Sunteți pe pagina 1din 91

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“

PIAŢA FINANCIARĂ EUROPEANĂ

Suport de curs

Titular curs: Lect. univ. dr. Roxana Dumitraşcu

2011

1

CUPRINS

Tema 1 Introducere ȋn pieţele financiare

Tema 2 Euro şi piaţa financiară europeană

Tema 3 Piaţa monetară europeană

Tema 4 Piaţa valutară europeană

Tema 5 Piaţa de capital europeană

Tema 6 Pieţele bursiere din Europa

Tema 7 Instituţiile financiare europene

Tema 8 Creditul pe pieţele financiare europene

Tema 9 Balanţa de plăţi şi lichiditatea

Tema 10 Investiţii străine directe

2

Tema 1 INTRODUCERE ȊN PIEŢELE FINANCIARE

1.1.Structura, conţinutul şi funcţiile pieţei financiare

Dezvoltarea relaţiilor economice şi de schimb stă la baza noii construcţii economice europene. În acest cadru apare ca o necesitate, o nouă identitate organizatorică a pieţelor financiar monetare şi de capital. Abordarea sintetică a conţinutului economic al pieţei financiare ne conferă un cadru general al caracteristicilor ea reprezentând un spaţiu economico-fianciar, unde se întâlneşte cererea şi oferta de active financiare. Rolul pieţelor financiare este unul economic şi altul social:

Economic, prin contribuţia la dezvoltarea procesului investiţional

 

Social, prin protecţia veniturilor economisite.

 

Piaţa

financiară

are

două

componente

ale

căror

funcţiuni

sunt

diferite

şi

complementare şi anume:

1. Piaţa financiară primară specializată în colectarea veniturilor economisite.

2. Piaţa financiară secundară - asigură mobilitatea şi lichiditatea economiilor

plasate.

Piaţa financiară primară Piaţa financiară primară asigură colectarea veniturilor economisite de la posesorii de capital financiar disponibili pe piaţa internă şi cea internaţională. Cel mai mare solicitator de resurse în acest sistem îl reprezintă statul şi administraţiile locale. Piaţa financiară secundară Piaţa financiară secundară asigură deţinătorilor de titluri financiare lichiditatea şi mobilitatea veniturilor economisite, constituind un cadru organizat ce se numeşte bursa de valori pentru schimbarea titlurilor financiare emise. Schimbarea titlurilor de către deţinătorii acestora poate să aibă loc din următoarele motive:

fie ca urmare a dorinţei deţinătorilor lor de a-şi recupera fondurile;

ca urmare a nevoilor de resurse financiare lichide;

operaţiuni speculative.

Între piaţa financiară primară şi piaţa financiară secundară există o interdependenţă absolută, existenţa uneia fără cealaltă nu este posibilă deşi funcţiile lor sunt complet distincte. Circuitul activelor financiare se desfăşoară între ofertanţii de fonduri şi beneficiarii acestora, tranzacţiile având loc pe piaţa financiară.

Din punct de vedere al tipului activelor financiare care se negociază şi mecanismul prin care acestea sunt introduse în circuitul financiar, piaţa financiară este alcatuită din 3 componente:

3

a) Piaţa monetară. Pe piaţa monetară naţională se efectuează tranzacţii monetare, în moneda naţională, între rezindenţii aceleiaşi ţări. Piaţa monetară este piaţa pe care băncile se împrumută între ele, pe termen scurt. Apariţia acestei pieţe se datorează surplusului de încasări pe care le au unele bănci şi surplusului de plăţi pe care le au alte bănci.

b) Piaţa de capital. Piaţa capitalurilor este specializată în intermedierea de tranzacţii cu active financiare care au scadenţe pe termene medii şi lungi. Prin intermediul ei, sunt satisfăcute nevoile de capital ale solicitanţilor cu disponibilităţile de capital ale ofertanţilor. Principalele funcţii ale pieţei de capital : emisiunea şi vânzarea pentru prima dată de titluri financiare; negocierea de valori mobiliare.

c) Piaţa bancară se caracterizează prin tranzacţii cu active bancare nonnegociabile, a căror lichiditate este maximă.

Segmentarea pieţei financiare se poate realiza şi ţinând cont de caracteristicile investiţionale ale pieţei. Astfel, în acest sens există două concepte fundamentale:

1. Conceptul european – Conform acestui concept, piaţa financiară este împărţită în:

a) piaţa de capital;

b) piaţa monetară.

2. Conceptul american – Stă la baza dezvoltării pieţei financiare în America şi constă în

segmentarea acesteia pe trei categorii:

a) piaţa de capital;

b) piaţa monetară;

c) piaţa ipotecară.

Piaţa ipotecară se adaugă ca şi segment al pieţei financiare, subliniind importanţa pe care creditul o are în cadrul economiilor de consum.Acest segment al pieţei este caracteristic finanţării achiziţiei sau construcţiei de locuinţe, un domeniu al vieţii economice şi sociale foarte dinamic.

Există o serie de avantaje ce decurg din extinderea pieţei financiare, care pot fi sintetizate astfel:

- un plus de lichiditate pentru societăţile comerciale şi un preţ redus al lichidităţii;

- încurajarea dezvoltării economiei pentru transparenţa investiţiilor;

- apariţia unor modalităţi facile de finanţare pentru agenţii economici;

- încurajarea circulaţiei băneşti şi a rentabilităţilor crescute.

1.2.Tipurile şi caracteristicile pieţei de capital

Pieţele de capital pot fi grupate în funcţie de anumite criterii şi caractere:

a) Nivelul de tranzacţionare

b) Tipul de titluri de valoare trazacţionate

c) Procedurile de schimb utilizate

4

d)

Locul tranzacţionării

e)

Dinamica şi riscul tranzacţiilor

f)

Intensitatea zilnică a tranzacţiilor

g)

Modul ȋn care se procură şi se tranzacţionează banii

a) Dupa nivelul de tranzacţionare, se ȋntâlnesc următoarele pieţe:

piaţa primară este piaţa în cadrul căreia emisiunile de titluri sunt tranzacţionate pentru prima dată;

piaţa secundară este piaţa în cadrul căreia sunt tranzacţionate titlurile ce sunt deja în circulaţie. Face obiectul activităţilor şi mecanismelor bursiere. (Piaţă bursieră);

a treia piaţă este piaţa în cadrul căreia are loc comercializarea titlurilor din afara bursei, printr-o reţea specializată de societăţi de servicii de investiţii financiare;

a patra piaţă sau piaţa tranzacţiilor directe este piaţa în cadrul căreia titlurile sunt comercializate în bloc printr-o reţea de instituţii financiare la care iau parte cei interesaţi. Piaţa a treia şi a patra sunt cele mai noi pieţe, dar cu dimensiuni deja notabile şi care pot juca, în viitor, un rol de importanţă crescândă în tranzacţiile cu titluri.

b) După tipul de titluri, ȋntâlnim:

piaţa de acţiuni. Este piaţa de tranzacţionare a acţiunilor comune şi cele preferenţiale;

piaţa obligaţiunilor. Este piaţa de tranzacţionare a oricărei creanţe ce presupune plăţi periodice ale cupoanelor şi rambursarea fondului de împrumut la data scadentă;

piaţa titlurilor de stat. Este piaţa titlurilor de valoare puse spre vânzare de către stat.

c) Proceduri de tranzacţionare. Ȋn cazul procedurilor de tranzacţionare vorbim despre:

piaţa de licitaţie. Este piaţa în cadrul căreia tranzacţionarea este controlată de o a treia parte (numită şi agent de piaţă), în funcţie de suprapunerea preţurilor ordinelor de cumpărare sau de vânzare, în cazul anumitor titluri. Tranzacţiile sunt efectuate la acele preţuri pentru care există şi cerere şi ofertă. Piaţa este impersonală, în sensul că identităţile celor ce vând sau cumpără sunt necunoscute.

piaţa de negociere. Este piaţa în cadrul căreia cei ce vând sau cumpără negociază între ei volumul şi preţul titlurilor în mod direct sau printr-un agent:

broker sau dealer. Dacă o tranzacţie este încheiată de către dealer sau broker, identitatea unei părţi rămâne necunoscută celeilalte. Acest tip de piaţă este util pentru titlurile inactive şi pentru tranzacţiile de valori foarte mari, care pot determina fluctuaţii pe termen pe piaţa de licitaţie, până în momentul în care

5

vor exista destule ordine în cealaltă parte a pieţei. Piaţa de negociere se mai numeşte şi piaţa inter-dealeri.

d) Locul tranzacţionării. Conform acestui criteriu există:

piaţa organizată. Este piaţa cu reguli de tranzacţionare stabilite, de regulă, după principiile de lucru ale pieţei de licitaţie, la un sediu central cu localizare certă. Acţiunile sunt tranzacţionate în cadrul unui astfel de tip de piaţă.

piaţa Over the Counter (OTC). Este piaţa constituită din birourile dealerilor, brokerilor şi ale emitenţilor de titluri secundare (bănci comerciale, companii de asigurări). Pentru ca aceste tranzacţii să se desfăşoare în multe locuri, ea este construita prin telefon, computer. Aceste pieţe sunt, în principal, pieţe de negociere, obligaţiunile fiind obiectul principal al tranzacţiilor.

e) Dinamica şi riscul tranzacţiilor. Conform acestui criteriu există:

piaţa la vedere sau piaţă de numerar. Este piaţa pe care titlurile sunt tranzacţionate pentru livrare şi plata imediată. Tipurile de valori mobiliare cotate pe un astfel de tip de piaţă fac obiectul tranzacţiilor de valoare redusă.

piaţa anticipată (forward). Este principala piaţă ce permite cele mai diverse tranzacţii cu titluri. Caracteristica ei majoră este constituită de faptul că operaţiile de vânzare-cumpărare sunt achitate o dată pe luna, în ziua de lichidare. Tranzacţiile sunt efectuate pentru un anumit volum de titluri, numit cotaţie.

piaţa „futures“. Este piaţa în cadrul căreia titlurile sunt comercializate în vederea unor livrări şi plăţi viioare. Titlurile comercializate ce sunt stipulate în contract pot fi deja în circulaţie sau pot fi emise înainte de data scadentă menţionată în contract. Dacă un contract futures este tranzacţionat Over the Counter prin negociere, el se va numit contract anticipat.

piaţa de opţiuni (options). Este piaţa în cadrul căreia sunt tranzacţionate titluri cu livrare ulterioară, condiţionată de prevenirea riscului de investiţie. Instrumentul comercial se numeşte contract de opţiune.

f) Intensitatea zilnică a tranzacţiilor. Conform acestui criteriu există:

piaţa permanentă. Este piaţa în cadrul căreia, pentru un titlu, se înregistrează o succesiune de cotaţii bursiere în timpul unei şedinţe (call-over). Principiul acestei pieţe este executarea comezilor în timp util şi cotaţia diferitelor cursuri pe durata întregii zile. De obicei, aceste pieţe publică zilnic 4 cursuri: preţul de deschidere, cel mai mare preţ al zilei, cel mai scăzut preţ al zilei şi preţul de închidere.

piaţa de apel. Este piaţa în cadrul căreia cotaţiile tranzacţiilor se efectuează prin stabilirea unui preţ de echilibru la o oră de echilibru.

g) Dupa modul în care se procură şi se tranzacţionează banii. Conform acestui criteriu există:

6

pieţele de datorie. Sunt pieţe caracterizate prin instrumente care, în general, raportează dobândă la perioade fixe, pentru împrumutri acodate pe perioade cuprinse între 12 luni şi 30 de ani. Din această cauză, respectivele pieţe mai sunt cunoscute şi sub denumirea de pieţe de venituri fixe (Fixed Income Markets). Aceste pieţe implică angajarea de împrumuturi pe termen mediu şi lung;

pieţe de titluri de valoare. Sunt pieţe care, de asemenea, presupun angajarea de împrumuturi pe termen mediu şi lung, dar, în acest caz, împrumutătorului nu i se plăteşte dobândă. În schimb, firma care angajează împrumutul emite acţiuni în favoarea investitorilor care devin, astfel, coproprietari ai respectivei societăţi.

Principalele caracteristici ale pieţelor de capital sunt:

negociabilitatea: angajarea de împrumuturi băneşti şi investirea sunt realizate prin utilizarea de instrumente financiare care sunt negociabile. Aceasta înseamnă că titlul de proprietate poate fi transferat în orice moment;

finanţarea nebancară: emitentul de pe pieţele de capital nu angajează

împrumuturi băneşti direct de la o bancă comercială, ci emite instrumente financiare în scopul vânzării lor către investitori;

termenul de scadenţă: în general, termenul de scadenţă – perioada pentru care se acordă sau se angajează împrumuturi băneşti – este mai mare de un an;

instrumente financiare: pe piaţa de capital, instrumentele de datorie, cum ar fi obligaţiunile, sunt emise cu precizarea termenului de scadenţă, a dobânzii care trebuie plătită şi a termenului de plată. În cadrul pieţelor de titluri de valoare, acţiunile care se emit reprezintă părţi din capitalul unei societăţi.

Principalii actori ai pieţelor financiare, pot fi consideraţi următorii:

1. Instituţiile publice financiare ale statului – care urmăresc respectarea legalităţii

şi implementarea programelor naţionale de dezvoltare în situaţia în care statul apare sub forma unei autorităţi publice ce îşi exercită atribuţiile stabilite prin lege;

2. Agenţii economici cu capital majoritar de stat care permit manifestarea

statului în vederea oferirii de bunuri sau servicii pe pieţele naţionale sau internaţionale.

3. Instituţiile reglementate prin lege ale pieţelor bursiere şi pieţelor extrabursiere

– care urmăresc corecta desfăşurare a tranzacţiilor bursiere şi, de asemenea, emit norme proprii pentru reglementarea activităţii pe piaţa financiară;

4. Banca de Emisiune (Banca Naţională) – este cea care stabileşte coordonatele

politicii monetare având un caracter independent şi un rol primordial în viaţa economică

în condiţiile bancarizării economiilor;

5. Instituţiile bancare şi instituţiile de servicii şi investiţii financiare prin care se

derulează operaţii financiare pe termen scurt, termen mediu şi termen lung;

6. Agenţii economici – care se manifestă atât ca participanţi la competiţia

economică, cât şi ca potenţiali investitori pe piaţa de capital;

7. Persoanele fizice – care se manifestă în calităţile lor cele mai importante, de

consumatori şi/sau investitori

7

1.3. Piaţa financiară internaţională: conţinut, segmente şi rol

În secolul al XIX-lea piaţa financiară internaţională s-a confundat cu piaţa financiară din Londra, la care s-a adăugat, între anii 1895 şi 1914, piaţa financiară din Paris. Aceste două pieţe financiare redistribuiau economiile provenite din străinătate şi de la populaţie. După primul război mondial, a apărut piaţa financiară din New York, iar căderea ei în 1929 a marcat începutul marii crize economice. Cea mai mare parte a exporturilor de fonduri pe termen lung se efectua, cu toate acestea, în afara pieţei: donaţii, ajutoare multilaterale, investiţii directe, credite. Dezvoltarea pieţei financiare internaţionale constituie o consecinţă a necesităţilor manifestate de investitori şi de cei care doresc să-şi plaseze capitalul financiar. Băncile internaţionale au un rol important în dezvoltarea acesteia şi a procedeelor de emisiune.

Pieţele financiare internaţionale cuprind două componente:

a) Ansamblul pieţelor financiare ale ţărilor care aprobă, sub rezerva unor reglementări, emisiuni, deci si tranzactii de titluri financiare străine; b) Piaţa eurocapitalului, pe care împrumuturile pe termen mijlociu şi lung sunt eliberate într-o monedă care nu este obligatoriu cea a împrumutătorului şi nici a celui care se împrumută şi, deci, plasamentul este efectuat în funcţie de economiile provenind din mai multe ţări, intermediate de un sindicat bancar internaţional. Autonomia ei rezulta din natura operaţiilor şi din modul de funcţionare.

Participarea pieţelor financiare naţionale la operaţiile internaţionale depinde de:

Stabilitatea monedei naţionale

Sprijinirea pe o economie în creştere, cu un potenţial puternic

Importante capacităţi de finanţare disponibile

Reţeaua de filiale

Libera convertibilitate şi transfer al titlurilor financiare

Fiscalitatea preferenţială pentru operaţiile financiare internaţionale

Piaţa financiară internaţională, componentă de bază a sistemului financiar şi monetar internaţional, cuprinde instituţii cu caracter naţional, regional şi mondial (instituţii financiare, bancare, burse de valori) care au ca misiune montarea de fonduri financiare şi dirijarea lor spre obiective şi beneficiari din diferite ţări. Această misiune se realizează prin înfăptuirea unor operaţiuni specifice care caracterizează activitatea financiară internaţională. Piaţa financiară constituie ansamblul de relaţii financiare generate de cererea şi oferta de capital pentru plasamente pe termen mediu şi lung, concretizate în tranzacţii cu hârtii de valoare pe termen de peste 1 an. Piaţa financiară internaţională este mecanismul prin care activele financiare sunt emise şi puse în circuit economic internaţional şi este formată din totalitatea pieţelor naţionale de capital, pe care se efectuează tranzacţii cu

8

titluri de credit străine pe termen lung, şi din pieţele euroobligaţiunilor şi a euroacţiunilor. Piaţa euroobligaţiunilor se negociază obligaţiunile pe termen lung (10-15 ani) emise în străinătate şi exprimate în eurovalute, care dau dreptul posesorului la un venit anual numit cupon. O altă piaţă, care este componentă a pieţei financiare internaţionale, este piaţa euroacţiunilor, pe care se mobilizează capitaluri, îndeosebi de către societăţile internaţionale, care le permite lărgirea surselor de capital şi depăşirea restricţiilor impuse de controlul guvernamental. Pe piaţa financiară internaţională se derulează relaţii de formare şi de distribuţie internaţională de fonduri, concretizate prin relaţiile de credit dintre instituţiile financiar- bancare, firmele comerciale, industriale şi persoanele fizice care participă la schimburile economice, ştiinţifice şi de altă natură cu caracter internaţional. Piaţa financiară internaţională este compusă din piaţa primară, pe care are loc plasarea şi negocierea titlurilor noi emise, şi din piaţa secundară pe care sunt negociate titluri deja emise, care au mai fost negociate şi pe care deţinătorii lor le vând pentru redobândirea capitalului înainte de termenul prevăzut iniţial. Operaţiunile financiare internaţionale sunt operaţiuni care implică mobilizarea şi investirea de capital, pe plan internaţional, în obiective şi beneficiari din diferite ţări. Plasarea mijloace lor financiare pe termen lung, pe plan internaţional se realizează sub formă de investiţii străine directe şi de portofoliu. Piaţa financiară internaţională spre deosebire de piaţa financiară naţională, are parteneri din diferite ţări sau chiar din aceeaşi ţară, dar reprezentând instituţii sau întreprinderi cu interese mondiale. Tranzacţiile pe piaţa financiară internaţională se realizează în monedă străină, indiferent de moneda ţării în care acestea au loc. Piaţa financiară internaţională nu este supusă restricţiilor financiare ale ţării în care este plasată, dar are propriile reguli, respectă uzuanţele internaţionale, precum şi indicaţiile organismelor financiare internaţionale. Pieţele financiare internaţionale au fost la început pieţe naţionale pe care, cu timpul, au început să se facă tranzacţii în monedă străină şi negocieri pe termen lung angajând capitaluri importante, transferându-le dintr-o ţară în alta. Pentru ca o piaţă financiară naţională să poată funcţiona ca piaţă financiară internaţională, ea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, ca: existenţa unei importante capacităţi de finanţare; existenţa unei importante capacităţi de finanţare; existenţa unei monede stabile; existenţa unor permanente relaţii cu diverşi corespondenţi din lume; posibilitatea convertirii şi transferării valutelor, precum şi aprecierea şi credibilitatea din partea organismelor financiare internaţionale. Principalele pieţe financiare internaţionale sunt: New-York, Londra, Paris, Frankfurt, Zürich, Amsterdam, Milano, Tokio, Hong-Kong ş.a. Cât priveşte formarea fondului financiar internaţional ca produs al pieţei financiare, el reprezintă în prezent o activitate complexă ai mai multe operaţiuni grupate în patru etape de lucru.

