INTRODUCERE STADII PREOEDIPIENE

Fazele dezvoltării psihosexualității reprezintă fazele de relaționare. Există două mari

tipare de relaționare: tiparul de relaționare dintre copil și funcția maternă și tiparul de
relaționare în triangularizare.
În tiparul de relaționare dintre copil și funcția maternă, caracteristica de bază a
relației este că orice funcționează și relaționează în jurul copilului și satisface așteptările și
cererile sale se numește funcție maternă. În această fază a dezvoltării, copilul nu cunoaște
decât un singur tipar de relaționare, cea cu funcția maternă – relație bilaterală, deschisă,
osmotică, de tip psihotic, cu precizarea că la începutul oralității relaționarea este osmotică,
copilul nu se identifică pe sine și abia la sfârșitul oralității se va iniția ca achiziție Eul fizic.
Relația este bilaterală pentru că fiecare dintre cei doi se identifică în raport cu celălalt,
adică funcția maternă nu poate exista decât în raport cu copilul, care, în această relație de
dependență nu se poate afla decât în raport cu funcția maternă.
Relația este osmotică, de interdependență, deoarece, în această etapă, copilul nu are
autonomie și este obligat să depindă de funcția maternă, care, la rândul său, are nevoie de
copil în raport cu instinctele sale materne.
Relația este de tip psihotic pentru că modul de funcționare în osmoză este matricea
unei funcționări psihotice ce nu permite dezvoltarea, anticiparea, posibilitatea de alegere, de
adaptare la o situație nouă.
O altă caracteristică a stadiilor preoedipiene este că apartenența copilului la un sex
biologic nu este semnificativă, căpătând această caracteristică după încheierea acestor stadii
preoedipiene, când va avea nevoie de achizițiile acestor etape, adică de erogenizare, de un Eu
fizic ca parte care poate fi erogenizată pentru ca apartenența la un sex biologic să capete
persistență.
Copilul are nevoie și de psihopatologie pentru a face față modificărilor. Fără aceste
mecanisme de apărare nu se poate adapta. Fără isterie, autism, masochism și sadism, copilul
nu va putea face față noilor realități psihologice care apar după stadiile preoedipiene și anume
asumarea unui sex biologic și triangularizarea.
Zestrea noastră biologică este dată de energia instinctuală. Pentru ca aceste instincte
să iasă în comportament (veriga externă a activității noastre psihice), trebuie să traverseze
aparatul psihic uman, motiv pentru care instinctele își schimbă forma pentru a se putea
manifesta.
Aceste instincte poartă numele de pulsiuni, care pot fi clasificate, strict teoretic, în
pulsiuni sexuale și pulsiuni agresive. În realitate, nicio pulsiune nu este strict sexuală sau

1
agresivă, pentru că în orice pulsiune există componente de tip sexual și componente de tip
agresiv. O pulsiune poate fi mai mult sexuală sau mai mult agresivă, însă nu aparține
niciodată unei singure categorii.
Pulsiunea este un ansamblu de funcționalități de ordin psiho-energetic în care sunt
cuprinse elemente din ambele tipuri de comportamente. Această energie instinctuală trebuie
modelată astfel încât să poată fi descărcată în comportament, iar modalitățile alese nu trebuie
să contravină normelor socio-culturale.
Scopul acestui drum al pulsiunii către comportament este de adaptare a individului la
condițiile de mediu. Procesul de adaptare este strict individual, regulile de adaptare având
drept scop uniformizarea comportamentelor umane.
Copilul are viață psihică și în perioada intrauterină. Din momentul 0, momentul
nașterii, putem identifica două trăsături de tip negativ. Primul act psihologic care poate fi
înregistrat la copil este de tip depresiv (depresie - lipsă de energie psihică) - țipătul primar.
Acest act psihic depresiv este însoțit și de unul anxios (anxietatea - frică fără motiv, un
consum excesiv de energie).
Din punct de vedere relațional, achizițiile primare se termină în jurul vârstei de 6 ani.
După această vârstă, secundarizăm achizițiile primare, adică modul de relaționare învățat cu
părinții se manifestă în relații de substituție.

