cabalinkabul.

com

Câteva considerațiuni despre «Istoria

limbii române» a lui Dan Ungureanu
By Dan Alexe

7–9 minutes

Încep prin a spune că țin foarte mult la Dan Ungureanu. Nu

doar că țin la el și îl apreciez intelectual, dar i-am și găzduit aici
pe blog un text de demascare a amatorismului nociv al
impostorului Sorin Paliga, pe care îl denunț de altfel și eu în
ultima mea carte de la Humanitas, «De-a dacii și romanii.»

Cu atât mai dificil mi-a fost să mă decid să scriu următoarele:

problema mea cu cartea lui Dan Ungureanu «Istoria limbii
române» publicată la Chișinău, la minunata editură Cartier a lui
Gheorghe Erizanu, este aceea că ipotezele noastre se exclud
reciproc, a mea și a lui, iar a lui este inacceptabilă metodologic.

Dan Ungureanu spune că româna ar fi un soi de dialect romanic

nord-italian care ar fi migrat spre est după sec. V; eu spun că
româna este rezultatul latinității balcanice, care a luat multe
secole pentru a se forma și care, la un moment ce trebuie
definit, dar intervenit după slavizarea masivă a limbii (inclusiv
prin verbe fundamentale precum “a iubi” și “a citi”), care a dus și
la impunerea limbii slavone în cult, folosirea alfabetului slavon-
bulgar vechi, inclusiv la românii din Ardeal și Maramureș, însă
doar a trecut Dunărea din Balcani spre nord.

Cele două ipoteze se exclud reciproc și sunt incompatibile. Sunt

uimit de cei care, pe rețelele sociale, arată apreciere pentru
ambele, probabil fără să gândească prea mult, sau fără să
citească, mulțumiți fiind cu titlul.

Structura și tipologia limbii române (cum o arăt în «Dacopatia»

și în «De-a dacii și romanii») sunt identice cu tipologia și sintaxa
limbilor albaneză și bulgară-macedoneană. Asemenea
fenomene, ceea ce eu numesc un “Sprachbund”, potrivit
terminologiei lui Trubetzkoy, sunt rare și trebuiesc explicate.
Cartea lui Dan Ungureanu nu face deloc asta, căci se ocupă
doar de comparații superficiale (dacă nu chiar, uneori, bazate pe
simple accidente – ca să nu spun inventate) care nu ating deloc
problemele structurale: cum ar fi putut un dialect nord-italian să
ajungă la o structură de “pidgin”, de “creolizare”, identică cu cea
a albanezei și ca ambele să fi influențat în așa măsură slavona
de biserică (bulgara veche) încât bulgara și macedoneana din
timpurile istorice să ajungă să-și piardă cu totul tipologia limbilor
slave, devenind limbi balcanice: fără cazuri gramaticale, ba
chiar, sub influența românei și albanezei, creându-și un articol
hotărât care este plasat la sfârșitul cuvântului: om/omul –
ciovek/ciovekăt?

Singurul — dar absolut singurul — lucru asupra căruia suntem

de acord, eu și Dan Ungureanu, este că limba română nu s-a
putut forma la nordul Dunării… Ba chiar, nu s-a putut forma nici
pe ambele maluri acestui fluviu, cel mai mare și mai lung și mai
larg din Europa, pentru că Dunărea a fost întotdeauna o
frontieră naturală. Toată masa de bulgărisme și sârbisme din
limba română nu se explică din vreo conviețuire cu slavii
balcanici prin Maramureș și Bucovina, ci prin aceea că româna
s-a format în Balcani, în contact strâns cu slava sudică și
albaneza. Cele mai greu de trecut frontiere naturale, cum ne-a
învățat Fernand Braudel, sunt râurile și fluviile. Cele două mari
dialecte ale “limbii albaneze”, gheg și tosk, sunt separate doar
de râulețul Shkumbin. Tot așa, Roma și limba latină erau
separate doar de către fluviul Tibru de Etruria și de orașele-
cetăți etrusce etc.