9

I.Formarea fondurilor financiare internaţionale.

1. Mobilizarea în context internaţional a valorilor sub forma unor fonduri financiare exprimate cu ajutorul etaloanelor naţionale sau internaţionale la nivelul lor din momentul repartiţiei financiare.

2. Evaluarea fondurilor mobilizate cu ajutorul etaloanelor internaţionale la nivelul lor din momentul evaluării.

3. Repartiţiile financiare realizate de instituţiile pieţei financiare, prin aceste acţiuni sunt precizaţi beneficiarii fondurilor, obiectivele finanţate, precum şi condiţiile ce caracterizează repartiţia respectivă.

II. Relaţiile cu piaţa monetară internaţională.

4. Piaţa financiară solicită pieţei monetare să folosească semenele băneşti şi

modalităţile de plată pentru a aduce în context internaţional fondurile mobilizate din economia naţională.

5. Piaţa monetară internaţională pune la dispoziţia pieţei financiare internaţionale etalonul acceptat pentru evaluarea valorii în context internaţional.

6. Piaţa financiară internaţională solicită pieţei monetare internaţionale semnele băneşti care sunt acceptate în circuitul internaţional.

III. Formarea fondului de informaţii internaţionale.

7. Instituţiile financiare solicită o gamă largă de informaţie economică, monetară, financiară, politică, socială din partea ţărilor şi persoanelor juridice care sunt acceptate pe piaţa financiară internaţională.

8. Instituţiile pieţei financiare realizează prelucrarea informaţională în vederea obţinerii unor informaţii financiare credibile.

9. Instituţiile financiare editează cărţi, reviste, pliante, organizează cursuri de informare şi calificare, trimite experţi pentru informare, analiză şi educare.

IV. Reglarea activităţii de pe piaţa financiară internaţională.

10. Piaţa financiară internaţională realizează observarea permanentă a modului în care produsele sale (fonduri, informaţii, condiţionări) sunt acceptate de beneficiari.

11. Fundamentarea pentru deciziile care urmăresc modificarea intrărilor sau modificarea mecanismelor interne ale pieţei.

12. Pe baza analizelor şi deciziilor adoptate, are loc realizarea efectivă a comenzii de reglare.

10

Tema 2 EURO ŞI PIAŢA FINANCIARĂ EUROPEANĂ

2.1.Importanţa apariţiei monedei euro

Introducerea monedei unice euro mai întâi ca monedă scripturală în 1999 şi mai târziu sub forma bancnotelor şi monedelor fizice, în 2002 – reprezintă una dintre realizările majore ale Uniunii Europene. Euro este moneda unică adoptată (până în acest moment) de 17 state membre ale Uniunii Europene (din cele 27) care, împreună, formează zona euro. Zona euro este o zonă monetară. Cele 17 țări membre sunt Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Estonia, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Spania, Slovenia, Slovacia. Succesul monedei euro este dovedit şi prin faptul că state care nu sunt membre ale Uniunii Europene au ales ca monedă oficială euro: Andorra, Islanda, Lichtenstein, Monaco, San Marino, Vatican, Muntenegru, Kosovo. Andorra, Monaco, San Marino și Vatican folosesc euro, deși nu sunt în mod oficial membri euro, și nici membri ai UE. Aceste țări folosesc euro datorită unor înțelegeri cu statele membre UE (Italia în cazul principatului San Marino și al orașului Vatican, precum și Franța în cazul principatului Monaco), aprobate de către Consiliul Uniunii Europene. Muntenegru şi Kosovo care au folosit drept monedă marca germană, au adoptat moneda euro, deşi nu au au nici o ȋnţelegere legală explicita cu UE care să le permită acest lucru. Alte spaţii ȋn care se foloseşte moneda euro sunt teritoriile franceze: Guiana Franceza, Reunion, Sf. Pierre si Miquelon, Guadeloupe, Martinica, Sf. Bartolomeu, Sf. Martin, Mayotte, insulele Clipperton, Teritoriile Australe si Antarctice Franceze si regiunile autonome portugheze Azore si Madeira, precum si Insulele Canare (Spania). Zona a fost creată în 1999 de unsprezece țări, la care s-a alăturat Grecia în 2001, Slovenia în 2007, Cipru și Malta în 2008, Slovacia în 2009, Estonia în 2011. Trei țări din Uniunea Europeană nu au fost de acord cu introducerea acestei monede, și anume Danemarca, Regatul Unit și Suedia. Danemarca şi Regatul Unit nu sunt apte în mod legal pentru aderarea la euro, până când guvernele lor nu decid altfel. Suediei nu i-a fost aprobată participarea de nici un act legal; totuşi, Suedia a decis în 1997 să nu se alăture zonei euro, aşa că nu a făcut nici un efort spre a-şi îndeplini criteriul necesar, de a avea o rată stabilă de schimb. Suedia a făcut un referendum pe tema monedei unice europene pe 14 septembrie 2003, participanţii votând împotriva monedei euro (Da 41,8%, Nu 56,1%). Aceasta a constituit o decizie pentru minimum cinci ani. În Danemarca un referendum pe tema aderării la euro a avut loc pe 28 septembrie, 2000, rezultând un procent de 53,2% împotriva aderării Estonia a primit aprobarea de a adera la zonă începând de la 1 ianuarie 2011.

11

Banca Centrală Europeană (BCE) are dreptul exclusiv de a autoriza emisia de bancnote euro de către băncile naţionale ale ţărilor din zona euro. Responsabilitatea privind producerea şi punerea lor în circulaţie revine băncilor naţionale. Volumul de monede emise de către statele membre din zona euro este aprobat anual de către BCE, iar monetăriile naţionale sunt însărcinate cu producerea acestora. Numele euro – a fost ales de către Consiliul European reunit la Madrid, în 1995, în cadrul pregătirilor pentru moneda unică. Simbolul monedei euro – € – a fost inspirat de litera grecească epsilon (Є). Totodată, este şi prima literă a cuvântului Europa scris în alfabetul latin, iar cele două linii paralele care îl străbat simbolizează stabilitatea. Beneficiile monedei euro sunt diverse şi sunt resimţite la niveluri diferite, începând cu persoane fizice şi întreprinderi şi ajungând până la economii întregi. Printre acestea se numără:

Ofertă mai variată şi preţuri stabile pentru consumatori şi cetăţeni;

Securitate mai mare şi mai multe oportunităţi pentru întreprinderi şi pieţe;

Stabilitate şi creştere economică;

Pieţe financiare mai integrate;

O prezenţă mai puternică a UE în economia globală;

Prezenţa unui semn tangibil al identităţii europene; Moneda unică aduce o nouă forţă şi oferă noi oportunităţi care derivă din integrarea şi dimensiunile economiei zonei euro, piaţa unică devenind, astfel, mai eficientă. Moneda unică şi zona euro înseamnă şi noi oportunităţi în cadrul economiei mondiale. Moneda unică transformă zona euro într-o zonă de afaceri atractivă pentru ţările terţe, promovând, astfel, comerţul şi investiţiile. Prudenţa în gestionarea sa economică, face din euro o monedă de rezervă atractivă pentru ţările terţe şi asigură zonei euro o poziţie mai puternică în cadrul economiei mondiale. Utilizarea extinsă a monedei euro în sistemul monetar şi financiar internaţional demonstrează importanţa acesteia pe scena mondială:

Moneda euro este din ce în ce mai utilizată în cazul emisiunii de titluri de datorie publică şi titluri de datorie pentru întreprinderi.

Băncile mondiale acordă împrumuturi semnificative denominate în euro în toată lumea.

Euro ocupă locul al doilea printre cele mai comercializate monede pe pieţele de schimb valutar, fiind utilizată în aproximativ 40% din tranzacţiile zilnice.

Euro este folosit din ce în ce mai mult pentru facturare şi plată în comerţul internaţional, nu numai între zona euro şi ţări terţe ci chiar, la o scară mai mică, între ţări terţe.

Alături de dolarul american, euro este utilizat foarte mult ca o importantă monedă de rezervă pentru urgenţele monetare.

Mai multe ţări îşi gestionează monedele naţionale prin corelarea acestora cu moneda euro luată ca monedă de referinţă.

12

2.2.Obiectivele şi efectele monedei unice euro pe pieţele financiare europene

Prin adoptarea monedei unice, Europa a câştigat numele de al doilea pol financiar al lumii, de departe înaintea celui japonez şi conduce la crearea unor condiţii foarte bune pentru dezvoltarea concurenţei în plan mondial. EURO, reprezintă elemental de bază al conducerii Uniunii Europene, iar introducerea acestei monede pe pieţele europene a adus pentru toţi cetăţenii europeni un câştig şi un surplus de stabilitatea economică. Apariţia monedei euro reprezintă cel mai important moment de pe piaţa financiară, moment care a dus la schimbări semnificative în cadrul economiilor ţărilor participante şi la posibilitatea formării unei pieţe unice în cadrul căreia puterea şi competitivitatea au crescut. Apariţia pieţei unice mai este favorizată şi de eficacitatea şi de transparenţa pieţei financiare. Pieţele financiare europene sunt caracterizate prin:

un grad de lichiditate foarte ridicat;

bancă centrală independentă;

stabilitatea preţurilor ca şi obiectiv general.

O piaţă unică asigură totodată creşterea economică a ţărilor europene, crearea de noi locuri de muncă, o scădere a costurilor de operare pe pieţele financiare precum şi o alocare mai bună a capitalurilor. Scopul creerii pieţei unice este de a asigura prezentarea informaţiei despre emitenţi în mod corect, complet şi la timp, cu rezultat direct asupra creşterii încrederii investitorilor în asigurarea şi îmbunătăţirea evaluării activelor financiare şi a performanţelor în afaceri. Se ştie că moneda Euro vizează în principal exportatorii şi importatorii, care sunt cei mai importanţi utilizatori ai acesteia. Prin folosirea unei monede unice în cadrul tranzacţiilor, aceştia prezintă şanse egale de eliminarea a costurilor suplimentare de tranzacţionare. Introducerea monedei unice a dus la:

al

reducerea

costurilor

de

operare

în

pieţe

şi

creşterea

accesului

la

capital

investitorilor;

crearea unor diverse variante competitive de investiţii pentru investitori, precum şi un nivel de prezentare a informaţiei adecvat cerinţelor acestora;

relaţii bazate pe încredere între investitorii prezenţi pe pieţele financiare europene ;

înlăturarea erorilor de gestiune a informaţiilor care pot conduce la dezechilibre şi pot pericleta operarea pe pieţele financiare. Prin trecerea la moneda unică s-a dorit totodată ca ţările europene să ia măsuri şi în ceea ce priveşte dezvoltarea şi creşterea eficienţei sistemelor financiare. În acest sens se pot enumera măsuri precum:

deschiderea pieţelor de capital naţionale investitorilor străini;

liberalizarea pieţelor bursiere naţionale;

renunţarea totală sau parţială la măsurile de control valutar

13

Principalele avantaje economice ale monedei unice europene sunt directe şi indirecte.

Principalele avantaje economice directe:

1. riscul ratei de schimb În mediul de afaceri la nivel internaţional, orice decizie de afaceri este afectată în mod negativ de modificările viitoare ale ratelor de schimb. Astfel, cu cât sunt mai puţin previzibile ratele de schimb, cu atât investiţiile străine sunt mai riscante şi cu atât este mai puţin probabil ca aceşti agenţi economic să obţină o creştere pe pieţele externe. Or, deoarece euro înlocuieşte monedele naţionale, înseamnă că prin introducerea euro este eliminat complet riscul legat de rata de

schimb dintre monedele participante la tranzacţii. Aşadar, eliminarea completă a riscului legat de rata de schimb dintre aceste monede reprezintă unavantaj pentru investiţiile internaţionale din zona euro.

2. costurile tranzacţiilor Costurile legate de conversii de monedă la fiecare trecere a unei frontiere europene sunt eliminate prin introducerea monedei unice europene.

3. transparenţa preţurilor Moneda unică europeană face mai transparente discrepanţele de preţuri dintre preţurile bunurilor ori ale serviciilor, dintre salariile din state membre diferite ale Uniunii Europene, fiind mai uşor de eliminat discriminările de preţ. Cu toate acestea, o atare idee nu trebuie absolutizată. În orice economie preţul este stabilit ca urmare a întâlnirii pe piaţă a cererii, ofertei, reglementărilor şi concurenţei existente. Astfel nimeni nu se poate aştepta ca o cutie de Coca-Cola să aibă acelaşi preţ, unic, în Belgia şi în Austria, tocmai datorită elementelor sus- menţionate, care sunt diferite pe piaţa austriacă, respectiv pe piaţa belgiană.

4. pieţele financiare profunde Motivat de existenţa unor instrumente financiare diferite (titluri guvernamentale, împrumuturi de la bănci comerciale, acţiuni ş.a.), cotate în monedă naţională s-a produs o separare a pieţelor financiare europene, fiind descurajate investiţiile străine. Odată cu introducerea monedei unice europene, bursele europene au cotat toate aceste instrumente financiare în moneda unică europeană. Nemaiexistând impactul psihologic şi economic al conversiilor devizelor şi cotelor preţurilor externe, pieţele financiare europene sunt astfel mai solide.

Principalele avantaje economice indirecte:

1. stabilitatea macroeconomică - moneda unică europeană promovează un regim nou, cu inflaţie redusă şi cu stabilitate macroeconomică. Traducerea în practică a acestui avantaj economic este garantată prin existenţa „celei mai independente bănci centrale din lume“– Banca Centrală Europeană. În orice stat, banca centrală stabileşte rata inflaţiei. În statele naţionale, de regulă, politica băncii centrale este influenţată de politica guvernamentală, cedând în faţa presiunilor politice ale guvernului său. Dar, Banca Centrală Europeană este „prima bancă centrală din istorie, fără un guvern care să îi privească peste umăr.“

14

2.

rate reduse ale dobânzilor, consecinţă directă a diminuării inflaţiei şi a reducerii ratei de risc pentru schimbul valutar.

3. reforma structurală în statele participante la „euroland“, motivat de necesitatea îndeplinirii criteriilor de convergenţă impuse prin Tratatul de la Maastrict, care, prin conţinutul lor concret reprezintă linii directoare ale unei astfel de reforme structurale.

4. statutul de monedă în care se păstrază rezervele internaţionale. Moneda euro a preluat de la dolarul american un procent de piaţă în ceea ce priveşte statutul de monedă de rezervă, fiind practic a doua monedă internaţională. Astfel 37% din schimburile valutare internaţionale au loc în euro. Totuşi, dolarul american rămâne în continuare principala monedă de rezervă. Câştigarea statutului de monedă de rezervă este în funcţie de nivelul comerţului internaţional şi de rata sa de creştere.

5. creşterea economică, unii economişti sunt de părere că „euro poate spori creşterea economică cu până la un procent pe an”.

Efectele introducerii monedei unice pe pieţele financiare Prin adoptarea monedei Euro ca monedă unică se elimină riscul valutar în interiorul Zonei Euro. De aceea se presupune că cei care vor economisi nu vor trebui să se ȋngrijoreze în privinţa locului unde au fost emise titlurile de valoare, dacă acestea sunt emise în euro. Adoptarea Euro ca monedă de referinţă va generea pe pieţele financiare efecte pozitive şi totodată efecte negative. Printre efectele pozitive se numără în primul rând formarea unei pieţe unice, în care concurenţa va creşte iar instituţiile financiare vor fi forţate să îşi perfecţioneze performanţele pentru a atrage noi clienţi. Tot un efect pozitiv generat este cel prin care resursele economice vor fi mai eficient exploatate precum şi dezvoltarea unor instituţii şipieţe financiare extinse. Principalul efect negativ generat de adoptarea monedei unice este acela că potenţialul de diversificare se micşorează. De exemplu, ȋnainte de apariţia monedei euro, un economisitor belgian putea să-şi diversifice portofoliul prin achiziţionarea de titluri germane, italiene sau din alte ţări europene. Acum aceste titluri sunt mai puţin diverse din moment ce se exprimă în aceeaşi monedă. Alte efectele ale introducerii monedei unice ar fi:

ameliorează funcţionarea pieţei unice europene, optimizând realizarea efectivă a celor patru libertăţi de mişcare (a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului);

stimularea importurilor şi exporturilor societăţilor naţionale şi multinaţionale, localizate în statele membre Uniunii Economice şi Monetare;

creşterea gradului de competitivitate între agenţii economici locali şi cei din alte state ale Uniunii Europene, preţurile pentru produsele şi serviciile similare fiind exprimate în una şi aceeaşi monedă;

creşterea schimburilor comerciale între statele membre ale Uniunii Europene;

15

activitatea de gestiune a firmei este simplificată, prin faptul că dispare obligativitatea analizei riscului, precum şi a raportului cheltuieli-profit realizată de către agentul economic pentru fiecare tranzacţie comercială în parte;

reducerea inflaţiei şi a ratelor dobânzilor pe termen lung;

creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi reducerea şomajului;

stabilitatea preţurilor;

întărirea identităţii europene la nivel mondial, euro fiind simbolul cert al Europei unite.

