LICEUL TEORETIC „GHEORGHE MARINESCU” TÎRGU- MUREŞ

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ

Muşcătura de şarpe
veninos şi înţepătura
de insecte

Eleva: Moldovan Monica Diana

ANUL:III C

PROF:TRANTE SANDA
 Muşcături de şarpe veninos
a. Definiție:
Muşcătura şarpelui veninos are ca urmare inocularea în organismul
uman de venin. Toxicitatea acestui venin poate fi de la mică la foarte
mare, funcţie de cantitatea inoculată şi de specia din care face parte
şarpele.
b. Etiologie
Muşcăturile de şarpe veninos includ oricare dintre muşcăturile
următoarelor specii: vipera, cobra, şarpele coral, şarpele de apă, diverse
specii găsite la gradina zoologică etc. Toţi şerpii vor muşca atunci când
sunt atacaţi sau surprinşi. Majoritatea de obicei evită prezenţa oamenilor
şi îi muşcă în ultimă instanţă. Chiar veninurile cu toxicitate redusă pot
cauza reacţii alergice grave. Cele mai multe decese apar la copii, la
persoanele în vârstă şi la persoanele netratate sau insuficient tratate.
c. Simptomatologie
Simptomele produse de veninul de şarpe variază în funcţie de
mărime, specie,de cantitatea şi toxicitatea veninului inoculat, de
localizarea muşcăturii, de vârsta victimei şi de problemele medicale pe
care le are. Muşcătura este dureroasă. La 15-30 minute, apare local un
edem dur, dureros, hiperemic cu două înţepături simetrice. După 6 ore
edemul se extinde la tot membrul (de obicei muşcăturile sunt localizate
la nivelul membrelor) şi apar plăgi cianotice; după 12 ore apar pete
livide, flictene, escare, limfangită, iar după două zile leziunile
regresează, dar se pot şi suprainfecta. Persoana muşcată poate prezenta
parestezii la nivelul degetelor membrului afectat. Ca semne generale se
descriu: anxietate, dureri toracice şi musculare, febră, frison, transpiraţii,
greaţă, vărsături, diaree, gură uscată sau, dimpotrivă, sialoree cu gust
metalic sau de cauciuc, tulburări de vedere, cefalee. În cazuri grave se
poate instala dispneea. După două zile pot apărea, în lipsa tratamentului,
hemoragii mucoase, purpură, anemie, necroză corticală renală, anurie,
colaps, comă, stop respirator.
d. Investigaţii:
Persoanele care acordă primul ajutor trebuie să determine dacă
şarpele este veninos şi ce specie reprezintă. Urmele muşcăturii pot
sugera tipul şarpelui agresor, dar nu oferă o identificare corecta: şerpii
veninoşi pot lăsa una sau două urme mari de dinţi, în timp ce şerpii
neveninoşi lasă de obicei mai multe rânduri mici de dinţi .Dacă veninul a
fost inoculat se poate determina după simptome.
e. Tratament:
Tratamentul presupune repaus în poziţie orizontală, membrul lezat
imobilizat lejer, sub nivelul inimii, legarea porţiunii de membru afectat
cu o bandă elastică lată, care să permită circulaţia venoasă nu şi cea a
arterială a sângelui, dar să realizeze compresiune limfatică. Inelele,
ceasurile şi îmbrăcămintea strâmtă trebuie îndepărtate din zona
muşcăturii. Alcoolul şi cofeina sunt contraindicate. Garoul, incizia
sucţiunea şi crioterapia sunt contraindicate, putând fi chiar periculoase.
Administrarea de ser antivenin reprezintă cheia tratamentului şi, cu cât
este injectat mai rapid, cu atât este mai eficient. Serul antivenin
neutralizează efectele toxice ale veninului. Se administrează intravenos.
Cel mai nou ser antivenin este obţinut din fragmente purificate de
anticorpi provenite de la oi, ser mult mai sigur decât cel obţinut din ser
de cal, care deseori produce boala serului (reacţie a sistemului imun
contra unei proteine străine). Se face profilaxia antitetanică şi tratament
cu antibiotice (după caz). Se tratează simptomatic pacientul. Dacă nu s-a
inoculat venin, se tratează ca o plaga obişnuită. Prognosticul depinde de
vârsta victimei, de starea de sănătate, de localizarea muşcăturii şi de
cantitatea de venin inoculată. Aproape toate persoanele supravieţuiesc
dacă li se administrează cât mai rapid cantitatea adecvată de ser
antivenin.

