LICEUL TEORETIC „GHEORGHE MARINESCU” TÎRGU- MUREŞ

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ

CALIFICAREA PROFESIONALĂ:Asistent medical generalist

PROIECT DE ABSOLVIRE

INGRIJIREA PACIENTULUI CU DIABET ZAHARAT DE TIP I

Coordonator: Câmpean Emilia

Absolventa: Moldovan Alina
Anul: III C

2018
 CUPRINSUL PROIECTULUI DE ABSOLVIRE
AN ŞCOLAR 2017-2018

Capitolul I. Date generale despre diabetul zaharat de tip I

Prezentarea noţiunilor de anatomie şi fiziologie a pancreasului................................ pag
Prezentarea teoretică a bolii
1. Definiţie ...........................................................................................................pag
2. Etiologie ................................................................................................................ pag
3. Patogenie ............................................................................................................... pag
4. Diagnostic clinic (simptomatologia ) ..................................................... .. .......... pag
5. Diagnostic paraclinic ............................................................................................ pag
6. Diagnostic diferenţial ............................................................................................ pag
7. Evoluţie. Prognostic .............................................................................................. pag
8. Tratament
a) igieno-dietetic ....................................................................................................... pag
b) medical .................................................................................................................pag
c) chirurgical .............................................................................................................pag
Capitolul II. îngrijiri generale
1. Internarea pacientului în spital .............................................................................. pag
2. Asigurarea condiţiilor de spitalizare .................................................................... pag
3. Asigurarea condiţiilor igienice pacienţilor internaţi ............................................ pag
4. Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative ....................................................... pag
5. Alimentaţia bolnavului .........................................................................................pag
6. Administrarea medicamentelor şi hidratarea organismului ................................. pag
Recoltarea produselor biologice şi patologice ........................................................... pag
7. Pregătirea pacientului şi efectuarea tehnicilor impuse de afecţiune .................... pag
9. Educaţie pentru sănătate .......................................................................................pag
10. Externarea pacientului .................................................................................. pag
Capitolul III. îngrijiri specifice
Cazul 1 - Plan de îngrijire....................................................................................... pag
Cazul 2 - Plan de îngrijire....................................................................................... pag
Cazul 3 - Plan de îngrijire....................................................................................... pag
Capitolul IV. Concluzii
Concluzii generale ............................................................................................... pag
Bibliografie .......................................................................................................... pag
CAP.I. DATE GENERALE DESPRE DIABETUL ZAHARAT DE TIP I

1.1 Prezentarea notiunilor de anatomie si fiziologie a pancreasului

1.1.1. Anatomia şi fiziologia pancreasului

Pancreasul este un organ ce este localizat în partea stângă a cavității abdominale (hipocondrul
stâng), sub stomac, în potcoava duodenală. Este o glandă anexă a tubului digestiv, având atât o
funcție exocrină (producând sucul pancreatic, ce participă la digestie), cât și una endocrină
(secretând doi hormoni antagoniști, insulina, care este un hormon hipoglicemiant,

Anatomia pancreasului:

Pancreasul este un organ anex aparatului digestiv, fiind o glandă cu secreție internă, având funcție
atât exocrină, cât și endocrină. Are o greutate de aproximativ 80 g și o lungime de 15 – 20 cm.
Pancreasului i se descriu un cap, un col (gât), un corp și o coadă.
 Capul pancreasului este porțiunea lățită a organului înconjurat de potcoava duodenală. Este
atașat porțiunii interne a duodenului. Prezintă o prelungire mică, în formă de cârlig,
numit procesul uncinat, orientat spre linia mediană a corpului.
 Colul (gâtul) pancreasului este mai îngust decât capul, din cauza venei porte, de mare calibru
situată în spatele său. Este așezat deasupra vaselor mezenterice superioare.
 Corpul pancreasului are, în secțiune, formă triunghiulară, și se găsește în fața aortei; este
orientat în sus și spre stânga, pentru a fuziona cu coada.
 Coada pancreasului prezintă un vârf ascuțit, care intră în concavitatea splinei.


Vascularizaţiaşi inervaţia Pancreasului

Arterele care asigură nutriţia pancreasului sunt: artera pancreaticoduodenală superioară (ramură a
arterei gastroduodenale) şi artera pancreaticoduodenală inferioară (ramură a arterei mezenterice
superioare). De asemenea, pancreasul mai primeşte ramuri şi din artera splenică. Venele se revarsă
în vena mezenterică superioară şi vena splenică. Limfocitele drenează limfa în ganglionii regionali
(pancreaticosplenici, hepatici, mezenterici).Nervii sunt fibre simpatice şi parasimpatice care vin
din plexul celiac. Ei pătrund în glandă odată cu vasele.