2.3.Impactul euro asupra pieţelor de capital europene

Piaţa euroinstrumentelor financiare reprezintă o piaţă de capital unde au loc tranzacţii cu capitaluri pe termen lung. Piaţa euro-instrumentelor financiare este diferită de piaţa eurodevizelor, care este o piaţa monetară pe care au loc tranzacţii cu capitaluri pe termen scurt. Componentele ce alcătuiesc piaţa euroinstrumentelor financiare sunt: piaţa primară, formată din ansamblul emisiunilor noi şi piaţa secundară unde au loc schimburile euroinstrumentelor financiare emise. În ceea ce priveşte euroemisiunea de titluri financiare, principalele caracteristiciale acestora sunt:

natura împrumutului, după care distingem euroobligaţiuni, obligaţiuni străine, eurobilete de trezorerie, euroacţiuni, eurocredite, împrumuturi bancare stărine;

moneda în care sunt emise;

rata dobânzii care reflectă poziţia ofertei şi a cererii cu privire la moneda aleasă;

durata - în medie durata este de zece ani.

Euro-obligaţiunea reprezintă un instrument de datorie, emis printr-un sindicat bancar internaţional, care este plasat în alte ţări decât ţara a cărei monedă este utilizată pentru a denomina împrumutul. Moneda pusă în mişcare prin acest tip de emisiune trebuie să fie disponibilă şi negociată în afara ţării sale de origine. Euroacţiunea este un instrument de capital propriu care asigură investitorilor un drept de proprietate asupra emitentului, emis de o societate de capital pe piaţa de capital internaţională, prin intermediul unui sindicat bancar internaţional, care asigură plasarea şi difuzarea internaţională a titlurilor emise. Euroacţiunile se refela emisiunea internaţională de acţiuni la bursele de valori din afara ţării ȋn care ȋşi are sediul compania ale cărei acţiuni sunt emise. Euroacţiunile sunt denominate ȋn monede străine. Piaţa euroobligaţiunilor reprezintă o componentă a pieţelor financiare internaţionale pe care se negociază obligaţiuni exprimate într-o monedă care aparţine altei

ţări decât cea a emitenţilor şi a investitorilor. Piaţa euroacţiunilor - desemnează acea componentă a pieţei financiare internaţionale, forma importantă de mobilizare a capitalurilor, ȋndeosebi de către societăţile transnaţionale, deoarece permite lărgirea surselor de capital şi, totodată, depăşirea restricţiilor impuse de controlul guvernamental.

16

Participarea pieţelor financiare naţionale la operaţiile internaţionale depinde de:

stabilitatea monedei naţionale;

sprijinirea pe o economie ȋn creştere, cu un potenţial comercial şi industrial puternic;

importante capacităţi de finanţare disponibile;

o largă reţea de filiale;

intermediari financiari cu o mare experienţă;

libera convertibilitate şi liberul transfer al titlurilor financiare;

fiscalitatea preferenţială pentru operaţiile financiare internaţionale.

Impactul Euro asupra pieţei obligaţiunilor Înainte de introducerea monei unice euro, piaţa obligaţiunilor în dolari americani ocupa primul loc în lume, înaintea pieţei obligaţiunilor în yeni (piaţa obligaţiunilor în dolari americani - 8000 miliarde dolari din care 4900 miliarde dolari titluri de datorie publica, piaţa obligaţiunilor în yeni- 4800 miliarde dolari în total dintre care 2900 miliarde dolari datorie publică). Însă după adoptarea monedei unice euro, piaţa obligaţiunilor a explodat. Solicitările Uniunii Europene sunt acum ca toate obligaţiunile guvernamentale noi să fie emise în euro. Euro a reuşit să vindece scindările induse de devize pe cele 13 pieţe de datorii publice din zona euro, ducând la formarea , în mod instantaneu pe glob, a unei pieţe de active exprimate în euro. Emisiunea de titluri în zona euro a fost însă lovită de asanarea finanţelor emisiunilor naţionale, dar doi factori au reuşit să compenseze din plin acest fenomen:

dezintermedierea finanţării întreprinderilor - atât lichiditatea cât şi profunzimea pieţei euro au condus la reducerea costurilor tranzacţiilor aproximativ până la nivelul aceloraşi costuri de pe pieţele dolarului; prin aceasta s-a urmărit să se stimuleze emisiunea de titluri financiare în euro;

emisiunile în euro ale statelor terţe - state precum Ucraina, Brazilia, Slovenia, Grecia au susţinut moneda europenă, încă înaintea de crearea ei, prin anunţarea emisiunilor de obligaţiuni de stat în euro. Euro a reuşit să stabilească o bază pentru modificările semnificative ce au avut loc pe termen lung pe pieţele de obligaţiuni din zona euro. În primul rând, pieţele de obligaţiuni, ca şi pieţele de valori mobiliare, au tendinţa să devină mai mari şi mai lichide. Iar în al doilea rând, se estimează că euro va promova inovaţia şi modificările structurale. Cel mai important lucru este acela că se estimează că piaţa creanţelor companiilor europene va exploda, deoarece baza mai mare de investitori potenţiali pentru orice emisiune fac posibile noi instrumente. Tot lichiditatea pieţelor obligaţiunilor din zona euro va încuraja companiile să se orienteze spre împrumuturile de eurotitluri care vor lua locul împrumuturilor bancare.

17

Impactul euro asupra pieţei acţiunilor Cea mai fragmentată piaţa este reprezentată de piaţa acţiunilor europene. În Europa sunt 38 de burse reglementate în timp ce în Statele Unite există doar trei burse reglementate şi o singură autoritate de reglementare.

Analiza comparativă a rezultatelor unei întreprinderi este diferită de la ţară la ţară. Odată cu introducerea monedei unice euro, aceste diferenţe nu au dispărut cu totul dar a influenţat evoluţia acestei pieţe în ceea ce priveşte următoarele aspecte:

reechilibrare a plasamentelor în favoarea acţiunilor, sau mai precis în favoarea titlurilor de valoare cu un anumit grad de risc; această evoluţie poate fi cauzată de atracţia pentru produsele cu dobândă fixă, al căror nivel rămâne scăzut pe termen lung, datorită faptului că titlurile de împrumut ale statului vor rămâne la un nivel

redus, apoi, mai poate fi cauzată şi datorită atracţiei naturale spre acţiunile legate de dezvoltarea modalităţilor de economisire pe termen lung - asigurări de viaţă şi fonduri de pensii;

lărgirea oportunităţilor de plasament pentru sectorul asigurărilor - înainte ca moneda unică EURO să fie introdusă, gestionarul de fonduri de pensii sau de asigurări pe viaţă avea obligaţia să acopere angajamentele în monedă străină prin active de aceeaşi valoare, în aceeaşi monedă; după intruducerea monedei euro sporeşte considerabil zona de plasament;

apariţia unor noi indici paneuropeni, stimulată de lărgirea pieţei. În ceea ce priveşte băncile introducerea monedei unice prezintă cel puţin trei

provocări pentru acest sector:

pregătirea adecvată a personalului ;

pregătirea clienţilor pentru a se simţi în siguranţă în ce priveşte Euro;

identificarea şi utilizarea noilor oportunităţi strategice.

Odată cu crearea euro, suprimarea riscului valutar şi căderea frontierelor financiare, a determinat posibilitatea deschiderii de resurse pentru oferta de servicii fianciare. Concurenţa crescândă a modificat în profunzime peisajul financiar european, fiind stimulate foarte mult dinamismul şi inovaţia financiară pe partea bancară.

Instaurarea monedei comune a adus un plus important de concurenţă. Moneda unică a favorizat în egală măsură investiţiile directe şi pieţele bursiere europene. Introducerea Euro a presupus îmbunătăţirea eficienţei factorilor de producţie din zona Euro, iar acest lucru a determinat creşterea atractivităţii acestei zone atât pentru investitorii europeni, cât şi pentru cei non-europeni.

Pentru întreprinderile mici şi mijlocii adoptarea monedei unice a condus la diversificarea opţiunilor şi oportunităţilor de afaceri. Multe dintre ele vor deveni mai puternice datorită:

concurenţei crescânde din sectorul bancar şi datorită reducerii ratei dobânzii, lucru care a permis IMM-urilor să-şi finanţeze operaţiunile la un cost mai favorabil decât înainte;

dispariţiei riscului de rată de schimb de pe marile pieţe europene;

tratării zonei Euro ca şi cum ar fi o piaţă internă.

18

În concluzie euro conduce la o tendinţă generală de expansiune, consolidare şi diversificare, care face pieţele de capital europene mai competitive. În primul rând, preţurile comune şi eliminarea riscului legat de rata de schimb îi vor impulsiona pe investitorii din zona euro să facă investiţii de capital în alte ţări din zona euro, într-o măsură mai mare. Apoi avantajele economice fundamentale ale euro au făcut ca zona monedei unice să fie caracterizată de consolidarea sectorului privat, de cheltuieli guvernamentale reduse, stabilitate monetară şi creştere economică ridicată. Toate aceste lucruri vor avea ca rezultat aşteptarea experţilor ca pieţele de capital europene să înflorească în viitor. Bursele existente se vor consolida pe măsură ce volumul tranzacţiilor va creşte şi investitorii interni vor începe să aibă o perspectivă pan- europeană.

19

Tema 3 PIAŢA MONETARĂ EUROPEANĂ

3.1.Relaţii monetare internaţionale. Structura pieţei monetare.

Ȋn cadrul Economiei mondiale, la fel ca şi pe plan naţional, are loc un amplu proces de comunicare în legătură cu dimensiunea valorică a activităţii economice. Mijlocirea acestei comunicări, aspect firesc în cazul comunităţii umane, se realizează cu ajutorul monedei, a banilor, în sensul cel mai larg. Relaţiile monetare generate de formarea şi utilizarea sumelor de bani, precum şi relaţiile determinate de definirea unităţilor monetare formează conţinutul categoriei economice de Piaţă Monetară (PM). Deseori prin piaţă monetară, se înţelege, ansamblul tranzacţiilor de capital bănesc pe termen scurt (până la un an). Pe piaţa monetară se derulează, în mod concret, întregul fenomen valutar. În scopul rezolvării activităţilor concrete cerute de relaţiile şi raporturile monetare internaţionale, pe piaţa monetară funcţionează un aparat adecvat, aparat care reprezintă cadrul instituţional al pieţei respective.

Structura instituţională a PM  băncile comerciale Instituţii cu caracter naţional  băncile specializate
Structura instituţională a PM
 băncile comerciale
Instituţii cu caracter
naţional
 băncile specializate ȋn comerţ exterior
 băncile mixte
 instituţii de asigurare, etc.
 Banca Europeană de Investiţii (BEI)
Instituţii cu caracter
regional (pentru
Europa)
 Fondul European de Investiţii (FEI)
 Banca Centrală Europeană
 Banca Internaţională de Dezvoltare (pentru
Instituţii cu caracter
America)
regional (celelalte
regiuni)
 Banca Africana de Dezvoltare (pentru Africa)
 Banca Asiatică de Dezvoltare (pentru Asia)
 Fondul Monetar Internaţional
Instituţii cu caracter
internaţional
 Banca Mondială
 Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare
Toate aceste instituţii formează structura care
ajută
la
realizarea
efectivă
a
fenomenului
monetar
a
operaţiunilor specifice activităţii monetare.

Fig. 1 Structura instituţională a Pieţei Monetare Internaţionale

20

Marile instituţii financiare pot să manevreze fondurile aproape instantaneu, între diferite centre financiare, utilizând sistemele moderne de telecomunicaţii şi calculatoare. Pieţele monetare sunt pieţe de tranzacţionare OTC (over-the-counter), prin intermediul telefonului sau folosindu-se sistemele electronice de tranzacţionare. Mulţi dintre

participanţi la piaţă operează pe scară internaţională, iar tranzacţiile au loc 24 de ore pe zi. Băncile centrale au rol important pe piaţa monetară şi ȋl folosesc pentru a implementa politica monetară, având următoarele responsabilităţi:

1. supravegherea sistemului bancar şi de circulaţie monetară;

2. controlul ofertei de bani şi al ratelor dobânzii pe plan intern;

3. menţinerea stabilităţii cursului de schimb.

Pentru realizarea acestor obiective băncile centrale folosesc diferite instrumente ale

pieţei monetare (rata dobânzii; manevrarea cu taxa rescontului 1 ; politica de OPEN MARKET 2 ; rezervele minime obligatorii etc.)

Rolul pieţei monetare

Piaţa monetară este principalul participant la comunicarea economică prin bani pe plan internaţional (implicit şi european). Ea furnizează:

1. produsele monetare implicate în cunoaşterea şi comunicarea privind valoarea;

2. structurile necesare vehiculării semnelor băneşti în condiţii de siguranţă;

3. mecanismele corectării operative a distorsiunilor din procesul de comunicare

economică internaţională. Există două modalităţi de bază în a aborda diferite tipuri de instrumente sau titluri de valoare care se utilizează pe pieţele monetare.

1 Rescont

Operaţie efectuată de banca centrală ȋn vederea aprovizionării cu mijloace băneşti lichide a băncilor comerciale. Pe baza prezentării la banca centrală şi acceptării de către aceasta a unui portofoliu de cambii scontate de ele, băncile comerciale obţin ȋn schimb asemenea mijloace ȋnainte de diferite scadenţe ale cambiilor.

Vânzarea de către o bancă altei bănci, ȋnainte de scadenţă, a unor titluri de credit aflate ȋn posesia acesteia. Banca cumpărătoare ȋncasează o taxă de rescontare egală cu dobânda cuvenită, inclusiv comisionul pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de operaţiunile de rescontare. 2 Politica de OPEN MARKET - totalitatea tranzacţiilor efectuate de o bancă centrală pentru a acţiona asupra masei monetare şi a stabiliza nivelul ratei dobânzii. Această politică constă ȋn vânzarea şi cumpărarea de titluri pe termen scurt (bonuri de tezaur, obligaţiuni, etc.) de către banca centrală.

21

Instrumente ale pieţei monetare

Instrumente ale pieţei monetare Efecte de schimb comerciale negociabile Depozite pe piaţa monetară Certificate de
Instrumente ale pieţei monetare Efecte de schimb comerciale negociabile Depozite pe piaţa monetară Certificate de
Instrumente ale pieţei monetare Efecte de schimb comerciale negociabile Depozite pe piaţa monetară Certificate de
Instrumente ale pieţei monetare Efecte de schimb comerciale negociabile Depozite pe piaţa monetară Certificate de
Instrumente ale pieţei monetare Efecte de schimb comerciale negociabile Depozite pe piaţa monetară Certificate de

Efecte de schimb comerciale negociabile

pieţei monetare Efecte de schimb comerciale negociabile Depozite pe piaţa monetară Certificate de depozit

Depozite pe piaţa monetară

Certificate de

depozit

Produse derivate

piaţa monetară Certificate de depozit Produse derivate Futures pe rata dobânzii Swap – uri pe rata
piaţa monetară Certificate de depozit Produse derivate Futures pe rata dobânzii Swap – uri pe rata
piaţa monetară Certificate de depozit Produse derivate Futures pe rata dobânzii Swap – uri pe rata

Futures pe rata dobânzii

Swap uri pe rata dobânzii

Futures pe rata dobânzii Swap – uri pe rata dobânzii Aranjamente de răscumpărări Bonuri de tezaur
Futures pe rata dobânzii Swap – uri pe rata dobânzii Aranjamente de răscumpărări Bonuri de tezaur

Aranjamente de

răscumpărări

– uri pe rata dobânzii Aranjamente de răscumpărări Bonuri de tezaur Cambii/accepte bancare Efecte de comerţ

Bonuri de tezaur

dobânzii Aranjamente de răscumpărări Bonuri de tezaur Cambii/accepte bancare Efecte de comerţ Aranjamente pe

Cambii/accepte

bancare

Efecte de comerţ

Aranjamente pe rata FW a dobânzii

Opţiuni pe rata dobânzii

Fig. 2 Instrumente ale pieţei monetare

Una

dintre

modalităţi

face distincţie între instrumentele negociabile şi cele

nenegociabile şi utilizează următoarele categorii:

- depozite pe pieţele monetare;

- titlurile de valoare negociabile

Cea de a doua modalitate diferenţiază instrumentele în funcţie de modul în care acestea generează venituri şi utilizează următoarele categorii:

- instrumente purtătoare de cupon;

- instrumente cu discont.

3.2.Valutele şi monedele internaţionale

Operaţiunile şi tranzacţiile multiple ce se nasc între persoane fizice şi juridice aparţinând unor ţări diferite, ca şi cele internaţionale, propriu-zise, dau naştere la încasări şi plăţi, la creanţe şi datorii. Lichidarea acestora se poate realiza cu ajutorul mai multor mijloace şi instrumente de plată internaţionale şi anume:

Valutele (monede naţionale) emise de autorităţile monetare;

Monede naţionale emise în afara ţărilor respective (eurovalute) emise de către instituţii bancare ce nu aparţin ţărilor ale căror monede se emit pe piaţa internaţională;

Monede cu caracter internaţional DST, EURO

22

Cambiile;

Biletele la ordin;

Cecurile.

Este de menţionat faptul că, valutele, monedele internaţionale şi compensaţiile realizează eliberarea de datorie imediat. Ele se numesc mijloace de plată internaţionale. Altele, cum sunt cambiile, biletele la ordin, cecurile, acţiunile şi obligaţiunile exprimate în valută permit doar reglementarea temporară a modului de lichidare a unor creanţe internaţionale. Utilizarea lor nu are efect liberatoriu, ele fiind în esenţă titluri de credit. Ele sunt denumite generic instrumente de plată şi de credit internaţionale.

Valutele şi instrumentele de plată internaţionale formează, ceea ce cu un termen general poartă denumirea de devize. Acesta ar fi sensul larg al termenului, căci în practică el se utilizează adesea cu un sens restrâns indicând doar instrumentele de plată pe termen scurt exprimate în valută, respectiv cambia, biletul la ordin, cecul. Mijloacele de plată cuprind totalitatea instrumentelor monetare prin care se poate lichida o creanţă internaţională rezultată din operaţiuni curente, din schimbul de mărfuri şi servicii, turism. În alte studii se apreciază că mijloacele de plată internaţionale reflectă totalitatea instrumentelor monetare emise în străinătate care pot fi folosite pentru stingerea creanţelor internaţionale rezultate din diferite operaţiuni economice, sociale, financiare.