I. STADIUL ORAL
În etapa orală, sânul îi oferă copilului confort și control. Contactul dintre copil și sânul
mamei este asigurat de orificiul oral care se erogenizează (particularitate pe care o capătă o
parte a corpului care primește plăcerea). Cea de-a doua achiziție a acestei faze este inițierea
structurării unui Eu fizic. Tendința noastră adaptativă este de a conferi cât mai multă
concretețe anxietății, transformând-o în diverse fobii. Astfel, în această fază se stabilește
prima relație a copilului cu mama, apărând concretizarea anxietății în angoasa de separare.
Lipsa acestor achiziții sau realizarea lor într-un mod necorespunzător (provocată de
cauze endogene sau exogene) poate duce la apariția unor blocaje în acest stadiu.
În absența mamei, copilul caută metode de a o readuce alături de el și recurge la
plânsete și agitație. În acest context, o mamă anxioasă oprește imediat orice activitate pe care
o desfășoară și îi acordă copilului toată atenția. Din acest comportament, copilul va înțelege
că în urma unei astfel de manifestări, mama îi va satisface toate nevoile. Această modalitate se
structurează, iar copilul va utiliza comportamentul descris anterior și în etape viitoare de
dezvoltare, creând o personalitate de tip isteric, a cărui stringență caracteristică devine

2
captarea atenției prin orice mijloace pe care le are la îndemână (este combativ, vorbește mult,
devine agresiv, autoagresiv). Deși în etapa orală se poate iniția structurarea unui
comportament de tip isteric, pentru definirea acestei structuri sunt necesare și alte evenimente.
O mamă care nu i se alătură copilului atunci când acesta plânge, o mamă absentă îl va
determina pe copil să reconsidere nevoia prezenței mamei și găsește singur căi de umplere a
valenței figurii materne. Copiii unor astfel de mame au șanse foarte mari de a ajunge autiști
(schizotipie).

II. STADIUL ANAL

Mama are obligația socio-culturală de a-i transmite copilului lecția igienei personale,
cultul, stereotipul, procedurile de igienă personală.
Copilul constată că mama are stări afective diferite în raport cu comportamentului lui
excretor. Astfel se constituie prima achiziție: orificiul analo-genital zona se erogenizează,
folosind rezultatul controlului sfincterian fie ca răzbunare, atunci când el consideră că relația
cu mama este negativă, fie ca și cadou, eliminând plus valoarea, când copilul consideră că
relația este pozitivă.
Cea de-a doua achiziție vizează continuarea procesului de dezvoltare a Eului fizic,
proces inițiat în etapa orală.
Cea de-a treia achiziție este activismul simbolic al copilului care poate fi manifestat în
relația cu mama, al cărui comportament conduce la satisfacerea sau la supărarea mamei.
Dacă se structurează un comportament preponderent de retenție, care să fie favorizat și
de contexte viitoare, acesta contribuie la dezvoltarea unor mecanisme de tip masochist
(durere autoprovocată, autoumilire) și sadic (suferință provocată celorlalți, răzbunare).

III. STADIUL FALICO-GENITAL

Din momentul în care se termină etapa anala, dezvoltarea psihică, relațională și
afectivă a băiatului și a fetei se duc pe drumuri diferite, urmând să nu se mai întâlnească
niciodată. Copiii conștientizează apartenența lor la unul sau altul din sexele biologice.
În acest stadiu, băieții sunt caracterizați de angoasa de castrare și tot restul vieții,
dezvoltarea bărbatului se află sub imperiul acestei angoase, trebuind să demonstreze în
permanență socialului că este posesor al funcției falice. Falusul este ansamblul de așteptări
pe care socio-culturalul le are de la posesorii de penis. Socio-cultural ni s-a indus ideea că este
mai rușinos a fi fată, decât băiat.

3
 Tot în această etapă, fata se îndreaptă către tată cu maxima seducție de care dispune
pentru a beneficia de poziția falică acestuia. Fetele se dezvoltă sub imperiul a ceea ce se
numește invidie de penis.
Toate cele trei faze (oral, anal, falico-genital) sunt caracteristice unui anumit tip de
relație între copil și mamă/funcție maternă (oricine îi asigură copilului funcționalitate
maternă; copilul preia ceea ce îi pot oferi ceilalți ca funcție maternă;).
Între cei doi există o relație bilaterală, deschisă, osmotică – doi poli, ambii parteneri
se pot dezvolta în această relație doar dacă rămân în relație, amândoi se întrepătrund și se
identifică unul cu altul.
Funcționarea comună implică relaționarea de tip psihotic – interdependență fără
individualizare, fără reactivitate separată, reprezentând un obstacol în calea dezvoltării psiho-
afective a copilului.
Achizițiile noastre psihice relaționale se termină înainte de intrarea în Oedip. Ulterior,
înlocuim persoanele de bază cu substituți, ceea ce înseamnă că secundarizăm achizițiile cu
alte obiecte de relaționare.
În tiparul de relaționare în triangularizare, triangularizarea este cea mai importantă
caracteristică a Complexului Oedip. La începutul acestei etape, copilul deține un singur tipar
de relaționare, o modalitate foarte confortabilă pentru copil, pentru că o poate controla și pe
care încearcă să o păstreze cu orice preț.