1.2Prezentarea teoretică a bolii

1.2.1 Definiţie
Diabetul zaharat este o boala metabolică genetică sau câştigată, caracterizată prin tulburarea iniţial
a metabolismului glucidic (hiperglicemie şi glicozurie) şi secundar a celui lipidic, proteic şi
mineral, datorită unei insuficienţe relative sau absolute de insulină. Simptomele iniţiale se
corelează cu hiperglicemia şi includ polidipsia, polifagia şi poliuria. Complicaţiile ulterioare
includ boala vasculară, neuropatia perifericăşi predispoziţia la infecţii.
Există două tipuri clasice de diabet zaharat: tipul I (insulino-dependent, pentru că pancreasul nu
secretă insulină) şi tipul II (insulino-independent, pentru că nu are nevoie de insulină, ci de
antidiabetice orale).
1.2.2 Etiologie
Deşi cauza exactă de apariţie a diabetului zaharat de tip 1 nu este cunoscută ştim că avem de a face
cu o boala multifactorială, cauzată de o combinaţie între factorii genetici şi factorii exogeni
(externi, de mediu).Identificarea genelor implicate ca şi a factorilor de mediu a permis, pe de o
parte, o mai bună înţelegere a fiziopatologiei şi a modului de instalare a bolii şi, pe de altă parte, a
realizat un progres notabil în prevenirea diabetului. Mai mult de atât, identificarea defectelor
genetice a oferit noi oportunităţi pentru abordare terapeutică cu perspective promiţătoare aflate în
curs de experimentare.
Diabetul zaharat de tip I este o boală autoimună cu specificitate de organ în care celulele beta ale
insulelor Langerhaus din pancreas sunt distruse de către limfocitele T citotoxice printr-un proces
mediat imunologic.
Datorită incidenţei familiale scăzute la un procent de aprox. 10% faţă de 90% a dezvoltării
spontane a bolii, a faptului că procentul concordanţei bolii la gemenii univitelini este de 30-50%
(concordanţă de 100% atestă căafecţiunea este pur genetică) apare clara implicare largă a unor
factori de mediu în determinismul bolii.
Riscul de a dezvolta diabet de tip I până la vârsta de 30 de ani este de aprox. 6% dacă ai un frate
cu DZ, de 2% dacă mama are diabet şi riscul este dublu, de 4%, în cazul în care tatăl are diabet.
Explicaţia pentru acest ultim aspect nu este cunoscută.
Sintetic se poate spune că la om două zone (locusuri) genice sunt legate şi asociate cu tipul I de
DZ. In susceptibilitatea pentru DZ o importanţă fundamentală o are antigenul human leucocitar
(HLA).
Brarul scurt al cromozomului 6 conţine un număr de gene care formează complexul maior de
histocompatibilitate (MHC), inclusiv sistemul HLA cu mai multe clase antigenice.
Primele studii au sugerat că tipul I de DZ este legat de HLA-B8 si B15 mai mult decât nediabeticii
de control. Mai semnificativă este asociaţia clasei a-II-a de molecule HLA şi anume aceea că
celulele HLA-DR3 şi DR4 ar conferi susceptibilitatea pentru tipul I de DZ.
De menţionat faptul cădeşi 50-60% din populaţia caucaziană normală deţine alele HLA-DR3 si/
sau HLA-DR4. numai 0,25-0,35% fac diabet zaharat.
Una din explicaţiile pentru aceastăobservaţie ar fi aceea că susceptibilitatea pentru DZ tip I nu este
conferită de genele situate în locusurile HLA-DR per se, ci de către alte gene din ce in ce mai bine
cunoscute in prezent care se afla în dezechilibru de legătura cu alelele HLA-DR3 şi DR4.
Antigenu HLA-DR2 este pus în evidenţă foarte rar la bolnavii cu diabet; acest antigen pare să
confere rezistenţa la boală.
O a doua genă importantă asociată cu susceptibilitatea pentru DZ de tip I a fost localizată lângă
gena insulinică pe cromozomul 11.
Recent la om s-au identificat multe alte locusuri dintre care 13 au fost deja confirmate a fi legate
de tipul I de DZ.
In ultimii 25 de ani s-au făcut progrese considerabile în inţelegerea cauzelor genetice ale
diabetului, in particular ale DZ de tip I.
Dacă s-ar lua în consideraţie în mod exclusiv argumentele genetice în determinismul diabetului
zaharat de tip I, s-ar putea considera că celulele beta suferă un proces de autoeliminare care este
înscris în codul genetic chiar în momentul concepţiei şi că viitorul pacient diabetic nu poate scăpa
de acest “destin” implacabil.
1.2.3Patogenie
Pancreasul endocrin, format din insulele Langerhans, este alcătuit din trei grupe de celule:
-celule beta. care secretă insulină, tipul cel mai frecvent
-ceruie alfa care secretă glucagonul
-celuie delta care secretă somatostatina
Din punct de vedere patogenic, diabetul este o tulburare în metabolismul glucidelor, care duce la