3.3.Mijloace de plată internaţionale

Valutele (monede naţionale) emise de autorităţile monetare

Prin valută se înţelege moneda naţională a unui stat deţinută de o persoană fizică sau juridică străină sau care este utilizată în relaţiile de plăţi internaţionale. Clasificarea valutelor după mai multe criterii:

I. Din punct de vedere al realităţii există:

a) valute efective – sub formă de monede, bancnote;

b) valute în cont – disponibilităţi în conturi bancare.

II. Din punct de vedere al stabilităţii valutare pot fi:

a) valute forte – o valută care pe o perioadă mai îndelungată de timp are un curs ascendent;

b) valute stabile care pe un interval de timp mai mare au un curs orizontal, fără fluctuaţii;

c) valute slabe care pe un interval de timp au un curs descendent.

III. Din punct de vedere al posibilităţii de preschimbare a unei valute în alta există:

a) valute convertibile

b) valute liber-utilizabile

c) valute transferabile

d) valute neconvertibile

23

Statutul FMI defineşte conţinutul convertibilităţii internaţionale în sens larg şi sens restrâns:

a) În sens larg, convertibilitatea înseamnă desfiinţarea restricţiilor şi discriminărilor în domeniul plăţilor şi transferurilor internaţionale; b) În sens restrâns, convertibilitatea internaţională înseamnă obligaţia băncii centrale de a cumpăra propria monedă deţinută de o bancă centrală străină, la cererea acesteia, cu condiţia ca suma respectivă să provină din tranzacţii curente de dată recentă sau să fie necesară băncii centrale străine pentru plăţi curente. Convertibilitatea este o însuşire generală a unei monede şi constă în calitatea acesteia de a putea fi preschimbată cu o altă monedă, în mod liber, fără nici un fel de restricţii, prin vânzare-cumpărare pe piaţă. Convertibilitatea mai poate fi:

1. Convertibilitate internă, cu restricţii fie în ceea ce priveşte calitatea posesorului, fie în ceea ce priveşte anumite operaţiuni.

2.

Convertibilitate externă fără nici un fel de restricţii.

Pentru realizarea convertibilităţii unei monede sunt necesare o serie de condiţii:

- existenţa unui potenţial economic ridicat, care să asigure cantităţile de mărfuri cerute de partenerii externi în calităţi competitive şi la preţuri corespunzătoare;

- creşterea puterii de cumpărare a monedei, condiţie care la rândul său presupune altele, ca de exemplu, creşterea productivităţii muncii şi a producţiei economice în general precum şi creşterea venitului naţional;

- realizarea unui curs valutar relativ stabil al monedei naţionale, sprijinit de existenţa unei rezerve valutare corespunzătoare, care să asigure un mecanism de intervenţie pe pieţele valutare, pentru menţinerea stabilităţii;

- realizarea unei balanţe de plăţi echilibrate, care să alimenteze rezerva valutară, ceea ce presupune încurajarea exportului, prin avantaje acordate exportatorilor, acordarea de licenţe şi protejarea profitului realizat de ei;

- realizarea unui buget echilibrat şi evitarea sau micşorarea datoriei externe;

- desfiinţarea restricţiilor valutare de orice fel.

Pentru o monedă naţională contează în primul rând asigurarea convertibilităţii interne. Această convertibilitate se realizează prin mărfurile şi serviciile care garantează masa de semne băneşti aflate în circuitul intern, dar şi în circuitul extern. O masă de bunuri de calitate şi competitive valoric reprezintă întotdeauna o garanţie pentru deţinătorul străin de mijloace băneşti ale ţării care asigură prin producţia sa bunurile respective. Dacă condiţia convertibilităţii interne este asigurată, atunci se pune problema respectării cerinţelor convertibilităţii externe. Un rol important se acordă restrângerii restricţiilor privind mişcarea monedei naţionale în operaţiunile de plăţi externe. Trebuie să

24

recunoaştem că eliminarea totală nu este asigurată de nici o ţară, restricţiile putând interveni atunci când moneda naţională este ameninţată de acţiuni speculative.

Eurovalutele La începutul anilor 50, câteva evenimente economice şi monetare, legate de creşterea schimburilor economice internaţionale şi de unele restricţii impuse de autorităţile monetare din SUA în privinţa ieşirilor de dolari pe piaţa mondială, au impus declanşarea unei emisiuni de monede naţionale în afara economiilor de origine. Acest mecanism de emisiune a început cu dolarul, el fiind la acea dată singura monedă acceptată în circuitul internaţional.

Monedele internaţionale Pe lângă monedele naţionale care circulă în afara statului emitent, în vederea deservirii schimburilor între ţări se utilizează şi o serie de instrumente monetare şi unităţi de cont emise de organismele financiar-bancare internaţionale. Factorii care au determinat apariţia unităţilor monetare de cont internaţionale au

fost:

1. Nevoia de a spori lichiditatea internaţională;

2. Crearea unei monede internaţionale care să nu aparţină nici unui stat;

3. Găsirea unui instrument monetar stabil în condiţiile evoluţiei instabile a

cursurilor valutelor convertibile. Astfel, în 1969, prin modificarea statutului FMI, acest organism financiar-monetar internaţional s-a transformat într-un institut de emisie de monedă, fiind împuternicit să aloce un supliment la activele de rezervă existente printr-un cont special de tragere numit Dreptul Special de Tragere (DST). Prin crearea DST s-a urmărit remedierea uneia din deficienţele sistemului de la Bretton Woods, care nu a reuşit să realizeze echilibrul dintre nevoi şi lichidităţi. Prin

emisiunea lor, cel puţin o parte din formarea lichidităţii internaţionale devine

independentă de orice îngrădire materială artificială, ca şi de orice influenţă naţională, cum este aceea a formării de rezerve în monedele naţionale, al căror nivel depinde de mărimea necorelată a deficitului balanţelor de plăţi ale ţărilor emitente. DST este un ban de cont, emis de FMI fără o garanţie materială. Structura coşului valutar a fost schimbat periodic: 1974, 1978, 1981

1. 1969-1974 1DST 0,888671 gr. Au

2. 1974 prezent – coş valutar.

Valoarea unui DST se determină pe baza unui coş ponderat format din 4 valute (însă până la 1 ianuarie 1981 – din 16 valute) ale principalelor economii ale statelor sau

uniunilor monetare membre. Valutele sunt aceleaşi dolarul american, lira sterlina, euro şi yenul japonez, dar se modifică ponderea acestora. De asemenea, dobânda purtată de DST va fi media ponderata a dobânzilor practicate pe termen scurt pe pieţele monetare a

25

valutelor componente. Ponderea fiecărei monede este calculată ȋn baza valorii

exporturilor Statului, aceasta (ponderea) fiind calculată cu o singura zecimală. De exemplu, pe perioada 2001- 2005 ponderile valutelor în coş erau:

USD 42%; EURO 29%; JPY 18%; GBP 11%. La 1 ianuarie 2011, dolarul american are ponderea de 41,9%, euro ponderea de 37,4%, yenul 9,4% iar lira sterlina 11,3%. Fondul Monetar International este finanţat prin contribuţii ale ţărilor membre, puterea de vot a fiecărei ţări fiind determinată de volumul subscripţiilor. Funcţiile DST:

1. Etalon monetar – valoarea unei monede poate fi definită în DST.

2. Mijloc de rezervă – intră în structura lichidităţii internaţionale.

3. Mijloc de plată – folosit pentru procurarea altor valute.

Valoarea DST este calculată zilnic de FMI pe baza cursurilor de pe piaţă a valutelor din coş şi publicată zilnic. Fiind unităţi monetare de cont, evidenţa şi mişcarea din contul unei ţări în contul

altei ţări sau al FMI sunt efectuate prin sistemul computerizat al Departamentului DST al FMI, unde sunt evidenţiate toate fondurile exprimate în DST. O ţară care a primit DST le poate utiliza astfel:

1. -şi mărească rezerva valutară oficială;

2. să procure contra DST valută convertibilă de la alte ţări membre ale FMI indicate de acesta;

3. să obţină direct valute convertibile contra DST de la o ţară membră fără intermediul FMI;

4. să plătească dobânzi şi comisioane.

Folosirea DST în sistemul plăţilor internaţionale prezintă anumite limite:

1. circulaţia lor este limitată la nivelul FMI şi al băncilor centrale ale ţărilor membre;

2. persoanele particulare nu au acces la DST;

3. cumpărarea-vânzarea DST lor se face printr-o valută de transmisie;

4. nu pot îndeplini funcţia ca mijloc de plată internaţională decât prin convertirea

lor într-o altă valută. Pentru a pune capăt instabilităţii monetare pe pieţele de schimb generalizată după 1971, CEE (Comunitatea Economică Europeană) a demarat intens negocieri în vederea realizării unui sistem monetar mai performant. Drept urmare, la 13.03. 1979, CEE (cu excepţia Angliei) a creat un spaţiu monetar, devenit Sistemul Monetar European (SME), bazat pe o unitate de cont, denumită ECU. ECU a fost un coş compus dintr-un număr fix (12) de monede ale statelor membre. În prezent locul ECU a fost luat de EURO – care după caracteristicile sale se aseamănă cu o monedă naţională şi la baza ei stă puterea de cumpărare a ţărilor membre.

26

3.4.Instrumentele de plată şi de credit internaţionale

Utilizarea instrumentelor de plată şi de credit în relaţiile internaţionale a devenit necesară pe de o parte, deoarece cu mijloacele tradiţionale de plată nu se putea face faţă întotdeauna lichidării unor obligaţii, al căror volum a sporit spectaculos în prezent, iar pe de altă parte datorită simplificărilor semnificative pe care le aduc practicile unor instrumente. Instrumentele de plată şi de credit sunt înscrisuri în valută prin care se reglementează achitarea sau lichidarea unor datorii din importul-exportul de bunuri şi servicii. Cele mai utilizate în plăţile internaţionale sunt:

cambia;

biletul la ordin;

cecul.

Titlurile de credit pot fi negociate, adică pot fi vândute şi cumpărate înainte de scadenţă. Ele au o valoare nominală – cea înscrisă pe document – şi o valoare de piaţă care rezultă în urma negocierii. Prin vânzarea titlurilor de credit înainte de scadenţă,

beneficiarul poate intra în posesia sumei înainte de termen, în schimbul unei taxe la bancă denumită scont. Negocierile se fac la Bursa de Valori sau prin intermediul băncilor. Trăsăturile fundamentale comune tuturor titlurilor de credit:

1. Autonomia lor;

2. Conţinutul documentului nu poate fi modificat, cel mult poate fi completat.

Elementele sau avantajele principale care determină utilizarea titlurilor de credit pe termen scurt sunt:

sunt preferate datorită garanţiei pe care o exprimă, ceea ce înseamnă o certitudine că se va efectua plata; sunt utilizate datorită faptului că sunt negociabile, beneficiarii au posibilitatea să le transmită prin scontare şi reescontare şi să încaseze sumele înscrise în documente înainte de scadenţă;

prin girare sau andosare 3 în favoarea unui beneficiar, deţinătorul titlului are posibilitatea să plătească o datorie înainte de scadenţă. Titlurile de credit au o dublă funcţie:

funcţia ca instrument de plată , independent de tranzacţia care stă la baza lui, putând lichida sau da naştere la alte creanţe;

3 Girul este o semnătură pe o cambie sau pe un bilet la ordin prin care proprietarul titlului dispune plata sumei prevăzute ȋn document către o anumită persoană şi la o anumită dată. Operaţiunea de gir mai poartă numele de andosare. Prin girare se garantează plata datoriei către creditor. Girul este este un act prin care posesorul titlului, numit girant, transferă altei persoane numită giratar, printr-o declaraţie scrisă şi subscrisă pe titlu odată cu predarea acesteia, toate drepturile care decurg din titlul astfel redactat şi completat. Girul este necondiţionat şi priveşte ȋntreaga valoare a biletului la ordin sau cambiei. Giratarul dobândeşte toate drepturile deţinute anterior de girant.Giratarii sunt persoane care se angajează să plătească datoriile scadente ale unui terţ, ȋn cazul ȋn care acesta din urmă este incapabil să le achite.

27

funcţia instrument de credit , prin care cumpărătorul obţine un credit necesar efectuării actului de comerţ intervenit între părţi.

Cambia este un titlu de credit prin care o persoană denumită (trăgător) - creditorul, dă ordin scris unei alte persoane denumită (tras) - debitorul să plătească la scadenţă o anumită sumă de bani, ȋntr-un anumit loc unei terţe persoane (beneficiar). Elementele cambiei:

1. Denumirea de cambie

2. Ordinul de a plăti o sumă determinată

3. Numele persoanei care trebuie să plătească

4. Scadenţa

5. Locul unde trebuie efectuată plata

6. Numele beneficiarului.

7. Data şi locul emiterii.

8. Semnătura trăgătorului

Pentru a fi mai competitiv, un producător acceptă încheierea unui contract de vânzare, cu plata preţului la trei luni de livrare, condiţie avantajoasă pentru cumpărător, care poate să comercializeze în această perioadă şi să-şi plătească datoria la scadenţă. Vânzătorul emite o cambie de valoarea mărfurilor în care include şi dobânda corespunzătoare, indicând ca tras pe cumpărătorul contractului de vânzare. Singura măsură de garanţie pe care o ia este semnătura de acceptare a cumpărătorului, denumit tras, de a plăti la scadenţă suma înscrisă în cambie. Funcţiile cambiei sunt următoarele:

Instrument de substituire a transportului de numerar;

Instrument de credit - este principala funcţie a cambiei, fiind legată de dezvoltarea relaţiilor de credit;

Instrument de garanţie de plată;

Instrument de plată - prin cambie creditorul poate să-şi achite obligaţia de plată faţă de un creditor al său. Cambia poate fi preluată de la beneficiarul ei de către o bancă comercială înainte de scadenţă, la cererea acestuia. În acest caz, banca plăteşte suma înscrisă pe cambie mai mică. Operaţiunea se numeşte scont şi dobânda devine taxa scontului. La scadenţă banca primeşte suma înscrisă pe document de la debitor.

unde,

Va = Vn S;

Va – valoarea actuală Vn – valoarea nominală S scontul Tx – taxa scontului percepută de bancă Nz – numărul de zile până la scadenţă

S = Vn × Tx × Nz / 365 × 100;

28

Cambiile externe nu se deosebesc de cele naţionale prin formă, ci doar prin conţinut: locul plăţii se află într-o altă ţară decât aceea în care s-a emis; exprimarea lor este în valută, adică într-o monedă străină cel puţin de unul dintre parteneri. Cambiile ca instrumente de plată internaţionale circulă în diferite ţări, fiind acceptate de trasul din altă ţară. În cazul când în cambie se prevede plata într-o anumită monedă ce nu este cotată la locul plăţii va fi achitată în moneda ţării locului de plată, în funcţie de cotarea din ziua scadenţei.

Biletul la ordin este obligaţia de a plăti la scadenţă o anumită sumă de bani Spre deosebire de cambie, biletul la ordin implică numai 2 persoane, este emis de debitor şi ca urmare nu mai are nevoie de acceptare. Biletul la ordin, ca şi cambia este în acelaşi timp un instrument de plată şi un instrument de credit, care poate fi avalizat 4 şi poate circula prin andosări succinte.

mărfuri

creditorul

bilet la ordin

Elementele biletului la ordin sunt:

1. Denumirea de bilet la ordin

debitorul

2. Promisiunea de a plăti o sumă determinată

3. Scadenţa

4. Locul de plată

5. Numele beneficiarului

6. Data şi locul emiterii

7. Semnătura emitentului

Biletul la ordin este mult mai puţin utilizat în lichidarea creanţelor comerciale internaţionale, dar a luat mare amploare în relaţiile de credit bancar. Biletul la ordin se prezintă în două forme:

1. Biletul la ordin simplu este cel emis de o persoană care datorează cuiva o sumă de bani, prin chiar emiterea şi înmânarea angajamentului de plată creditorului său, persoana respectivă garantând, de fapt, plata sumei. 2. Biletul la ordin garantat este cunoscut în practică sub denumirea engleză de varant (warrant). Garanţia semnăturii emitentului este asigurată prin dovada (recipisa) depunerii unor mărfuri în depozit sau în gaj comercial.

4 Avalul este obligaţia asumată de un terţ garant de a plăti suma ȋnscrisă ȋn titlul de credit dacă la scadenţa titlului, trăgătorul/emitentul nu face plata conform titlului. Avalul este specific regulilor cambiale fiind dat pe cambii şi bilete la ordin. Banca poate să tragă cambii asupra ȋmprumutatului, ȋn favoarea băncii, acceptate de către ȋmprumutat ȋn calitate de tras şi avalizate de un terţ.

29

Cecul este un instrument de plată şi de credit prin care creditorul dă ordin să se plătească din contul său o sumă determinată către un beneficiar la o anumită dată. Cecul este un înscris pe un formular special, tipărit de bancă, uneori sub forma de carnet de cecuri.

Utilizarea cecurilor în relaţiile de plăţi internaţionale presupune cunoaşterea următoarelor reguli cărora le sunt supuse plăţile prin cecuri:

Cecul este plătibil la vedere şi orice altă menţiune contrară este considerată nescrisă;

Cecul este emis şi plătibil în aceeaşi ţară, care trebuie de prezentat spre plată în termen de 8 zile. Cecul emis într-o altă ţară decât aceea unde trebuie de încasat urmează a fi prezentat spre plată într-o perioadă variind între 20 şi 60 de zile, după cum locurile de emitere şi de plată sunt situate în aceeaşi zonă geografică sau în zone îndepărtate una de alta;

Dacă suma de plată prevăzută în cec este într-o valută care nu se cotează pe piaţa unde urmează a se efectua plata, suma poate fi achitată în termenul de prezentare a cecului în moneda proprie a ţării plătitoare, după cursul pe care îl are în ziua

respectivă a plăţii;

Orice cec emis într-o ţară şi plătibil în alta (cu excepţia cecurilor la purtător) poate fi tras în mai multe exemplare identice, fiecare fiind considerat ca un cec separat. Plata făcută însă pe baza unuia dintre exemplare este liberatorie, chiar dacă nu se specifică că această plată anulează efectul celorlalte exemplare;

Prezentarea cecului la un oficiu de compensaţie echivalează cu prezentarea lui la plată;

Decesul trăgătorului sau declararea lui ca incapabil din punct de vedere legal nu ating efectele cecului.