INTRODUCERE COMPLEXUL OEDIP

Oedip reprezintă una dintre cele mai tragice figuri ale literaturii și mitologiei clasice și
este fiul lui Laios și al Iocastei. Laios a aflat de la un oracol că urma să moară ucis de propriul
său fiu, astfel că Laios l-a abandonat pe Oedip pe muntele Citeron. Dus la palatul regal, a fost
adoptat de regele Polibos, care l-a numit fiul său.
Când a devenit adult, Oedip a vrut să afle adevărul despre originea sa şi a consultat
oracolul din Delfi, a cărui profeţie stipula că destinul lui Oedip era să-şi ucidă tatăl şi să
comită un incest cu mama sa. Oedip s-a hotărât să nu se întoarcă la Corint, dar, pe când se
îndepărta de Delfi, s-a întâlnit întâmplător cu Laios, adevăratul său tată, pe care, în urma unei
încăierări, l-a omorât. Astfel, fără ştirea lui, s-a adeverit prima parte a profeţiei.
Între timp, în împrejurimile Tebei îşi făcuse apariţia Sfinxul, a cărui prezență devenise
o nenorocire, astfel că tebanii au făgăduit că îi vor da tronul cetăţii şi mâna reginei Iocasta
celui care va reuşi să alunge monstrul, dezlegând ghicitoarea – „cine este fiinţa cu patru
picioare, apoi cu două şi apoi cu trei, dar cu un singur glas”. Oedip a dezlegat ghicitoarea, iar

4
Sfinxul s-a aruncat de pe stâncă. Oedip a obţinut tronul şi mâna Iocastei, despre care nu ştia că
este mama sa şi cu care a avut patru fii, astfel că s-a îndeplinit și cea de-a doua parte a
profeției.
Complexul Oedip reprezintă suma reacțiilor pozitive față de părintele de sex opus în
raport cu suma reacțiilor negative cu părintele de același sex. Copilul are o relație de investire
pozitivă cu părintele de sex opus și o relație negativă, de rivalitate cu părintele de același sex.
Când această legalitate nu mai are loc înseamnă că persoana a ieșit din Complexul Oedip.
Freud este creatorul Complexului Oedip care constituie cheia de boltă a psihanalizei,
conceptul fundamental al psihanalizei. Fără Complexul Oedip, fără triangularizare, modul
nostru de funcționare ar fi psihotic. Ceea ce determină o funcționare normală este libertatea de
a alege între un mod de funcționare în cerere (datorită funcției materne care asigură conținerea
afectivă, relația deschisă, bilaterală și osmoza din care rezultă construcția angoasei de
separare și care ajută la desprinderea și intrarea în triangularizare) și altul în frică (din cauza
celuilalt obiect al dorinței mamei care reprezintă interdicția și care este introdus obligatoriu de
discursul mamei).
Copilul intră în normalitate datorită funcționării în alegere și de aici rezultă valoarea
universală a Complexului Oedip. Admiterea acestei realități și a importanței sale reprezintă
fundamentul funcționării noastre normale.
După ce copilul identifică apartenența la unul dintre sexele biologice, drumurile de
traversare a Complexului Oedip la băieți și la fete este diferit. Băieții intră, traversează și ies
din Complex datorită angoasei de castrare, în timp ce fetele realizează acest Complex datorită
invidiei de penis. Aceste mecanisme nu dispar niciodată și rămân axa principală de
structurare.
O caracteristică importantă a Complexului Oedip este că orice triangularizare conține
două persoane de același sex și o persoană de sex opus, dar și două persoane din aceeași
generație sociologică și o persoană din altă generație sociologică.

IV. COMPLEXUL OEDIP LA FETE

Începând cu un anumit moment al dezvoltării copilului, trecând de perioada
alăptatului, mama începe să aibă și alte preocupări, schimbare pe care copilul o percepe. Toate
preocupările mamei care nu vizează copilul sunt numite, generic, „celălalt obiect al dorinței
mamei” – orientare către exteriorul relației cu copilul. Cumva, această perioadă coincide cu
stadiul falic, în care fetele și băieții observă că sunt diferiți din punct de vedere anatomic.
Momentul în care copilul începe să funcționeze cu mama și cu celălalt obiect al dorinței

