în

lichidități a valorilor mobiliare și invers ;
- indică starea economiei și perspectivele ei prin raportul care se formează , la un moment dat , în-
tre cererea și oferta de titluri;
- orientează disponibilitățile bănești spre domeniile cele mai profitabile;
Cererea de capital este generată de interesul firmelor de a-și asigura resursele de finanțare a in-
vestițiilor preconizate de ele . Solicitanții de capitaluri sunt emitenții de titluri:
- administrațiile publice centrale și locale pentru diverse investiții ;
- întreprinderile private, publice sau mixte pentru finanțarea unor activități;
- băncile și instituțiile financiare.
Oferta de capital este formată prin implicarea posesorilor de resurse financiare ce sunt plasate pe pi-
ața de capital prin cumpărarea de titluri de valoare. Deținătorii de capital sunt: firmele , băncile, per-
soanele fizice, administrațiile publice, etc.
Piaţa financiară se referă la tranzacţii cu titluri de valoare care aduc venituri fixe (în cazul obligaţi-
unilor şi al acţiunilor privilegiate sau preferenţiale), respectiv venituri variabile (situaţia acţiunilor
comune).
În vederea acoperirii nevoilor ce depăşesc posibilităţile lor financiare, agenţii economici apelează la
piaţa de capital, prin intermediul a două operaţiuni:
- finanţare directă – caz în care emitentul titlului încasează contravaloarea lui chiar de la in-
vestitor;
- finanţare indirectă – prin instituţii specializate
Componența pieței financiare:
6
Piața primară a hârtiilor de valoare este cadrul primei lor plasări, a emiterii lor. Pentru a deveni tran-
zacționabile, aceste valori sunt vândute de către firme, diverse autoritățialtor întreprinderi, popu-
lației sau instituțiilor financiare capabile să le plătească din economiile lor. În această fază , hârtiile
de valoare se vând și se cumpără la prețul de emisiune.
Piaţa secundară vizează tranzacţiile (vânzări / cumpărări) cu titluri deja emise, distribuite anterior pe
piaţa primară. Ea asigură lichiditatea activelor financiare. Aici, cursul titlurilor depinde mai ales de
raportul dintre cererea şi oferta de produse financiare, dar şi de alţi factori:
• nivelul ratei dobânzii în economie,
• analiza veniturilor anterioare aduse de titluri şi anticiparea viitoarelor asemenea câştiguri,
• conjunctura economică generală şi situaţia de ansamblu a agentului economic în cauză.
În general, piaţa secundară se conturează pe scheletul şi activitatea burselor de valori.
Accesul pe piaţa bursieră nu este uşor, date fiind condiţiile ce trebuie îndeplinite de agenţii care
doresc acceptarea în acest cadru: capitalul social semnificativ, oferirea pe piaţa bursieră a unei cote
însemnate din acest capital, situaţie generală prosperă (rentabilitate + solvabilitate), garanţii solide.
Pentru societăţile pe acţiuni care nu cumulează criteriile prevăzute de intrarea pe piaţa oficială de
capital – cea bursieră – există posibilitatea participării pe piaţa O.T.C., a titlurilor necotate la bursă
(denumirea provine de la expresia “Over the Counter” ~ “dincolo de ghişeu”). Operaţiile pe această
piaţă se realizează prin intemediul reţelelor de calculatoare şi al diverselor societăţi financiare, iar
negocierea cursurilor se efectuează direct între vânzător și cumpărător.
Privite prin prisma posibilităților oferite , aceste piețe sunt considerate “anticamerele burselor de
valori “.
4.2 Acțiunile și obligațiunile
Acţiunea este un titlu de valoare constituit asupra unei fracţiuni a capitalului social al unei societăţi
pe acţiuni (societăţi comerciale pe acţiuni şi societăţi în comandită pe acţiuni), capabil să
dovedească participarea deţinătorului său la capitalul firmei emitente.
Acţiunea reprezintă o hârtie de valoare negociabilă la bursă, aducătoare de venit pe termen mediu şi
lung (formula “aducătoare de venit” este principială, deoarece, pe baza deţinerii unei acţiuni la o
firmă, persoana X primeşte o cotă-parte din profitul obţinut de agentul economic sau suportă o
fracţiune a pierderilor înregistrate de acesta). Acţiunea este și un titlu de proprietate asupra unei
părţi din capitalul societăţii care a emis-o. Discutăm aici și despre asumarea unui risc în ceea ce
privește obținerea sau nu a unui profit de către întreprindere. Motivarea proprietarului de acțiuni
7
apare în momentul în care acesta încasează dividendele fixate de Adunarea generală a asociaților
(AGA).
Posesorii de acţiuni (acţionarii) sunt persoane fizice şi juridice, care îşi aduc aportul la capitalul so -
cietăţii pe acţiuni. Ca mod de exprimare a participării respective, acţionarii primesc un număr de ti -
tluri din emisiunea realizată, proporţional cu capitalul subscris de fiecare.
Prin deţinerea unui număr de acţiuni – care asigură titularului posibilitatea de a dispune de majori-
tatea voturilor în Adunarea Generală a Acţionarilor (A.G.A.) – se obţ ine pachetul acţiunilor de con-
trol în firmă.
Valoarea nominală a unei acţiuni (preţul ei) se calculează raportând capitalul social al firmei respec-
tive la numărul de titluri emise. Valoarea nominală a unui titlu este egală cu a celorlalte care fac
parte din aceeaşi emisiune.
Subliniem faptul că numele titularilor este important în cazul acţiunilor nominative.
Fiecare acţiune aduce un venit anual numit dividend, care se corelează cu mărimea profitului
obţinut (dacă se înregistrează pierderi,acestea nu se mai acordă).
Clasificarea tipurilor de acțiuni:
a) după modul de prezentare:
- acţiuni nominale (nominative): au înscris pe ele numele titularului şi sunt transmisibile numai prin
cesiune (transcrierea notificată a tranzacţiei în documentele emitentului);
- acţiuni la purtător: n-au înscris pe ele numele titularului, ceea ce le uşurează transmisibilitatea
(deoarece nu se apelează la formalităţi); din acest unghi, sunt mai avantajoase decât cele anterioare,
întrucât “codul” de identificare este dat doar de seria titlului.
b) după caracterul oferit de drepturile prevăzute:
- acţiuni ordinare (obişnuite sau comune): dau posibilitatea obţinerii dividendului (= cotă
procentuală din profitul firmei, repartizată titularilor);
- acţiuni privilegiate (preferenţiale): conferă anumite drepturi titularilor, în plus faţă de deţinerea ti-
tlurilor ordinare.
Drepturile posesorilor de acțiuni :
- informarea şi accesul la date care-i vizează direct;
- participarea la A.G.A.(Adunarea Generala a Asociatilor);
- votul în A.G.A., conform numărului de acţiuni; excepţie = cazurile în care există drepturi privile-
giate în privinţa numărului de voturi corespunzătoare unei acţiuni;
- controlul asupra gestiunii societăţii pe acţiuni;
- primirea dividendelor;
- “compensarea” drepturilor băneşti cu “plata prin acţiuni”;
8
- în cazul falimentului / al dizolvării agentului economic, după ce firma şi-a achitat datoriile faţă de
creditori, soldul pozitiv rămas se repartizează între acţionari; dacă debitele nu se pot acoperi din val-
orificarea activelor, posesorii de titluri răspund în faţa creditorilor doar în limita participării lor la
capitalul social;
- pentru deţinătorii de acţiuni privilegiate se practică ajustarea ratei dividendului la anumite pe-
rioade de timp;
Dreptul de preempţiune reprezintă dreptul posesorilor de acţiuni comune de a-şi menţine proporţia
de titluri deţinute, atunci când se va realiza o nouă emisiune;
În general, o nouă emisiune de acţiuni – urmare a creşterii capitalului social – conduce la
scăderea cursului titlurilor din emisiunea veche, precum şi la micşorarea momentană a dividendu-
lui / acţiune, iar interesele vechilor acţionari trebuie protejate printr-un drept de subscriere prefer-
enţial. Aceşti cetăţeni au dreptul – nu însă şi obligaţia – să cumpere (conform legislaţiilor din
economiile de piaţă) acţiuni noi, păstrând proporţia titlurilor deţinute. Dacă acţiunile nu se vând în
acest mod, sunt plasate pe piaţă, prin ofertă publică.
Obligaţiunile (engl. bonds) sunt titluri reprezentative ale unei creanţe a deţinătorului lor asupra
emitentului care poate fi statul, un organism public sau o societate comercială. Ele dau deţinătorului
dreptul la încasarea unei dobânzi şi vor fi răscumpărate la scadenţă de către emitent, investitorul
recuperînduşi astfel capitalul avansat în schimbul obligaţiunilor.
Pentru emitent, obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de
împrumut. Dacă, de exemplu, o firmă intenţionează să mobilizeze un capital de împrumut de 100
milioane de dolari, ea poate emite 100.000 de obligaţiuni a 1000 $ (valoarea nominală a
obligaţiunii), specificându-se.
Obligaţiunea se defineşte prin elemente precum:
• valoarea nominală;
• preţul de emisiune;
• suma prevăzută pentru subscriere;
• venitul fix adus de obligaţiune;
• data începând cu care se calculează acest câştig;
• durata obligaţiunii (între emisiune şi data rambursării);
• preţul de rambursare la scadenţă
Clasificarea obligațiunilor :
a) după titular:
- obligaţiuni nominale / la purtător (vezi ACŢIUNI)
b) după posibilitatea de convertire:
9
- obligaţiuni convertibile – pot fi schimbate în acţiuni preferenţiale, pe baza unui raport de
conversie;
- obligaţiuni neconvertibile – nu prezintă varianta respectivă de opţiune.
c) după scadenţă:
- obligaţiuni ordinare (comune) – cu scadenţă fixă;
- obligaţiuni prelungibile – cu posibilitatea modificării scadenţei în sensul amânării ei (“plata
ulterioară”);
- obligaţiuni “cu fereastră” – cu opţiunea schimbării scadenţei prin anticiparea acesteia (“plata
în avans”).
d) după emitent:
- obligaţiuni interne – al căror emitent are naţionalitatea / cetăţenia ţării în care s-a realizat
emisiunea;
- obligaţiuni externe – în cazul cărora emitentul este de altă naţionalitate / cetăţenie decât cea
a ţării în care s-a realizat emisiunea.
Deosebirile principale dintre acţiuni şi obligaţiuni sunt prezentate în Tabelul 4.1.
Tabelul 4.1.
ACŢIUNE (comună) OBLIGAŢIUNE
Definire Parte din capitalul unei Fracţiune dintr-un împrumut făcut de o

societăţi pe acţiuni. Ansamblul firmă, de o colectivitate publică sau de stat.
acţiunilor constituie capitalul
social.
Rolul deintorului în Drept de vot în adunarea În principiu, nici un rol.

