Cand se masoara functiile vitale

• Cand intervine o schimbare in starea de sanatate a unei persoane

• Cand este admis intr-o unitate spitaliceasca • Inainte si dupa proceduri invazive de diagnostic
• Inainte si dupa interventii chirurgicale
• Inainte si dupa administrarea medicamentelor care au efect asupra sistemului respirator si
cardiovascular
• Inainte si dupa efectuarea interventiilor de ingrijire care pot influenta functiile vitale

Rolul asistentei in masurarea functiilor vitale

• Sa pregateasca material si instrumentar corespunzator si in stare de functionare
• Sa pregateasca pacientul din punct de vedere fizic
• Sa pregateasca psihic pacientul
• Sa asigure conditii de microclimat care sa nu influenteze functiile vitale
• Sa cunoasca variatiile normale ale functiilor vitale, in functie de sex si varsta
• Sa cunoasca antecedentele medicale ale pacientului si tratamentele prescrise
• Sa respecte frecventa de evaluare a functiilor vitale in raport cu starea pacientului
• Sa comunice medicului modificarile semnificative ale functiilor vitale

TENSIUNEA ARTERIALA
DEFINITIE: Reprezintă presiunea exercitată de sângele circulant asupra pereţilor arteriali.

SCOP: evaluarea fcţiei cardiovasculare (forţa de contracţie a inimii, rezistenţa determinată de

elasticitatea şi calibrul vaselor).

elemente de evaluat -se măsoară tensiunea arterială sistolică(maximă) şi cea diastolică(minimă

loc de măsurare artera humerală a.radială(electronic)

MATERIALE NECESARE:

 tensiometru(Riva-Rocci, cu manometru, electronice)

 stetoscop biauricular
 tampon de vată alcool
 pix de culoare roşie
 Intervenţiile asistentei

 Aşează pacientul în decubit dorsal , fără a explica tehnica ce urmează a fi efectuată

 Plasarea mâinii, cu faţa palmară pe suprafaţa toracelui
 Numărarea inspiraţiilor timp de un minut
 Consemnarea valorii obţinute printr-un punct pe foaia de temperatură (fiecare linie
orizontală a foii reprezintă o respiraţie)
 Unirea cu o linie a valorii prezente cu cea anterioară pentru obţinerea curbei
in alte documente medicale se poate nota cifric valoarea obţinută, cât şi caracteristicile
respiraţiei
 Aprecierea celorlalte elemente ale funcţiei respiratorii se face prin simpla observare a
mişcărilor respiratorii
METODE

 Auscultatorie
 palpatorie
 oscilometrică T

Tehnică metoda auscultatorie

 pregătire psihică
 repaus timp de 5 minute
 se aplică manşeta pneumatică pe braţul pacientului, braţul fiind în extensie
 se fixează membrana stetoscopului la nivelul arterei humerale sub marginea inferioară a
manşetei
 se introduc olivele stetoscopului în urechi
 se pompează aer în manşeta pneumatică cu ajutorul perei de cauciuc până la dispariţia
zgomotelor pulsatile
 se decomprimă progresiv aerul din manşetă prin deschiderea supapei până când se aude
primul
zgomot(acesta reprezintă valoarea tensiunii arteriale maxime).
 Se reţine valoarea indicate continuându-se decomprimarea până când zgomotele
dispar(tensiunea arterială minimă)

Tehnica metoda palpatorie

 determinarea se face prin palparea arterei radiale, etapele fiind identice metodei
auscultatorii;
 se utilizează în cazuri deosebite când nu avem la îndemână un stetoscop
 valorile se determină înregistrând val. indicată pe cadranul manometrului în momentul în
care
simţim că trece prima undă pulsatilă, aceasta echivalând cu tens. max.
 valoarea tensiunii arteriale minime se calculează după formula:
TAmin=TAmax/2 + 1 sau 2
 are dezavantajul obţinerii unor valori mai mici decât în realitate
NOTAREA TA IN FOAIA DE TEMPERATURA
 Coloana TA este corespondentă tensiunii arteriale.
 Pornește de la 30 și scade din 5 în 5 către 5. Fiecare pătrățel reprezintă
1(0) unități. 1/2 pătrațel = 5 mm/Hg.
 Se notează pe foaia de temperatură valorile obţinute cu o linie orizontala
de culoare rosie socotindu-se pentru fiecare linie a foii o unitate coloană
de mercur.
 Se unesc liniile orizontale cu linii verticale şi se haşurează spaţiul rezultat.
În alte documente medicale se notează cifric.
 Se notează cu pix roșu

EXEMPLU PRACTIC

Pulsul reprezintă expansiunea ritmică a arterelor ce se comprimă pe un plan dur, osos şi este sincronă cu
sistola ventriculară.

Scop: evaluarea funcţiei cardiovasculare.