5
mamei începe o funcționare în triangularizare, oprind-o pe cea de tip osmotic, psihotic și
bilateral. Considerându-l pe tată „celălalt obiect al dorinței mamei”, copilul se așază în
pat între cei doi părinți, beneficiind de funcția maternă a amândurora, iar mama nu mai poate
fi în relație directă cu tata. Triangularizarea este realizată de tată, care funcționează ca un
sistem interdictiv, dar doar alături de discursul suportiv al mamei. Prin urmare, modul în care
copilul percepe celălalt obiect al dorinței depinde de modul în care mama îl gestionează.
În triangularizare, achiziția principală a copilului este posibilitatea de alegere: se
poarte raporta fie la funcția maternă, fie la celălalt obiect al dorinței mamei. În secundarizarea
achizițiilor, copilul poate investi ori cu rolul de funcție maternă ( care oferă conținere,
gratificare) ori cu rolul de celălalt obiect al dorinței (care impune limite, critică), conform
modului de funcționare al persoanelor și așteptărilor copilului vizavi de acest mod.
Celălalt obiect al dorinței are scopul de a întrerupe relația fuzională dintre mamă și
copil și stabilirea unei relații nevrotice, mai sănătoasă decât cea psihotică. În acest mod de
funcționare apare Complexul Oedip, care se inițiază în stadiul falic.
Fetele descoperă diferențele anatomice dintre mamă și tată, o învinuiește pe mamă
pentru ceea ce fata percepe ca fiind un handicap, o privește cu rivalitate și o exclude.
Consideră că falusul și puterea tatălui reprezintă avantaje, imită seducția feminină și se
raportează la tatăl ei intrând în rolul mamei ei.
Odată cu intrarea în pubertate, părintele se află în fața evidenței că fetița a crescut și
apare angoasa de castrare a tatălui față de interdicțiile sociale privind incestul și foarte mulți
își schimbă radical atitudinea, o resping brutal pe fată și devin interdictivi. Din momentul în
care tatăl își schimbă atitudinea, se încheie prima fază a Complexului Oedip la fete.
Cea de-a doua fază începe atunci când fata reia relația cu mama în termeni pozitivi,
iar tatăl devine un dușman comun al celor două. Mândră că se află din nou în grațiile fiicei
sale, mama o susține, o acoperă și evită interdicțiile din teama de a nu o pierde din nou. Fata
își perfecționează modalitățile de seducție și copiază modelul de feminitate al mamei pentru
atragerea sexului opus, dezirabil din punct de vedere sexual. Respingerea venită din partea
tatălui o determină pe fată să caute modalități de ieșire din Oedip care să o sprijine în a căpăta
falusul.
Fetele traversează Complexul Oedip sub imperiul a ceea ce se numește invidie de
penis, care nici nu se asimilează cu castrarea, nici nu este un lucru iminent, motiv pentru care,
spre deosebire de băieți, la fete nu există presiunea de a ieși din acest complex.
Modalitățile prin care fetele ies din acest complex: implicarea într-o relație de cuplu
cu un bărbat care să poată susține părțile bune din relația cu tatăl (asemănător tatălui) sau să le

6
îndrepte pe cele rele (opus tatălui) și cu care să nu existe amenințarea de incest (amprentați de
imaginea părintelui de sex opus, nu avem alegeri libere, nu putem căuta un partener sexual
care să nu aibă legătură cu experiența timpurie); cariera, care reprezintă autoritate, putere,
prestigiu, îi permite să își construiască o poziție profesională și socială care să îi asigure
independență, o poziție falică; cea mai puternică modalitate de a părăsi Complexul Oedip și
care îi oferă o poziție de putere în mai multe planuri este să nască un copil, putere ce aparține
exclusiv femeii, reprezentând punctul culminant al falicității, (nașterea naturală - imagine
simbolică puternică pentru bărbați). Pentru ieșirea din Oedip fetele pot folosi o modalitate,
două sau pe toate trei, iar vârsta de ieșire din complex este fie 15-16 ani, în adolescență, fie la
maturitate, între 35-40 de ani.
Consecințe ale invidiei de penis sunt dorința de autodepășire, perfecționare,
competiție, nevoia de dominare și de impunere.

V. COMPLEXUL OEDIP LA BĂIEȚI

Încă din stadiul falico-genital, dezvoltarea psiho-emoțională de tip dinamic a copilului
diferă, în sensul în care băiatul și fata au două modele de dezvoltare diferite.
Vârsta general acceptată ca fiind vârsta de ieșire din Complexul Oedip este 5 ani.
După această vârstă, copilul încheie achizițiile primare de tip relațional.
Primul aspect al Complexului Oedip este triangularizarea (copil, funcție maternă,
celălalt obiect al dorinței mamei). Dacă înainte de acest stadiu, copilul se afla într-o relație
osmotică, bilaterală cu funcția maternă, cu funcționare psihotică, fără ca vreunul dintre ei să
poată ieși din relație, în momentul în care apare triangularizarea, copilul este obligat, din
punct de vedere afectiv, să învețe se descurce în raport cu două obiecte externe lui: funcția
maternă și celălalt obiect al dorinței mamei, care este privit cu multă ostilitate în momentul
în care copilul îl privește ca pe o entitate distinctă, încercând să desființeze această relație și
să păstreze matricea de funcționare.
Celălalt obiect al dorinței mamei rămâne prezent, pentru că există și pentru că este
introdus și susținut de relația cu mama, de discursul mamei. Dacă discursul mamei nu este
unul care să întărească poziția interdictivă a celuilalt obiect al dorinței mamei, acesta nu
funcționează.
Scopul principal în această triangularizare a celuilalt obiect al dorinței mamei este
interdicția. Un copil care se dezvoltă în afara unui sistem interdictiv, nu se poate integra în
societate, nu se poate supune normelor și regulilor.