gestiunea generală.
organismului emitent
Veniturile pentru Dividende (legate de Dobânzi a căror sumă este în mod

titularul titlului rezultatele firmei). obligatoriu vărsată de emitent.
Riscurile asumate de Riscuri mai mari: Riscuri mai mici:

proprietarul titlului - risc de evoluţie nefavorabilă a - riscul de nerambursare (dispare în cazul
afacerilor firmei (nu primeşte unei garanţii de stat);
dividende); - în cazul lichidării firmei, creditorii au
- riscul de a pierde fondurile prioritate în faţa acţionarilor.
investite, în cazul lichidării
firmei.
Durata de viaţă Nelimitată Limitată, până la scadenţă.
10
4.3. Bursa. Operațiunile realizate la bursă. Cursul titlurilor.
Fiind o piață, bunurile tranzacționate aici sunt formate din înscrisuri existente în
conturi sau pe hârtie și reprezintă drepturi bănești asupra unei părți din capitalul emitentului.
Operațiunile bursiere pot fi la vedere sau la termen, fiind cele care favorizează speculațiile.
Bursa este o piața oficială organizată, pe care se concentrează cererea şi oferta de active marfare şi
financiare şi pe care operează intermediarii operaţiunilor de vânzare-cumpărare.
Potrivit categoriilor de bunuri ce fac obiectul tranzacţiilor, există burse de mărfuri şi burse de valori.
Trăsăturile lor comune au în vedere faptul că:
• obiectul schimburilor este dat de bunuri omogene (fungibile): mărfuri (active) reale sau ti-
tluri financiare;
• ambele sunt pieţe organizate pe baza unor regulamente şi norme bine definite, acceptate de
participanţii la tranzacţii;
• bursele sunt pieţe libere, care funcţionează prin intermediul raportului cerere-ofertă şi al
concurenţei;
• ele sunt, de asemenea, pieţe-reper (reprezentative) pentru bunurile şi titlurile al căror preţ
(curs) se stabileşte prin mecanismul bursier
• Unele din aceste burse – numite caracteristice – funcţionează în zone care concentrează
mare parte din volumul tranzacţiilor mondiale cu o anumită marfă. Ele sunt amplasate, de
multe ori, în regiuni ale marilor producători şi / sau comercianţi. Exemple: bursa cafelei de
la Sao Paolo; bursa cerealelor de la Chicago ş.a.
• Operaţiunile la bursă pot fi: la vedere – când livrarea produselor are loc imediat după con-
tractare, în schimbul preţului stabilit; la termen – când predarea bunurilor se face ulterior, la
cursul/preţul din momentul încheierii tranzacţiei / contractului.
Exemple: (cele mai cunoscute burse de mărfuri din lume): London Metal Exchange – pentru
metale; New York Mercantile Exchange – pentru bumbac; Chicago Board of Trade – pentru ani-
male şi carne; London Terminal Market – pentru ulei de soia; Chicago Mercantile Exchange – pen-
tru aur; London International Petroleum Exchange – pentru ţiţei, benzină, păcură; New York – pen-
tru zahăr, cafea şi cacao; Amsterdam – pentru cacao; Tokyo – pentru zahăr; Paris – pentru cacao şi
zahăr.
Funcții ale bursei:
• de informare;
• de circulaţie a titlurilor;
• de asigurare a cotării lor;
11
• de punere la dispoziţia solicitanţilor de capital, a fondurilor necesare;
• de “barometru” al stării conjuncturale a pieţei;
• de evaluare (in)directă a capacităţii firmelor (solvabilitate,bonitate);
• de transfer al riscurilor; de evitare (nu de ANULARE) a oscilaţiilor de amploare ale
preţurilor titlurilor.
Factori implicați pe piața capitalurilor:
• Agentii de bursă sunt specialişti angajaţi direct (operativ) sau indirect (neoperativ) în activ-
ităţile pieţei respective.
• Brokerii (intermediari numiţi în unele țări curtieri) sunt reprezentanţii, prin mandat, ai
clienţilor bursei. Ei iniţiază tranzacţii în numele, în contul şi pe riscul acestora, putând fi
angajaţi de firme de brokeraj (caz în care primesc ordinele clienţilor prin intermediul anga-
jatorilor) sau rămânând brokeri independenţi (situaţie în care execută ordine venite direct
de la firme sau de la alţi agenţi, fără reprezentanţi la bursa respectivă).
• Dealer-ii (traderii) sunt reprezentați de agenţii propriu-zişi, care realizează tranzacţii în
nume şi pe cont propriu (reprezentativi = dealerii comercianţi, înregistraţi şi autorizaţi la
bursă).
EXEMPLE de ordine date de clienţi: ordinul de vânzare / cumpărare la un anumit preţ, pentru o
cantitate limitată de titluri; ordinul de revocare (înlocuirea operaţiilor la termen cu operaţiile la
vedere şi invers); ordinul de oprire a pierderilor.
Bursele de valori calculează aşa-numiţii indici bursieri, diferenţiaţi după modul de formare,
după influenţa avută asupra conjuncturii economice ş.a. EXEMPLE de indici înregistraţi pe piaţa
financiară internaţională:
• Indicele Dow Jones (la bursa din New York) – calculat pe baza unui “coş” de valori în in-
dustrie, transporturi şi servicii.
• Indicele Standard & Poor’s 500 (la bursa din New York);
• Indicele New York Stock Exchange (NYSE) Composite Index (la bursa din New York);
• Indicele Nikkei (la bursa din Tokyo);
• indicele Compagnie des Agents de Change 40 (CAC 40, la bursa din Paris);
• indicele BEL 20 (la bursa din Bruxelles).
4.4. Emisiunea de titluri mobiliare
Societăţile pe acţiuni pot decide, cu acordul Adunării Generale extraordinare a Acţionarilor,

creşterea capitalului social prin emisiune de acţiuni / obligaţiuni.
12
• Emisiunea de acţiuni se realizează prin intermediul pieţei financiare primare. O parte din
aceste acţiuni sunt rezervate vechilor acţionari. Practic, la fiecare acţiune veche se adaugă
un drept de subscriere care permite achiziţionarea de noi acţiuni. În măsura în care acţiunile
noi nu au fost integral cumpărate de acţionarii vechi se trece la vânzarea lor prin ofertă pub-
lică.
• Emisiunea de obligaţiuni se realizează prin intermediul băncilor, în condiţiile în care
Adunarea Generală extraordinară a Acţionarilor a aprobat acest lucru. Banca difuzează in-
formaţia publicului şi colectează fondurile prin vânzarea obligaţiunilor prin ofertă publică.
FAZELE emisiunii unui împrumut de tip obligatar:

1. crearea unui proiect de emisiune;
2. decizia asupra sumei care face obiectul creditului;
3. fixarea numărului de titluri scoase pe piaţă;
4. stabilirea valorii nominale a unei obligaţiuni;
5. calcularea venitului anual adus de un titlu;
6. prevederea momentului emisiunii (a datei de lansare);
7. lansarea propriu-zisă pe piaţă;
8. plasarea obligaţiunilor prin instituţii de profil (bănci).
În legătură cu lansarea unui împrumut obligatar apar două probleme:

- Stabilirea dobânzii anuale: Dacă este avută în vedere o dobândă prea mică, obligaţiunile nu
sunt atractive şi riscă să nu fie vândute. Invers, dacă dobânda este prea mare, cresc exagerat datori-
ile financiare ale firmei, iar rentabilitatea scade, nemulţumind acţionarii.
- Durata împrumutului: Firmele sunt interesate să deţină împrumutul pe o perioadă cât mai
mare de timp, în timp ce obligatarii au interese contrare, datorită riscului modificării ratei dobânzii
Legătura dintre preţul de emisiune al unui titlu (respectiv preţul de răscumpărare) şi valoarea nomi-
nală a acestuia:
• dacă preţul de emisiune este la paritate cu valoarea nominală a titlului, emisiunea se nu-
meşte “al pari”;
• dacă preţul de subscripţie este inferior valorii nominale (oferind avantaj investitorului),
emisiunea este “sub pari”;
13
• dacă preţul de emisiune e mai mare decât valoarea nominală, avantajul revine debitorului,
iar emisiunea se numeşte “supra pari” (termen folosit şi în cazul răscumpărării titlului de
către emitent).
RISCUL DE PLASAMENT PE PIAŢA FINANCIARĂ
• Riscul este probabilitatea unui eveniment de a provoca pierderi economice = posibilitatea
ca un fenomen (proces) viitor să determine consecinţe patrimoniale imprevizibile pentru
(una din) părţile angrenate într-o tranzacţie (în cazul nostru, cu titluri de valoare). Efectele
riscului sunt cuantificate atât în planul operaţiunii propriu-zise, cât şi în cel al răspunderii
persoanelor care au decis şi efectuat o tranzacţie. De aceea, fără a putea anula riscul, el
poate fi prevăzut prin mijlocirea clauzelor contractuale.
• În privinţa riscului de plasament, se constată că:
1. Riscul deţinerii de acţiuni este mai mare decât pentru obligaţiuni (sau pentru alte titluri cu
garanţii ferme).
2. În cazul obligaţiunilor, riscul – care nu se anulează, oricât de solidă ar fi situaţia emitentului –
este legat de: riscul încetării plăţii înainte de “amortizarea” hârtiilor de valoare (aproape nul la ti-
tlurile emise de stat), riscul deprecierii (direct proporţional cu rata inflaţiei) şi riscul ratei dobânzii
(invers proporţional cu preţul obligaţiunii).
3. Riscul plasamentului este cu atât mai ridicat, cu cât scadenţa titlului este mai îndepărtată.
4. Riscul deţinerii unui plasament în valori (activităţi) individuale este mult crescut faţă de pos-
esia unui portofoliu de titluri.
5. Din punct de vedere al atitudinii faţă de risc, există trei mari categorii de persoane dispuse să-
şi plaseze capitalurile în hârtii de valoare:
- adversari ai riscului – care optează, în general, pentru o asemenea investiţie, doar dacă preţul ti-
tlurilor este mai mic decât valoarea medie prezentă a fluxurilor înregistrate de acestea;
- indiferenţi la risc – care cumpără o hârtie de valoare chiar şi în situaţia în care cursul ei este
egal cu valoarea medie amintită;
- căutători ai riscului – care-şi plasează capitalul şi în titluri al căror preţ depăşeşte valoarea
medie prezentă a fluxului lor (considerând – prin diverse anticipări – că investiţia va fi, la un mo-
ment dat, rentabilă); in extremis, ei cumpără hârtiile de valoare respective, chiar şi atunci când cur-
sul lor este mai mare decât cea mai optimistă previziune a valorii prezente.
Randamentul activelor financiare:
Prin randamentul activelor financiare înţelegem câştigul (rezultatele) obţinut(e) din deţinerea lor.
Calculul randamentului titlurilor şi comparaţia lui cu rata dobânzii are în vedere relaţia:
14
- RA/O – randamentul titlului (acţiune sau obligaţiune);
- Div (sau Vf)– mărimea câştigului scontat: dividend Div în
cazul acţiunii, respectiv venit fix Vf în cazul obligaţiunii şi
în cel al acţiunilor privilegiate;
- C – cursul titlului / preţul lui de piaţă.
Investiţia în hârtii de valoare este rentabilă, dacă nivelul calculat al indicatorului anterior este
cel puţin egal cu rata dobânzii practicată pe piaţă: R A/O ≥ d'. Dacă RA/O < d', cumpărarea titlului re-
spectiv este dezavantajoasă (situaţie în care e preferabilă depunerea fondurilor disponibile în sis-
temul bancar).
Piața capitalului, ca unitate a piețelor creditului și a celei a hârtiilor de valoare pe termen lung este
purtătoarea trăsăturilor generale ale piețelor, manifestate într-o formă specifică ei.
15
CAPITOLUL III
PIAȚA FORȚEI DE MUNCĂ
3.1. Delimitări conceptuale. Trăsăturile pieței forței de muncă

Piața forței de muncă reprezintă spațiul economic de confruntare liberă a deținătorilor de
capital( în calitate de cumpărători) şi a posesorilor capacității de muncă( în calitate de vânzători),
unde, prin mecanisme specifice, cererea şi oferta de muncă se echilibrează. Totodată importanța
acestei piețe rezidă și prin prisma obiectului tranzacționat și anume capacitatea de muncă. Pe de altă
parte putem afirma că este o componentă a unei piețe mai largi, aceea a factorilor de producție fiind
tranzacționat unul dintre cei trei factori care stau la baza oricărei activități economice.
În cadrul acestei piețe întâlnim următorii actori :
a) ofertanții(vânzătorii), respectiv cei ce oferă marfa reprezentată de capacitatea de muncă şi

competența profesională la un anumit preț.
b) cumpărătorii (purtătorii cererii, firmele) care au nevoie de muncă într-o anumită cantitate
şi structură profesională pentru a-şi desfăşura activitatea şi pentru care sunt dispuşi să plătească
salariul (prețul specific);
c) intermediarii, reprezentați deopotrivă de oficiile de plasare, specializați într-o gamă largă
de servicii prin intermediul cărora sunt puşi față în față cei care au nevoie de muncă şi cei care caută
un loc de muncă, dar și mijoacele de comunicare mass-media sau de dată recentă rețelele de so-
cializare.
16
Piața forței de muncă îndeplinește câteva funcții importante atât de ordin economic , cât și social ,
cum ar fi:
a) o alocare eficientă a resurselor de muncă, atât prin repartizarea lor pe profesii, ramuri şi locali-
tăți, cât şi prin folosirea lor în cadrul diverselor firme și instituții publice;
b) realizarea și menținerea echilibrului dintre necesitățile de resurse de muncă ale economiei şi
posibilitățile pentru acoperirea lor;
c) punerea în aceleași coordonate a forței (capacității) de muncă și a mijloacelor de producție;

e)contribuția avută la asigurarea climatului de muncă şi de protecție socială, prin prisma asigurării
informațiilor necesare privind procesul de orientare profesională, recalificarea şi reintegrarea forței
de muncă acolo unde este cazul.
În ceea ce privește trăsăturile acestui tip de piață putem identifica următoarele:
1. Datorită existenței unei varietăți de profesii și tipuri de muncă, ne aflăm în situația în care vor -
bim despre o piață segmentată. Putem identifica cu ușurință piețele diverselor profesii : o piață
a profesorilor, a economiștilor, a inginerilor, a lucrătorilor din domeniul construcțiilor, etc. Dat
fiind faptul că unele piețe beneficiază și de un grad ridicat de specializare, acestea se pot îm-
părți la rândul lor de exemplu în piața economiștilor specializați în contabilitate, resurse
umane, logistică, management, etc. Într-un orizont redus de timp, această piață se păstrează
constantă din punct de vedere numeric, deoarece dobândirea unei specializări sau a unor com-
petențe noi nu se poate face într-un orizont de timp scurt.
2. Pornind de la ideea de segmentare a pieței coroborată cu aspectele de mai jos putem afirma că
avem de a face și cu o piață imperfectă, fiindcă:
- încă există o lipsă de informații privind locurile de muncă existente la nivel macroeconomic,
situație care se urmărește a se îmbunătăți atât din partea instituțiilor publice cât și a mediului privat.
- încă în ceea ce privește multe profesii, putem observa că există în continuare un număr re-
dus de firme ce au solicitări privind cererea de forță de muncă;
- intervenția statului pe această piață prin intermediul fixării salariului minim, fapt care con-
travine principiului stabilirii acestui salariu bazându-se exclusiv pe cerere și ofertă;
- chiar și așa întâlnim situații în care firmele aplică propria politică salarială, fără a ține cont
neapărat de situația de pe piață;
17
- existența sindicatelor care pretind salarii tot mai mari, indiferent de situația
macroeconomică sau a respectivei firme;
3. Prin legislația existentă în fiecare țară putem vorbi cu ușurință și ca există o piață reglementată
care trasează condiții generale ce trebuie îndeplinite de ambele părți, precum și alte clauze contrac-
tuale ce se regăsesc în cadrul contractelor de muncă.
4. Ultima particularitate face referire la rigiditatea forței de muncă. De unde provine această
rigiditate și care sunt cauzele care dau naștere unei asemenea situații ? Putem identifica cu ușurință
următoarele aspecte:
- o mobilitate geografică redusă pusă pe seama apartenenței la diverse regiuni, a difer -

ențelor de cultură, dar și a altor aspecte ce se pot particulariza în funcție de fiecare zonă
- mentalitatea oamenilor și dezvoltarea unui sentiment de conservare/menținere a locului