Elemente de apreciat:
 Ritmul
Amplitudine
frecvenţa
Celeritatea
Loc de măsurare: oricare arteră accesibilă palpării şi care poate fi comprimată pe un plan
osos:
a.temporală_superficială (la copii)
a.carotidă
regiunea apicală (vârful inimii)
a.humerală
a.radială
a.femurală
la nivelul regiunii poplitee(în spatele genunchiului)
a.tibială
a.pedioasă
interventiile asistentei
-pregătirea psihică
-se asigură repaus fizic şi psihic 10-15 minute
-reperarea arterei
-fixarea degetelor index, medius şi inelar pe traiectul arterei
-se exercită o uşoară presiune cu vârful degetelor asupra peretelui arterial până la perceperea
zvâcniturilor pline ale pulsului
-se numără pulsaţiile timp de 1 minut
-Consemnarea valorii
Valori
 n.n. 130-140 p/m
 copil mic 100-120 p/m
 la 10 ani 90-100 p/m
 adult 60-80 p/m
 vârstnic >80-90 p/m
Materiale necesare:
-pix culoare roşie
-ceas cu secundar
Notarea cifrica :
 coloana puls in foaia de temperature pornește de la 160 și scade din 20 în
20 către 60.
 Fiecare pătrățel reprezintă 4 pulsații
 1/2 pătrațel reprezintă 2 pulsații.
 Consemnarea valorii obţinute se face printr-un punct pe foaia de
temperatură, ţinând cont că fiecare linie orizontală reprezintă 4 pulsaţii.
 se uneşte valoarea prezentă cu cea anterioară cu o linie, pentru obţinerea
curbei. În unele documente se notează cifric.Se noteaza cu pix roșu.

Respiratia reprezintă functia prin care se asigura aportul de oxigen necesar

proceselor de oxidare din organism şi eliminarea dioxidului de carbon rezultat
din metabolismul celular.
Tipul de respiraţie
Sunt trei tipuri de respiraţie:
– costal superior, întâlnit la femeie, prin ridicarea părţii superioare a cutiei
toracice, datorită măririi diametrului anteroposterior în timpul inspiraţiei;
– costal inferior, întâlnit la bărbat, prin mărirea diametrului lateral al cutiei
toracice;
– abdominal, întâlnit la copii şi vârstnici, prin mărirea diametrului vertical al
cutiei toracice;

Scop
 Evaluarea funcției respiratorii;

 Monitorizarea efectelor bolii, traumatismului sau stresului asupra sistemului

respirator;

 Recunoașterea complicațiilor;
 Aprecierea evoluției bolii;

 Prognosticul bolii;

 Evaluarea răspunsului pacientului la medicația sau tratamentele care

afectează sistemul respirator.

Valori normale respirații/minut

Frecvența respiratorie variază în funcție de vârstă, sex, poziție, temperatura
mediului ambiant, starea de veghe sau de somn, efort fizic.

 nou-născut este de 30-50 respirații pe minut.

 la 2 ani este de 25-35 respirații pe minut.
 la 12 ani este de 15-25 respirații pe minut.
 adult este în medie de 16-18 respirații pe minut
 la un vârstnic este de 12-25 respirații pe minut.
Elemente de apreciat
 tipul de respirație;

 amplitudinea mișcărilor respiratorii;

 frecvența;

 ritmul respirator;

Măsurarea respirației:

 Poziția pacientului este decubit dorsal;

 Se poate efectua și în timp ce pacientul doarme;

 Asistenta plasează mâna cu fața palmară pe suprafața toracelui;

 Se măsoară inspirațiile timp de 1 minut.

Reprezentarea grafică a respirației

 Se notaţi grafic valoarea înregistrată printr-un punct de culoare verde aşezat
direct pe linia orizontală din rubrica corespunzătoare pentru dimineaţă (D)
sau seară (S);

 Se socoteste câte o respiraţie pentru fiecare linie orizontală din F.T.

 Se obtine curba respiraţiei prin unirea punctului iniţial cu celelalte valori ale
măsurătorilor efectuate ulterior.
TEMPERATURA
Menținerea temperaturii în limite normale este o necesitate a organismului de a
pastra constant echilibrul dintre termogeneza (producerea căldurii)
si termoliza (pierderea căldurii).
Centrii nervoși care reglează temperatura se afla în hipotalamus.
INTERVENTIA ASISTENTEI
 Se solicită consimțământul

 Se explica necesitatea procedurii

 Asistenta medicală se spală pe mâini și se dezinfectează

 Se introduce termometrul în soluția dezinfectantă și se sterge cu o compresă;

 Se pozitioneaza în locul de măsurare;

 Se așteaptă până cand nivelul de lichid al termometrului crește;

 Se verifică nivelul de lichid al termometrului și ce valoare indică acesta.

Locul de măsurare
o Axila
o Cavitatea bucală
o Plica inghinală
o Ureche
o Rect
o Vagin

Termogeneza-procesul de producer a caldurii in corp

Termoliza- pierderea caldurii din corp
SCOP-evaluarea functiei de termoreglare si temogeneza

Materiale necesare
 Termometru
 Recipent cu soluţie dezinfectantă- spirt sau cloramina 1%

 Taviță renală

 Ceas
 Mănuși de unică folosință

 Foaie de temperatură și pix albastru.

HIPOTERMIA-reprezinta scaderea temperaturii corpului sub limitele normale cauzata

de un dezechilibru intre termogeneza si temoliza(sub 37°C la adult)

HIPERTERMIA- consta in ridicarea temperaturii corporale deasupra limitelor

normale(peste 37°C la adult)

Manifestari de dependent in Hipertermie

 36-37 grade C = VALOARE NORMALĂ
 37-38 grade C = SUBFEBRILITATE
 38-39 grade C = FEBRĂ MODERATĂ
 39-40 grade C = FEBRĂ RIDICATĂ
 Peste 40 grade C = HIPERPIREXIE
 Frisoane
 Sindrom febril
 Cefalee
 Curbatura
 Inapetenta
 Oliguria
 Piloerectie

După aspectul curbei temperaturii:

 Febra continua-mentinerea temp.peste 37°C cu dif sub 1°C intre val.inregistrate
 Febra intermitenta-dif. de cateva grade intre val inreg. seara si dimineata cele mai mici val scazand sub 37°C
 Febra ondulanta-alternarea lenta a perioadelor de febrilitate cu cele afebrile
 Febra recurenta-alternarea brusca la interval de 4-6 zile intre perioade febrile si afebrile
 Febra remitenta-diferenta de cateva grade inreg.dmineata si seara cele mai mici val nu scad sub 37°C

ELIMINAREA
necesitatea organismului de a se debarasa de subst.nefolositiate,vatamatoare rezultate din
metabolism
Excretia deseurilor
 Aparat renal-urina
 Piele-transpiratie /perspiratie

 Aparat respirator-co2
  Aparat digestive-scaun
 Aparat genital feminine-menstruatie
 In stari patologige apar eliminari pe cale sub forma de varsaturi sip e cale
respiratorie sputa

Factorii care influenţează satisfacerea nevoii de a elimina

Factori biologici
– alimentaţia:
– cantitatea şi calitatea alimentelor ingerate de individ influenţează satisfacerea nevoii de
eliminare;
– o bună hidratare şi o alimentaţie bogată în reziduuri (legume, fructe, cereale) facilitează
eliminarea intestinală şi vezicală;
– mesele luate la ore fixe favorizează ritmul eliminărilor;
– exerciţiile – activitatea fizică ameliorează randamentul muscular fortifică musculatura
abdominală şi cea pelviană, care au un rol important în eliminarea intestinală;
– vârsta:
– are rol important în satisfacerea nevoii dacă ţinem seama de controlul sfincterelor;
– la copii, controlul se obţine în 2-3 ani;
– la persoanele vârstnice, diminuarea tonusului musculaturii abdominale poate provoca
lipsa de control a eliminării;
– programul de eliminare intestinala:
– regularitatea programului de eliminare este un factor ce influenţează satisfacerea acestei
nevoi; flora intestinală joacă un rol extrem de important în fiziologia si patologia
aparatului digestiv; momentul ales pentru defecare poate varia de la un individ la altul;
– consumul de alcool;
– starea de sanatate;
– obiceiurile si cutumele personale: cafeaua, ceaiurile sau alte alimente au efect diuretic;
– tonusul muscular: conditie necesara in mentinerea functiei urinare normale;
– lichidele ingerate:
– cresterea aportului lichidian produce o crestere a eliminarii urinare;
– scaderea aportului lichidian produce o scadere a eliminarii urinare;
– medicamentele;
– pozitia in timpul eliminarilor; pozitia confortabila faciliteaza o eliminare corecat.
Factori psihologici
– stresul si anxietatea nu altereaza caracteristicile urinei, dar pot influenta frecventa
mictiunilor;
– emoţiile puternice – pot modifica frecvenţa, cantitatea şi calitatea eliminării urinare şi
intestinale (senzatie de vezica plina, golire incompleta a vezicii urinare, etc).
Factori sociologici
– normele sociale – fiecare societate îşi stabileşte măsuri de igienă, astfel încât indivizii să
respecte salubritatea locurilor publice;
– cultura;
– educaţia;
– igiena şi controlul eliminărilor, orarul eliminărilor;
– controlul şi profilaxia stării de sănătate, normele de igienă elementară;
– menţinerea salubrităţii;
– motivaţie pentru eliminare, obiceiuri de igienă personală şi de eliminare;
– respectarea normelor sociale privind organizarea şi salubritatea locurilor publice;

Urina -metoda prin care sunt eliminate sunstante rezultate din metabolismul intermediar
protitic inutile si toxice pt organism
Mictiunea –emisiune de urina ,act constient de eliminare
Diureza-cantitatea de urina eliminate din organism in 24h

Manifestari patologige ale diurezei:

1.Poliurie- eliminarea unei cantitati de urina mai mari de 2500 ml /24h
2.Oligurie-excretia urinei sub 500ml/24h
3.Anurie-lipsa urinei in vezica

Tulburari de emisiune urinara

1.Polakiurie-senzatie de mictiune f frecventa ,cantitate de urina foarte redusa

2.Nicturie-inversarea raportului dintre nr.mictiunilor si cantitatea de urina emisa in timpul
zilei fata de cea emisa noaptea.
3. Disuria-eliminarea urinei se face cu durere si cu mare greutate
4. Retentia urinara(ischiurie)-reprezinta incapacitatea vezicii urinare de a-si evacua
continutul(nu trebuie confundata cu anuria)
5. Incontinenta urinara-emisiuni urinare inconstiente si involuntare
6. Enurezis-emisiune urinara noaptea ,involuntara si inconstienta ce se manifesta de obicei
la copii de peste trei ani cu tulburari nevrotice.

Ischiuria sau retenţia de urină reprezintă incapacitatea vezicii urinare de a-şi evacua
conţinutul. Ea nu trebuie confundată cu anuria, care înseamnă lipsa secreţiei renale.