hiperglicemie si glicozurie. Datorită interconversiunii metabolismelor glucidic, lipidic şi protidic
la nivelul ciclului Krebs, sunt afectate şi ultimele două metabolisme, care explică simptomele
grave de diabet.
In metabolismul glucidelor deosebim trei procese principale:
- glicogenogeneza, depunerea la nivelul ficatului a glucozei în glicogen (forma condensată, de
depozit a glucozei);
- glicogenoliza. transformarea glicogenului în glucoză, prin hidroliza şi mobilizarea lui în sânge
(glicemie) după necesitatea organismului;
-gluconeogeneza, adică formarea glucozei din lipide şi protide la nivelul ciclului Krebs (ciclu cu
ardere continua) şi glicoliza.
Ţesutul muscular este cel mai mare consumator de glucoza, excesul depunându-se sub forma de
grăsime în paniculul adipos. Deci există un circuit continuu între doi poli: ficatul, marele depozitar
şi distribuitor de glucozăşi ţesuturile (în principal ţesutul muscular), marele consumator. Legătura
între aceşti doi poli este făcută de sânge, unde glucoza se menţine constant între 0,70 si 1.20 g%
.Glicogenogeneza şi glicogenoliza, menţin acest nivel constant, printr-un mecanism denumit
glicoreglare, în care intervin două grupe de factori: hiperglicemianţi, hipoglicemianţi. Când
insulina este insuficientă cantitativ sau ineficientă calitativ glucoza nu poate pătrunde în celule,
creşteîn sângeşi apare astfel hiperglicemia. Când nivelul glucozei depăşeşte 180 mg% în sânge,
apare şi în urină, fenomen numit glicozurie. Pentru a putea elimina din organism glucoza în exces
din sânge, este necesar să se elimine din rinichi o cantitate mai mare de apă (poliurie), care în 24
de ore poate creşte la 4 - 5 1 sau mai mult. Deoarece organismul pierde apă în exces apare
deshidratare organismului, cu senzaţie de sete , uscăciunea buzelor, limbii şi a mucoaselor. Se
consumă pentru compensarea apei pierdute prin poliurie 5 1 de apă/zi sau mai mult (polidipsie).
Deoarece organismul elimină o cantitate crescută de glucoză prin urină,glucoza necesara furnizării
de energie pentru funcţiile organismului şi activitatea fizică, organismul apelează în compensaţie
la masa muscularăşi la ţesutul adipos, care se vor consuma excesiv. Iată de ce diabeticul scade în
greutate, în pofida faptului că va consuma cantităti sporite de alimente (polifagie). Perturbarea
metabolismului glucidic duce şi la consumarea grăsimilor, nu numai a proteinelor. Cresc astfel
excesiv în sânge corpii cetonici (cetonemie),apărând în urina (cetonurie). Toate aceste fenomene
se realizează la nivelul ciclului Krebs - cheia de boltă a metabolismului intermediar - acolo unde
se produce interconversiunea metabolismului, giucidic.,lipidic şi protidic. Rezultă de aici că
trecerea de la un produs la altui.
1.2.4 . Simptomatologia
Cele mai cunoscute simptome ale diabetului zaharat sunt cele ale hiperglicemiei: o diureză
osmotică produsă de glicozurie, care conduce la eliminări frecvente de urină, poliurie şi polidipsie
care pot evolua către hipotensiune ortostatică şi deshidratare. Deshidratarea severă determină
slăbiciune, oboseală şi tulburări de stare psihică. Simptomele pot apărea şi dispărea odată cu
fluctuaţiile nivelelor glicemiei. Polifagia poate însoţi simptomele hiperglicemiei, dar nu este o
preocupare principală a pacientului. Hiperglicemia poate determina şi scăderea în greutate, greaţă
şi vărsături, precum şi vedere înceţoşată, şi poate predispune la infecţii bacteriene şi fungice.
Pacienţii cu diabet zaharat tip I se prezintă în mod tipic cu hiperglicemie simptomatică şi, uneori,
cu cetoacidoză diabetică. Unii pacienţi au o fază lungă, dar tranzitorie, cu nivele ale glucozei
apropiate de normal, după debutul acut al bolii (faza de lună de miere) datorate parţialei refaceri a
secreţiei de insulină. Această formă de boală poate fi întâlnită la toate vârstele, dar caracterizează
mai ales pacienţii la care boala debutează sub 30 de ani. Sub această vârstă aproape toţi pacienţii
sunt insulino-dependenţi.
Totuşi trebuie subliniat că o glicemie normală nu exclude diabetul. Este nevoie pentru diagnostic
de proba hiperglicemiei provocate. Această probă se face prin administrarea orală a 450 g de
glucoza pe Im^ 2 suprafaţă corporală, dizolvată în 300 ml de apă. O glicemie, pe nemâncate,
Peste 120 mg% sau peste 160 mg% la o oră şi peste 130 mg% la 2 ore, impune diagnosticul de
diabet zaharat la persoanele până la 45 de ani
a) Diagnostic paraclinic