de muncă obținut cu orice preț, chiar dacă ulterior se pot întrevedea și posibilități mai bune;
- caracterul relativ rigid al cererii și ofertei de muncă.
3.2. Cererea și oferta de muncă. Echilibrul pieței forței de muncă.
Nevoia de muncă este generată de existența unei activități economice. Se cuvine să subliniem faptul
că putem discuta despre cerere de muncă atunci când aceasta este recompensată prin intermediul
unui salariu.
Cererea de muncă se defineşte ca fiind volumul total de muncă salarială necesar activităților eco-
nomice şi social-culturale dintr-o țară şi se exprimă prin numărul locurilor de muncă salariale ce se
creează în cadrul agenților economici sau instituțiilor publice. Reținem și particularitatea ca este o
cerere derivată, ea depinde de cererea de bunuri, de cantitatea de muncă necesară producerii aces-
tora.
Cererea agregată de forță de muncă este o expresie a sumei cererilor de forță de muncă exprimate
de unitățile economice dintr-un anumit spațiu economico-geografic.
Curba cererii de forță de muncă este o curbă ce are o pantă negativă ( vezi figura 2.1) datorită fap-
tului că firma va angaja mai multă forță de muncă doar dacă salariile sunt mai mici și invers. Toto-
dată această curbă reflectă relația inversă stabilită între cererea de forță de muncă și nivelul salari-
ilor.
Nivelul salariului
18
Cantitatea de muncă cerută
Fig.2.1 Curba cererii de forță de muncă
Cererea de forță de muncă nu este constantă, înregistrându-se mereu fluctuații în funcție de modifi -
carea cererii pentru un produs. Economistul Alfred Marshall aprecia că cererea de forță de muncă
este determinată de anumiți factori, între care se numără și:
- capacitatea angajatorului de a înlocui cu un alt tip de muncă sau cu un alt factor de producție;
- dacă cererea pentru o anumită marfă este ridicată, salariile pot fi mai mari fără a induce mari
efecte în cazul ocupării forței de muncă;
- În cazul unei cereri elastice, creșterea salariilor poate determina reducerea ocupării ca urmare a
efectului de contracție. Putem vorbi despre elasticitatea cererii de forță de muncă în situația în
care există posibilitatea înlocuirii unui tip de forță de muncă cu un alt tip de forță de muncă, în-
locuirea unor factori de producție cu alții, costurile cu forța de muncă să dețină o pondere însem-
nată în structura costurilor totale.
Se consideră că, în principiu, cererea de muncă depinde de : productivitatea marginală a muncii şi
de condițiile generale ale activității economice. O firmă va angaja forță de muncă suplimentară nu-
mai atâta timp cât produsul marginal al muncii P va depăşi valoarea costului marginal al
MgL
muncii C , cost ce este dat de salariul real al acestor lucrători, adică de salariul nominal raportat
MgL
la nivelul prețului.
Aceasta înseamnă ca la un salariu real dat există un număr optim de lucrători angajați. Dacă
numărul de lucrători creşte salariul real va fi mai mic decât în situația inițială. Excesul de salariu
real peste nivelul produsului marginal al muncii impune o reducere a nivelului angajărilor, în timp
ce excesul de produs marginal al muncii peste salariul real impune o creştere a numărului de anga-
19
jați. Nivelul optim al angajărilor verifică relația de egalitate dintre productivitatea marginală a
muncii şi salariul real.
Oferta de forță de muncă se satisface prin utilizarea cantității de muncă ce aparține populației apte a
unei țări la un moment dat. În același timp trebuie să ținem cont că nu toate resursele de muncă
formează obiect al ofertei, ci doar acelea care apar ca ofertă de muncă salarizată (sau ca cerere pen-
tru un loc de muncă salarizat).
Oferta de muncă este reprezentată de cantitatea de forță de munca, existentă la un moment dat și
care poate fi utilizată într-un sistem economic fiind formată din populația aptă de a munci în schim-
bul unei remunerații ( salariu) și disponibilă pentru efectuarea unor activități generatoarea de venit.
125
100
Nivelul salariului
75
50
25
0
L1 L2 L3 L4
Cantitatea de muncă oferită
Cantitatea de muncă pe care un individ este dispus să o presteze este reflectată prin
intermediul curbei ofertei de muncă ( figura 2.2), care reprezintă și o curbă de utilitate a venitului
salarial , altfel spus e o relație directă între nivelul salariului și oferta de muncă.
Figura 2.2. Curba ofertei de muncă
Oferta de muncă prezintă la rândul ei o serie de particularități cum ar fi :
- o mobilitate spațială și profesională relativ redusă fiind în legătură directă cu factorii de-
mografici și cu obiceiurile oamenilor;
- formarea ofertei de muncă este un proces îndelungat, pentru atingerea vârstei legale de
muncă ( 16 ani ) fiind necesar un interval mare de ani;
20
- dă dovadă de perisabilitate, neputând fi conservată ;
- depinde atât de sistemul de educație, cât și de formare profesională;
- este influențată și de mărimea salariului real. În mod normal, oferta de muncă va creşte
atunci când prețul său (salariul real) creşte. Pentru orice individ, o oră de muncă suplimentară
înseamnă pe de o parte, un câştig suplimentar(utilitatea marginală a muncii), iar pe de altă parte,
cere lucrătorului respectiv eforturi şi apar chiar şi neplăceri cauzate de muncă (dezutilitate
marginală a muncii). Pe măsură ce programul de muncă se prelungeşte dezutilitatea marginală a
muncii tinde să crească. Pentru ca lucrătorii să fie motivați să lucreze mai multe ore, salariul mar-
ginal, ca expresie a utilității trebuie să fie mai mare.
În ceea ce privește studiul ofertei de muncă se impune să acordăm o atenție deosebită și celor două
efecte ce apar aici (figura 2.3).
Figura 2.3 Curba atipică a ofertei de muncă
- efectul de substituție care acționează în direcția creşterii numărului de ore oferite cu scopul sporirii
salariului real. Indivizii tind să substituie timpul liber prin muncă, în vederea obținerii unui venit
salarial mai mare;
- efectul de venit care acționează în sens contrar. Crescând tariful salarial pe oră, individul obține un
venit mai mare pentru un număr determinat de ore lucrate. El va putea consuma o cantitate mai
21
mare de bunuri şi servicii decât consuma anterior. Aceste două efecte complementare sunt redate
sub forma curbei atipice a ofertei de muncă.
Oferta de muncă este inelastică, iar coeficientul de elasticitate al acestei oferte este subunitar.
Economiştii explică rigiditatea ofertei de muncă prin factori economico-teritoriali şi demo-
ocupaționali.
Echilibrul pe piața forței de muncă
Realizarea echilibrului pieței muncii presupune egalitatea dintre cererea şi oferta de muncă.
Echilibrul pieței muncii poate fi abordat din mai multe puncte de vedere:
- echilibrul funcțional care defineşte zona de compatibilitate a ocupării forței de muncă şi
creşterii productivității muncii în condițiile strict determinate de producție;
- echilibrul structural care exprimă modul de distribuire a forței de muncă pe sectoare, ra-
muri, profesii, calificări, în teritoriu etc., în condițiile date ale nivelului producției, tehnicii şi pro-
ductivității muncii;
- echilibrul intern între nevoia socială de muncă şi resursele de muncă, condiționat şi acesta
de nivelul producției şi al productivității.
Situația ideală de echilibru a pieței forței de muncă presupune un nivel maxim al ocupării forței de
muncă.
În acest model ideal, toată lumea munceşte atât cât doreşte, iar firmele angajează exact cantitatea
de muncă pe care o doresc, la un nivel al salariului real de echilibru, realizându-se un echilibru per-
fect al economiei ( figura 2.4).
Figura 3.4 Situația ideală de echilibru a pieței forței de muncă
22
Echilibrul pieței apare atunci când se întrunesc concomitent , condițiile:-egalității productiv-
ității marginale a muncii și asigurării flexibilității salariului real ca premisă a menținerii stării nor-
male a pieței, iar salariul nominal se remarcă printr-o flexibilitate redusă.
2.3 Salariul: concept, forme, evoluție
Termenul de salariu provine din limba latină, salarium, care reprezenta suma de bani plătită
soldatului roman pentru cumpărarea sării. S-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unei per-
soane care nu munceşte pentru sine, ci pentru altcineva, de care este dependent juridic sau eco-
nomic.
Salariul poate fi definit ca fiind suma de bani pe care o primeşte posesorul forţei de muncă
pentru contribuţia adusă la realizarea muncii ca factor de producţie.
Salariul reprezintă pentru întreprindere un cost de producție, iar pentru lucrător un venit, re-
spectiv o componentă importantă a acestuia.
În teoria economică putem găsi emai multe definiţii date salariului:
- este
un venit provenit din muncă;
- este
o remuneraţie pentru activitatea depusă de posesorul muncii;
23
- este
plată pentru închirierea serviciilor;
- repre
zintă totalitatea veniturilor obţinute prin muncă;
- este
preţul plătit pentru cumpărarea mărfii – forţa de muncă;
- este
suma plătită celui ce îşi închiriază serviciile.
Salariul are două forme :
- nominal când se referă la suma totală de bani câştigată de către un lucrător.
- real
se referă la “coşul” cu bunuri şi servicii pe care el îl poate cumpăra cu salariul nominal, respectiv
cantitatea reală de bunuri şi servicii care poate fi procurată astfel. Salariul real se poate exprima şi
ca raport între salariul nominal şi indicele preţurilor.
Indicele salariului real:
În care IP și ISN se pot calcula cu următoarele relații:
IP – indicele general al preţurilor:
De obicei , salariul nominal este determinat prin contracte colective de muncă și se stabilește
în funcție de evoluția anticipată a prețurilor de consum.
Nivelul și dinamica salariului nominal depind de următorii factori :
- ra-
portul dintre cererea și oferta de muncă;
- nivel
ul de calificare;
24
- rezul
tatele obținute de firmă;
- acți-
unile sindicatelor;
- in-
tervenția statului.
În cadrul altor forme de salarizare putem include:
- salarizarea în acord care înseamnă remunerarea pe operații, produse, activități și se aplică
acolo unde se poate măsura cantitativ munca efectuată.
- salarizarea în regie care reprezintă remunerarea în funcție de timpul lucrat și se utilizează în
domeniile în care munca este complexă și dificil de normat;
- salarizarea mixtă ce reprezintă acordarea unei sume de bani stabile pe unitatea de timp, în
funcție de îndeplinirea de către salariat a unor condiții tehnice, tehnologice sau de organizare.
Statul are posibilitatea să influențeze , în anumite limite, nivelul salariului prin următoarele
pârghii:
- stabilirea salariului minim pe economie, adică acel nivel sub care nici o firmă nu poate coborî
salariul. Acesta este stabilit de autoritățile centrale.
- în cazul în care inflația devine galopantă autoritățile pot hotărî, pentru o perioadă redusă de
timp blocarea tuturor salariilor la un anumit nivel.
- indexarea salariilor în cazul creșterii indicelui prețurilor pentru a asigura o protecție împotriva
diminuării salariului real și a deteriorării nivelului de trai.
- mărimea indemnizației de șomaj, care poate încuraja cetățenii să rămână în șomaj în cazul în
care suma de bani care se oferă este substanțială.
Nivelul salariului are două limite:
- limita inferioară, dată de salariul minim pe economie , stabilit de puterea centrală;
- limită superioară care diferă de la o firmă la alta și este dată de productivitatea marginală a
muncii.
2.4. Situații în care apare diferențierea salariilor
În ceea ce privește indivizii care încasează veniturile , se poate observa că acestea pot varia uneori
într-o manieră destul de mare. Avem în vedere diferențe care pot proveni din nivelul diferit de
pregătire al indivizilor, responsabilitatea ce o presupune munca depusă, natura condițiilor în care
se desfășoară activitatea, mobilitatea redusă a forței de muncă precum și diverse practici discrimi-
natorii ce privesc etnia sau sexul persoanelor angajate.
25
Surprinse într-o clasificare generală acestea se pot clasifica în două mari tipuri:
1. Diferențele de compensare
2. Renta de situație
1. Diferențele de compensare - se acordă în acele zone în care oferta este mai mică decât cer-
erea, scopul urmărit fiind stimularea indivizilor de a se angaja în domeniile unde există solic-
itări mari din partea angajatorilor.
Putem include aici : diverse prime pentru indivizi, sporuri pentru lucrul în week-end, sporuri
pentru cei care lucrează în condiții de risc sau pentru cei care ocupă sporuri ce necesită o pregătire
continuă și un dinamism al activității.
2. Renta de situație - se acordă în funcție de gradul de participare al salariaților la rezultatele