I. După modul în care este indicat beneficiarul, cecurile pot fi:

1. Cec nominativ - un cec emis în favoarea unei persoane sau firme cu indicarea nemijlocită a numelui acestuia. Ca urmare astfel de cecuri nu pot fi transmise prin gir.

2. Cec la ordin – în care se menţionează beneficiarul şi dreptul acestuia de al transmite altui beneficiar prin operaţiunea de andosare.

3. Cec la purtător - este emis fără a indica numele persoanei sau firmei în

favoarea căreia trebuie efectuată plata. Beneficiarul este persoana care posedă documentul, ce se achită la scadenţă. II. După modul în care se încasează, cecurile pot fi de mai multe feluri:

1. Cecuri nebarate - care se plătesc în numerar la bancă;

2. Cecuri barate – prin două linii paralele trase pe faţa cecului, ceea ce semnifică că cecul poate fi plătit prin virarea contravalorii lui în contul curent bancar al beneficiarului;

3. Cec de virament - ordin de a trece o sumă la un cont de virament, indicându - se şi numărul contului;

30

4.

Cecul certificat – prin care banca la care se află contul certifică existenţa în cont a unui disponibil suficient pentru onorarea cecului; în momentul certificării banca blochează de obicei suma necesară;

5. Cecul poştal – destinat să faciliteze plăţile în localităţile unde nu există filiale ale băncilor asupra cărora sunt emise;

6. Cecurile de călătorie – emise de bănci cu valori nominale fixe şi destinate a fi întrebuinţate de călătorii care se deplasează în străinătate. Ele sunt cumpărate de cei care pleacă în străinătate de la băncile emitente sau de la corespondenţii lor. Înlocuiesc cu succes numerarul şi se decontează imediat la orice oficiu de schimb din străinătate, diminuându-se astfel posibilitatea ca prin pierdere sau furt altcineva să încaseze suma.

31

Tema 4 PIAŢA VALUTARĂ EUROPEANĂ

4.1. Caracteristicile pieţei valutare

Piaţa valutară poate fi definită ca un sistem de relaţii financiar-valutare prin care se desfăşoară vânzările şi cumpărările de valute şi devize exprimate în monedă străină,

mijlocit de anumite instituţii şi având la bază o serie de reglementări care facilitează tranzacţiile în cauză. În accepţiunea cea mai largă, pieţele valutare sunt centre ale comerţului cu valute. Ele nu au un loc specific, ci reprezintă o reţea vastă de legături electronice între dealerii şi brokerii din diferite bănci ale lumii. Piaţa de schimb monetar este singura piaţă globală care funcţionează fără întrerupere 24 de ore din 24. Piaţa valutară este rezultatul unui sistem de relaţii ce apar între bănci, precum şi între bănci şi clienţii lor, prin intermediul cărora se realizează vânzarea-cumpărarea de devize în scopul reglementării plăţilor şi a încasărilor determinate de schimburile economice internaţionale sau de operaţiile speculative. În ultimii ani, alături de piaţa tradiţională au apărut şi s-au dezvoltat şi alte compartimente satelit, respectiv piaţa la termen sau cea a opţiunilor de schimb în devize. Dezvoltarea pieţei de schimb a fost favorizată de o serie de factori direcţi şi indirecţi: liberalizarea continuă a comerţului internaţional, diversificarea activităţii bancare şi accentuarea operaţiunilor de creditare internaţională; dezvoltarea pieţei eurovalutelor; adâncirea gradului de interdependenţă dintre economiile naţionale; liberalizarea fluxurilor financiare între state, modernizarea sectorului financiar, diversificarea instrumentelor oferite participanţilor, diminuarea costurilor tranzacţiilor. Principalele funcţii îndeplinite de piaţa de schimb sunt: compensarea valorii unei monede printr-o altă monedă şi determinarea ratei de schimb de echilibru a celor două monede. Piaţa valutară din România se defineşte ca o piaţă continuă, în care se efectuează vânzări şi cumpărări de valute contra monedei naţionale. Politica valutară a BNR urmăreşte ţintirea inflaţiei precum şi diversificarea pieţelor financiare; îmbunătăţirea calităţii sectorului bancar; modernizarea sistemului de plăţi; continuarea asigurării convergenţei legislaţiei româneşti cu reglementările similare la nivelul Uniunii Europene. Piaţa valutară din România se compune din:

piaţa valutară bancară;

piaţa caselor de schimb valutar;

piaţa schimburilor valutare interbancare.

Pe piaţa valutară se desfăşoară o serie de operaţii care pot fi clasificate astfel:

Ȋn raport de natura lor se întâlnesc:

operaţii la vedere (spot);

32

operaţii la termen (forward).

În funcţie de gradul de complexitate se disting:

operaţii simple;

operaţii complexe (swap).

În raport de motivaţia urmărită, se diferenţiază:

operaţii pentru obţinerea de profit (speculaţii sau arbitraje);

operaţii pentru acoperirea riscului.

4.2. Principalele categorii de operatori pe piaţa valutară

Pe pieţele valutare intervin mai mulţi operatori, care se grupează în:

subiecţi care generează cererea şi oferta de valută;

subiecţi care concentrează cererea şi oferta de valută.

În prima categorie se înscriu agenţii economici comerciali, persoanele fizice sau persoanele juridice, ca operatori speculatori. În cea de-a doua categorie se înscriu Banca de Emisiune, bursa valutară, brokerii, băncile comerciale şi casele de schimb valutar.

Cei mai importanţi operatori sunt băncile comerciale şi cele de investiţii deoarece dispun de depozite la instituţiile financiare străine corespondente. În general, cei care intervin pe pieţe sunt operatorii specializaţi (agenţii de schimb), numărul băncilor care acţionează în permanenţă fiind mic. O importanţă tot mai mare o are intervenţia filialelor financiare şi bancare ale marilor firme şi grupări industriale. Astfel, băncile de grup reprezintă o tradiţie în unele ţări europene (Franţa, Germania, Belgia) în care se acceptă noţiunea de ,,bancă universală“. Derularea operaţiunilor valutare pe piaţa de schimb generează obţinerea unui profit de către bănci, a cărui origine este, în primul rând, comercială şi, în al doilea rând, speculativă. Profitul comercial este determinat de diferenţa între cursurile de vânzare şi cel de cumpărare de pe piaţa interbancară.

Băncile centrale au intervenţii pe piaţă, dar acestea au un caracter sporadic. De regulă, aceste bănci urmăresc executarea ordinelor primite de la clientela proprie (guverne, organisme internaţionale, bănci centrale străine), exercitarea controlului asupra pieţei, influenţarea cursului de schimb datorită politicii economice interne sau a respectării unor angajamente internaţionale. În general, intervenţiile băncilor centrale sunt instrumente ale politicilor monetare proprii care urmăresc stabilizarea cursului la un anumit nivel sau în cadrul unei marje mai mult sau mai puţin afirmate, alături de politica ratei dobânzii, ale cărei fluctuaţii pot să determine realizarea sau nerealizarea plasamentelor sau investiţiilor în moneda naţională.

Firmele cu activitate de export-import precum şi întreprinderile care contractează împrumuturi în devize sau urmăresc efectuarea unor operaţii speculative sunt interesate să

33

intervină

intermediul băncilor.

pe

piaţa

de

schimb.

Această

intervenţie

se

desfăşoară,

de

regulă,

prin

Dealerii sunt specialişti care operează în secţiile valutare ale băncilor, în numele clienţilor lor: guverne, firme, cetăţeni şi reprezintă elementul principal în contractele de vânzare-cumpărare în valută. Ei acţionează la comenzile ,,spot“ sau ,,forward“ ale clienţilor şi încearcă să opereze în diferite valute, cu sume diferite şi unde realizează cel mai bun preţ. Dealerul urmăreşte informaţii privind cotaţia unei valute şi obţine preţul de vânzare-cumpărare. În momentul în care găseşte preţul dorit, acţionează foarte rapid, deoarece poate primi în acelaşi timp o nouă comandă. Însă, el trebuie să urmărească foarte atent şi ultimele cursuri şi informaţii provenite din alte centre valutare. Dealerii nu acţionează însă numai la comenzile clienţilor lor. Ei pot crea şi menţine un ,,stoc“ de valute bine cotate, pentru a putea satisface orice comandă neprevăzută sau pentru a le avea în cazul în care cursul de schimb evoluează în favoarea lor.

Brokerii sunt intermediari care pun în legătură cele două părţi interesate. Ei lucrează în spaţii proprii, separate şi acţionează şi ca agenţi pentru dealeri. Brokerii trebuie să urmărească permanent evoluţia valutelor, să centralizeze informaţiile provenite de la diferiţi participanţi şi să stabilească rapid legătura dintre cumpărătorii şi vânzătorii de valută. Prin rapiditate şi corectitudine, ei reuşesc să se impună, mai ales în ceea ce priveşte transmiterea rapidă şi sigură a informaţiilor.

4.3. Organizarea şi funcţionarea pieţei de schimb la vedere

Piaţa de schimb la vedere serveşte ca mecanism de reglementare precum şi ca mecanism de credit internaţional, graţie intervenţiei băncilor care garantează, negociază şi reglează instrumentele de credit comercial. Operaţiile la vedere (spot) reflectă vânzarea sau cumpărarea de valută, ce trebuie schimbată, efectiv, în limitele unui timp de maxim 48 de ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei. Operaţiile la vedere favorizează operaţiile de import-export, deoarece fiecare agent economic de pe o piaţă valutară naţională urmăreşte achiziţionarea sau vânzarea unei valute în concordanţă cu o necesitate imediată, generată de o afacere de import sau export. De asemenea, aceste operaţii contribuie la reglementarea unor decontări financiare privind investiţiile directe, investiţiile de portofoliu, anumite plasamente de capital pe termen scurt ş.a Modul în care se procedează la stabilirea cursului valutar formează un sistem de cotare. În practica bancară sunt utilizate două modalităţi de cotare:

cotarea indirectă, în care cursul de schimb indică preţul unei unităţi de monedă naţională în monedă străină şi care este mai puţin folosită (ex.: 1 liră sterlină = x euro);

34

cotarea directă, în care un curs valutar indică pe unitatea de valută o anumită cantitate de monedă naţională, fiind utilizată pe aproape toate pieţele financiare.(ex.: 1euro = 4,2 lei) Pentru valuta care face obiectul tranzacţiilor se cotează două cursuri de schimb:

unul de vânzare şi altul de cumpărare. În cotarea indirectă, cursul de cumpărare al valutei este mai mare decât cel de vânzare. Deci, pentru o unitate monetară naţională se primesc mai multe unităţi valutare decât se dau la vânzare. Din punct de vedere al băncii, în acest caz, regula este „Cumpără sus- Vinde jos“. În cotarea directă, cursul de cumpărare al valutei este mai mic decât cel de vânzare. Se urmăreşte, ca pentru fiecare unitate valutară cumpărată să fie date cât mai puţine unităţi monetare naţionale, şi, invers, pentru fiecare unitate valutară vândută să fie obţinute cât mai multe unităţi monetare naţionale. Din punct de vedere al băncii, în cotarea directă, regula este ,,Cumpără jos-Vinde sus“. Profitul sau marja băncii se obţine prin diferenţa dintre cursul de cumpărare şi cel de vânzare.

4.4. Tranzacţiile valutare la termen

Valutele pot fi vândute sau cumpărate nu numai pe bază spot (operaţii la vedere),

ci şi la termen (forward). Angajamentele de vânzare-cumpărare de monedă se

tranzacţionează la un curs fixat în momentul contractării, în timp ce livrarea şi plata se efectuează la o dată ulterioară (scadenţă) mai mare de 48 de ore lucrătoare, stabilită atunci când s-a încheiat contractul. Acest termen este standardizat, mergând de la 3 la 7 zile, apoi 1, 2, 3, 6, 12 luni. Cursul pentru operaţiile la termen este, în general, mai mare decât pentru operaţiile la vedere. Cele două cursuri pot fi egale numai din întâmplare (caz în care se spune că moneda este la paritate - au pair). Aproape întotdeauna, cursul la termen este fie ,,cu primă“ (en report; premium), fie mai coborât sau ,,în pierdere” (en deport; discount). Operaţiile valutare la termen pot fi simple sau normale (outright) şi complexe (swap).

Operaţiunile valutare simple constau în cumpărarea de către un operator a unei valute la o anumită dată, ca operaţiune la vedere, această valută fiind vândută în aceeaşi zi

ca operaţiune la termen. Cursul forward este stabilit de către bănci pe baza a două

elemente, respectiv: cursul la vedere şi diferenţa înregistrată între ratele dobânzii pentru

perioada aferentă operaţiunii de vânzare - cumpărare de valută, la creditele exprimate în cele două valute. Operaţiunile valutare complexe sau ,,swapexprimă tranzacţiile dintre două părţi pentru a preschimba o cantitate determinată dintr-o monedă, pe o cantitate de altă monedă, urmând ca după o perioadă de timp, fiecare dintre părţi să restituie cantitatea de monedă cu care s-a efectuat schimbul. Operaţiile de acest gen se derulează mai frecvent pe piaţa financiară internaţională între băncile centrale, în situaţii incerte financiar, asigurând o mişcare importantă de

35

lichidităţi pe piaţa valutară. Pentru efectuarea operaţiilor la termen, băncile solicită, de

regulă, (cu excepţia situaţiei în care se lucrează cu alte instituţii bancare sau financiare) un depozit de garanţie. În cazul în care fluctuaţiile sunt importante, băncile pot solicita chiar

şi garanţii suplimentare.

4.5. Formarea cursului de schimb

Cursul de schimb (cursul valutar) reprezintă preţul unei monede naţionale sau internaţionale exprimată într-o altă monedă naţională cu care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp. În stabilirea lui se ţine seama de mai mulţi factori care influenţează puterea de cumpărare a unităţilor monetare naţionale implicate în schimbul valutar, cum sunt: ritmul creşterii PIB., rata inflaţiei, rata dobânzii, creditul, etc. El se formează pe pieţele valutare în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de monedă

naţională care se schimbă, iar acesta este determinat de dimensiunile şi direcţia dezvoltării tranzacţiilor internaţionale cu monedele respective precum şi de corelaţia dintre datoriile

şi creanţele externe ale unei ţări care participă la piaţa valutară. Cursurile de schimb pot fi clasificate din diferite puncte de vedere, astfel:

1. În funcţie de modul în care sunt stabilite:

curs oficial;

curs neoficial.

Cursul oficial este stabilit de autoritatea monetară naţională în mod unilateral, fiind

mai apropiat sau mai îndepărtat de raportul valori real dintre monede sau de cel stabilit pe piaţă şi recunoscut de autoritatea naţională monetară. Dacă baza pentru stabilirea acestui curs o reprezintă valoarea paritară, atunci el poartă denumirea de curs valutar paritar. Cursul neoficial reflectă preţul înregistrat pe o piaţă la un moment dat de o unitate monetară, fiind format pe baza raportului dintre cererea şi oferta de monedă.

2. În funcţie de modul de variaţie, se disting:

cursuri fixe;

cursuri libere sau flotante;

cursuri fluctuante.

Cursurile fixe sunt cele stabilite de oficialităţile monetare ale ţării respective şi care

sunt menţinute la acelaşi nivel o perioadă cât mai îndelungată de timp. Cursurile libere sunt cele care se stabilesc datorită funcţionării libere a mecanismului pieţei. El fluctuează în funcţie de cererea şi oferta pentru moneda respectivă, până se atinge un nivel la care piaţa valutară este în echilibru. Cursurile fluctuante sunt cele care pot flota doar în anumite limite, deci numai cu o

anumită marjă de variabilitate. El se situează între cel fix şi cel flotant, fiind format printr-

o fluctuaţie liberă pe piaţă, în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă, dar numai între anumite limite fixate de autoritatea monetară naţională.

3. În funcţie de poziţia băncii, se înregistrează:

curs de schimb la vânzare;

36

curs de schimb la cumpărare.

De regulă, cursul de schimb la vânzare este mai mare decât cel la cumpărare, ca urmare a comisionului băncii sau al casei de schimb. Astfel, această situaţie se

înregistrează în cazul în care cursul de schimb se determină prin exprimarea unei unităţi monetare străine în unitate monetară naţională (1euro = n lei). Dacă se procedează la exprimarea cursului ca fiind valoare unităţii monetare naţionale în funcţie de o altă monedă străină, cursul de cumpărare este mai mare decât cel de vânzare (1 $ = x euro).

4. În funcţie de momentul lichidării tranzacţiei, se disting:

curs la vedere (spot);

curs la termen (forward).

Cursul la vedere este cursul zilei, la care se încheie şi se lichidează tranzacţia (cel mai târziu după 48 de ore), când se procedează la primirea sumelor tranzacţionate. Cursul la termen este cel folosit pentru tranzacţiile care prevăd livrarea valutei şi primirea contravalorii ei după o perioadă determinată de timp (1,2,3,6, 12 luni) de la data

perfecţionării operaţiei.

4.6.Riscurile valutare

Riscul valutar este definit ca posibilitatea apariţiei unei pierderi în cadrul unei tranzacţii economice sau financiare ca urmare a modificării cursului (depreciere sau repreciere) valutei de contract pe intervalul ce se scurge din momentul încheierii contractului şi data efectuării încasării sau plăţii în valută. Cu alte cuvinte, este vorba de posibilitatea ca un partener să înregistreze o pierdere la termen, la o convenţie de credit extern, la un acord internaţional de plăţi etc., ca urmare fie a devalorizării sau deprecierii, fie a revalorizării sau a reprecierii valutei din contract, înregistrată în intervalul de timp scurs de la data încheierii contractului şi până la data încasării sau a plăţii. Din punct de vedere al exportatorului, riscul valutar se manifestă atunci când moneda în care este exprimată creanţa suportă o depreciere sau devalorizare în intervalul scurs de la data încheierii tranzacţiei şi până în momentul încasării sumei. Pentru creditor, riscul apare în cazul în care contractul s-a încheiat într-o monedă străină iar între timp, fie scade valoarea monedei din contract, fie creşte valoarea propriei monede. În aceste situaţii, exportatorul va primi în monedă naţională o sumă mai mică decât cea prevăzută. Pentru importator (debitor) riscul se produce în momentul în care puterea de cumpărare a monedei creşte, respectiv atunci când pe intervalul scurs din momentul încheierii contractului şi până în momentul plăţii moneda de contract suportă o repreciere (revalorizare). Pentru importator riscul valutar apare fie în ipoteza creşterii valutei din contract, fie în aceea a scăderii valorii monedei proprii. Pierderea este determinată de efortul financiar suplimentar pe care debitorul trebuie să-l facă pentru procurarea unei sume exprimate în altă valută, de valoare echivalentă cu suma exprimată în valuta de contract.