Glicemia este în final revelatoare pentru diagnosticul diabetului zaharat. Valorile glicemiei
normale, indiferent de momentul recoltării lor, sunt cuprinse între 60-110 mg/dl (%).
După recomandările experţilor OMS, criteriile pentru diagnosticul diabetului zaharat sunt
următoarele:
1. Simptomele mai sus menţionate plus o concentraţie cauzală a glucozei plasmatice egală sau
mai mare de 200 mg/dl (11,1 mmol/1).
2. Glicemia pe nemâncate, fasting plasma glucose (FPG) egală sau mai mare de 126 mg/dl (7,0
mmol/1). Glicemia pe nemâncate fiind după cel puţin 8 ore de lipsa consumului de alimente.
Glicemia plasmatică cu valoare egală sau peste 200 mg/dl (11 mmol/1) după două ore de la
efectuarea testului de toleranţă orală le glucoză (TTOG) cu 75 g glucoză.Intre valorile care
definesc prezenţa diabetului zaharat şi valorile care definesc normalitatea (egală sau mai mică de
110 mg/dl â jeun sau egală sau mai mică de 140 mg/dl la 2 ore după 75 g de glucoză (TTOG)
există două situaţii intermediare de alterare a toleranţei la glucoză, siuaţii care pot fi premergătoare
diabetului zaharat evident.

Este vorba despre:

a) Alterarea preprandială (fasting) a toleranţei la glucoză (Impaired fasting glucose (IFG) la
valori egale sau mai mare de 110 mg% (6,1 mmol/1) dar mai mici de 126 mg/dl (7,0
mmol/1);
b) Alterarea toleranţei la glucoză (Impaired glucose tolemace (IGT) la valori egale după 2
ore de la proba cu 75 g de glucoză (TTOG) mai mari de 140 mg/dl (7,8 mmol/1) dar mai
mici de 200 mg dl (11,1 mmol/1).
Testul de toleranţă la glucoză (TTOG) se efectuează după o perioadă de post de 10-12 ore
dimineaţa, pe nemâncate, administrând pacientului 75 g de glucoză pulbere dizolvată în 300 ml de
apă. La copii se va face o încărcare cu 1,75 g glucoză/kg corp (greutate ideală) fără a depăşi o
cantitate maximă de 75 g. Se recomandă ca 2-3 zile înainte de efectuarea testului pacientul să aibă
o alimentaţie normală fără restricţii.
Se recoltează sânge pentru glicemie înainte de consumul glucozei şi apoi după un interval de două
ore. In timpul celor două ore pacientul trebuie să stea în repaus şi nu este permis consumul de
alimente, cafea sau fumatul.
O altă valoare importantă este cea a hemoglobinei glicolizate (testul HbAlc) care ne arată spre
deosebire de testul standard al glicemiei, nivelul mediu de zahăr din sânge în decursul ultimelor
două-trei luni, proba de sânge putând fi luată în orice moment al zilei.
Valorile normale sunt între 4,5 şi 5,7 % . între 5,7-6,4 % vorbim despre prediabet iar peste 6,5 %
despre un control foarte slab al glicemiei ce ne indică diabet zaharat.
Pe lângă analiza sângelui pentru determinarea glicemiei mai avem şi analiza urinei pentru
determinarea glicozuriei şi prezenţei corpilor cetonici. Această analiză este mai puţin utilă pentru
diagnosticul diabetului zaharat deoarece glucoza trece în urină numai după depăşirea " pragului
renal" al glicemiei de 160-180 mg/dl. Pragul renal, adică depăşirea posibilităţilor renale de a
recupera glucoza din filtratul renal variază în funcţie de individ şi de grupa de vârstă. Copii având
un preg renal mai scăzut iar cei mai în vârstă un prag crescut.

