BIOLUMINISCENȚA

Bioluminiscența, denumită și biofotogeneză, este producția de lumină de

către organismele vii, ca un caz particular al chimioluminiscenței. Reacția
chimică este însoțită de eliminarea luminii.
Luciferină + O2 → Oxiluciferină + Lumină
Termenii luciferază și luciferină sunt nume generice, deoarece atât
luciferazele cât și luciferinele diferă de la o specie la alta.
Până în prezent, componența chimică a luciferazei încă nu este definitiv
studiată. Se știe doar că structura celor peste 1000 de unități ale aminoacizilor,
care formează luciferaza, sunt foarte greu de indentificat. Procesele de
luminiscență ale insectelor au loc sub controlul sistemului nervos.
La cele mai multe dintre speciile bioluminiscente, lumina produsă are o
culoare albăstrie sau verzuie, dar există și unele specii de pești care emit o radiație
roșie sau infraroșie, în timp ce viermele marin Tomopteris emite lumină galbenă
Faptul că făpturile vii produc lumină a fost privit dintotdeauna cu uimire -
de către om, desigur, numai el are această capacitate de a se minuna. Lumina era
o însuşire a Soarelui, unul dintre marile şi tulburătoarele mistere ale firii: făcea
plantele să crească, iar de pe urma plantelor, direct sau indirect, trăia cam tot ce
era viu pe Pământ.
Faptul că şi formele de viaţă, ele însele, pot „da” lumină, e o însuşire adânc
tulburătoare a vieţii de pe Pământ: chiar şi azi, când se cunoaşte, în mare,
mecanismul biochimic al fenomenului bioluminiscenţei, ea tot tulburătoare
rămâne, iar enigmele ei biochimice sunt departe de a fi lămurite.
 De licurici a auzit toată lumea, dar bioluminiscenţa nu e limitată la ei.
Multe forme de viaţă sunt în stare de această performanţă adaptativă:
microorganisme precum bacteriile şi dinoflagelatele; peşti, insecte, moluşte,
meduze, dar şi ciuperci –în toate aceste grupuri se găsesc specii care au ales să se
descurce în faţa provocărilor evoluţiei, dezvoltându-şi acest uimitor mecanism.
Câteodată, o vietate mai mare „pune la treabă” altele mai mici, pentru a-şi face
rost de lumină: astfel, unii peşti produc chiar ei lumina vie, însă alţii au
fotofori (organe luminoase) care adăpostesc bacterii specializate, iar acestea
sunt cele care produc bioluminiscenţa de care se foloseşte peştele-gazdă.