37

Se observă deci, că deprecierea monedei de contract îl dezavantajează pe exportator dar îl avantajează pe importator, în timp ce reprecierea este avantajoasă pentru exportator şi dezavantajoasă pentru importator. În consecinţă, mişcarea puterii de cumpărare poate avea drept efect şi obţinerea unui câştig de una din părţi. Estimarea şi cuantificarea riscului valutar implică deţinerea unui ansamblu de informaţii şi experienţă care să ofere posibilitatea aprecierii cât mai reale a derulării fenomenelor viitoare. În acelaşi timp, trebuie înţeles faptul că utilizarea tehnicilor existente pentru evitarea riscului valutar poate să anihileze nu numai eventualele pierderi dar şi câştigurile posibile şi nu presupune în mod necesar eliminarea tuturor influenţelor negative generate de fluctuaţiile cursurilor valutare. Cursul valutar nu poate fi analizat în mod singular şi static atunci când se urmăreşte adoptarea deciziilor privind înlăturarea ricului valutar. Inflaţia, evoluţia preţurilor internaţionale, nivelul dobânzilor pe piaţa internaţională sunt elemente a căror evoluţie se află în strânsă interdependenţă cu raportul de schimb, fiind dificilă delimitarea acestor influenţe. De asemenea, se impune o analiză atentă a potenţialului economic, situaţiei balanţei de plăţi, rezervelor naturale, potenţialului uman şi tehnologic, rezervelor valutare ale statului care emite moneda, pentru diminuarea eventualelor erori precum şi a contextului internaţional ce îşi exercită o influenţă considerabilă asupra cursului de schimb.

4.7.Tehnici de acoperire a riscurilor valutare

Riscul valutar exercită o influenţă negativă asupra tranzacţiilor comerciale şi financiare internaţionale. Ca urmare, au fost stabilite anumite mijloace de protecţie (tehnici de lucru) împotriva lui. Acestea, în funcţie de modul de concepere şi utilizare, pot să minimizeze influenţele nefavorabile, să consolideze o anumită poziţie şi chiar să favorizeze uneori creşterea eficienţei financiar-valutare a operaţiunii de comerţ exterior. Protecţia împotriva riscului valutar se poate realiza prin tehnici:

A. contractuale (de acoperire internă), care au un caracter preventiv şi care pot fi iniţiate şi desfăşurate ca urmare a propriei activităţi;

B. extracontractuale (de acoperire externă), care implică colaborarea cu o instituţie specializată, de regulă o bancă.

A. Tehnici contractuale de acoperire a riscului valutar

Tehnicile din această categorie constau în înscrierea în contract a unor clauze asiguratorii împotriva riscului valutar şi sunt constituite în principal din:

1. Clauzele valutare deţin un loc important în cadrul tehnicilor de evitare a riscului valutar şi sunt reprezentate în principal de: clauza valutară simplă; clauza valutară pe

38

baza unui coş de valute simplu; clauza valutară pe baza unui coş de valute ponderat; clauza valutară pe baza DST.

Clauza valutară simplă este folosită, de regulă, în tranzacţiile în care partenerii au un interes faţă de două valute. Ea presupune alegerea unei monede etalon (considerată mai stabilă) pe lângă moneda de contract (în care se va efectua plata). Conform acestei clauze, la data plăţii, preţul urmează să fie recalculat dacă abaterea monedei de contract faţă de moneda etalon depăşeşte o anumită marjă procentuală ,,x“, convenită prin contractul de import-export.

Clauza coşului valutar simplu presupune precizarea în contract a cursului monedei în care se va realiza tranzacţia faţă de un grup de valute ce intră în componenţa coşului valutar (fiecare valută având aceeaşi pondere), precum şi marja peste care se recalculează preţul din contract. Raportarea la un grup de valute are ca efect compensarea evoluţiilor contradictorii ale valutelor ce compun coşul.

Clauza coşului valutar ponderat este utilizată atunci când valuta încasată în urma unui export este destinată acoperirii unor importuri de provenienţă diferită. Fiecărei valute i se poate atribui o pondere în funcţie de importanţa sa pe piaţa internaţională, de ponderea deţinută în pasivul balanţei de încasări şi plăţi valutare a firmei sau chiar în ponderea volumului comerţului exterior al ţării cu ţările respective.

Clauza DST. În momentul încheierii contractului se stabileşte cursul de referinţă între DST şi moneda de contract. La data plăţii se va compara cursul monedei de plată cu acest curs de referinţă. Dacă între cele două cursuri va rezulta o diferenţă mai mare de x%, valoarea plăţii se va recalcula. În concluzie, se impune alegerea tipului de clauză în funcţie de poziţia de exportator sau importator. De regulă, clauzele sunt folosite în contractele pe temen lung, de valori mari şi plăţi eşalonate şi apar în relaţiile cu ţările în curs de dezvoltare.

2. Alegerea monedei de contract. Această problemă prezintă o importanţă deosebită deoarece importatorul este dezavantajat de plata într-o monedă care se repreciază iar exportatorul de încasarea unei valute ce suportă o depreciere. Pornind de la acest considerent, alegerea monedei de contract se poate realiza în funcţie de mai multe criterii. Astfel, se poate opta în primul rând, pentru o anumită monedă în funcţie de durata pentru care s-a încheiat contractul. În cazul în care plata se va efectua după o perioadă lungă de timp, se impune realizarea unei analize a tuturor factorilor care influenţează evoluţia cursului de schimb al monedei preferate (rata inflaţiei, rata dobânzii, balanţa de plăţi). În schimb, dacă plata se face la vedere sau pe termen scurt trebuie realizată o analiză a factorilor ce acţionează asupra evoluţiei cursurilor pe termene scurte sau foarte scurte (monetari, psihologici, politici) care de multe ori sunt dificil de stabilit şi prevăzut.

39

3. Includerea în preţ a unei marje asiguratorii. Ȋn cele mai multe cazuri comercianţii practicând preţuri care includ şi o marjă asiguratorie destinată acoperirii riscului valutar. Aceasta este cu atât mai mare cu cât riscurile previzibile sunt mai mari iar termenul de plată este mai îndepărtat. Totuşi, utilizarea acestei tehnici este limitată de acţiunea a doi factori: preţul internaţional şi preţul de producţie. Includerea unei marje asiguratorii în preţ trebuie să respecte realizarea a două cerinţe: preţul produsului să rămână competitiv iar mărimea marjei să fie cât mai ridicată. Acestea presupun cunoaşterea exactă a preţului practicat pe piaţa internaţională şi reducerea preţului de producţie.

4. Sincronizarea încasărilor şi plăţilor în aceeaşi valută. Agenţii economici urmăresc corelarea operaţiunilor de import-export astfel încât plăţile pentru import să se facă în valuta realizată din export, caz în care riscul apare numai pentru soldul operaţiunilor.

5. Anticipări şi întârzieri în efectuarea plăţilor şi încasărilor. Această tehnică poate fi utilizată atunci când plăţile nu sunt zilnice şi constă în faptul că importatorul întârzie plata dacă valuta de contract are tendinţa de depreciere şi anticipează plata dacă această valută este în curs de apreciere. Pentru exportator situaţia se prezintă invers. Altfel spus, în cazul unei monede în curs de repreciere exportatorul va acţiona în sensul amânării livrărilor, întârzierii încasărilor şi prelungirii termenelor de încasare iar importatorul în direcţia realizării unor importuri anticipate, accelerării plăţii şi reducerii termenelor de plată. Dacă moneda este supusă unei tendinţe de depreciere, exportatorul va urmări realizarea unor livrări anticipate, grăbirea încasărilor şi reducerea termenelor de încasare iar importatorul amânarea importurilor şi a plăţilor şi mărirea termenelor de plată.

6. Derularea corectă şi operativă a contractului este o modalitate ce presupune respectarea mai multor cerinţe:

obţinerea la timp a tuturor informaţiilor legate de desfăşurarea tranzacţiei;

stabilirea mai multor variante de negociere;

respectarea condiţiilor de livrare şi plată înscrise în contract;

întocmirea corectă şi la timp a documentelor de plată pentru a se elimina întârzierea încasării sumelor ce ar acţiona asupra creşterii riscului valutar şi de preţ.

B. Tehnici extracontractuale de acoperire a riscului valutar

Pentru acoperirea riscului valutar se poate apela şi la serviciile unor bănci specializate ce pot efectua în numele lor operaţii de arbitraj valutar. Realizarea acestor operaţii poate avea loc pe parcursul derulării contractelor de comerţ exterior, indiferent dacă acestea conţin sau nu clauze valutare sau alte tehnici de evitare a riscului valutar şi ea oferă un plus de siguranţă în încasarea sau plata fără pierderi ori cu pierderi minime.

40

Acoperirea riscului valutar se poate realiza prin operaţii la vedere şi prin operaţii la termen. Acestea sunt diversificate şi sunt cunoscute sub denumirea de operaţiuni de arbitraj.

1. Operaţiunile la vedere pot fi realizate de către bănci în nume propriu sau în numele clienţilor lor. În general, ele urmăresc obţinerea unei valute necesare unei plăţi internaţionale, îmbunătăţirea structurii disponibilităţilor în valută, înregistrarea unui

potenţial câştig. O caracteristică a acestor operaţii constă în faptul că fac posibilă într-

o perioadă de timp relativ scurtă, vânzarea unei valute supusă deprecierii şi procurarea

alteia mai stabile în momentul respectiv cunoscută şi sub denumirea de valută de refugiu.

2. Operaţiunile la termen. Acestea constituie una dintre metodele de evitare sau diminuare a riscului valutar cele mai des folosite în cazul operaţiilor comerciale a căror derulare nu trece de regulă de un an. Ele presupun vânzarea sau cumpărarea la termen pe piaţa de schimb a valutelor provenite din încasări sau a celor destinate plăţilor ce vor avea loc în viitor. Desfăşurarea contractului comercial şi efectuarea operaţiilor la termen trebuie realizate în paralel iar scadenţele celor două operaţiuni

trebuie să fie identice. Termenele cel mai des utilizate pentru care se încheie astfel de operaţiuni sunt 1, 2, 3, 6 şi 12 luni. Desfăşurarea paralelă a unei operaţiuni la temen şi

a unui contract comercial îi oferă agentului economic posibilitatea de a determina

anticipat valoarea exactă a valutei pe care o va primi sau pe care va trebui să o cedeze într-o perioadă viitoare, independent de fluctuaţiile valutare. În cadrul operaţiunilor la termen se disting:

Operaţii simple de vânzare-cumpărare la termen - constau în realizarea unei operaţii de vânzare-cumpărare a unei valute la un termen dat la cursuri la termen stabilite în momentul iniţierii operaţiei.

Operaţii complexe ,,swap“ - deţin cea mai mare ponderea în cadrul tranzacţiilor la termen şi constau cumpărarea la vedere a unei valute şi vânzarea simultană a acesteia la termen sau invers. Ele sunt foarte diferite, banca fiind cea care va alege pe cea mai potrivită în funcţie de momentul conjunctural.

Operaţii de hedging valutar - reprezintă operaţiile prin care un cumpărător de valută sau o bancă se angajează pe de o parte să cumpere la termen o sumă într-o anumită valută, iar pe de altă parte se împrumută cu aceeaşi sumă, în aceeaşi valută, la acelaşi termen. Prin această operaţie cumpărătorul de valută se pune la adăpost de riscul deprecierii acesteia în intervalul de timp dintre momentul încheierii contractului şi execuţia lui, deoarece la scadenţa plăţii, care coincide cu termenul de încasare a împrumutului, eventuala pierdere la cumpărarea valutei se compensează cu un câştig egal obţinut la împrumut. Astfel, riscul valutar este transferat băncii împrumutătoare. Acest gen de operaţii mai este cunoscut şi sub denumirea de credit paralel sau acoperire la termen.

41

Tema 5 PIAŢA DE CAPITAL EUROPEANĂ

5.1.Conceptul de piaţă de capital

Piaţa internaţională de capital este parte componentă a pieţelor financiare internaţionale din structura cărora fac parte:

1) ansamblul pieţelor financiare ale ţărilor care aprobă emisiuni de titluri financiare străine; 2) ansamblul pieţelor financiare ale ţărilor care acceptă tranzacţii cu titluri financiare străine; 3) piaţa eurocapitalului. Pieţele financiare au nu numai rolul de a dirija disponibilităţile de capitaluri către agenţii economici de pe piaţa internă, dar şi de pe pieţele altor ţări, fapt care a dus la formarea pieţei financiare internaţionale. Pieţele financiare internaţionale şi-au dezvoltat propriile lor structuri şi sunt complementare pieţelor financiare naţionale, care, în acest nou context, asigură deplasarea de capitaluri financiare de pe pieţele cu disponibilităţi mari spre pieţele cu absorbţie rentabilă. Componentele pieţei de capital internaţionale sunt următoarele:

ASOCIAŢIA AGENŢIILOR NAŢIONALE DE NUMĂRĂTOARE (ANNA – Association of National Numbering Agencies) care are sediul principal în Noisy- le-Grand, Franţa, şi a fost fondată într-o adunare generală reunită în Bursa de Valori de la Londra la 7 februarie 1992. Se ocupă cu promovarea şi cu schimbul numărătorii valorilor mobiliare internaţionale, coduri de identificare a titlurilor de valori care se negociază pe pieţele de capital în toată lumea.

EUROCLEAR - cel mai mare sistem de custodie, lichidare şi compensare a valorilor în lume, oferind securitate tranzacţiilor care realizează legăturile dintre participanţi ( instituţii financiare importante din 80 de ţări). Sediul principal se află la Bruxelles (Belgia). Printre membri se numără depozitarii centrali din Belgia, Franţa, Irlanda, Marea Britanie, Olanda etc.

CLEARSTREAM INTERNATIONAL - este depozitar central pentru Germania şi Luxemburg şi pentru pieţele internaţionale.

CODUL ISIN - este un cod universal care identifică orice valoare emisă de o organizaţie sau instituţie, cum ar fi acţiunile sau obligaţiunile. Codul ISIN este compus din 12 caractere. Primele 2 caractere identifică codul ţării unde valorile sunt legal înregistrate. Următoarele 9 caractere identifică valorile ca atare. Ultimul caracter corespunde unui verificator digital. Componentele pieţei capitalurilor, după categoria instrumentelor financiare, sunt următoarele: piaţa acţiunilor; piaţa obligaţiunilor; piaţa titlurilor de stat; tranzacţiile repo şi reverse repo; piaţa produselor derivate; piaţa instrumentelor financiare sinetice.

42

5.2.Piaţa acţiunilor

Acţiunea este o hârtie de valoare. Valoarea reprezintă o parte din capitalul social al societăţii pe acţiuni emitente. Acţiunile intră în posesia unor persoane denumite acţionari şi le conferă acestora anumite drepturi şi obligaţii, respectiv participarea la beneficiul societăţii sau obligaţia de a suporta o parte din pierderea acesteia. Astfel, dacă un acţionar deţinea x% din numărul de acţiuni ale unei societăţi, indiferent de preţul sau de calea prin care le-a obţinut, atunci el are:

dreptul la vot, adică la x% din voturile care pot fi exprimate în Adunarea Generală

a Acţionarilor. De fapt, dreptul de a participa sistematic la Adunarea Generală a

Acţionarilor. Adunarea Generală Ordinară reuneşte toţi acţionarii, indiferent de numărul de acţiuni deţinute. Uneori pot exista anumite restricţii, societăţile pretinzând un minimum de acţiuni pentru dreptul de a participa. Această adunare, care se ţine anual, are drept scop de a verifica bunul mers al întreprinderii. Astfel, acţionarii sunt chemaţi să analizeze conturile, să fixeze dividendele, să reînnoiască administratorii. Adunarea Generală Extraordinară se reuneşte de fiecare dată când este luată o decizie excepţională, cum ar fi creşterea capitalului social.

dreptul la informare, respectiv dreptul de acces la documentele: bilanţ, contul de rezultate;

dreptul la dividende, adică la x% din profiturile societăţii sub formă de dividende;

dreptul asupra activelor , adică la x% din valorile societăţii, în cazul în care aceasta este lichidată şi suportă x% din pierderile societăţii în cazul în care ele survin (răspunde de pasivul social în limita aportului de capital). Circulaţia acţiunilor este liberă; ele pot fi vândute, moştenite sau donate, după voinţa posesorului lor.

Clasificarea acţiunilor este următoarea:

acţiuni nominative, adică acele acţiuni care sunt personalizate prin menţionarea numelui posesorului lor. Un titlu este nominativ atunci când proprietarul este nominal cunoscut de emitent. Identitatea proprietarului este înregistrată în registrul

societăţii care va putea să facă cunoscute titularului diferite informaţii cu privire la dezvoltareaşi rezultatele ei şi va putea adresa convocarea la adunările generale.

acţiuni la purtător, a căror circulaţie este absolut liberă, posesorul lor beneficiind de toate drepturile şi obligaţiile care decurg din deţinerea lor. Titlurile sunt numite

la purtător atunci când societatea emitentă nu cunoaşte proprietarul lor.

acţiuni ordinare, care conferă dreptul proprietarului lor de a încasa dividendele anuale, a căror mărime este direct proporţională cu raportul dintre valoarea

acţiunilor şi profitul pe anul expirat care este repartizat acţionarilor;

acţiuni privilegiate, a căror posesie dă dreptul acţionarilor la un dividend fix, indiferent de mărimea profitului realizat de societate;

43

acţiuni preferenţiale, care nu dau acţionarului dreptul la vot în Adunarea Generală

a Acţionarilor, dar care au prioritate la încasarea unor dividende prestabilite fie în

valoare absolută, fie în valoare relativă. Circulaţia acţiunilor prin vânzare-cumpărare pe o piaţă specifică se face liber prin mecanismul cererii şi ofertei, formându-se un preţ numit curs, care poate fi diferit de preţul nominal înscris pe acţiuni. Variaţiile cursului sunt determinate de rezultatele economico-financiare ale societăţii emitente, de climatul economic conjunctural, de raportul dintre cerereaşi oferta de acţiuni etc.