b ) Diagnostic diferenţial
1. Diabetul insipid (datorat afectării hipofizei posterioare) în care există poliurie, polidipsie şi
scăderea în greutate, dar poliuria este foarte mare (20-30 1/zi), glicemia este normală, iar glicozuria
este absentă.
2. Diabetul renal. Glicozuria este prezentă, dar glicemia şi hiperglicemia provocată sunt normale.

Caracteristici DZ tip I DZ tip II

Vârsta de debut de obicei <30 de ani De obicei >40 de ani

Tendinţa la cetoză mare Rară, dar posibilă

Tablou clinic Senine evidente, frecvente Variabil, rareori semne severe

dezechilibre

Greutate corporală Normo sau subponderal Frecvent obez

Insulina Deficit absolut, sever Variată (hipo, normo, sau

hiperinsulinemie)

1CA Da Nu

Tratament cu insulina indispensabil uneori

3. Dieferenţierea de diabetul zaharat non-insulinic.

1.2.5. Tratament
Tratamentul implică un control al hiperglicemiei pentru ameliorarea simptomelor şi evitarea
complicaţiilor, odată cu reducerea episoadelor hipoglicemice. Scopurile tratamentului sunt
menţinerea glucozei plasmatice între 80 şi 120 mg/dL în timpul zilei şi între 100 şi 140 mg/dL la
culcare. Aceste scopuri pot fi ajustate pacienţilor la care controlul strict al glucozei poate fi
nerecomandat, cum ar fi la pacienţii în vârstă, pacienţii cu speranţă redusă de viaţă, pacienţii cu
crize repetate hipoglicemice şi pacienţii care nu pot comunica prezenţa hipoglicemiei.
Elementele cheie pentru toţi pacienţii sunt instruirea, consilierea dietetică şi cu privire la efort,
precum şi monitorizarea controlului glucozei.

a) Tratamenul igieno-dietetic

Igiena diabeticului
Regulile de igienă trebuie bine cunoscute de diabetic, deoarece de respectarea sau nerespectarea
lor,depinde apariţia unor complicaţii severe. In general se recomandă:
- curăţenie corporală generală frecventă (baie generală zilnică cu apă şi săpun), urmată de
schimbarea zilnică a lenjeriei de corp.
-atentie deosebită la îngrijirea danturii
- perfectă igienă a organelor genitale. Adeseori infecţiile genitale reprezintă punctul de plecare al
unor infectii cu germeni rezistenţi (pielonefrite, pielite).
-problema cea mai importantă este igiena membrelor inferioare, mai ales în cazul apariţiei artritei
diabetice. Primul obiectiv este echilibrarea diabeticului. Renunţarea la fumat este obligatorie. Se
recomandă: evitare încălţămintei strâmte, a jantierelor, a ciorapulor cu elastic. Se vor evita poziţia
picior peste picior, loviturile la picioare, iar tăiatul unghiilor va fi corect făcut. In anumite cazuri se
recomandă cremă pentru călcâiele prea aspre. Nu se vor tăia niciodată bătăturile de către bolnav şi
va fi sfătuit să-şi ţină picioarele departe de sobă sau de alte surse de căldură. In pat este necesară
schimbarea frecventă a poziţiei. Micozele interdigitale vor fi tratate de specialistul dermatolog. In
schimb bolnavul îşi va spăla zilnic, cu apă şi săpun picioarele, le va usca cu un prosop moale, şi
aceasta numai prin presare, nu prin frecare. După terminarea operaţiei, îşi va pudra cu talc
picioarele, în caz de transpiraţie. Tratamentul aseptic al excoriaţiilor şi plăgilor, chiar când par
neînsemnate, este obligatoriu. Gangrena reprezintă o problemă majoră.
Gangrena diabetică poate fi generată de arteriopatia diabetică, dar şi de neuropatia diabetică. Este
una din cele mai grave probleme medico-sociale ale diabetului zaharat. Poate fi preventiă.
Contribuie trei factori: 1)factorul neuropat; 2)microangiopatia diabetică; 3)factorul infecţios Se
disting două forme:
a) gangrena umedă, extensivă: se instalează brusc, în urma suprainfectării unei leziuni
declanşatoare, bolnavul este febril, starea generală alterată, tumefiere locală, sfaceluri,
treneuri de limfagită; apare cetoacidoza. Fără cooperare diabetolog-chirurg, bolnavul poate
muri.