firmei sau la reușită unei anumite activități și în funcție de aptitudinile indivizilor.
26
CAPITOLUL IV
MĂSURAREA REZULTATELOR MACROECONOMICE
4.1. Definirea circuitului macroeconomic
Într-o economie există numeroase tranzacții în fiecare minut ce ilustrează legăturile fundamentale,
esențiale, interacțiunile ce există între principalii participanți la aceste schimburi. Aceste schimburi
pot fi ilustrate schematic printr-un flux circular ce sintetizează legătura dintre venituri și cheltuieli.
Fig. 5.1. Fluxul circular al veniturilor și cheltuielilor
Explicarea modului în care funcţioneaza economia naţională se realizează pornind de la

trei concepte: subiecţi, fluxuri şi pieţe.
Subiecţii economiei naţionale, ca agenţi economici agregaţi sunt:
• Menajele( familiile, gospodăriile) – reprezintă agentul economic agregat format din in-
divizi şi familii, agent care în economia de piaţă apare în calitate de consumator de
bunuri şi servicii realizate de firme şi, deopotrivă ofertant de factori de producţie
27
sau plătitor de impozite şi taxe. Menajele îndeplinesc două funcții fundamentale în cadrul
economiei : dețin și furnizează factori de producție și reprezintă principalii consumatori de
bunuri finale.Principalele fluxuri ce apar în legătură cu gospodăriile sunt: un flux de ieșiri
de factori de producție (real), un flux de intrări de venituri ( monetar), un flux de cheltuieli
pentru achiziționarea de bunuri și servicii finale (monetar), un flux de intrări de bunuri eco -
nomice finale ( real), un flux de transferuri de venituri de la/către stat ( monetar).
• Firmele (Întreprinderile) – reprezintă agentul economic agregat format din diferite cate -
gorii de firme, organizate pe forme juridice în raport de legislaţia specifică fiecărei ţări,
având ca scop principal producerea de bunuri și servicii destinate pieței. Acesta presupune
coexistența unui flux de intrări de factori de producție și servicii achiziționați de la alți
agenți economici, inclusiv statul și subiecți economici ( flux real), un flux de cheltuieli de-
terminat de costul acestor factori ( flux monetar), un flux de ieșiri de bunuri și servicii,
rezultat al propriei activități, către alți agenți economici reali(flux real), un flux de intrare
de venituri determinat de vânzarea producției realizate ( monetar) și un flux de transferuri
de venit către/de la sectorul guvernamental ( impozite și taxe , respectiv subvenții - flux
monetar).
• Guvernul( Administrațiile publice) – apare în economia de piaţă în calitate de con -
sumator de bunuri şi servicii dar şi în calitate de colector de impozite şi taxe. Principalele
fluxuri generate în acest caz sunt : un flux de intrări de venituri, în principal din impozite și
taxe ( monetar), un flux de ieșiri de bunuri și servicii ( real), un flux de transferuri de venit
către gospodării sau sectorul privat ( monetar), un flux de intrare de bunuri și servicii , in-
clusiv servicii a factorilor de producție ( real ) și un flux cheltuieli legate de plata bunurilor
consumate, inclusiv salariile din acest sector ( monetar ).
• Restul lumii ( străinătatea)– este denumirea sub care apar toţi agenţii economici aparţinând
altor ţări decât cea pentru care se evaluează rezultatele macroeconomice. Acestea influ-
ențează activitatea economică printr-o serie de fluxuri cum ar fi : fluxuri de intrări/ieșiri de
factori de producție sau/și bunuri economice finale ( reale), fluxuri legate de încasarea/plata
exporturilor și importurilor (monetare), fluxuri de acordare /primire de împrumuturi(mon-
etare) și fluxuri legate de realizarea/ cheltuirea de venituri ale agenților naționali în străină-
tate, respectiv ale agenților economici străini în țară (monetare).
În cadrul Sistemului Conturilor Național ( S.C.N) există patru conturi sintetice: producție ( pentru
firme), consum ( gospodării), administrație publică și străinătatea și contul capitalului care nu are
corespondență directă cu un anumit grup de subiecți economici. Aici se vor “colecta” toate
economiile colectivități ce vor servi la achiziționarea de bunuri de investiții.
28
Ansamblul acestor fluxuri , privite în independența și continuitatea lor formează circuitul economic.
Se impune să menționăm că măsurarea rezultatelor economice se face în termeni de fluxuri și nu de
stocuri.
4.2. Indicatori de măsurare a rezultatelor macroeconomice
Înainte de a prezenta efectiv principalii indicatori macroeconomici , vom face următoarele preciză-
ri :
• În cadrul rezultatelor se cuprind numai bunurile si serviciile care sunt vandute pe piata ( de
ex: consumul menajelor din productia proprie, creșterea capitalului fix al întreprinderilor ca
urmare a producției,etc ). Un alt aspect vizează produsele care sunt dăunătoare pentru soci-
etate, cum ar fi diverse substanțe interzise care deși sunt comercializate și generează
tranzacții nu sunt incluse în rezultatele activității economice.
Nu trebuie să omitem nici elementele necesare satisfacerii nevoilor proprii ale
populației( activitățile de preparare a hranei, curățenie ) care nu sunt cuprinse în rezultatele
agregate datorită dificultăților de comensurare a lor.
• se includ doar bunurile care reprezinta produsul activitatii economice din perioada de calcul
( ex: exclus revanzarile)
• in contabilitatea nationala nu se admit inregistrari repetate( ex: se iau in calcul doar
bunurile si serviciile finale destinate consumului) Nu se vor include, deci, acele bunuri și
servicii utilizate pentru obținerea altor bunuri și servicii, întrucât acestea ar presupune în-
registrări repetate, deformând astfel realitatea.
• la determinarea rezultatelor activității economice se ține cont și de teritoriul unde își des-
fășoară activitatea agenții economici.
• indicatorii pot fi exprimați atât în prețurile factorilor, cât și în prețurile pieței.
• indicatorii pot fi exprimați fie ca indicatori de natură brută , fie netă.
• indicatorii pot fi exprimați fie ca indicatori nominali ( în prețurile anului pentru care se
face calculul lor), fie ca indicatori reali ( în prețurile unui an luat ca an de bază).
Principalii indicatori macroeconomici sunt:

1. Produsul global brut (PGB) reflectă valoarea totală a bunurilor materiale şi a serviciilor,
cu caracter marfar şi nemarfar, obţinute într-o perioadă de timp, de regulă un an, în cadrul sub-
sistemelor economiei naţionale. Acest indicator include înregistrări repetate, fapt pentru care are
o utilizare redusă. Cu toate acestea, PGB răspunde unor cerinţe reale de cunoaştere
macroeconomică privind corelaţiile care se formează între diferite ramuri, subramuri şi activităţi.
PGB = Ci + Vab
29
Ci -consumul intermediar care reprezintă valoarea bunurilor și serviciilor utilizate ca intrări în pro-
cesul de producție, mai puțin capitalul fix și care sunt fie transformate, fie consumate în totalitate în
cadrul procesului de fabricație.
Vab - valoarea adăugată brută măsoară excedentul valorii bunurilor sau a serviciilor produse, peste
valoarea bunurilor și serviciilor consumate pentru producție, adică, altfel spus, valoarea nou creată
în procesul de producție.
2. Produsul intern brut (PIB) - reflectă, valoric, producţia finală de bunuri şi servicii
obţinute de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care îşi desfăşoară activitatea în interi-
orul ţării, destinate consumului final.
Acest indicator exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor materiale şi serviciilor
produse în interiorul ţării şi ajunse în stadiul final al circuitului economic .
PIB se determină fie prin însumarea valorilor adăugate brute ale tuturor bunurilor create de agenţii
economici din interiorul ţării (agregate la nivel de sector sau ramură), într-o perioadă determinată
(un an), fie prin scăderea din produsul global brut a consumului intermediar, astfel:
PIB = Σ VABi sau PIB = PGB − Ci,
unde "i" reprezintă sectoarele economiei, iar Ci - consumul intermediar. Acest indicator este baza
măsurării rezultatelor macroeconomice în Sistemul Conturilor Nationale (SCN)
Măsurarea PIB-ului unei ţări se poate realiza prin trei metode distincte:
1. Metoda cheltuielilor: presupune determinarea PIB prin însumarea diferitelor cheltuieli pe care
agenţii economici le realizează într-un an, într-o economie naţională.
Formula de calcul rezultată pentru determinarea PIB este:
PIB = C + I + G + ENET
C- consum
I-cheltuieli pentru investiţii (efectuate de firme)
G- cheltuieli guvernamentale (sume utilizate de guvern pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii) şi
ENET- export net
2. Metoda veniturilor: presupune însumarea tuturor categoriilor de venituri pe care le obţin agenţii
economici dintr-o ţară .
Pentru a determina PIB după această metodă se porneşte de la ideea că sumele plă tite de firme se
transformă în venituri pentru ceilalţi participanţi la activitatea economică, ceea ce face ca în cazul
acestei metode să avem o egalitate care în partea stângă va conţine valoarea producţiei realizate de
30
firme iar în partea dreaptă vom avea valoarea veniturilor obţinute de indivizi şi de guvern din taxe
indirecte.
PIB (metoda veniturilor) = SALARII + PROFITURI + DOBÂNZI + RENTE + ALTE VENITURI
DIN PROPRIETATE + TAXE INDIRECTE – SUBVENŢII
3. Metoda valorii adăugate: pentru a determina valoarea bunurilor finale realizate într-o ţară într-
un an putem utiliza conceptul de valoare adăugată. Valoarea adăugată reprezintă diferenţa între ven-
iturile pe care le obţin firmele pentru bunurile realizate şi valoarea bunurilor intermediare folosite
pentru producerea bunurilor respective. Conform acestei metode:
PIB = suma valorilor adăugate ale firmelor = veniturile firmelor – costul bunurilor intermediare
3. Produsul intern net (PIN) sintetizează suma valorilor adăugate nete ( VAN) ale bunurilor
materiale şi serviciilor finale produse de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care
acţionează în interiorul ţării, într-o perioadă de timp (de regulă un an), astfel:
PIN = Σ VANi.
De asemenea, se mai calculează scăzând din produsul intern brut consumul de capital fix, amorti-
zarea (A), astfel:
PIN = PIB − A.
4.Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor bunurilor mate-
riale şi serviciilor finale provenite din activităţile agenţilor economici naţionali, obţinute atât în ţară
cât şi în afara acesteia, în decursul unei perioade de timp (un an).
PNB se determină prin scăderea din PIB a valorii adăugate brute realizate pe teritoriul naţional de
către agenţii economici străini (VABS), la care se adună valoarea adăugată brută realizată de agenţii
economici naţionali care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul altor state (VABNS), astfel:
PNB = PIB − VABS + VABNS.
5.Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a valorii adăugate nete obţinute
de agenţii economici naţionali, atât pe teritoriul ţării, cât şi în afara acesteia şi se determină prin
scăderea din PNB a amortizării capitalului fix (A), astfel:
PNN = PNB - A.
Produsul naţional net (PNN) se mai poate calcula adăugând la PIN soldul, pozitiv sau negativ, (±
M) dintre VAN obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi VAN obţinută de agenţii
economici străini pe teritoriul unei ţări astfel:
PNN = PIN ± M.
Dacă PNN este evaluat la preţurile factorilor, atunci el reflectă venitul naţional.
31
6. Venitul naţional (VN/Y) sintetizează veniturile obţinute de către proprietarii factorilor de
producţie prin care se recompensează aportul acestora la crearea bunurilor materiale şi serviciilor.
VN poate fi considerat şi ca indicator ce exprimă veniturile din muncă şi din proprietate care decurg
din producţia bunurilor economice. De asemenea, el refectă şi utilizarea veniturilor pentru
cumpărarea de produse şi servicii de consum şi pentru economisire.
Ţinând seama de cheltuielile agenţilor economici, determinarea venitului naţional porneşte de la
PNB evaluat la preţurile pieţei (PNBpp) din care se scad alocaţiile pentru consumul de capital fix
(amortizarea), precum şi impozitele indirecte (Ii) şi se adaugă subvenţiile de exploatare (Se). La
acelaşi rezultat se ajunge şi prin scăderea din PNB, exprimat în preţurile factorilor (PNBpf), a alo -
caţiilor pentru consumul de capital fix (A). Deci:
VN = PNBpp − A − Ii + Se sau
VN = PNBpf − Amortizarea.
Cunoașterea principalilor indicatori folosiți pentru măsurarea rezultatelor macroeconomice ne

ajută să comparăm și să caracterizăm gardul de dezvoltare a fiecărei țări din lume și reprezintă în
același timp și un punct de pornire în realizarea previziunilor, dar și a politicilor economice.
PRINCIPALIII INDICATORI MACROECONOMICI
32
Fig. 5.2. Principaliii indicatori macroeconomici
Sursa: Hutira (2004)
CAPITOLUL V
VENITUL, CONSUMUL , ECONOMIILE ȘI INVESTIȚIILE
33
5.1. Venitul
Termenul de venit se referă la fluxul de venituri ce se încasează, după o perioadă de timp, ca
urmare a furnizării de factori de producţie (resurse naturale, muncă, capital) sub forma rentei, salari-
ilor, dobânzii, profitului.
La nivel macroeconomic, se cunosc următoarele forme de venit: personal, venit disponibil şi
venit naţional.
Venitul personal exprimă veniturile curente ale indivizilor provenite dintr-o activitate, la
care se adaugă transferurile de la guvern şi firme. Aceste tip de venit constituie sursa procurării de
bunuri de consum şi servicii, precum şi a economiilor făcute de menaje şi are implicaţii deosebite
asupra cererii finale de bunuri de satisfacţie şi bunuri investiţionale.
Prin scăderea, din venitul personal al menajelor a taxelor personale (pe venituri şi
proprietate) se obţine venitul disponibil al menajelor. Acesta are doar două destinaţii posibile: con-
sumul şi economisirea.
Venitul naţional este expresia veniturilor încasate de proprietarii factorilor de producţie ca
urmare a contribuţiei lor la crearea bunurilor şi serviciilor. El include compensarea salariaţilor, ven -
iturile proprietăţilor, rente, profiturile corporaţiilor şi dobânzile nete. Creșterea venitului național
este determinată pe două direcții:- una care urmărește creșterea volumului factorilor de producție și
folosirea corespunzătoare conform cerințelor pieței și una orientată spre ridicarea randamentului
factorilor de producție. La nivel național, un rol important îl joacă și politica veniturilor dat fiind
faptul că poate contribui la creșterea economică, iar pe de altă parte este calea repartiției echilibrate
a veniturilor într-un interval de timp.
Agenţii economici posesori şi/sau utilizatori de factori de producţie obţin un venit ca recom-
pensa pentru serviciile prestate cu respectivii factori; acesta reprezintă venitul primar.
Veniturile primare ale agenţilor economici prin din muncă (salarii şi alte venituri asimilate)
sau din proprietate (dobândă, rentă, profit, chirii, dividende etc.).
5.2. Consumul - factori care influențează și funcțiile acestuia