Înţepături de insecte

Inocularea în organismul uman de venin prin muşcătură, de către

anumite insecte cum ar fi păianjeni, căpuşe, acarieni.
În cazul păianjenilor aproape toate speciile sunt veninoase. Din
fericire, dinții celor mai multe specii sunt prea scurți sau fragili pentru a
pătrunde în piele. Cel puțin 60 de specii au fost implicate în mușcături la
om, leziuni grave apărând doar în cazul a două specii: văduva
neagră și păianjenul maroniu. Deși tarantula este considerată
periculoasă, mușcăturile acesteia nu produc leziuni
serioase.Căpușele pot fi vectori pentru unul sau mai mulți agenți
patogeni, fiind insecte parazite ce populează suprafața corpului.
Majoritatea se găsesc pe tegumentele mamiferelor (sau în blana lor), pe
pielea păsărilor sau, mai rar, a reptilelor. Sunt paraziți hematofagi (se
hrănesc cu sângele gazdelor) și populează o singura gazdă timp de
câteva zile, dacă nu sunt îndepărtate. Cele mai multe cazuri apar
primăvara și vara (până târziu, spre toamnă). Mușcăturile lor sunt
indolore (de aceea prezența lor nu este simțită de către gazdă). O parte
din căpușe nu transmit boli și nici nu determina apariția unor probleme
grave de sănătate gazdei. Altele însă, reprezintă principalul vector al
bolii Lyme (poartă aceasta bacterie în stomacurile lor) sau un tip
particular de meningoencefalită.
Infestația cu acarieni este frecventă și determină o dermatită, scabia și
alte boli. Leziunile țesuturilor din jurul mușcăturii variază ca gravitate.
Mușcăturile de insecte pot determină: durere acută cu caracter de
înțepătură, uneori cu caracter de parestezie la nivelul afectat sau de
durere sub formă de crampe; grad de rigiditate musculară în abdomen
sau în umeri, spate sau torace; manifestările asociate sunt agitație,
anxietate, transpirație, cefalee, amețeala, erupție cutanată și prurit,
greață, vărsături, sialoree, slăbiciune, creșterea temperaturii zonei
afectate.
În cazul păianjenilor măsura de prim ajutor este plasarea unui
cub de gheață pe zona afectată pentru a diminua durerea. Pentru durerile
și spasmele provocate de păianjenul Văduva neagră, se pot administra
relaxante musculare și analgezice opioide; în cazurile grave se poate
administra ser antivenin. Pacienții mai mici de 16 ani și cei de peste 60
de ani, cu boală cardiovasculară sau hipertensiune arterială, trebuie
spitalizați. Pentru mușcătura păianjenului maroniu nu este disponibil un
ser antivenin; trebuie făcută frecția leziunilor ulcerative cu soluție de iod
pavidonă (iodofor cu mare putere de pătrundere în ţesuturi, care deşi este
inofensiv pentru acestea are acţiune bactericidă şi fungicidă prelungită)
de trei ori pe zi.
În cazul căpușelor trebuie îndepărtate cât mai curând posibil, cu
ajutorul unei pense curbate;pensa trebuie plasată paralel și cât mai
aproape de piele pentru a prinde căpușă cât mai ferm. Pensa trebuie trasă
încet, dar sigur, direct din piele fără răsucire. Părțile bucale ale căpușei
care rămân în piele trebuie extrase cu grijă, deoarece pot determina
prelungirea inflamației. Multe dintre metodele populare de extragere a
căpușelor, cum ar fi aplicarea de alcool sau acetonă, extragerea cu
unghia sau aplicarea unui chibrit aprins sunt ineficiente și pot determina
căpușa să-și elimine saliva infectată în zona mușcăturii.
Infecțiile cu acarieni se tratează prin aplicarea unei creme cu
permetrin sau a unei soluții cu lindan. După aplicarea acestor creme, se
utilizează timp de câteva zile o cremă cu corticosteroizi, pentru a reduce
pruritul; antihistaminicele pot fi, de asemenea, asociate, spălarea
lenjeriei de pat și de corp la temperaturi peste 60°; igienă personală
riguroasă.