b) gangrena uscată, apare frecvent pe fondul unei ischemii cronice progresive, la nivelul
halucelui sau caicanean, colorare vineţiu-negricioasă şi cu dureri intense. Se ajunge la
autoamputaţie. Alteori apare ulcerul trofic plantar.

b)Dieta diabeticului
Impreună cu tratamentul medicamentos, regimul reprezintă condiţia esenţială a menţinerii vieţii
diabeticului cât mai aproape de normal. Iată câteva principii generale:
-bolnavul trebuie să-şi cunoască bine regimul, conţinutul în glucide pentru fiecare aliment în parte si
sa-l respecte în mod strict.
El trebui să cunoască cele trei grupe mai importante de alimente:
-alimente care nu conţin glucide sau care conţin cantităţi suficient de reduse, încât să poată fi
consumate fară restricţie;
-alimente bogate ir glucide, care sunt interzise diabetcului
-alimente cu glucide în cantităţi moderate, care pot fi consumate, dar numai în cantităţile stabilite de
medic şi numai cântărite.
-cantitateade glucide consumate zilnic va fi cât mai apropiată de aceea a individului normal, ţinând
cont de munca depusă, vârstă şi sex.
-ratia calorică va corescpunde necesarului caloric al organismului, în raport cu vârsta, sexul, starile
fiziologice şi munca prestată.
-se vor exclude glucidele concentrate: zahăr, produse zaharoase, făinoase etc.
-din alimentaţie nu trebuie să lipsească proteinele animale cu mare valoare biologică (lapte, carne.
brânzeturi, ouă, peşte), şi lipidele vegetale.
-pâinea va fi împărţită pe felii şi pe mese, cât mai exact.
-mesele se vor repartiza la ore cât mai precise. Ultima masă va fi servită la ora 22, sub forma unei
mici gustări.
-din alimente să nu lipsească fibrele, deoarece celulozicele din legume, fructe, cereale, chiar legume
uscate, scad glicemia şi previn cancerul de colon.
Instrucţiuni speciale:
Echivalenţe: 100 g pâine=250 g cartofi = 500 g fructe
100 g fructe=50 g cartofi= 20 g pâine= 250 g lapte= 120 g morcovi sau ţelină sau sfeclă fierte.
Alimentele ce pot fi consumate fără restricţie sunt: carnea, peştele de toate sorturile, şunca,
brinzeturiie fermentate, ouăle, grăsimile vegetale şi animale, legumele având un conţinut mic
înglucide (castraveţi, ridichi, varză acră, spanac, conopidă, ciuperci, varză roşie, etc). Importante
suni alimentele care pot fi consumate numai cântărite: pâinea, făinoasele, brânza de vaci, laptele,
iaurtul şi urda. Alimentele bogate în glucide sunt numai cele de origine vegetală; dintre cele de
natură animală, numai laptele şi produsele lactate. După conţinutul lor în glucide, fructele şi
legumele se împart în patru categorii:
conţinut sub 5% gluicide: legume (castraveţi, ardei graşi, ciuperci, conopidă, dovlecei, fasole verde,
lobodă, roşii, vinete, ridichi, salată verde, spanac, varză), fructe (pepene galben şi verde , nuci,
grefuit şi lămâi). Acestea pot fi consumate fără restricţie, fără cântar, conţinut de 10% glucide:
legume(ceapă, morcov, rădăcină de pătrunjel, praz, ţelină), fructe (cireşe, căpşuni, coacăze, mere
creţeşti sau domneşti, portocale, fragi).
Acestea trebuie cântărite.
conţinut de 15% glucide:legume (mazăre verde boabe, păstârnac), fructe: (cireşe de iunie, gutui,
mere ionatane, mure, piersici, zmeură, vişini).
conţinut de 20% glucide sunt: legume(usturoi, hrean, cartofi, leguminoase uscate cântărite fierte,
fasole, mazăre, linte), iar dintre fructe (struguri, prune uscate, pere bergamote)
Sintetizând, se consumă, cântărite, merele de orice fel, portocale, cireşe, morcovi fierţi şi cartofi.
Sunt strict interzise: strugurii, prunele, perele bergamote, stafidele, curmalele şi
bananele.Leguminoasele uscate se consumă fierte şi numai după ce se aruncă apa de fierbere. Dintre
celelalte alimente ce au conţinut glucidic menţionăm: painea ce conţine 50% glucide
pastele făinoase şi derivatele de cereale conţin - cântărite fierte - circa 20% glucide şi nefierte
70% deoarece prin fierbere şi îmbibare cu apă îşi măresc volumul de patru ori.
mămaliguţa moale conţine în jur de 12% glucide (100 g pâine echivalează cu 400 g de mamaliga).
Laptele dulce sau bătut, iaurtul, brânza de vaci, conţin în medie 4% glucide, şi produsele făinoase se
interzic, deoarece cresc glicemia prea repede. Pot fi folosite numai in starile hipoglicemice.
Repartizarea glucidelor pe cele cinci mese depinde de modul de echilibrare al diaberului. In primul
caz se foloseşte schema de alimentaţie a normalului, cu trei mese principale. In cazul tratamentului
cu insulină există două posibilităţi.