Consumul reprezintă partea din venit cheltuită pentru cumpărarea de bunuri şi servicii, desti-
nate satisfacerii directe a trebuinţelor populaţiei şi/sau necesităţilor generale ale societăţii.
La nivel macroeconomic, trebuie analizat sub cele două forme ale sale: consum final şi consum in-
termediar.
34
Consumul final reprezintă ansamblul cheltuielilor care permit satisfacerea directă a nevoilor
umane, individuale şi colective. Acestea sunt cheltuieli care nu contribuie în mod direct la creşterea
producţiei.
Mărimea consumului final (producţiei finale) se determină ca diferenţă între valoarea tuturor
bunurilor şi serviciilor provenite din producţia internă şi din import, pe de o parte, şi valoarea
bunurilor intrate în consumul intermediar, a celor pentru investiţii şi a celor pentru export, pe de altă
parte.
Consumul intermediar (producţia intermediară) reprezintă valoarea bunurilor economice proven-
ite din procese de producţie anterioare şi care sunt folosite şi consumate în alte procese de pro-
ducţie, în scopul creării de noi bunuri şi servicii.
În momentul în care analizăm structura consumului trebuie să ținem cont de mai multe criterii de
clasificare:
- destinația existentă, astfel putem identifica consumul public generat de instituțiile de stat și
cel privat specific unei gospodării, individ etc.
- dacă facem o clasificare din punct de vedere al obiectului consumat putem identifica un con -
sum material și unul de servicii;
- după modul în care bunurile sunt furnizate avem : consum de mărfuri și autoconsum ( prin
intermediul bunurilor fabricate chiar de beneficiarul acestora);
- de asemenea avem un consum curent și durabil care include bunurile ce își pierd utilitatea
treptat.
Funcţiile consumului fac referire la următoarele aspecte:
• orientarea obiectivelor producţiei;
• realizarea scopurilor agenţilor economici, conform cererii de pe piaţă;
• satisfacerea nemijlocită a necesităţilor materiale şi spirituale ale populaţiei (societăţii);
• recunoaşterea utilităţii produselor şi serviciilor create (prestate);
• determinarea modificărilor aportului muncii la crearea venitului naţional;
• constituirea consumului în condiţie a creşterii calităţii traiului, prin indicatori cum sunt:
consumul mediu anual de produse alimentare pe locuitor (în unităţi fizice şi în calorii);
cheltuieli de consum pentru o familie; cheltuieli cu asistenţa medicală; cheltuieli pentru
educaţie ş.a.
FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CONSUMUL
1. factori direcţi (nemijlociţi): mărimea venitului şi dinamica lui; modificarea raportului dintre
venitul curent şi cel prognozat (aşteptat); riscul (rata dobânzii, preţ ş.a.).
2. factori indirecţi: influenţa pozitivă sau negativă a altor indivizi, consumatori ai aceluiaşi bun
(serviciu); dorinţa de apropiere a nivelului de viaţă de cel al populaţiei înstărite; schimbări în
35
sistemul de referinţă al cumpărătorului (evoluţia nevoilor, a pretenţiilor personale ş.a.);
apariţia unor noi produse.
J.M.Keynes a surprins în cadrul lucrărilor sale măsurarea proporții consumului în cadrul venitului,
precum și tendința de evoluție a acesteia prin intermediul înclinației spre consum calculată atât în
formă medie , cât și marginală.
Relaţia fundamentală dintre venitul disponibil şi partea destinată consumului, reprezintă în-
clinaţia medie spre consum, altfel spus exprimă ponderea cheltuielilor pentru consum în totalul ven-
itului disponibil:
c= C/Y
unde C- mărimea consumului; Y- mărimea venitului). Rata consumului este direct proporțională cu
mărimea consumului și invers proporțională cu cea a venitului.
Legătura funcţională dintre creşterea venitului (ΔY) şi creşterea cheltuielilor pentru consum
(ΔC) este relevată de înclinaţia marginală spre consum (c’):
c’= ΔC / ΔY,
unde ΔC este variația consumului , iar ΔY reprezintă variația venitului şi se prezintă ca o mărime
pozitivă, dar subunitară.
0 < c’ < 1
Această relaţie arată cât absoarbe consumul dintr-o unitate suplimentară de venit sau care este
nivelul consumului suplimentar generat de creşterea cu o unitate a venitului. Înclinaţia marginală
spre consum este mai mare la familiile cu venituri reduse, în comparaţie cu familiile care au venituri
ridicate.
5.3 Legile consumului
Factorul care joacă rolul cel mai important în evoluţia consumului, la nivel macroeconomic, este
venitul naţional disponibil (VND), adică venitul naţional (VN) corectat cu soldul încasărilor şi
plăţilor în raport cu străinătatea (soldul transferurilor curente cu străinătatea - STCS), astfel: VND =
VN + STCS.
Corelaţiile dintre venituri şi cheltuielile pentru consum au fost analizate de numeroşi specialişti,
acestea fiind sintetizate în aşa-zisele legităţi ale consumului.
În cadrul acestora s-a impus ca importanţă “legea psihologică fundamentală”, formulată de
economistul englez J. M. Keynes, conform căreia, “o dată cu creşterea sau scăderea venitului, oa-
menii înclină, de regulă şi în medie, să-şi mărească sau să-şi diminueze consumul, dar într-o pro-
porţie mai redusă”.
36
Corelaţiile dintre evoluţia venitului şi mărimea consumului, pe diferite categorii de cheltuieli, au
fost analizate şi de economistul-statistician E. Engel, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Pornind de la un anumit nivel al venitului şi pe baza unei anumite creşteri a acestuia, diferitele cate-
gorii de cheltuieli de consum pot înregistra următoarele evoluţii:
• cele destinate achiziţionării produselor agro-alimentare cresc într-o măsură mai mică
decât creşterea venitului, astfel că îşi reduc ponderea în totalul cheltuielilor de consum
(coeficient de elesticitate < 1);
• cheltuielile destinate cumpărării articolelor de îmbrăcăminte, încălţăminte, precum şi cele
cu locuinţa, cresc proporţional cu venitul, deci îşi menţin constantă ponderea în totalul
cheltuielior de consum (coeficient de elesticitate = 1);
• cheltuielile pentru educaţie, recreere, petrecerea timpului liber şi alte diverse servicii care
contribuie la asigurarea confortului cresc într-o măsură mai mare decât creşterea venitu-
lui, sporind astfel ponderea acestora în totalul consumului (coeficient de elasticitate > 1).
Principalul element care pune în mișcare raportul dintre venit și cantitatea cerută dintr-unul sau mai
multe bunuri este relația creată între mărimea bugetului individual și ponderea consumului în
acesta. John Maynard Keynes a atras atenția că relația dintre venit și consum este determinată de
faptul că, de regulă, la creșterea venitului consumul tinde să se mărească ( și invers), însă reacția
consumului se realizează în măsură mai mică decât cea a bugetului. Această afirmație fiind cunos-
cută sub numele legii psihologice fundamentale care guvernează legătura venit-consum.
5.4. Economiile.
Surplusul de venit peste cheltuielile de consum constituie economiile, astfel că: V = C
+ E, adică
E = V − C.
Ca şi consumul, economiile depind, în mod evident, de factorul obiectiv şi primordial - venitul

disponibil.
În acest sens, proporţia între economii şi venit sau tendinţa de a economisi se exprimă - ca şi în
cazul consumului - prin conceptele: înclinaţie medie şi înclinaţie marginală.
Economiile pot fi de mai multe tipuri:
◦ după cel care le realizează:
- economii ale sectorului public;
- economii private.
◦ după scop:
- economii active, destinate unui anumit obiectiv;
37
- economii pasive, cu titlu de rezerve.
◦ după condiţiile de realizare:
- economii deliberate;
- economii forţate de o împrejurare sau alta.
Motivaţia economisirii individuale poate fi determinată de mai multe elemente, între care
putem enumera:
• nevoia organizării raţionale a cheltuielilor făcute în timp;
• dorinţa de prosperitate şi de îmbogăţire;
• adaptarea la noi cerinţe impuse de consum (chiar prin imitaţie);
• preferinţa pentru lichiditate, în scopul tranzacţiilor viitoare şi speculaţiei.
Înclinaţia medie spre economisire (e) exprimă raportul dintre volumul economiilor (E) şi
venitul disponibil (V), adică: e = V/E . Se mai regăsește și cu notația “s” provenind de la ter-
menul englezesc “ savings= economii”.
Dacă raportul se calculează procentual putem vorbi de rata economiilor, e = V/E × 100,
care semnifică ponderea acestora în totalul venitului.
Înclinaţia medie spre economii ne arată cât se economiseşte dintr-o unitate monetară de
venit disponibil, la un moment dat.
Înclinaţia marginală spre economii (e′) reprezintă raportul dintre variaţia economiilor
(∆E) şi variaţia venitului (∆V), astfel: e′ = ∆ E/∆V .
Aceasta ne arată cu câte unităţi variază economiile la variaţia cu o unitate a venitului sau, al-
tfel spus, exprimă sporul (reducerea) economiilor datorate creşterii (scăderii) venitului cu o
unitate.
Relaţiile dintre venit, consum şi economii
Dacă V = C + E, rezultă că şi ∆V= ∆C + ∆E, ceea ce înseamnă că suma înclinaţiilor spre

consum şi economii, medii şi marginale, este egală cu unitatea; astfel: c + e = 1 şi c′ + e′ =
1.
5.5 Investițiile -definire, clasificare. Principiul multiplicatorului și aceleratorului.
38
Investiţiile reprezintă ansamblul cheltuielilor orientate spre achiziţionarea bunurilor capital, în
vederea sporirii avuţiei societăţii.
În timp ce economiile exprimă comportamentul colectiv al consumatorului individual, investiţiile
reflectă comportamentul colectiv al întreprinzătorului individual.
Investiţiile-clasificare :
◦ după tipul proprietăţii:
- investiţii publice;
- investiţii private;
- investiţii mixte.
◦ după destinaţie:
- investiţii productive;
- investiţii social-culturale.
◦ după resursele folosite:
-investiţii din surse proprii;
- investiţii din surse atrase (naţionale şi/sau străine).
◦ după sectorul vizat:
- investiţii industriale şi/sau comerciale;
- investiţii financiare;
- investiţii mobiliare.
◦ după scop:
- investiţii de modernizare;
- investiţii de dezvoltare (expansiune);
- investiţii de înlocuire.
◦ după gradul de reglementare:
- investiţii obligatorii (impuse de autorităţi);
- investiţii de lux (în vederea susţinerii mărcii firmei).
Corelaţiile care se formează în timpul şi spaţiul economic între investiţii, venit, consum, economii,
iarăşi venit, consum ş.a.m.d. au fost analizate în teoria macroeconomică sub denumirile de: princip-
iul multiplicatorului şi principiul acceleratorului.
Principiul multiplicatorului exprimă raportul care se formează între creşterea veniturilor şi
creşterea investiţiilor, sub forma unui coeficient de amplificare (K), ce ne arată mărimea creşterii
veniturilor, ca urmare a creşterii cu o unitate a investiţiei, astfel:
K = ∆V /∆I .
39
Multiplicatorul reflectă legătura directă dintre intrările în sistemul economic, concretizate în in-
vestiţii şi ieşirile acestuia, sub forma veniturilor participan ţilor la activitatea economică.
Principiul acceleratorului exprimă şi măsoară creşterea investiţiilor, ca urmare a sporirii veni-