Pentru a mări capitalul, întreprinderea poate:

Să încorporeze în capitalul ei beneficiile pe care le-a acumulat sub formă de rezerve care, fiind proprietatea acţionarilor, permit emiterea, în favoarea lor, a unor acţiuni gratuite. Acţionarii beneficiază, în acest caz, în funcţie de numărul de titluri deţinute, de un drept de atribuire, negociabil, care permite acţionarilor ce nu posedă numărul exact de titluri necesare pentru a beneficia de atribuire, să cumpere sau să vândă drepturi.

Să solicite capitaluri noi pentru a finanţa investiţiile şi a emite în contrapartidă acţiuni în numerar. Cu excepţia celor care renunţă, acţionarii se vor bucura de un drept preferenţial de subscriere la această creştere de capital. Deci, în cazul dreptului de subscriere, o societate face apel public de economisire pentru a-şi spori încasările. În acest caz, ea va face apel, mai întâi, la proprii acţionari pentru a le permite, dacă ei doresc, să-şi menţină procentajul de participare la capital. Acest drept de subscriere este negociabil la bursă.

Rentabilitatea şi riscul acţiunilor Rentabilitatea unei acţiuni este determinată de dividendul net pe care îl aduce deţinătorului şi de valoarea sa de piaţă, care se analizează în funcţie de preţul de cumpărare, întrucât investitorul este interesat de plusul de valoare pe care îl poate obţine prin vânzarea titlului deţinut. Rentabilitatea unei acţiuni poate fi analizată atât pe o perioadă, cât şi de-a lungul a mai multor perioade, în condiţiile unui mediu economic fluctuant. Analiza rentabilităţii se poate extinde de la o singură acţiune la un portofoliu care reuneşte un ansamblu mai mult sau mai puţin eterogen de acţiuni, ceea ce implică estimarea rentabilităţii fiecărui titlu din portofoliu şi, apoi, analiza globală a portofoliului în funcţie de proporţia titlurilor grupate din punctul de vedere al rentabilităţii. Riscul unei acţiuni reprezintă producerea unor evenimente, care pot duce la pierderea avantajelor pe care deţinerea acţiunilor le asigură posesorilor, şi anume:

falimentul societăţii emitente, scăderea profitului ca urmare a activităţii societăţii, diluarea profitului şi a puterii decizionale prin emisiunea de noi acţiuni, scăderea cursului acţiunii pe piaţa financiară. Aprecierea riscului unei acţiuni implică analiza:

sensibilităţii cursului pe piaţă al acţiunii la modificarea dividendelor plătite şi în general a poziţiei pe piaţă a societăţii emitente;

44

riscului sistematic sau nediferenţiat determinat de influenţa caracteristicilor fiecărei acţiuni (existenţa riscului specific, individual, diferenţiat, determinat de comportamentul acţionarilor, de schimbările intervenite în activitatea societăţii şi de concurenţa pe segmentul de piaţă unde acţionează societatea);

volatilităţii, respectiv a fluctuaţiei cursurilor sau a rentabilităţii acţiunilor negociate faţă de medie. Volatilitatea acţiunii reflectă sensibilitatea rentabilităţii acesteia la modificarea rentabilităţii generale de pe piaţa financiară. Harry Markowitz, considerat întemeietorul teoriei portofoliilor, şi-a bazat teoria pe

ideea că fluctuaţiile cursului acţiunii unei societăţi pe piaţa financiară sunt cauzate de două categorii de factori şi, ca urmare, riscurile la care este expus deţinătorul de acţiuni sunt de două tipuri:

riscul sistematic sau riscul pieţei;

riscul nesistematic sau riscul specific, individual, diferenţiat.

Principalele surse de risc întâlnite pe pieţele financiare sunt:

mediul economic general apreciat prin starea economiei şi, mai ales prin conjunctura acesteia;

inflaţia care este generatoare de incertitudine în ceea ce priveşte atingerea rentabilităţii viitoare aşteptată de investitori;

mediul extern al firmei care genereazăriscul afacerii (determinat de stadiul dezvoltării tehnologice, concurenţa cu care se confruntă firma, tipul de marketing utilizat pentru promovarea produselor), riscul financiar (gradul şi natura îndatorării firmei) şi riscul titlurilor deţinute de firmă;

mediul economic internaţional important pentru firmele care desfăşoară activităţi economice în afara ţării. Se poate aprecia că rata de rentabilitate cerută de investitori pe piaţa financiară reprezintă nivelul minim de rentabilitate acceptat pentru orice investiţie. Pe pieţele organizate se stabileşte un nivel al rentabilităţii pentru orice nivel al riscului; astfel, pentru aceleaşi oportunităţi de investire pe piaţă şi pentru acelaşi nivel al riscului, rata de rentabilitate este aceeaşi pentru fiecare investitor.

Rata de rentabilitate cerută de investitor se compune din rata rentabilităţii fără risc şi prima de risc. Riscul este o dimensiune a incertitudinii şi măsoară eficienţa viitoare a investiţiilor, anume: cu cât riscul asumat este mai mare, cu atât rentabilitatea estimată şi cerută este mai mare.

5.3.Piaţa obligaţiunilor

Obligaţiunea este valoarea mobiliară emisă cu dobândă (sau cu discount, în cazul obligaţiunilor cu cupon zero) prin care emitentul se obligă să plătească proprietarului, la anumite intervale de timp, o sumă de bani, numită cupon, precum şi să restituie, la scadenţă, valoarea integrală sau rămasă a principalului .

45

Obligaţiunea este un titlu de credit cu venit fix care îndeplineşte funcţia de mobilizare de capitaluri pe termen lung pentru sprijinirea realizării unor obiective precizate ale statului sau ale unor particulari; el este deci un împrumut, purtător al unei dobânzi plătibile periodic, realizat prin intermediul unor hârtii de valoare în favoarea statului sau a unei societăţi care se obligă la o prestaţie oarecare, de obicei în bani, la un termen specificat. Împrumutul se poate realiza în moneda naţională, caz în care este vorba despre un împrumut intern, sau într-o monedă străină, caz în care este vorba despre un împrumut extern. Cel care cumpără obligaţiunile este tocmai beneficiarul prestaţiei şi joacă rolul de creditor. Pentru ca acest împrumut să poată avea loc trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

obligaţiunile să fie emise în sume standard;

se stabileşte o bancă sau un sindicat bancar care agreează preluarea emisiunii şi care are rolul de a plasa obligaţiunile posesorilor de capitaluri disponibile;

se găseşte o piaţă convenabilă pentru negociereaşi cotarea obligaţiunilor;

Obligaţiunile se pot clasifica:

După personalizarea lor:

obligaţiuni nominale,

titlului;

în cazul în care creditorul este menţionat în cuprinsul

obligaţiuni la purtător, în cazul în care deţinătorul lor este nespecificat, cu condiţia ca în textul obligaţiunilor de acest fel să se precizeze că deţinătorul lor are dreptul la prestaţia stabilită. După trăsăturile lor specifice. Astfel, pot fi menţionate instrumente hibride, care prezintă trăsături ale pieţelor de datorii şi ale celor de titluri: obligaţiuni convertibile şi obligaţiuni cu warant 5 .

obligaţiunile convertibile sunt instrumente de datorie cu rată fixă a dobânzii, care conferă deţinătorului dreptul, dar nu şi obligaţia, de a schimba obligaţiunea şi toate cupoanele rămase contra unui număr prestabilit de acţiuni obişnuite sau alte instrumente de datorie ale emitentului, la un preţ prestabilit şi la o dată/date prestabilite. Obligaţiunile convertibile sunt emise atât de guverne, cât şi, în proporţie mai mare, de către firme. Ele pot fi convertite în: alte instrumente de datorie; în acţiuni ale altor firme (de unde şi denumirea de obligaţiuni şanjabile); în acţiuni ale unei corporaţii. Preţul prestabilit poartă denumirea de preţ de conversie şi este determinat înainte de emisiune. Acest preţ este mai mare decât preţul curent de tranzacţionare al acţiunilor unei firme. Prima de conversie reprezintă suma cu care preţul de piaţă al unei obligaţiuni convertibile depăşeşte preţul de piaţă al

5 Warantul este un titlu de credit comercial eliberat de această dată de un depozit către depunătorul unei mărfi. Acest titlu de compune din două părţi:recipisa (titlul de proprietate asupra mărfii) şi warantul propriu-zis care circulă prin andosare ca un efect de comerţ şi reprezintă dreptul de creanţă asupra mărfii. Prin warant se înlocuieşte circulaţia mărfii cu circulaţia documentelor.

46

acţiunilor obişnuite, fiind utilizată pentru a se determina dacă conversia unei obligaţiuni este profitabilă sau nu la o anumită dată viitoare. obligaţiunile cu warant sunt obligaţiuni standard cu cupoane, dar care au un număr prestabilit de warante ataşate. Fiecare warant conferă deţinătorului dreptul, dar nu şi obligaţia, de a cumpăra un număr convenit din acţiunile emitentului, la un preţ stabilit – preţul de exercitare a warantului – la o anumită dată/date viitoare, precizate. Obligaţiunile cu warant sunt tot instrumente hibride, deoarece pot prezenta opţiuni atât pentru emitent, cât şi pentru investitor şi prezintă rate ale cupoanelor mai scăzute decât cele pentru obligaţiunile convenţionale, deoarece oferă un potenţial de profit mai ridicat.

Statul, principalul emitent de titluri financiare obligatare, poate emite următoarele tipuri de obligaţiuni:

rente perpetue, care sunt împrumuturi al căror capital nu poate fi niciodată reclamat de subscriitor şi care dă dreptul acestuia la o rentă anuală fixă. Subscriitorul este, deci, într-o situaţie dificilă deoarece statul poate lansa un nou împrumut, în condiţii mai favorabile, şi rambursa împrumutul anterior;

obligaţiuni amortizabile sau rambursabile (la sfârşit) şi care au toate caracteristicile titlurilor obligatare clasice, dar al căror preţ de rambursare poate fi superior valorii nominale, însă, în plus, se bucură de un regim fiscal preferenţial (scutirea de impozit pe venit);

obligaţiuni asimilate trezoreriei, care sunt titluri emise în tranşe succesive, fiecare tranşă fiind asimilată tranşei precedente, având aceeaşi scadenţă; obligaţiuni indexate a căror valoare este reactualizată pe bază de indici.

Sectorul privat, căutând să-şi asigure accesul pe piaţă, este emitent de obligaţiuni participative, care au dobândă fixă, un preţ de rambursare minim garantat, dar care, în plus, dau dreptul la o dobândă suplimentarăşi la o primă de rambursare care depind de profiturile realizate de emitenţi.

Euroobligaţiunile Euroobligaţiunile sunt titluri de creanţă care se emit de către sindicate bancare internaţionale pe alte pieţe decât piaţa ţării împrumutătoare. Euroobligaţiunile se deosebesc de obligaţiunile emise pe piaţa obligatară naţională prin:

necesitatea unor sindicate de emisiune internaţionale, prin a căror mijlocire se asigură distribuirea optimală a titlurilor de acest gen pe mapamond;

adoptarea unui statut fiscal preferenţial. Euroobligaţiunile sunt scutite de impozitul pe surse de venit de cătreţările emitente. Emisiunile de euroobligaţiuni au următoarele caracteristici: sunt emise într-o monedă terţă şi aduc intermediarilor venituri din operaţiunea de comision efectuată; sunt emise în ţări care nu aplică impunerea veniturilor obţinute la sursă (criteriul originii veniturilor); sunt cotate pe diferite pieţe, piaţa financiară secundară fiind menţinută de intermediarii financiari.

47

Tipurile de euroobligaţiuni sunt:

a) euroobligaţiuni ordinare sau clasice: sunt titluri de creanţă la purtător, negociabile, care atestă deţinătorului dreptul de creanţă asupra emitentului;

b) euroobligaţiunile convertibile: sunt titluri de creanţă care pot fi convertite în orice moment în acţiuni ale societăţii emitente sau ale societăţii-mamă, prin decizia acestora;

c) euroobligaţiuni cu warant: sunt euroobligaţiuni ordinare sau clasice însoţite de unul sau mai multe drepturi de opţiune (warrants) care permit cumpărarea sau subscrierea într-o perioadă şi proporţie determinate, la un preţ fixat în momentul emisiunii, de/la acţiuni la societatea emitentă, la o filială sau la societatea-mamă.

Deosebirile dintre acţiuni şi obligaţiuni

 

ACŢIUNE (comună)

OBLIGAŢIUNE

Definire

Parte din capitalul unei societăţi pe acţiuni. Ansamblul acţiunilor constituie capitalul social.

Fracţiune dintr-un împrumut făcut de o firmă, de o colectivitate publică sau stat.

Rolul deţinătorului în gestiunea organismului emitent

Drept de vot în Adunarea Gene- rală a Acţionarilor.

În principiu, nici un rol.

Veniturile pentru

Dividende (legate de rezultatele firmei).

Dobânzi a căror sumă este în mod obligatoriu vărsată de emitent.

titularul titlului

Riscurile asumate de proprietarul titlului

Riscuri mai mari:

 

Riscuri mai mici:

risc de evoluţie nefavorabilă a afacerilor firmei (nu primeşte dividende);

riscul de nerambursare (dispare în cazul unei garanţii de stat); în cazul lichidării firmei, creditorii au prioritate în faţa acţionarilor.

 

riscul

de

a

pierde

fondurile

investite,

în

cazul lichidării

 

firmei.

Durata de viaţă

Nelimitată.

 

Limitată, până la scadenţă.

5.4.Piaţa titlurilor de stat

Titlurile de stat sunt înscrisuri emise de Ministerul Finanţelor Publice care atestă datoria publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie sau alte instrumente financiare ce se constituie în împrumuturi ale statului în moneda naţionalăşi/sau în valută de la populaţie şi persoane juridice, pe termen scurt, mediu şi lung. Aceste împrumuturi, cunoscute sub numele de datorie internă a statului, pot fi emise în formă materializată sau dematerializată, nominative sau la purtător, negociabile sau nenegociabile şi sunt folosite, în principal, pentru:

finanţarea deficitului bugetar (acoperirea diferenţei dintre veniturileşi cheltuielile statului);

48

refinanţarea datoriei publice;

susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a statului;

finanţarea proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor prioritare ale

economiei etc. Elementele minime specificate la oferirea spre vânzare a titlurilor de stat (incluse în prospectul de emisiune) sunt următoarele: denumirea, data emisiuniişi valoarea titlurilor de stat oferite, forma împrumutului de stat reprezentat prin titlurile aferente cu discount sau purtător de dobândă, rata dobânzii, metoda de calcul şi datele la care se plăteşte dobânda (dacă este cazul), data scadenţei şi clauza rambursării în avans (dacă este cazul). Valoarea titlurilor de stat se rambursează în conformitate cu condiţiile de emisiune şi cu prevederile Legii datoriei publice, iar, la data rambursării, obligaţiile statului se

sting. În condiţiile actuale ale pieţei financiare, certificatele de trezorerie se dovedesc a fi un plasament foarte rentabil, fiind utilizate atât de populaţie, cât şi de persoanele juridice. Acest fapt este generat, pe de o parte, de riscul teoretic zero pe care le prezintă, cât şi de randamentul ridicat. Titlurile de stat sunt de două categorii:

cu discount, respectiv titluri de stat nepurtătoare de dobândă, vândute la un preţ iniţial mai mic decât valoarea nominală, diferenţa dintre preţul iniţial şi valoarea nominală fiind discountul şi reprezentând beneficiul cumpărătorului;

purtătoare de dobândă, respectiv titluri de stat vândute la valoarea nominală sau cu discount sau primăşi pentru care emitentul plăteşte periodic dobânzi conform condiţiilor şi termenilor cuprinse în prospectul de emisiune al seriei. Titlurile de stat pentru populaţie se pot cumpăra de la oficiile Trezoreriei statului, iar cele pentru persoane juridice sunt subscrise prin intermediul băncilor, Banca Naţională având rolul de agent al statului. Aceste înscrisuri pot fi emise şi de autorităţile locale (obligaţiunile municipale).

5.5.Tranzacţiile repo şi reverse repo

Termenii repurchase agreement (repo sau RP) şi reverse repurchase agreement (reverse repo sau reverse RP) se referă la un anumit tip de contract prin care un participant la piaţă obţine fonduri care sunt disponibile imediat prin vânzarea de titluri, luându-şi, în acelaşi timp, angajamentul de a răscumpăra titlurile respective sau titluri echivalente de la cumpărător, la o anumită dată convenităşi la un preţ specificat care include, în general, dobânda. Tranzacţiile repo au, în general, la bază instrumente financiare lichide, cum sunt titlurile de stat, dar pot fi utilizate şi alte titluri, cum sunt: acţiuni, obligaţiuni municipale, etc. Utilizarea acestor tipuri de tranzacţii este foarte populară în rândul băncilor şi a clienţilor acestora, ca urmare a randamentelor atractive şi a siguranţei conferite de

49

structura acestor contracte. De asemenea, băncile centrale utilizează contractele repo ca instrumente indispensabile în implementarea politicii monetare. Tranzacţiile repo sau reverse repo pot fi încheiate de către băncile centrale (care pot efectua astfel de tranzacţii în vederea implementării politicii monetare), băncile comerciale, clienţii acestora etc. În funcţie de cele două părţi ale contractului, o astfel de tranzacţie este denumită:

tranzacţie repo – când este privită din perspectiva vânzătorului titlurilor (partea care obţine fondurile sau reportatul). Această tranzacţie este denumită repurchase agreement deoarece se referă la vânzarea unui titlu concomitent cu asumarea obligaţiei vânzătorului de a răscumpăra titlul respectiv la o anumită dată;

tranzacţie reverse repo – când este privită din perspectiva cumpărătorului titlurilor (partea care furnizează fondurile sau reportatorul).

Participanţi ai pieţei repo:

Dealerii (dealer firms – firme de investiţii financiare, bănci centrale)

Brokerii repo. Spre deosebire de dealeri, brokerii repo activează, în general, în calitate de agenţi. Aceştia obţin venituri din comisioane.

Riscul tranzacţiilor repo şi reverse repo Deşi majoritatea tranzacţiilor repo şi reverse repo au la bază transferul de titluri foarte lichide şi/sau fără risc sau cu risc redus, cum sunt titlurile emise de stat şi de agenţiile federale sau titlurile garantate de guvern etc., ambele părţi sunt expuse riscului. În cazul contractelor repo pe termen mai lung, apare atât riscul de rată a dobânzii, cât şi cel de credit.