Daca se administrează insulină românească, care se dă în trei prize, insulina se va face înaintea
meselor bogate in glucide.dacă se foloseşte insulina semilentă sau lentă, care se administrează în
două prize (dimineaţa şi seara), sau intr-o singură priză, glucidele se repartizează relativ egal, adică
în cele trei mese principale şi 2 - 3 gustări, cu preponderenţa mesei de dimineaţă şi de prânz. Ultima
masă va fi luată cât mai târziu seara şi prima cât mai devreme dimineaţa.

Repartiţia glucidelor pe procente este similară adultului normal. In ceea ce priveşte conţinutul în
glucide, se recomandă copilului până la 15-16 ani, să primească 50% glucide, 20% proteine şi 25-
30 % lipide. Pentru adult se recomandă 45-50% glucide, 15-20% proteine şi 30-35% lipide. Se
preferă diete mai bogate în glucide. Cântarul este necesar până când bolnavul evaluează singur, cat
mai corect, conţinutul glucidic al alimentelor.

Pentru diabeticul de tip I, insulinodependent, insulina este indispensabilă. Se administrează

subcutanat şi în cazuri cu total speciale, la indicaţia medicului, i.v.(come diabetice). Există insuline
cu acţiune rapidă şi insuline cu acţiune lentă. Dintre cele cu acţiune rapidă se foloseşte în principal
insulina obişnuită, cristalină sau ordinară. Tot cu acţiune rapidă este insulina Actrapid. Aceasta este
importată şi este mai bine purificată. In ţara noastră, flacoanele cu insulină au 5 ml şi 200 u.i., în alte
ţări există şi insuline cu 80 u.i sau cu 100 u.i./ml. Insulina se extrage din pancreasul de vacă. Spre
deosebire de insulina românească, insuficient purificată, există şi insuline pure, numite insuline
monocomponente. Acestea nu dau rezistenţă, nu dau reacţii alergice şi sunt mai bine suportate.
Administrată pe cale subcutanată, activitatea hipogliceminată începe cam la 20-30 minute de la
injectare şi dispare în 6-7 ore. Pe cale i.v. începe imediat şi dispare în 90 de minute. Ca regulă
generală, bolnavul îşi va injecta singur insulina. De 3 ori pe zi, cu 15 minute înaintea fiecărei mese
principale (dimineaţa, prânz şi seara). Dozele se stabilesc în funcţie de toleranţa la glucide. Sunt
obligatorii următoarele reguli:
1 u.i. Insulină obişnuită, echilibrează circa 2 g glucoză. Dacă bolnavul elimină prin urină 20 g
glucoză în 24 de ore, are, drept urmare, nevoie de 10 u.i. Dacă după 10 u.i dispare glicozuria,
bolnavul poate fi considerat echilibrat. In general, mai ales la copii şi adolescenţi, se permite o
glicozurie de 10-12 g în 24 de ore, pentru a evita o posibilă hipoglicemie.
Glcozuria este întotdeauna utilă diagnosticului şi tratamentului. La vârstnicii care au complicaţii
renale, tratamentul se conduce numai după valorile glicemiei.
Repartizarea dozelor de insulină se face diferit, în funcţie de masă. De exemplu: o doză de 60 u.i se
repartizează diferenţiat: 24 u.i dimineaţa, 20 u.i la prânz şi 16 u.i seara.
Când nevoia de insulină obişnuită depăşeşte 60 u.i zilnic, se recurge la insulina cu actvitate medie
sau prelungită.
Insulinele cu acţiune prelungită pot fi: cu activitate medie (10-14 ore activitate hipoglicemiantă) şi
cu activitate prelungită (18-24 ore activitate hipoglicemiantă).
Dintre insulinele cu activitate medie avem:
H.G. Insulin S, cu debut la o oră şi dispariţia efectului la 12-14 ore.