Din ceea ce ştim până acum, substratul biochimic al bioluminiscenţei este,

în linii mari, acelaşi la toate aceste forme de viaţă: o substanţă numită luciferină
este oxidată (se combină cu oxigenul) reacţia fiind catalizată de o enzimă
denumită luciferază, iar prin acestă întâlnire chimica se formează oxiluciferina,
reacţia fiind însoţită de degajarea de energie sub formă de lumină. Reacţia e
probabil mediată de anumite substanţe, numite co-factori, iar aici e posibil să
existe diferenţe de la o specie la alta, diferenţe încă insuficient cunoscute. Fiecare
specie are tipurile ei particulare de luciferină şi luciferază (motiv pentru care e
mai corect să spunem luciferine şi luciferaze, deoarece ele sunt clase de substanţe
înrudite, dar cu caracteristici uşor diferite de la o specie la alta).
Scopurile în care speciile de vieţuitoare bioluminiscente îşi folosesc lumina
vie sunt diverse: unele – pentru apărare; altele pentru comunicare, pentru
atragerea partenerilor de împerechere sau pentru a-şi găsi hrana.
 La cele mai multe dintre speciile bioluminiscente, lumina produsă e
albăstrie sau verzuie, dar există şi „excentrici” care emit o radiaţie roşie sau
infraroşie – precum unele specii de peşti – sau lumină galbenă, ca viermele
marin
Tomopteris.
În lumea de „deasupra” – mediul terestru – există puţine specii
bioluminiscente: insecte (cum sunt binecunoscuţii licurici de la noi – Lampyris
noctiluca – şi alte câteva specii de gândaci înzestraţi cu organe luminoase) şi
câteva specii de ciuperci, a căror lucire vagă, fantomatică, întrerupe întunericul
adânc al pădurii.
 Mediul marin, în schimb, e plin de făpturi bioluminiscente: se estimează
că 90% dintre formele de viaţă care trăiesc în zonele abisale ale oceanului
emit o formă sau alta de radiaţie luminoasă, care le ajută să se orienteze şi să
comunice în bezna desăvîrşită care domneşte la marile adâncimi. Calmarii
bioluminiscenţi îşi ameţesc prădătorii expulzând secreţii luminoase
care produc surpriză şi confuzie. Unele specii de peşti-undiţari,
care trăiesc la mari adâncimi, poartă organe luminoase care le
servesc drept momeală pentru a atrage prada. Alţi peşti emit lumină
pentru a-şi putea vedea prăzile – o adaptare care merge uneori
foarte departe, ca în cazul în care peştele emite o lumină roşie
(caz rar în lumea animalelor bioluminiscente) pentru a vedea alţi
peşti, al căror corp reflectă această lumină roşie, fenomen care îi
face vizibili pentru bine-adaptatul lor urmăritor; altminteri,
aceste prăzi nu sunt deloc uşor de văzut, deoarece, la asemenea
adîncimi, radiaţia roşie a spectrului luminos nu mai ajunge.
Nu toate organismele bioluminiscente sunt însă abisale; şi spre
suprafaţă, marea cuprinde multe asemenea vieţuitoare, de la cele
microscopice, unicelulare, ca Noctiluca scintillans, –
care, adunându-se în concentraţii enorme în anumite zone,
dă naştere fenomenului „mării de lapte”, cum au numit-o
vechii navigatori, impresionaţi de strălucirea alb-albăstuie,
lăptoasă, a apei pline de vietăţi luminoase -, până la meduze
măricele, care îşi desfăşoară umbrelele străvezii, detaşându-se pe
fondul întunecat al apei graţie strălucirii lor feerice.
 Una dintre cele mai interesante proprietăţi ale luminii vii este
faptul că ea e o lumină „rece”, generând o cantitate foarte mică de energie
termică. Sistemul luciferină-luciferază este, astfel, unul foarte eficient, cu
randament ridicat.

Fascinaţia faţă de bioluminiscenţă s-a extins din lumea naturaliştilor în cea

a biochimiştilor, a geneticienilor, a microbiologilor şi a inginerilor, care
imaginează tot felul de utilizări îndrăzneţe, mai mult ori mai puţin practice, ale
fenomenului – de la noi metode de detectare a contaminării alimentelor cu
bacterii, până la animale de companie bioluminiscente.
Cert este că oamenii de ştiinţă au reuşit deja să obţină, prin inginerie
genetică, plante transgenice care produc lumină cu ajutorul sistemului
luciferină-luciferază. În plantele de tutun au fost transferate gene (extrase de la o
specie de licurici – Photinus pyralis) care codifică sinteza luciferazei. Udând
plantele cu o soluţie ce conţine luciferină, are loc întâlnirea celor două substanţe
în celulele plantei, care, astfel, produc lumină.

Cercetători mai imaginativi se gândesc chiar ce util ar fi să avem brazi de

Crăciun transgenici, care ar putea lumina singuri, fără a mai fi nevoie de
beculeţe, îndepărtând, astfel, pericolul incendiilor. Alţii, mai practici, s-au gândit
deja la plante bioluminiscente care ar putea lumina străzile oraşelor, în viitor,
fără consum de energie electrică. Şi le-au şi obţinut. Deşi , pentru moment,
lumina vie dată de plantele astfel manipulate genetic e prea slabă pentru a putea fi
utilizată cu succes pentru iluminatul stradal, reuşita arata că bioluminiscenţa
poate fi, pentru om, mult mai mult decât un izvor de fascinaţie ştiinţifică şi
încântare poetică: poate deveni o preţioasă sursă de inspiraţie pentru creaţia
tehnologică, pentru ingineria viitorului.

Bibliografie

Lumina vie: fiinţe bioluminiscente - Descopera.ro

https://www.bing.com/search?
q=bioluminiscenta&form=ANNTH1&refig=70e5b97afd7b437a876d301872676a
b4&sp=-1&pq=bioluminiscenta&sc=8-
15&qs=n&sk=&cvid=70e5b97afd7b437a876d301872676ab4