7
 Trecerea de la relația diadică la triangularizare este un tipar normal, nevrotic
(posibilitatea de a alege - investiție pozitivă în ceva ce funcționează ca funcția maternă sau o
investiție negativă în ceva ce funcționează ca interdicție). După vârsta de 5 ani, copilul
experimentează, cu alte persoane tranzitorii, modelele relaționale pe care le-a învățat.
Complexul Oedip este important atât pentru înțelegerea dinamicii umane, cât și pentru
caracterul său universal.
Băiatul îl consideră pe tată un model și îi acceptă interdicția, motivat de angoasa de
castrare. Dinamica dezvoltării băiatului îl conduce către o relație afectivă pozitivă cu
părintele de același sex și o relație afectivă negativă cu părintele de sex opus.
Ieșirea din Complexul Oedip se realizează sub imperiul fricii de a fi castrat. Soluția
pe care copilul o găsește pentru a evita castrarea este de a se poziționa pozitiv în relația cu
tatăl, obiectul interdictiv, principala amenințare de castrare și să-l transforme într-un
model care, din câte poate observa băiatul, a reușit să scape de castrare. Astfel, copilul este
obligat să reconsidere scena Oedipiană. Părăsirea complexului se realizează cât mai repede
posibil, din dorința de a elimina această angoasă de castrare. Această schemă este o
construcție idealizată. Dezvoltarea psihică sub imperiul fricii poate determina apariția
depresiei, a fobiilor și a dependenței față de alte persoane, dar și evitarea confruntărilor, a
conflictelor.

INTRODUCERE TOPICI
Structura aparatului psihic apare sub metafora unui copac – cu rădăcinile în biologic,
tulpina în psihologic și coroana în socio-cultural. Când vorbim de rădăcini, vorbim, în
principal, de instincte cu care ne naștem, numite instincte sexuale (perpetuarea speciei) și
instincte agresive (conservarea speciei). La om, aceste instincte poartă denumirea de pulsiuni
(instinct care, traversând aparatul psihic, trebuie să-și modifice forma de manifestare
comportamentală). Dezvoltarea psihologică, psiho-afectivă este maturizarea generată de
învățarea unor modalități de relaționare ale copilului (drumul libidoului).
Din momentul în care se naște, copilul trebuie să facă achiziții pentru a putea trece în
următoarea etapă de dezvoltare. Atunci când copilul nu reușește să atingă un cuantum al
achizițiilor, copilul rămâne fixat în etapa respectivă, iar când achizițiile sunt subiectiv
realizate, dezvoltarea ulterioară este tributară acestor achiziții incomplete.
Vectorul principal al activității psihice este adaptarea. Instinctele, pulsiunile, pentru a
se concretiza în comportamente, trebuie să traverseze întreg aparatul psihic, stratificat și
complex.

8
VI. PRIMA TOPICĂ FREUDIANĂ
Psihanaliza oferă două clasificări ale instanțelor psihice. Cele două topici sunt
imagini diferite ale aparatului psihic, iar cea de-a doua topică nu o exclude pe prima.
Instanțele celor două topici nu se suprapun, iar instanțele cele de-a doua tipici sunt
inconștiente, dar, în funcție de gradul de organizare, au modalități diferite de conștientizare.
Prima topică freudiană apare în 1900, în ultimul capitol al „Interpretării viselor”, când
Freud mentalizează aparatul psihic ca pe un ochean. Rolul aparatului psihic este de a
transforma pulsiunile în activitate psihică (comportament). Aparatul nostru psihic este compus
dintr-un compartiment inconșient, un compartiment preconștient și o instanță conștientă.
Inconștientul este sediul pulsiunilor, al instinctelor, locul de desfășurare al reacțiilor
care cresc în intensitate și care ies în comportament; este energie psihică nativă, brută,
nestructurată.
Preconștientul este o anticameră care păstrează informații a căror energie psihică nu
este suficientă pentru a trece în conștient, ci doar în contexte cu semnificație ori conține
pulsiuni care nu au trecut de instanța conștientului.
Pulsiunea traversează preconștientul și ajunge în conștient, care nu are forță proprie,
nu are energie psihică și are drept scop cenzurarea actelor pulsionale. Asupra
comportamentului uman se exercită forțe de ordin socio-cultural.
Prin urmare, instanța conștientă apare și se dezvoltă la confluența dintre două forțe -
cea pulsională și cea normativă. Conștiința este un moment, o instanță și nu un proces.
Termenul de subconștient nu este freudian și este o sintagmă care se referă la tot ceea
ce se află sub conștient, adică inconștient și preconștient.