Komb-lnsulin S, cu debut la 45-60 minute şi dispariţia acţiunii la 9-12 ore.
Insulin semilente M.C., cu debut la o oră şi sfârşit după 12-16 ore.
Rapitard Insulin, cu debut la o jumătate de oră de la administrare şi dispariţia activităţii după 18- 20
ore.
Dintre insulinele cu activitate prelungită se folosesc:
Long-insulin, cu debut la o oră de la administrare şi dispariţia activităţii după 20 - 24 de ore.
Insulin Novolente, cu acţiune le o oră jumătate până la două ore şi dispariţia activităţii după 20 - 24
de ore.
Dintre insulinele monocomponente se utilizează:
Monocomponent lente şi Monotard M.C. Insulin.
Exemple de preparate insulinice folosite în practica medicală:
Preparatul:
I. Insuline rapide: insulina cristalină(bovină); Actrapid MC ( porcină); Humulin HM (umană);
Uetin I,II (bovină, porcină)
II. Insuline medii: semilente-MC (porcină); Humulin-N (umană); Insulatard-NPH (umană).
III. Insuline lente: Monotard-MC (porcină); Lente-MC (porcină); Humulin-L (umană); Lente-
Iletin I,II (porcină); Ultralente-MC (porcină).
IV. Amestecuri: Humulin-M 1-5 (umană); Mixtard 1-5.
La copii şi adolescenţi se contraindică tratamentul cu insulină lentă, care se administrează într-o
singură priză pe zi. Sunt interzise amestecuri de insulină româneasă cu orice alt tip de insulină,
deoarece se inactivează. Flacoanele de insulină se păstrează tot timpul la frigider şi la loc uscat,
înainte de administrare, flaconul este încălzit la temperatura camerei şi se agită până se
omogenizează. Injecţiile se fac subcutanat. Locurile de elecţie sunt: faţa anterioară şi latero- extemă
a coapselor, jumătatea inferioară a abdomenului, feţele anterioare şi laterale ale braţelor şi regiunile
fesiere. Pielea se sterilizează cu alcool şi urmele de alcool se şterg cu vată. In general se va evita
repetarea curentă a injectării în acelaşi loc. Schimbarea locului de injectare se va face periodic, după
o shemă pe care şi-o va face bolnavul, care de altfel îşi va face şi singur injecţiile.

Accidentele după administrarea de insulină sunt:

- Hipoglicemia
-Infecţiile locale (flegmoane) datorită lipsei de asepsie
-Alergie la insulină (reacţii locale şi generale). In această situaţie se înlocuieşte insulina cu forma
monocomponentă.
-Lipodistrofia, care poate fi hipertrofică (noduli duri şi dureroşi) sau atrofică, cu dispariţia grăsimii
subcutanate. Lipodistrofia se combate prin schimbarea periodică a locului injecţiei,
c)tratamentul chirurgical şi tratamente de excepţie în diabetul zaharat
In mod obişnuit nu prezintă mari riscuri. Obiectivul este echilibrare metabolică. Ingrijirea
postoperatorie trebuie realizată cu competenţă. In timpul operaţiei căt şi după aceastea, chirurgul
trebuie pregătit şi dotat cu tot arsenalul terapeutic necesar unei intervenţii specifice (antibioterapie,
sondă vezicală, heparină)
1. Transplantul de pancreas. Prezintă mari riscuri, deci nu este o metodă aplicabilă curent.
2. Transplantul de celule beta-pancreatice. Metodă încă limitată deoarece necesită tratament
imunosupresor cu efecte secundare mari, dificultăţi în obţinerea celulelor necesare.
3. Pancreasul artificial. Nu s-a introdus în practică. Este în studiu.
4. Stoparea precoce a evoluţie diabetului zaharat de tip I. Fiind o boală autoimună s-au folosit
imuno-supresoare (Azatioprina, Ciclosporina, glucocorticoizii, Ciamexonal etc.).