5.6.Piaţa produselor derivate şi piaţa instrumentelor financiare sintetice

A. Piaţa produselor derivate

Un produs derivat este un contract financiar, între două sau mai multe părţi, care derivă din valoarea viitoare a unui activ de referinţă. Sunt patru tipuri de produse derivate:

contractele forward;

contractele futures;

contractele de opţiuni;

tranzacţiile swap.

Pe pieţele financiare se tranzacţionează mai multe tipuri de active derivate ca:

opţiuni, contracte futures, warante, etc., a căror tipologie este în permanentă diversificare. Utilizarea crescândă a derivatelor de către guverne, corporaţii internaţionale şi investitorii instituţionali sau financiari majori se face pentru a sprijini atingerea următoarelor obiective:

50

costuri internaţionale de finanţare mai scăzute;

asigurarea unor cursuri de schimb mai bune pe pieţele internaţionale;

protejarea contra riscurilor de fluctuaţie a preţului;

diversificarea finanţăriişi gestionarea riscului

Contractul forward este o înţelegere între două părţi, emitent şi deţinător, convenită la momentul t 0 , prin care deţinătorul se angajează să cumpere un activ de bază la o dată viitoare T (T>t 0 ), data expirării, numită şi dată de livrare, la preţul stabilit iniţial K t0 , preţ de livrare( delivery price ).

Exemplu:

Este începutul lunii septembrie şi decideţi că doriţi să vă cumpăraţi o nouă maşină. Alegeţi tipul de autoturism pe care îl doriţişi mergeţi la furnizorul dumneavoastră local. În salonul de prezentare al furnizorului, vă decideţi asupra specificaţiei exacte a autoturismului – culoare, motor, mărime, forma volanului etc. –şi, ceea ce este mai important, stabiliţi preţul. Furnizorul vă spune că, dacă daţi comanda astăzi şi constituiţi un depozit, puteţi prelua maşina în trei luni. Nici dacă în acest interval de trei luni, furnizorul acordă un discount de 10% pentru maşinile noi, nici dacă preţul modelului creşte, aceasta nu contează pentru dumneavoastră. Preţul pe care îl plătiţi la livrare a fost convenit şi fixat între dvs. şi furnizor. Tocmai aţi intrat într-un contract la termen (forward) -aveţidreptul şi obligaţia de a cumpăra automobilul în trei luni de zile Din exemplul prezentat, rezultă că, clientul s-a prot eja t, a realizat un hedging, împotriva unei creşteri de preţ a autoturismului. Există riscurişi avantaje implicate de această acţiune . Riscuri - furnizorul nu vă va livra maşina la timp sau va ieşi din afacere ȋnainte de data livrării; -preţul maşinii ar putea să fie mai mic ȋn viitor; -furnizorul nu va reţine maşina; -gasiţi maşina la u preţ mai scăzut. Avantaje -preţul maşinii ar putea să crească ȋn viitor; -aţi putea să nu găsiţi maşina la un preţ mai scăzut.

Contractul futures - reprezintă înţelegerea dintre două părţi de a vinde sau de a cumpăra un anumit activ (marfă, titlu financiar sau instrument monetar) la un preţ şi la o

dată prestabilite. Caracteristicile care fac din acest contract un titlu financiar rezultă din următoarele:

Obligaţiile părţilor se stipulează într-un document standardizat contractul – negociabil pe piaţa secundară sau la bursele care fac tranzacţii futures.

Creditorul obligaţiei contractuale are de ales între două variante:

a) la scadenţă, să accepte executarea în natură prin preluarea activului care

reprezintă obiectul contractului;

b) să vândă contractul până la scadenţă.

Debitorul are tot două variante:

a) să-şi onoreze obligaţia în natură;

b) să-şi anuleze poziţia de debitor prin cumpărarea de la bursă a aceluiaşi tip

de contract.

Contractele sunt cotate zilnic, făcând ca valoarea lor de piaţă să fluctueze în funcţie de raportul cerere/ofertă.

51

Preţul unui contract futures este stabilit în ringul bursei, într-un proces în care cumpărătorii şi vânzătorii îşi strigă ordinele şi cotaţiile în mod public, cu voce tare. Pe pieţele de astăzi este uzual, de asemenea, ca detaliile contractului să fie stabilite electronic, prin intermediul unui sistem de tranzacţionare automat. Aceasta înseamnă că, odată ce s-a convenit asupra unui contract, oricine din ring cunoaşte preţul plătit. Această transparenţă a contractelor futures reprezintă una dintre principalele diferenţe faţă de contractele forward, în care preţul este negociat de o manieră privată. Scopurile în care se încheie contractele futures pot fi: pentru plasament, cel care le cumpără sperând într-o creştere a valorii lor pe durata de viaţă a acestora, exact ca în cazul valorilor mobiliare primare; obţinerea de profituri prin jocul la bursă; acoperirea riscului la activele pe care titlurile respective se bazează. La încheierea contractelor futures nu este obligatorie plata lor integrală. Totuşi, părţile fac o plată iniţială de bună credinţă, numită marjă, către casa de compensare. Marja iniţială sau depozitul se situează, de regulă, la nivelul a 5-10% din valoarea contractului prin care se garantează integritatea contractului. Odată ce un contract a fost cumpărat, el poate fi vândut şi lichidat în orice moment, înainte de scadenţă.

Contractele de opţiuni Opţiunile au apărut pentru prima dată, în mod oficial, în anul 1973 la Chicago Board Options Exchange şi, în acelaşi an, au apărut şi primele modele matematice referitoare la ele, valabile şi astăzi, care poartă denumirea autorilor lor: F. Black; M. Scholes; R. C. Merton. Opţiunile sunt contracte care se încheie între un vânzător (writer)şi un cumpărător (holder). Potrivit contractului, cumpărătorul are dreptul, dar nu şi obligaţia, de a vinde sau de a cumpăra un activ (marfă, titlu financiar sau instrument monetar) la o dată prestabilită, în schimbul plăţii unei prime către vânzător. Caracterul de titlu financiar derivat, pe care îl au opţiunile, provine de la faptul că sunt cotate zilnic la bursă, unde se stabileşte valoarea de piaţă în funcţie de raportul cerere/ofertăşi de la valoarea activului la care se referă opţiunea. Elementele specifice ale contractului sunt următoarele:

scadenţa (expiry date), numităşi termen de maturizaresau data expirării, care reprezintă termenul viitor la sau până la care deţinătorul contractului poate să cumpere sau să vândă;

activul de bază (underlying) numitşi activ suport, care reprezintă titlul financiar ce face obiectul contractului;

preţul de exerciţiu (exercice price sau strike price), care reprezintă preţul convenit iniţial, la încheierea contractului;

prima, care reprezintă suma plătită de către deţinător în beneficiul emitentului, pentru ca acesta să-i rezerve dreptul de a obţine până la scadenţă.

Exemplu:

Să presupunem că v-aţi dus la salonul de prezentareşi aţi văzut că autoturismul pe care îl doriţi este oferit la preţul de 20.000 euro, cu condiţia de a-l cumpăra pe loc. Însă nu dispuneţi de suma necesară în numerar şi v-ar trebui o săptămână pentru a contracta un

52

împrumut. Aţi putea să-i oferiţi furnizorului o garanţie şi să intraţi într-un contract la termen de o săptămână. Însă mai existăşi altceva ce aţi putea oferi. De data aceasta, îi oferiţi furnizorului 100 euro numai pentru a păstra maşina şi a menţine preţul timp de o săptămână. La sfârşitul săptămânii, cele 100 euro sunt ale lui, fie că aţi cumpărat, fie că nu aţi cumpărat autoturismul. Aceasta este o ofertă tentantăşi furnizorul o acceptă. Aţi intrat într-un contract de opţiune – în acest caz, cunoscut sub termenul de cumpărare. Aceasta presupune că dumneavoastră aveţidrep tul, dar nu şi obligaţia de a cumpăra maşina în termen de o săptămână. Dacă, în timpul săptămânii, descoperiţi la un al doilea furnizor un model identic pentru numai 19.500 euro, atunci nu veţi mai declara opţiune faţă de primul furnizor. Costul total al achiziţionării autoturismului va fi, în aceste condiţii, 19.500 euro + 100 euro = 19.600 euro, mai redus decât primul preţ care vi s-a oferit. Dacă nu puteţi găsi maşina la un preţ mai redus şi o cumpăraţi de la primul furnizor, autoturismul vă va costa 20.100 euro în total. Dacă decideţi să nu cumpăraţi deloc, veţi pierde 100 euro în favoarea furnizorului de maşini. Din acest exemplu, rezultă că, clientul s-a protejat, a realizat un hedging, împotriva unei creşteri de preţ a autoturismului. ******* Autoturismul pentru care aţi cumpărat o opţiune de cumpărare este foarte căutat şi se înregistrează o creştere neaşteptată de preţ la 22.000 euro. Unul dintre prietenii dumneavoastră doreşte, de asemenea, o aceeaşi maşinăşi află că dumneavoastră deţineţi o opţiune de a cumpăra una în termen de o săptămână. După o vizită la bancă, aţi decis că, în realitate, nu vă puteţi permite să cumpăraţi acest autoturism, aşa încât vindeţi opţiunea de cumpărare prietenului dumneavoastră pentru 200 euro. Aceasta înseamnă că furnizorii îşi realizează vânzarea, prietenul dumneavoastră obţine maşina pe care şi-o doreşte la preţ de 20.000 euro), iar dumneavoastră câştigaţi 100 euro din vânzarea opţiunii dumneavoastră. În acest caz, aţi speculat pe contractul dumneavoastrăşi aţi realizat un profit de 100%.

Tranzacţiile swap O tranzacţie swap reprezintă o cumpărare şi o vânzare simultane, având ca obiect un activ de referinţă similar sau o obligaţie de o valoare echivalentă, prin care schimbarea aranjamentelor financiare conferă ambelor părţi la tranzacţie condiţii mai favorabile decât cele la care s-ar fi putut aştepta altfel. Sunt patru tipuri diferite de jucători de pe piaţă care sunt expuşi riscurilor financiare cărora le corespund patru tipuri de swapuri, şi anume:

swapuri pe rate ale dobânzii ;

swapuri pe valute;

swapuri pe mărfuri;

swapuri pe acţiuni.

Piaţa swapurilor constă din schimbarea unui avantaj financiar, pe care un jucător de pe piaţă îl deţine pe o piaţă, contra unui avantaj echivalent al unui alt jucător de pe piaţă, pe o piaţă diferită. Schimbul reciproc de plăţi asociat swapului, şi care rezultă din acesta, aduce beneficii ambelor părţi implicate.

53

B. Piaţa instrumentelor financiare sintetice

Acestea rezultă din combinarea de contracte futures de vânzare şi de cumpărare, din combinarea de opţiuni put şi call, din combinaţii între diferite tipuri de futures şi opţiuni sau reprezintă titluri financiare de tip „coş“ (ex: contractele pe indici de bursă).

54

Tema 6 PIEŢELE BURSIERE DIN EUROPA

6.1.Pieţele europene – noţiuni generale

Dezvoltarea unei mari pieţe europene necesită cunoaşterea diferitelor burse din ţările comunitare, fiecare dintre ele având o importanţă aparte în cadrul pieţelor financiare naţionale. Evoluţia istorică comună a burselor din Europa a făcut ca acestea să capete o serie de similitudini în planul organizării, mecanismului tranzacţional, precumşi al rolului lor în viaţa economică; totodată, în ultimele decenii, ele au urmat traiectorii proprii, definindu-

se în raport cu realităţile naţionale, ca şi cu sferele de influenţă financiară în care au fost implicate.

O caracteristică actuală a pieţelor bursiere europene este faptul că au, în general, o

pondere mai redusă în circuitul financiar global, fiind, mai degrabă, burse de importanţă naţională sau regională.

În ultimii ani, bursele europene au cunoscut un dinamism relativ ridicat, dar diferenţiat, unele dintre ele tinzând să se detaşeze în lideri şi să concureze poziţia deţinută de Londra; este cazul burselor din Germaniaşi şi Franţa.

O dimensiune distinctă a evoluţiei burselor continentale în contextul mondial este

tendinţa de internaţionalizare a activităţii acestora. Elveţia este piaţa cea mai deschisă, cu

peste 2/3 firme străine din totalul celor listate (229 firme străine), urmată de Olanda (229) şi Germania (535 firme străine), cea care deţine primul loc după criteriul gradului de internaţionalizare între marile burse. Este de remarcat faptul că această tendinţă de internaţionalizare se manifestă mai pregnant în spaţiul intraeuropean, iar crearea şi dezvoltarea Uniunii Europene a reprezentat un factor promotor al procesului de apropiere a pieţelor bursiere. Totuşi, până în prezent, piaţa europeană rămâne încă puternic fragmentată (peste 30 de burse numai în cadrul UE), ceea ce constituie un serios handicap în competiţia cu marile centre bursiere – New York, Tokio şi Londra. Un grup de specialişti francezi au alcătuit un clasament al burselor de valori europene pe baza notelor (de la 0 la 5), luând în considerare următoarele criterii:

lichiditatea;

calitatea informaţiei furnizate de societăţile cotate;

protecţia acţionarilor minoritari;

calitatea sistemului de reglare livrare a titlurilor.

55

Clasamentul burselor de valori europene

   

Calitatea

Protecţia

Reglare livrare

Media

Ţara

Lichiditatea

informaţiei

acţionarilor

titluri

Marea Britanie

4,9

4,5

3,9

4,3

4,4

Franţa

3,6

3,9

3,4

4,6

3,8

Germania

3,6

3,7

3,0

4,6

3,7

Elveţia

3,2

3,4

3,2

4,6

3,8

Olanda

3,4

3,5

3,2

4,7

3,8

Suedia

2,6

3,5

2,9

4,2

3,3

Belgia

2,6

2,6

2,6

4,0

3,3

Danemarca

2,5

2,5

2,6

4,1

2,9

Norvegia

2,6

2,6

2,6

4,0

2,5

Luxemburg

1,8

2,3

3,0

4,3

2,8

Finlanda

1,6

2,5

2,4

4,4

2,7

Spania

2,2

2,6

2,6

3,6

2,7

Italia

2,3

2,2

1,6

3,5

2,5

Irlanda

1,2

2,6

2,0

3,6

2,2

Austria

2,0

1,7

1,6

2,9

2,0

Portugalia

0,8

1,4

0,8

1,9

1,2

Grecia

0,9

1,2

0,8

1,8

1,2

Turcia

0,7

1,0

0,5

2,0

1,0

Ungaria

0,3

0,2

1,4

0,6

0,6

Polonia

0,0

0,0

1,0

0,6

0,8

6.2.Euronext prima bursă paneuropeană

Euronext Paris S.A. este o întreprindere de servicii care gestionează un ansamblu de pieţe. Ea decide admiterea sau radierea valorilor, organizează cotările, asigură securitatea tranzacţiilor şi contribuie la dezvoltareaşi promovarea acestor pieţe. Membrii pieţei sunt intermediarii financiari care au aderat la Euronext; ei execută ordinele primite direct de la clienţii lor sau de la instituţiile colectoare de ordine. Atunci când ei nu sunt membrii Euronext, instituţiile care colectează ordine din partea celor care economisesc, îşi asumă sarcina de a le transmite unui negociator, evitând astfel clienţilor lor orice demers suplimentar. Nu poate cota la bursă oricine vrea. Admiterea unei societăţi pe una sau alta din pieţele reglementate franceze este hotărâtă de Euronext Paris S.A. în baza cererii societăţii şi după completarea unui dosar de admitere. Odată înscrise, societăţile trebuie să publice cifra de afaceri trimestrială, rezultatele semestriale şi bilanţurile anuale. Ele trebuie să facă public orice eveniment susceptibil să influenţeze cursul titlurilor lor. Bursa Euronext nu este o singură piaţă sau un ansamblu de pieţe. Este, de asemenea, un grup de întreprinderi private de drept comun, având statutul unei societăţi holding, Euronext N.V. şi trei filiale cu participare de 100%: Euronext Amsterdam N.V., Euronext Bruxelles N.V./S.A. şi Euronext Paris S.A. Grupul asigură funcţionarea pieţelor, securitatea, transparenţa şi dezvoltarea lor.

56

Sub controlul autorităţilor pieţelor naţionale (STE în Olanda, CBF în Belgiaşi CMF1 în Franţa), Euronext fixează regulile:

aderarea prestatorilor de servicii de investiţii care doresc să fie membrii pieţelor ei;

admiterea societăţilor la cotă;

funcţionarea pieţelor pe care ea le organizează. În ceea ce priveşte competenţele ei, menţionăm:

gestiunea şi supravegherea pieţelor şi sistemelor informatice de cotare;

difuzarea cursurilor în timp real;

înregistrarea tranzacţiilor între membrii pieţei şi garantarea plăţii titlurilor vândute şi livrarea titlurilor cumpărate;

controlul membrilor pieţei;

acordarea de asistenţă emitenţilor pentru cotarea titlurilor lor şi gestiunea

operaţiunilor lor financiare. Indicatori specificipieţei Euronext sunt: Euronext 100 şi Next 150, calculaţi pentru primele 100 de societăţi cu prima capitalizare şi pentru următoarele 150 de societăţi.

6.3. Bursele de valori europene tradiţionale

Dezvoltarea unei mari pieţe europene necesită cunoaşterea diferitelor burse dinţările comunitare, fiecare dintre ele având o importanţă diferită în cadrul pieţelor financiare naţionale. Capitalizarea bursieră în ţările europene se situează pe poziţia a treia, după pieţele americană şi japoneză. Internaţionalizarea pieţelor, dezvoltarea telecomunicaţiilor, creşterea mişcărilor de capital transnaţionale au făcut necesară o nouă reglementareşi modernizare a structurii pieţelor. Alte măsuri au antrenat modificări directe ale pieţelor financiare şi vizează: sporirea accesului operatorilor străini pe pieţele naţionale; crearea de noi produse financiare (precum contractele futures şi options) şi care permit operatorilor să se acopere contra riscului de curs de schimb; modernizarea pieţelor de valori ale tezaurului. Toate aceste reforme sunt într-un stadiu mai mult sau mai puţin avansat, diferit de la oţară la alta. În acelaşi timp s-a produs o ameliorare a sistemului informatic, s-au dezvoltat noi tehnologii în sectorul telecomunicaţiilor, toate acestea contribuind la realizarea unor pieţe de capital mai libere, mai concuren