Poate fi datorată unui obstacol în calea de eliminare a urinei, ca: stricturi cicatriceale,
calculi inclavaţi în uretră, hipertrofia prostatei sau alte procese de vecinătate, care
comprimă calea de evacuare a urinei, sau unei paralizii a vezicii urinare sau sfincterelor

Intervenţiile asistentei medicale – pacient cu ischiurie – retenţie urinară

Obiective – Intervenţiile autonome şi delegate
Pacientul să aibă micţiuni spontane
– verifică prezenta globului vezical;
– încearcă stimularea evacuării, asltfel:
– introduce bazinetul cald sub bolnav;
– pune comprese calde (buiotă) pe regiunea pubiană;
– lasă robinetul deschis să curgă apă (să fie auzită de bolnav);
– introduce mâinile pacientului în apă caldă;
– efectuează sondaj vezical pentru eliminarea urinei la indicaţia medicului.
Pacientul să aibă echilibrul psihic
– învaţă pacientul că trebuie să existe o relaţie între nevoile de a bea, a mânca, a face
exerciţii fizice şi a elimina, pentru a-şi stabili propriul orar de ingestie şi eliminare;
– învaţă pacientul poziţia corectă pentru uşurarea micţiunii şl golirea completă a vezicii;
– linişteşte pacientul şi îl încurajează să-şi exprime sentimentele în legătură cu problema
sa;
– asigură un climat cald, confortabil.

SCAUNUL
– resturile alimentare supuse procesului de digestie, eliminate din organism prin actul
defecaţiei.
Scaunul este alcătuit din:
-reziduurile rămase în urma digestiei alimentelor;
-celulele descuamate de pe suprafaţa tubului digestiv şi a glandelor digestive;
-produsele de excreţie a tubului digestiv şi a glandelor anexe;
-număr mare de microbi.

Terminologie:
 defecaţie – eliminarea materiilor fecale prin anus.
 meconiu-scaunul nou nascutului în primele 2-3 zile după naştere ( verde-brun închis )

Notarea scaunului - în subsolul foii de temperatură cu semne convenţionale. Dacă sunt

mai multe scaune se notează numărul urmat de semnul convenţional .

I scaun normal X scaun cu mucus.

/ scaun moale. P scaun cu puroi.

- scaun diareic. S (cu roşu) scaun sanguinolent, din hemoragii de la nivelul colonului, rectului,
anusului = rectoragii, anoragii, hemoragii hemoroidale.
Z scaun grunjos

Atitudini si interventii ale asistentei medicale

Evaluăm tulburările în eliminarea de fecale:
• observăm, notăm cu mare atenţie şi anunţăm medicul pentru dejecţiile anormale si
delimităm caracterul durerilor intestinale, tenesmelor;
• supraveghem apariţia durerilor înainte, în timpul sau după evacuarea scaunelor;
• observăm dacă aceste dureri au încetat după evacuare.
Aplicam intervenţii specifice:
• administrăm medicaţia prescrisă pentru calmarea durerilor intestinale şi tenesmelor;
• păstrăm pentru vizită scaunele suspecte sau care prezintă modificări patologice;
• captăm materiile fecale pentru examenle de laborator solicitate de medic;
• scaunele copilului mic sunt păstrate împreună cu scutecele/ pampersul;
• recoltăm timp de 3-4 zile probe de scaun ale pacientului pentru suspiciune parazitară;
• evaluăm cantitativ forma, culoarea, mirosul, aspectul, consistenţa materiilor fecale; si
înregistrăm cu fidelitate frecvenţa scaunelor;
• educăm pacientul pentru evacuare ritmică la aceeaşi oră a zilei;
• efectuăm masaj abdominal pacientului;
• educăm şi asigurăm pacientului poziţia pe closet cât mai fiziologică;
• respectăm obişnuinţele individuale ale pacientului;
• urmărim apariţia zilnică sau la două zile, la aceeaşi oră, a scaunelor;
• administrăm frecvent apă în cantităţi mici;
• când pacientul se poate mobiliza îi asigurăm poziţia pe WC cât mai fiziologică;
• avem în vedere obişnuinţele individuale;
• urmărim cantitatea, aspectul, calitatea bolului fecal;
• urmărim apariţia zilnică sau la două zile la aceeaşi oră a scaunelor;
• declanşăm eliminarea bolului fecal după dejun;
• efectuam masaj abdominal;
• pentru constipaţie regimul alimentar va fi constituit din celuloză şi lichide;
• in constipatie, la indicaţia medicului vom administra laxative sau efectuăm clisma
evacuatoare;
• în diaree constituim un regimul alimentar specific de cruţare a intestinelor fără celuloză;
• la indicaţia medicului vom administra antimicrobiene, fermenţi digestivi;
• efectuăm exerciţii pentru reeducarea rectului în realizarea unei continue evacuări
ritmice, în mod obligatoriu toaleta pacientului va fi efecuată ori de câte ori este nevoie
pentru ca acesta să aibe tegumentele şi mucoasele integre şi curate.
Educăm pacientul pentru auto-asistenţă in cazul balonarilor:
• educăm pacientul pentru a mânca încet şi a mesteca foarte bine alimentele indiferent de
consistenţa;
• educăm pacientul pentru a evita conversaţiile în timpul mesei şi a înghiţi mai puţin aer;
• educăm pacientul să renunţe la băuturi gazoase sau la bere în timpul mesei;
• educăm pacientul să evite consumul alimentelor care balonează (ceapa, leguminoasele);
• educăm pacientul să evite consumul de legume împreună cu fructe respectând regimul
disociat;
• educăm pacientul să evite alimentele şi consumul de alcool care întârzie sau frâneaza
digestia (zahăr, dulceaţă, alcool);
• recomandăm alternarea regimurilor alimentare în cazul unei alergii alimentare;
• supraveghem şi delimitam alimentul care a generat intoleranţa alimentară;
• încurajăm consumul de ceaiuri de plante cu efect inhibitor asupra balonărilor (anason,
coada şoricelului);
• recomandăm şi efectuam cu pacientul pentru stimularea mişcărilor peristaltice:
– mişcare şi activitate fizică, gimnastică abdominală, băi de şezut;
– masajul regiunii abdominale.
• efectuăm cu pacientul exerciţii de respiraţie pentru balonarile cauzate de absorbtia
excesivă de aer.