VII. A DOUA TOPICĂ FREUDIANĂ

Prima topică freudiană a demonstrat cum este împărțit aparatul psihic, dar nu a
precizat cum s-au format instanțele psihice. Astfel că, în anul 1923, în lucrarea „Dincolo de
principiul plăcerii”, Freud lansează cea de-a doua topică referitoare la dinamism, organizare și
structurare.
Cea de-a doua topică freudiană (1923) reprezintă o regândire și completare a
sistemului, nu o restructurare sau o înlocuire și stipulează că aparatul psihic este format din
Sine, Eu și Supraeu care constituie inconștientul, dar și din preconștient și conștient.
Sinele este forma primară de pulsiune existentă în inconștient.

9
 Pe parcursul dezvoltării și maturizării, în interiorul Sinelui, din magma de energie,
apare o organizare, o construcție din care rezultă eul - forma cea mai structurată a Sinelui.
Continuând procesul de structurare, din Eu apare Supraeul – cea mai organizată formă
a Eului, moștenitorul Complexului Oedip.
Toate cele trei instanțe sunt constituite din pulsiune inconștientă și nu se pot
suprapune, ci doar se află mai aproape sau mai departe de conștient. Eul este interfața dintre
aparatul nostru psihic și forțele exterioare. Supraeul, forma cea mai organizată a Eului, este
format prin interiorizarea normelor și valorilor.

VIII. MECANISMELE DE APĂRARE

Instinctele, pulsiunile, pentru a se concretiza în comportamente, trebuie să traverseze
întreg aparatul psihic, stratificat și complex. Pulsiunile pleacă din inconștient, traversează
preconștientul și se lovesc de cenzura conștientului. Nu se concretizează în comportament, se
întorc în preconștient sau inconștient prin mecanismul care poartă numele de refulare
(descărcare eșuate, dar care protejează integritatea aparatului psihic, una din cele două mari
categorii de mecanisme de apărare).
Modificarea formei de manifestare a pulsiunii pentru traversarea cenzurii poartă
numele de sublimare (descărcare incompletă).
Mecanismele de apărare sunt divizate în două categorii. O funcționare
necorespunzătoare a mecanismelor de apărare conduce la boală psihică, dezadaptare,
anormalitate psihică și este cauzată de achizițiile insuficiente care afectează elementele
minim rezistente.
Echilibrul psihic vine din balanța dinamică și compensatorie a celor două tipuri de
mecanisme de apărare. O structură care utilizează preponderent mecanisme de tip refulator,
este o structură încărcată, cu presiune mare, gata oricând să explodeze. Dacă prevalează
mecanismele de tip subliminator, structura psihică nu are tensiune psihică, energie.

INTRODUCERE TRANSFER ȘI CONTRATRANSFER

Înainte de orice, relația psihanalitică este o relație umană și în interiorul acestei relații,
nimic din ceea ce se poate întâmpla într-o relație nu este interzis.
Relația analitică este o relație de cooperare, în care fiecare dintre cei doi, analistul și
pacientul, contribuie la demersul analitic: analistul aduce cu sine experiența, formarea,
cunoștințele, posibilitatea de a auzi într-un anume fel, iar pacientul aduce cu sine

10
problemele, nevoia și dorința sa de schimbare, de normalizare și eficientizare ca activitate
psihică.
În lipsa acelei ierarhizări apare necesitatea unei structuri care să coordoneze
demersului analitic și să evite transformarea sa într-un schimb de probleme de la unul la
celălalt, de creare a unei relații amicale. Ce se întâmplă într-o relație analitică este supus
unor reguli care poartă numele de elemente de cadru și care contribuie la eficiența analizei.
Finalitatea unui demers analitic este ieșirea din repetiție și este imposibilă în relații de
tip medical sau amical. Schimbarea doar a conjuncturii, fără schimbarea tiparului de
relaționare învățat în perioada achizițiilor primare, conduce la aceleași rezultate.
Triangularizarea este fundamentul funcționării noastre normale. Trebuie găsită în
orice formă de relaționare, ca să capete o doză de libertate și să fie posibilă alegerea.
Ca relația analitică să funcționeze, trebuie să existe o ierarhie între analist și pacient,
care să creeze dependență și încredere în desfășurarea actului psihanalitic.