turilor. Conform acestui principiu, o sporire a cererii bunurilor de consum, în urma creşterii veni-
turilor, va antrena o creştere, mai mult decât proporţională, a producţiei bunurilor de capital (de in-
vestiţii).
Altfel spus, principiul acceleratorului exprimă efectul creşterii veniturilor asupra investiţiilor, sub
impulsul stimulativ al sporirii cererii de consum. El evidenţiază relaţia existentă între modificarea
cererii bunurilor de consum şi cea a bunurilor de capital
CAPITOLUL VI
INFLAȚIA
Inflația este un dezechilibru macro economic, monetaro-marfar. În același timp ea se manifestă
printr-o ofertă monetară ce depășește cererea monetară.
Inflația se referă la creșterea nominală a preturilor, salariilor, profiturilor, ca urmare a dezechili-
brelor macro-economice. Inflația, măsurata prin rata inflației, este exprimată prin creșterea procen-
tuala a prețurilor pe o perioadă luată în calcul.
Ri= Igp-100% , unde Igp este indicele general al preturilor
Igp=p1/p0x100
Măsurarea inflației are la bază indicele prețurilor de consum (IPC), scăderea puterii de cumpărare a
banilor, indicele costului vieții, etc.
IPC se determina pe baza unui “cos” de bunuri de consum și servicii necesare traiului populației.
IPC= p1q1i/p0q0ix100 , unde I reprezintă ponderea fiecărei categorii de bunuri în bugetele de fami-
lie
40
Calculul IPC reprezintă o problemă ce implică o triadă formata din: guvern, patronat, sindicate.
Guvernul încearcă să arate că gestionează bine economia, fapt evidențiat prin rata inflației.
Sindicatele ar dori ca prin metoda de determinare a IPC nivelul acestuia să fie mai mare, fapt ce
poate justifica solicitarea unor salarii mai mari.
Patronatul, la rândul său urmărește ca nivelul IPC să fie mai scăzut pentru a permite acordarea unor
salarii mai mici.
În realitate însă, IPC reprezintă o evaluare și nu un calcul foarte riguros pentru că are la bază un
număr limitat de bunuri.
În funcție de intensitatea inflației distingem mai multe forme ale acesteia:
- Inflație târâtoare (moderată), atunci când creșterea prețurilor este de 2-3% pe an. În
aceste condiții se manifestă încredere în monedă, agenții economici încheie contracte pe
termen lung.
Creșterea productivității muncii depășește creșterea salariului mediu nominal iar indicatorii
macro-economici cunosc creșteri.
Inflația deschisă, creșterea prețurilor este de max 10%. În tarile dezvoltate acest tip se
manifestă episodic, și cu toate acestea se pregătesc programe antiinflaționiste pentru a
proteja populația.
- Inflație galopantă (cu 2 cifre) reflectă dezechilibre ample. Este frecvent întâlnita în
Africa, America Latină. Acest tip de inflație presupune indexarea contractelor cu IPC sau
cu o valută considerate stabile. În aceste condiții puterea de cumpărare a banilor scade,
rata dobânzii la bănci crește, iar o parte din economii sunt plasate în străinătate
- Hiperinflația, presupune o creștere extrem de puternică a prețurilor, iar o parte din
tranzacții se fac sub forma troc (barter). Salariul unei persoane scade în medie lunar cu
cca 30%.
După cauzele care o generează, inflația poate să fie:
- Inflație prin cerere
- Inflație prin costuri
-Inflație structurală
Inflația prin cerere are la bază creșterea cererii globale în fata căreia oferta este inelastică.
Prin creșterea cererii, indicele prețurilor și cantitatea de echilibru cresc, ca expresie a modificării
echilibrului, care se adaptează atât prin prețuri cât și prin cantități.
Premisa inflației prin cerere este ca oferta de monedă și veniturile agenților economici cresc mai
intens decât oferta de bunuri.
Friedman apreciază că inflația este totdeauna un fenomen monetar, excesul de monedă fiind
cauza esențială.
41
Împrejurările care fac ca masa monetară să depășească cantitatea de bunuri din economie să
fie un fenomen de durată sunt multiple:
- Se creează mai multa monedă decât nevoile circulației și astfel apare o cerere solvabilă
suplimentară care determina creșterea prețurilor pentru echilibrarea piețelor. Acesta ar fi
un mecanism direct.
Elasticitatea producției ar fi decisivă pentru instalarea stării de inflație. Oferta elastică față de
cerere nu va permite creșterea inflației.
Astfel cererea susținuta artificial de autorități determină creșterea producției potențiale. Acest
fapt determină reacții inflaționiste ale agenților care în condiții de deplină ocupare a factorilor,
determină creșterea salariilor, a costurilor, a prețurilor, etc.
Comparativ cu inflația prin cerere, cea prin costuri are efecte inverse asupra producției și
ocupării, determină creșterea costurilor în condițiile unei cereri agregate constant, fapt ce
determină reducerea producției și a locurilor de muncă.
Inflația structurată reprezintă o situație gravă în care cererea și oferta agregate se modifică în sens
contrar, respectiv cererea crește iar oferta scade.
Acest tip de inflație are și componente specifice: existența unor puternice structuri monopoliste,
de oligopol care au capacitatea de a stimula unele componente ale cererii globale concomitent cu
reducerea altor elemente ale ofertei globale. Pe termen scurt, evoluția inflației este dependentă de
relația dintre dinamica cererii și a ofertei. În acest sens cererea este mai sensibilă la creșteri și în
elastica la scădere, în timp ce oferta reacționează invers. De aceea când cererea crește are loc atât
creșterea ofertei cât și a inflației.
Inflația combinată reprezintă o combinație între cerere și costuri.
Daca inflația pleacă de la costuri va fi necesară o intervenție pentru creșterea cererii în vederea
diminuării șomajului.
Daca inflația pleacă de la cerere atunci se înregistrează o creștere a prețurilor pe piață. Repetarea
acestor reacții determină mecanismul de acțiune al spiralei preturi-salarii. Factorul psihologic
este foarte important în evoluția inflației datorită în principal anticipărilor ce se fac de către
patronat și sindicate.
Costurile inflației
Efectele inflației sunt contradictorii în sensul în care sub anumite aspecte inflația favorizează
anumite categorii de agenți economici în timp ce pe alții îi defavorizează.
- Redistribuie veniturile - de la cei ale căror prețuri relative au scăzut către cei ale căror
prețuri au crescut, și de la cei cu venituri fixe către cei cu venituri mari.
- Reduce puterea de cumpărare a economiilor
Induce un grad de incertitudine în mediul de afaceri. Investitorii preferă investiții pe

42
termen scurt cu risc mic
- Apar speculatorii care cumpăra ieftin și vând scump
- Economia în ansamblu devine instabilă, fragilă la șocurile externe și la relațiile de
interdependență pe care le favorizează diviziunea muncii
- Creșterea economică stagnează cu consecințe precum: șomaj, deficit bugetar, deficit al
balanței de plăti, nivel de trai scăzut
- Amenință pacea socială, accentuează conflictele sociale
- Implică folosirea unor resurse suplimentare, se fac cheltuieli suplimentare la toate
nivelurile
- Realocă resursele către activități unde avantajele comparative sunt instabile.
43

Macroeconomie - Note de Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Macroeconomie - Note de Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN CLUJ NAPOCA

CENTRUL UNIVERSITAR NORD DIN BAIA MARE

LECT.UNIV.DR.ANNE MARIE HORDAU

1.1 Evoluţia pieţei monetare

5.1 Echilibrul pieţei monetare

4.1. Delimitări conceptuale.Funcții și componență.

- Anumiți economiști consideră că piața capitalului înglobează piața monetară.

Funcții ale pieței financiare:

- plasează titluri de valoare emise;

- asigură mobilitatea capitalurilor și posibilitatea schimbării plasamentelor prin transformarea în

- orientează disponibilitățile bănești spre domeniile cele mai profitabile;

4.2 Acțiunile și obligațiunile

Definire Parte din capitalul unei Fracţiune dintr-un împrumut făcut de o

Rolul deintorului în Drept de vot în adunarea În principiu, nici un rol.

Veniturile pentru Dividende (legate de Dobânzi a căror sumă este în mod

Riscurile asumate de Riscuri mai mari: Riscuri mai mici:

Durata de viaţă Nelimitată Limitată, până la scadenţă.

4.4. Emisiunea de titluri mobiliare

Societăţile pe acţiuni pot decide, cu acordul Adunării Generale extraordinare a Acţionarilor,

FAZELE emisiunii unui împrumut de tip obligatar:

În legătură cu lansarea unui împrumut obligatar apar două probleme:

PIAȚA FORȚEI DE MUNCĂ

3.1. Delimitări conceptuale. Trăsăturile pieței forței de muncă

a) ofertanții(vânzătorii), respectiv cei ce oferă marfa reprezentată de capacitatea de muncă şi

c) punerea în aceleași coordonate a forței (capacității) de muncă și a mijloacelor de producție;

În ceea ce privește trăsăturile acestui tip de piață putem identifica următoarele:

- o mobilitate geografică redusă pusă pe seama apartenenței la diverse regiuni, a difer -

- mentalitatea oamenilor și dezvoltarea unui sentiment de conservare/menținere a locului

- caracterul relativ rigid al cererii și ofertei de muncă.

3.2. Cererea și oferta de muncă. Echilibrul pieței forței de muncă.

Fig.2.1 Curba cererii de forță de muncă

Figura 2.2. Curba ofertei de muncă

Oferta de muncă prezintă la rândul ei o serie de particularități cum ar fi :

- depinde atât de sistemul de educație, cât și de formare profesională;

Figura 2.3 Curba atipică a ofertei de muncă

Echilibrul pe piața forței de muncă

Figura 3.4 Situația ideală de echilibru a pieței forței de muncă

2.3 Salariul: concept, forme, evoluție

Indicele salariului real:

În care IP și ISN se pot calcula cu următoarele relații:

IP – indicele general al preţurilor:

Nivelul salariului are două limite:

- limita inferioară, dată de salariul minim pe economie , stabilit de puterea centrală;

2. Renta de situație - se acordă în funcție de gradul de participare al salariaților la rezultatele

4.1. Definirea circuitului macroeconomic

Fig. 5.1. Fluxul circular al veniturilor și cheltuielilor

Explicarea modului în care funcţioneaza economia naţională se realizează pornind de la

Principalii indicatori macroeconomici sunt:

Cunoașterea principalilor indicatori folosiți pentru măsurarea rezultatelor macroeconomice ne

PRINCIPALIII INDICATORI MACROECONOMICI

5.2. Consumul - factori care influențează și funcțiile acestuia

Ca şi consumul, economiile depind, în mod evident, de factorul obiectiv şi primordial - venitul

Dacă V = C + E, rezultă că şi ∆V= ∆C + ∆E, ceea ce înseamnă că suma înclinaţiilor spre

5.5 Investițiile -definire, clasificare. Principiul multiplicatorului și aceleratorului.

Principiul acceleratorului exprimă şi măsoară creşterea investiţiilor, ca urmare a sporirii veni-

- Reduce puterea de cumpărare a economiilor

Induce un grad de incertitudine în mediul de afaceri. Investitorii preferă investiții pe

S-ar putea să vă placă și