DIAREEA
Diareea se caracterizeaza prin cresterea frecventei scaunelor si/sau diminuarea
consistentei lor, ca si prin cresterea cantitatii totale a scaunelor.

Tranzitul intestinal accelerat provoacă diaree. Când numărul scaunelor este prea mare au
loc pierderi importante de apă şi electroliţi, ceea ce determină un dezechilibru
hidroelectrolitic şi starea de diaree se prelungeşte.

Intervenţiile asistentei medicale- pacient cu diaree

Obiective – Intervenţii autonome şl delegate

Pacientul să aibă tranzit intestinal în limite fiziologice

– recunoaşte diferenţa între diaree benignă trecătoare şi diaree cronică;
– pregăteşte bolnavul pentru examinări endoscopice;
– alimentaţia este hidrică, în primele 24-48 ore;
– asistenta serveşte pacientul cu ceai neîndulcit (mentă, coarne, muşeţel) supă de morcov,
zeamă de orez;
– treptat, introduce mici cantităţi de carne slabă, fiartă, brânză de vaci, pâine albă prăjită,
supe strecurate, din legume;
– după 4-5 zile, trece la o alimentaţie mai completă;
– recomandă pacientului şi îi reduce provizoriu alimentele bogate în proteine, legumele şi
fructele crude;
– educă pacientul pentru a nu consuma legume şi fructe la aceeaşi masă;
– merele rase reglează funcţia intestinală şi absorb toxinele din peretele intestinal;
– recomandă consumul de banane, morcovi, gutui, pentru vindecarea diareii;
– administrăm medicaţia prescrisă pentru regenerarea florei intestinale , simptomatice,
spasmolitice, antimicrobiene, fermenţi digestivi, sedative.
Pacientul să aibă tegumente şi mucoase perianale curate şi integre
– curăţă şi usucă regiunea anală, după fiecare scaun;
– aplică creme protectoare;
– efectueaza toaleta anusului de mai multe ori pe zi şi dezinfectează cu acid boric 2-3%.
– asigura lenjerie curata si uscata.
Pacientul să-şi satisfacă celelalte nevoi fundamentale
– asigură repaus la pat, când starea generală este alterată;
– menţine constantă temperatura corporală (au loc pierderi de energie);
– încălzeşte pacientul cu termofoare, pături, perne electrice in caz de frison;
– protejează patul cu aleza şi muşama;
– serveşte pacientul cu bazinet.
Pacientul să fie echilibrat hidro-electrolitic
– hidratează pacientul pe cale orală şi prin perfuzii, urmărind înlocuirea pierderilor de
apă şi electroliţi;
– recoltează sânge pentru hemocultură şi scaun, pentru coprocultură;
– monitorizează funcţiile vitale şi vegetative şi le notează în foaia de observaţie;
– calculează cantitatea de lichide ingerate şi perfuzate şi pe cea eliminată;
Pacientul să fie echilibrat psihic – dă dovadă de înţelegere şi răbdare, menajând pudoarea
pacientului;
– îl linişteşte şi îl încurajează să-şi exprime emoţiile şi sentimentele în legătură cu starea
sa;
– pregateste psihic pacientul inaintea oricarei tehnici de nursing sau investigatii.

ELIMINARE MENSTRUALA ŞI VAGINALĂ INADECVATA

Menstra este o pierdere de sânge prin organele genitale, care apare la sfarşitul fiecărui
ciclu menstrual, dacă ovulul nu a fost fecundat (de la pubertate până la menopauză).
Menarha, prima menstră, apare între 11 şi 14 ani şi este influenţată de mediu, climă, viaţa
în aer liber.

Manifestari de dependenta
Amenoree – absenţa menstruaţiei ; lipsa completă a menstrelor.
Dismenoree – menstruaţie dureroasă ; apariţia durerilor în timpul menstrei.
Metroragii – hemoragii neregulate, aciclice, survenite între două menstre succesive.
Menoragii – hemoragii menstruale prelungite.
Oligomenoree – intervale lungi între menstre.
Polimenoree – intervale scurte între menstre.
Hipomenoree – tulburare ce consta in reducerea cantitatii de sange
Hipermenoree – menstruatie cu flux foarte abundent.
Leucoree patologică – de la câţiva ml, când pătează lenjeria, până la 200-400 ml.
Hidroree – scurgere cronică a unui lichid apos dintr-o mucoasă inflamată ; secreţie
vaginală abundentă: 200-400 ml.
Culoarea şi aspectul scurgerilor vaginale
– albă lăptoasă, în leucoreea femeilor tinere;
– galben verzuie, în gonococie;
– roşie apoasă sau cafenie, în tumori;
– seroasă, mucoasă, muco-purulentă, purulentă.

Intervenţiile asistentei medicale – pacienta cu eliminare menstruală şi vaginală

inadecvată
Obiective – Intervenţiile autonome şi delegate
Pacienta să aibă o stare de bine, de confort şi securitate
– asigură repausul la pat;
– efectuează spălaturi vaginale cu soluţii antiseptice (după ce s-a recoltat secreţie vaginală
pentru examen bacteriologic şi citologic);
– aplică pansament absorbant şi îl fixează;
– schimbă pansamentul des;
– învaţă pacienta tehnici de relaxare;
– protejează patul cu muşama şi aleza, la nevoie;
– calmează durerea cu antialgice.
Pacienta să aibă o stare de bine psihic
– linişteşte pacienta în legătură cu problema sa;
– îi explică scopul intervenţiilor (examen genital, examenul secreţiei vaginale, examinări
radiologice si ecografice);
– îi administrează medicaţie sedativă la indicaţia medicului.