IX. TRANSFER ȘI CONTRATRANSFER

Cheia de boltă a conceptelor clinice psihanalitice o reprezintă binomul transfer și
contratransfer. Fără analiza acestora, scopul analitic nu poate fi atins, întrucât transferul și
contratransferul reprezintă principalul material analitic. Celelalte forme de terapie nu au ca
scop analiza acestora, pentru că nu funcționează pe baza procesului de regresie. Realitatea
clinică a dovedit că transferul și contratrasferul sunt două procese aflate în continuitate și că
orice comportament pe care l-am adopta, ca pacient sau ca analist, aceste două procese nu pot
fi evitate.
Transferul este suma reacțiilor afective pe care un PACIENT le dezvoltă în raport
cu analistul său.
Pentru a intra într-un transfer este nevoie de un pretransfer și există mai multe
variante cu privire la momentul inițierii acestuia – la prima întâlnire, la prima programare,
când obținem numărul de telefon, în momentul în care am ales un anumit analist sau atunci
când ne-am gândit pentru prima dată că avem nevoie de terapie.
Transferul poate fi pozitiv sau negativ. Analizatul proiectează asupra analistului
conținuturi afective pozitive sau negative, iar ambele forme ale transferului sunt benefice în
analiză.
Contratransferul este suma reacțiilor afective care pleacă de la ANALIST înspre
pacientul său.

11
 Analistul poate să perceapă și să suporte transferul pacientului său dar, în ceea ce
privește contratransferul, acesta trebuie controlat, pentru că reprezintă contribuția sa la relația
analitică.
Nu pot exista una fără cealaltă. În lipsa unui transfer, analistul nu are material pentru
analiză. Afectivitatea este un proces dinamic și niciun afect nu este eminamente negativ sau
pozitiv. De asemenea, oricât de pozitiv ar părea un transfer, există și un transfer negativ și
invers.
Analiza nu se poate efectua decât conform elementelor de cadru. Analiza
transferului a devenit modul esențial de conducere a analizei. Contratransferul este
fluctuant, diferit de la un pacient la altul.
Contratransferul poate fi împărțit în: contratransfer (reacția afectivă a analistului la
transferul pacientului său), contra-transfer (suma reacțiilor afective pe care un analist le are
în acord cu transferul pacientului său și cu propria sa experiență de viață) și dorința
analistului (ansamblul motivațional al deciziei de a deveni analist).

X. ELEMENTE DE CADRU
Instituția stabilește și garantează că elementele de cadru impuse sunt respectate atât de
analist, cât și de pacient. Elemente de cadru sunt: durată, frecvență, poziție, cost. Din modul în
care funcționează în demersul analitic rezultă genul de relație analitică.
Durata – durata întregului demers analitic și durata ședinței. Durata minimă a
întregului demers psihanalitic este echivalentul perioadei minime a analizei de formare,
adică 4 ani cu 3 ședințe pe săptămână sau 3 ani cu 4 ședințe pe săptămână, moment în care
putem reflecta asupra nevoii de continuare. Psihoterapia psihanalitică este punctuală, având
o durată minimă de 1 an și jumătate. Durata ședinței se încadrează între 45 și 60 de minute,
în funcție de stilul analistului, dar cel mai important este ca durata ședinței să fie stabilită de la
început și să fie respectată.
Frecvența este condiționată de factori obiectivi și / sau subiectivi. Frecvența pentru
psihanaliză este de minim 3 ședințe/săptămână, iar pentru psihoterapie psihanalitică de
minim 1 ședință/săptămână, cu mențiunea că o frecvență crescută oferă posibilitatea de a
controla dinamica relației analitice și transferul. Demersul de conștientizare conduce la
insight-uri, iar analistul trebuie să poată conține aceste revelații.
Acting-out este doza de afect brutal, rudimentar, reacția psihică potrivit căreia un lucru
relevant în relația analitică este pus în act în afara relației analitice, iar Acting-in – reacția