Teoria lui Dan Ungureanu este că limba (proto)română s-ar fi

format în Gallia cisalpină, în nordul Italiei, de unde vorbitorii ar fi
emigrat spre locurile lor actuale după 500 AD. Pentru a încerca
să dovedească asta, el compară însă doar cuvinte, scoase din
context, cu exemple din dialecte italiene diferite, dar nu oferă
absolut nimic structural si gramatical. El prezintă o masă amorfă
de vorbe, acolo unde eu arăt similitudini structurale într-un
Sprachbund balcanic, structuri gramaticale identice care nu
puteau apărea decât în contact strâns, veacuri întregi, în inima
Balcanilor, regiune latinizată încă de la fuzionarea Romei cu
lumea elenistică.

Românitatea este așadar latinitatea balcanică și atât. Legătura

lexicală (la nivelul unor cuvinte) cu dialectele nord-italiene este
firească, însă aleatorie, căci e prezentată de Dan Ungureanu
doar lexical, ceea ce constituie o eroare de metodă. Dacă am
lua-o așa, am putea trage o concluzie falsă și din faptul că doar
româna si limba sardă au păstrat, de pildă, termenul de
“armăsar”. Însă o limbă înseamnă structură și tipologie, nu o
magazie de vorbe comparate răzleț. Metoda lui Dan Ungureanu
în această carte în care încearcă să convingă că româna s-a
format în Italia de nord este inacceptabilă, sau de fapt – nu
reprezintă o metodă, ci doar o masă de statistici care ignoră
(voit) asemănările lexicale firești si întâmplătoare între limbi
înrudite.

Apoi, Dan Ungureanu nu face decât să compare o masă amorfă

de cuvinte. Lingvistica înseamnă comparații structurale intre
două sau mai multe sisteme, nu intre cuvinte alese după cum
par că sună similar. El nu oferă o metodă de analiză structurală
a limbilor. Or – cuvintele pot evolua fonetic identic, în limbi
provenite din dialecte ale aceleiași limbi-mumă, cum este cazul
limbilor romanice, provenite din latină, dacă s-a declanșat un
anume proces de evoluție fonetică pe o arie mai largă, cum este
atestat istoric si scripturar. Sau, dacă am lua-o doar după lexic,
atunci persana de astăzi (farsi) ar fi un dialect arab. Or,
gramatica, structura si tipologia arată că nu este așa. Dan
Ungureanu nu face însă asta, el vine doar cu hărți și vorbe.

Face de pildă apropieri de genul un pic (rom.) – piccolo (it.). Dar

uită să spună că avem și pequeño în spaniolă etc.

Nimic gramatical, tipologic sau structural acolo la el, la Dan

Ungureanu, nimic despre faptul că gramatica limbii române este
identică cu cea a albanezei si bulgarei.

Iar deplasarea propusă de Dan Ungureanu, dinspre nordul Italiei

spre Ardeal și Balcani, traversând toate sălbăticiile secolului VI,
este de neimaginat. In teoria mea, prezentată în cartea «De-a
dacii și romanii» și sprijinită structural și gramatical, doar se
trece Dunărea dinspre Balcani. Simplu și mai mult decât
plauzibil.

Ca să nu mai spun că gramatical dialectele nord-italiene sunt

doar banală italiană, n-au nimic din structura limbilor balcanice.
Asta Dan Ungureanu nu explică. Căci dacă spaniola are “mano”
și româna are “mână”, înseamnă asta oare că românii vin din
Peninsula Iberică?

Majoritatea aprecierilor si apropierilor lexicale pe care le face

Ungureanu sunt firești, pentru că sunt moștenite în paralel din
latină. Dar dacă o luăm așa – româna ar fi și mai apropiată
lexical de catalană, despre care el nu zice mai nimic. Sau de
limba sardă. Dar noi trebuie să arătăm gramatică și tipologie, nu
un depozit de cuvinte.

Limba nu este așadar o colecție de cuvinte izolate prezentate în

paralel, ci o structură gramaticală si tipologică. Căci dacă o iei
statistic, atunci engleza ar părea un dialect franco-latin, cum o și
spune o carte umoristică recentă.

Cam asta am avut de spus… deocamdată…