Expectoraţia constituie actul reflex şi voluntar de eliminare a secreţiilor şi sputei

formate în căile respiratorii prin actul tusei.

Sputa reprezintă produsul ce se expulzează pe gura din căile respiratorii prin tuse.

INTERVENŢIA ASISTENTEI MEDICALE - educă pacientul cum să expectoreze, să

tuşească cu gura închisă, îl învaţă să nu înghită sputa, să o colecteze în scuipătoare
(dezinfectată cu soluţie lizol, fenol 3%) - să nu stropească în jur - să nu arunce corpuri
străine în scuipătoare - curăţă mucoasa bucală şi dinţii cu tampoane - goleşte şi curăţă
scuipătorile după ce au fost dezinfectate - mânuieşte scuipătoarele cu prudenţă, se spală şi
se dezinfectează

DIAFOREZA- HIPERHIDROZA
(TRANSPIRAŢIA ÎN CANTITATE ABUNDENTĂ)

Sudoarea contribuie la eliminarea apei şi a unor deşeuri ca: uree, amoniac, acid uric şi
altele, completând astfel eliminarea renală. într-o cantitate excesivă, are semnificaţie
patologică, putând duce, uneori, la deshidratare.

Intervenţiile asistentei medicale– pacientul cu diaforeză

Obiective – Intervenţiile autonome şi delegate
Pacientul să aibă o stare de bine, de confort fizic
– ajută sau menţine tegumentele pacientului curate şi uscate;
– spală tegumentele ori de câte ori este necesar;
– schimbă lenjeria de pat şi de corp;
– învaţă pacientul să poarte şosete din bumbac (absorbante) şi să le schimbe frecvent;
– menţine igiena riguroasă a plicilor şi a spaţiilor interdigitale;
– asigură îmbrăcăminte uşoară şi comodă.
Pacientul să prezinte echilibru psihic
– cu tact şi cu blândeţe, va solicita pacientului să se spele;
– îl încurajează să-şi exprime sentimentele în legătură cu problema de dependenţă.
CONSTIPAŢIA
Constipaţia este defecatia cu dificultate ; se caracterizeaza prin scaune rare, dure , uscate
la 2-4 zile, sau mai rar , uneori, chiar cu un ritm regulat, dar la intervale mai mari decât
cele fiziologice; eliminare mult prea lenta a scaunului.
Fecalele sunt de consistentă dura sau obişnuită, de volum redus, fără resturi alimentare
digerabile.

Intervenţiile asistentei medicale – pacient cu constipaţie

Obiective – Intervenţii autonome şi delegate

Pacientul să aibă tranzit intestinal în limite fiziologice

– determină pacientul să îngere o cantitate suficientă de lichide;
– recomandă alimente bogate în reziduuri;
– stabileşte, împreună cu pacientul, un orar regulat de eliminare, în funcţie de activităţile
sale;
– determină pacientul să facă exerciţii fizice cu regularitate;
– urmăreşte şi notează în foaia de observaţie consistenţa şi frecvenţa scaunelor;
– efectuează, la nevoie, clismă evacuatoare simplă sau uleioasă;
– administrează, la indicaţie, laxative;
Pacientul să aibă tegumente şi mucoase perianale curate şi integre
– curăţă şi usucă regiunea anală, după fiecare scaun;
– aplică creme protectoare;
– educa pacientul pentru toaleta anusului dupa defecatie.
Pacientul să-şi satisfacă celelalte nevoi fundamentale
– asigură repaus la pat, când starea generală este alterată;
– menţine constantă temperatura corporală (au loc pierderi de energie);
– încălzeşte pacientul cu termofoare, pături, perne electrice;
– protejează patul cu aleza şi muşama;
– serveşte pacientul cu bazinet;
Pacientul să fie echilibrat hidro-electrolitic
– determina pacientul sa se hidrateze corespunzator;
– urmăreste înlocuirea pierderilor de apă şi electroliţi;
– recoltează probe biologice pentru laborator;
– monitorizează funcţiile vitale şi vegetative şi le notează în foaia de observaţie;
– calculează bilantul ingesta-excreta.
Pacientul să fie echilibrat psihic
– dă dovadă de înţelegere şi răbdare, menajând pudoarea pacientului;
– îl linişteşte şi îl încurajează să-şi exprime emoţiile şi sentimentele în legătură cu starea
sa;
Pacientul să dobândească atitudini, obiceiuri şi deprinderi noi
– solicitam şi educăm pacientul pentru a mânca încet, mesteca bine, favorizând astfel
formarea bolului alimentar;
– educăm pacientul pentru consumul alimentaţiei bogată în fibre şi predominant alcalina;
– educăm pacientul să consume dimineaţa şi între mese legume crude, fructe proaspete
sau sucuri de morcovi, portocale, piersici, struguri;
– educăm pacientul ca la apariţia nevoii de defecaţie să nu amâne mersul la toaletă;
– recomandăm pacienţilor sedentari în scopul stimulării organelor interne să efectueze
exerciţii fizice complete;
– recomandăm şi efectuăm cu pacientul în caz de constipaţie spastică exerciţii de relaxare;
– efectuăm pacientului pe zona inferioară a abdomenului masaje prin frământare sau
malaxare;
– incurajăm sau educăm pacientul pentru consumul de ceaiuri laxative (cruşin);
– sfătuim pacientul să meargă în fiecare zi la aceeaşi oră la toaletă pentru reeducarea
reflexului de defecaţie;educam pacientul pentru a înceta administrarea de laxative după
ce a fost rezolvată constipatia.