12
psihică adusă în interiorul analizei, indiferent de consecințele transferențiale, dar se discută
despre implicațiile actelor pacientului.
Demersul psihanalitic este un drum de la nevroza contemporană (simptomatologie)
la nevroza infantilă (cauza simptomelor pe care le găsim în istoria timpurie a pacientului).
Acest demers, se realizează prin transfer și contratransfer - este necesar ca pacientul
să transfere un conținut afectiv pe care analistul să îl identifice și pe care, analizându-l, să îl
conducă la cauza inițială a acestui conținut afectiv.
Regresia este fenomenul prin care un afect actual își găsește originea într-un afect
de tip infantil, întorcându-se până în etapa de fixație, etapa în care a fost inițiat. Nivelul
minimei rezistențe este dat de achizițiile insuficiente.
Psihanaliza este procesul clasic freudian, cu o durată îndelungată, în care frecvența
este mare (4 ani, cu trei ședințe/săptămână), acești factori favorizând o regresie foarte
puternică. Cu cât consistența este mai mare, iar cunoașterea și participarea mai profunde, cu
atât putem merge, în analiză, într-un punct mai îndepărtat al regresiei.
Uneori, din cauze subiective sau obiective, durata procesului și frecvența întâlnirilor
pot fi reduse, astfel că regresia este limitată, rămânând la un nivel cotidian. Interpretarea este
instrumentul de muncă al analistului.
Toate elementele de cadru generează tiparul relației terapeutice. Matricea de relație
terapeutică este determinată de atitudinea psihoterapeutului.
Legat de poziție, în psihanaliza clasică există:
- poziția clasică psihanalitică - pacientul stă întins, în poziție relaxantă și pseudofetală care
favorizează regresia; mai mult decât atât, pacientul nu îl vede pe analist, fapt ce îi permite să
acceseze mai ușor ideile, favorizând, din nou, atât regresia, cât și asociațiile libere; analistul
devine din ce în ce mai absent în dinamica subiectivă a pacientului;
- poziția față în față – este caracteristică poziției medicale, terapeutice și este folosită în
psihoterapie; această poziție presupune, adesea, existența unui element de rupere (birou,
covor) a osmozei; relație dinamică, activă, înclinată spre dialog; identificarea proiectivă este
accentuată;
- poziția americană, la 90 grade (fotoliu și canapea cu dispunere diferită - pacientul poate
folosi canapeaua cum are nevoie - să stea întins - psihanaliză, sau să stea șezând -
psihoterapie) – introduce un factor de libertate prin care clientul își poate alege poziția în
funcție de confortul și de momentul în care se află în terapie; clientul deține inițiativa acestei
poziții, pe care analistul o poate interpreta; analistul trebuie să îi comunice clientului

13
alternativele legate de poziție și, în funcție de alegerea clientului, să își modeleze registrul de
intervenție.
Costurile sunt ridicate, atât datorită procesului îndelungat, care are o frecvență
crescută, cât și investiției mari a analistului în dezvoltarea sa profesională (diferențe calitative
de formare). Psihanaliza trebuie să fie suficient de scumpă încât procesul să fie valoros pentru
pacient, dar să nu fie prea scumpă pentru a nu da naștere frustrărilor în rândul pacienților.
Costul trebuie adaptat pacientului, individualizat, conform posibilităților sale. Analistul
stabilește un tarif minim care să corespundă nivelului său profesional și care să asigure
motivarea sa.
Pentru a funcționa, pentru a avea consistență, analiza trebuie plătită. În unele situații,
ședințele sunt plătite de aparținători sau instituții, iar motivația de schimbare a pacientului nu
există. Din acest motiv, psihanaliza a construit conceptul de „plată simbolică” - valoare de
muncă, de folosință pentru pacient, dar fără valoare financiară pentru analist, având o utilitate
motivațională pentru cel dintâi și nu o utilitate materială pentru cel din urmă. Trebuie căutată
valența care să îl facă pe pacient să se consume astfel încât să transforme această valență în
plată simbolică.
O altă particularitate a psihanalizei legată de cost este aceea că, inclusiv ședința la
care pacientul nu se prezintă, trebuie plătită (plată neconvențională), care conferă siguranță
analistului, iar pentru pacient funcționează ca o securitate, ca un abonament. Absentarea de la
trei ședințe consecutive, motivate sau nemotivate, neconvenite, determină rezilierea
contractului, întrucât frustrarea cauzată de plata ședințelor neefectuate acaparează avantajul
rezultat din analiză.
Elementele de cadru reprezintă spațiul de siguranță în care se manifestă atât analistul,
(pârghiile prin care el conduce relația psihanalitică) cât și pacientul (subordonat acestor
interdicții se simte în siguranță).
Indicații și contraindicații în demersul psihanalitic: nu oricine poate beneficia de
analiză - există anumite structuri la care analiza nu funcționează (autism); înainte de a iniția
un demers analitic trebuie să ne asigurăm că aparatul psihic poate suporta analiza; stabilim
dacă este o structură preoedipiană sau oedipiană; stabilim ce mecanisme de apărare utilizează.
Criteriile de stabilire a indicațiilor și contraindicațiilor:
1) forța eului și a mecanismelor de apărare - cât de puternic este aparatul psihic și dacă
poate suporta demersul analitic; achizițiile sunt suficient de puternice pentru a suporta
regresia? cât de adaptative sunt mecanismele de apărare? (reacția structurii);

14
2) capacitatea de introspecție - psihanaliza se bazează pe demersul pe care pacientul îl face,
analistul îl conține și se asigură că poate face față demersului terapeutic;
3) nivel intelectual, socio-cultural și financiar - pentru a putea asigura desfășurarea optimă a
demersului analitic (deschidere, înțelegere, suport material).

15