Vărsăturile reprezintă expulzia forțată, bruscă a conţinutului stomacal pe gură.

Expulzia este un act reflex provocat de contracţia diafragmului şi a muşchilor abdominali.
Este precedată adesea de greaţă şi hipersalivaţie.
Voma reprezintă o reacţie naturală a organismului de apărare, cel mai adesea faţă de
anumite substanţe toxice sau greu digerabile faţă de stomac .
Centrul vomitiv este situat în bulbul rahidian.

Atitudini si interventii ale asistentului medical

Delimitam simptomele premergătoare:
•supraveghem pacientul atunci când prezintă simptomele premergătoare vărsăturilor:
greaţă, vertij, salivaţie abundentă, dureri de cap, tahicardie, transpiraţii reci, disconfort,
stare generală alterată
•în aceste cazuri pregătim de urgenţă tăviţă renală, vas colector, muşama, aleza, prosop,
pahar cu apă;
•îndepărtăm proteza dentară acolo unde este cazul;
(delimităm vărsăturile provocate sau precedate de accese de tuse, ca de exemplu în tusea
convulsivă).
Asiguram măsuri de control şi toaleta pacientului:
•poziţionăm pacientul şezând, semişezând sau decubit lateral cu capul uşor ridicat pentru
a împiedica aspirarea vărsăturilor;
•susţinem capul pacientului cu o mână pe frunte şi vasul de colectare;
•educăm pacientul pentru a nu căuta să-şi oprească vărsăturile;
•efectuăm toaleta pacientului: bucală, parţială sau totală după necesităţi;
•oferim pacientului apă pentru clătirea gurii după vărsături;
•in cazul unei intoxicaţii alimentare oferim multe lichide pentru a stimula vărsatura
pentru a curăţa astfel stomacul;
•asigurăm pacientului regim alimentar de cruţare a stomacului (ceaiuri de muşeţel fără
zahăr);
•reluăm alimentaţia pacientului treptat începând cu hrană lichidă (supe);
•educăm pacientul şi aplicăm comprese umezite sau cataplasme calde pe regiunea –
abdominală;
•nu administrăm pacientului cu vărsături, medicamente pe cale orală;
•conţinutul stomacal poate fi aspirat în căile respiratorii obstruându-le. In acest caz
aspirăm conţinutul stomacal; resturile alimentare irită mucoasele respiratorii care sunt
invadate de floră patogenă apărând bronhopneumonia;
• observăm frecvenţa vărsăturilor şi periodicitatea acestora, notându-le în foaia de
temperatură;
• determinăm volumetric cantitatea vărsăturilor pe 24 h şi orarul acestora;
• apreciem conţinutul, culoarea, mirosul şi forţa de proiecţie a vărsăturilor;
• captăm fiecare vărsătură în vas separat.
Intervenţii post-vărsătură
•observăm şi calmăm simptomele ce pot însoţi vărsătura: durerea abdominală, pierderea
echilibrului, deshidratarea;
•comunicăm de urgenţă medicului apariţia vărsăturilor sanguinolente;
•liniştim din punct de vedere psihic pacientul care acuză ameţeli, vertij, sete accentuată şi
il educăm pentru conduită post-vărsătură;
•administrăm medicaţia antiemetică prescrisă de medic (supozitoare, injecţii, perfuzii);
•transportăm la laborator pentru investigaţii vărsătura pacientului;
•notăm fiecare vărsătură cu un cerc, data şi ora când s-a produs:
-cu culoare albastră vărsăturile alimentare;
-cu culoare verde vărsăturile bilioase;
-cu culoare roşie vărsăturile sanguinolente.
•la indicaţia medicului efectuăm bilanţul hidric şi administrăm pentru corecţia
tulburărilor electrolitice, rezervei alcaline şi anemiei, parenteral, soluţiile perfuzabile,
electroliţii, cantitatea de sânge prescrisă;
•monitorizăm funcţiile vitale, vegetative ale pacientului.

Nevoia de a se mişca este o necesitate a fiinţei vii de a-şi mobiliza toate

părţile corpului prin mişcări coordonate, de a păstra diferitele părţi ale corpului
într-o poziţie care să permită eficacitatea funcţiilor organismului.
Menţinerea independenţei mişcării corpului şi a bunei posturi este determinată
de
 integritatea aparatului locomotor (muşchi, sistem osos, articulaţii),
 a sistemului nervos central,
 aparatului vestibular şi
 componentele de ordin psihic – atenţia, voinţa, capacitatea de înţelegere,
stare de conştientă etc

Factorii care influenţează satisfacerea nevoii

Factori biologici
•Vârsta şi dezvoltarea:
– copilul mic are mişcările mai puţin coordonate, dobândindu-şi controlul pe
măsură ce înaintează în vârstă; copilul este foarte activ, se mobilizează şi adopta
tot felul de poziţii;
– adultul este activ, în deplinătatea puterii, dă supleţe mişcărilor, le
coordonează;
– vârstnicul are forţa fizică redusă, la fel agilitatea, rămâne totuşi activ în
exerciţii moderate;
– constituţia şi capacităţile fizice: influenţează intensitatea efortului fizic pe care
îl depune individual.
•Exercitii fizice – au rol menţinerea unei cât mai bune stări de sănătate.
Factori psihologici
– emoţiile: pot fi exprimate prin mişcări ale corpului; pulsul şi tensiunea
arterială se modifică în raport cu emoţiile, stresul, teama;
– personalitatea: temperamentul determină ca individul să fie mai activ,
înflăcărat, sau calm, grav.
Factori sociologici
– cultura:
– individul practică activităţi fizice, adoptă diferite posturi în viaţa cotidiană, în
funcţie de societatea în care trăieşte;
– rolurile sociale: în societate, individul poate îndeplini activităţi ce impun un
efort fizic mai mare sau mai mic, pe care să-l compenseze prin rezistenţă fizică şi
ore suficiente de repaus;
– organizarea socială: fiecare societate are legi şi regulamente pentru ca
individul să-şi menţină sănătatea, chiar dacă depune un efort deosebit;
– temperatura mediului ambiant;
– ritmul circadian: activitatea fizica este mai redusa dimineata;
– tradiţiile, religia: individul poate lua posturi acceptate, legate de
obiceiuri,tradiţii sau obiceiuri religioase.
Probleme de dependenţă
1. Imobilitate
2. Hiperactivitate
3. Necoordonarea mişcărilor
4. Postură inadecvată
5. Circulaţie inadecvată

Tipuri de mişcări:
– abducţie – mişcări de îndepărtare faţă de axul median al corpului;
– adducţie– mişcări de apropiere faţă de axul median al corpului;
– flexie/extensie – mişcări de apropiere sau îndepărtare a două segmente
apropiate (braţ, antebraţ, gambă-coapsă);
– rotaţie – mişcare realizată în jurul axului care trece prin lungul segmentului
care se deplasează;
– pronaţie/supinaţie – pronaţia este mişcarea de rotaţie a mâinii, prin care
palma priveşte în jos, iar supinaţia este mişcarea inversă; la picior, palma
priveşte lateral, cu marginea externă ridicată – pronaţie, invers fiind supinaţia;
– circumducţie – mişcare complexă, care totalizează flexia, extensia, abducţia şi
le asociază cu rotaţia.

Postura adecvată
– funcţia corpului omenesc, bazată pe acţiunea sinergică şi coordonată a
elementelor aparatului locomotor şi a sistemului nervos, cu ajutorul cărora se
menţine stabilitatea, echilibrul şi raporturi constante între corp şi mediu şi între
diferite segmente ale corpului

Deformări ale membrelor inferioare

– genu valgum – deformări în care genunchii sunt apropiaţi, iar picioarele
depărtate;
– genu varum – deformări în care genunchii sunt depărtaţi, în schimb picioarele
apropiate;
– picior strâmb
– sprijinit pe antepicior (equin) ;
– sprijinit pe călcâi (talus);
– sprijinit pe partea externă (varus);
– sprijinit pe partea internă (valgus);
– picior plat – bolta plantară prăbuşită;
--Deformări ale şoldurilor – luxaţie – ieşirea capului femural din articulaţia
coxofemurală.

Poziţii patognomonice
Sunt specifice unei boli; de exemplu, în tetanos
– opistotonus– poziția de arc de cerc a pacientului sprijinit in occiput si calcaie
datorata spasmului prelungit al mușchilor spatelui;
– pleurostotonus: atitudine de incovoiere a corpului lateral, in arc de cerc,
determinata de contractura muschilor unei jumatati a corpului.
– poziţia „cocoş de puşcă”, în meningită (capul în hiperextensie iar membrele
inferioare flectate atât din articulaţia coxofemurală cât şi din aceea a
genunchiului).

Poziții terapeutice
– pentru interventii, pentru a ameliora starea pacientului, pentru vindecare:
– pozitia Trendelenburg – trunchiul, membrele inferioare mai sus decât capul
(poziţia asigură circulaţia sângelui la creier);
– pozitia Fowler – pozitie semisezanda. Se obtine prin elevarea spatelui si
capului pacientului la un unghi de 45-60 grade. Genunchii pot fi sau nu indoiti.
Aceasta pozitie este folosita pentru a facilita respiratia,drenajul si alimentarea
pacientului .
– pozitia din drenajul postural;
– pozitia pacientilor imobilizati in aparat gipsat;
– pozitia “spate de pisica”– in decubit lateral in pat, cu spatele la marginea
patului, coapsele flectate pe abdomen, barbia atingand pieptul; este indicata in
punctia lombara.

culcat (clinostatism):
– decubit dorsal (pe spate);
– decubit lateral, stâng sau drept (într-o parte);
– decubit ventral (pe abdomen).

în picioare (ortostatism):
– capul drept înainte;
– spatele drept;
– braţele, pe lângă corp;
– şoldurile, gambele drepte;
– piciorul în unghi de 90 de grade cu gamba;

şezând:
– capul drept;
– spatele drept, rezemat;
– braţele sprijinite;
– coapsele orizontale;
– gambele verticale;
– piciorul în unghi de 90 de grade cu gamba, sprijinit pe podea;

Poziții de examinare
Poziţii inadecvate impuse (fortate) – pentru examinare:
– ginecologică – pacienta stă culcata pe spate, cu genunchii flectaţi, depărtaţi,
iar coapsele flectate pe abdomen;
– genu-pectorală – pieptul pe plan orizontal, pacientul sprijinindu-se pe
genunchi, poziţie utilizată pentru examenul rectoscopic;