UI.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 – 2 ore

TEORIA MECANIC CUANTICĂ A COVALENŢEI

OBIECTIVE
 Explicarea distribuţiei densităţii norului electronic în
moleculă prin metoda orbitalilor moleculari;
 Explicarea comportării unor atomi în formarea
combinaţiilor chimice prin fenomenul de hibridizare.

CONŢINUT
 Metoda legăturilor de valenţă ............................... pg. 92
 Metoda orbitalilor moleculari ............................... pg. 93
 Orbitali atomici hibridizaţi ................................... pg. 98
 Legături intermoleculare ...................................... pg. 101
 Rezumat ................................................................ pg. 107
 Exerciţii şi probleme rezolvate ............................. pg. 108
 Test de autoevaluare ............................................. pg 110
 Bibliografie ........................................................... pg. 112

91
UI. 5

5.1. TEORIA MECANIC CUANTICĂ A

COVALENŢEI

Odată cu fundamentarea concepţiei ondulatorii pentru descrierea

comportării electronului în atom, s-a impus ca şi legătura covalentă să fie
interpretată în lumina acestei concepţii.
Există două metode care permit determinarea aproximativă a funcţiei
de undă moleculară, respectiv a distribuţiei densităţii norului de electroni în
moleculă: metoda legăturilor de valenţă (MLV) şi metoda orbitalilor
moleculari (MOM).

5.1.1. Metoda legăturilor de valenţă

Metoda legăturilor de valenţă iniţiată de W. Heitler şi F. London şi

dezvoltată de L. Pauling şi O. Slater, interpretează formarea legăturii
covalente prin suprapunerea orbitalilor atomici periferici nedeformaţi,
ocupaţi cu electroni necuplaţi, pe o porţiune în spaţiul dintre nuclee, în
scopul cuplării spinului electronilor. Orbitalii atomilor se „întrepătrund”, se
„combină”. Ca regulă generală se menţionează că, pentru realizarea
legăturii, electronii implicaţi în legătură trebuie să aibă spin antiparalel.
Numai dacă are loc o cuplare de spin a electronilor atomilor parteneri
rezultă o forţă de atracţie şi se formează o legătură covalentă. Dacă spinii
electronilor sunt paraleli are loc o repulsie între atomi. Schematic, formarea
moleculei de hidrogen, prin metoda legăturilor de valenţă, este redată în
figura 5.1.

92
 UI. 5

Fig. 5.1. Formarea moleculei de hidrogen prin

metoda legăturilor de valenţă

5.1.2. Metoda orbitalilor moleculari

Metoda orbitalilor moleculari se bazează pe concepţia potrivit căreia

electronii îşi modifică funcţia de undă prin deformarea orbitalilor atomici
(OA) care formează, prin combinare, orbitali moleculari (OM) care
înconjoară ambele nuclee şi aparţin tuturor electronilor participanţi la
legătură. Prin contopirea a doi orbitali atomici (OA) iau naştere doi orbitali
moleculari: unul de energie mai joasă, mai stabil, numit orbital molecular
de legătură (OML), altul de energie mai mare, numit orbital molecular de
antilegătură (OMA):

Legătura covalentă rezultată prin contopirea a doi orbitali s se

numeşte legătură  (sigma). În această legătură, , densitatea maximă a
norului electronic se află în spaţiul dintre cele două nuclee şi ea scade
progresiv spre exterior. Forma unui orbital molecular , rezultat prin
întrepătrunderea a doi orbitali atomici s este aceea a unui elipsoid simetric
faţă de axa internucleară. Distanţa dintre cele două nuclee este riguros
determinată de natura nucleelor, de energia de legătură şi orientarea spaţială
a legăturilor.

93
UI. 5

5.1.2.1. Tipuri de orbitali moleculari

La formarea orbitalilor moleculari pot interveni diferite tipuri de
orbitali atomici: s, p, d, f. În toate cazurile, din doi orbitali atomici care
corespund condiţiilor geometrice de combinare rezultă doi orbitali
moleculari: un orbital molecular de legătură şi un orbital molecular de
antilegătură. (Pentru diferenţiere de notaţie, orbitalii moleculari de
antilegătură se notează cu asterisc).
Orbitalii moleculari se caracterizează prin numere cuantice. Dintre
acestea, numărul cuantic magnetic, , determină orientarea orbitalului
molecular în spaţiu şi are semnificaţia numărului cuantic magnetic al
atomului. Valorile pe care le poate lua  sunt: 0;  1;  2 etc., orbitalii
moleculari respectivi fiind notaţi , ,  etc.
Orbitali moleculari . Orbitalii moleculari  au o simetrie
cilindrică, în raport cu axa internucleară. Legăturile  permit o rotaţie în
jurul axei de legătură a celor doi atomi. Ei pot proveni pe diferite căi:
 combinarea a doi orbitali s, provenind de la doi atomi;
 combinarea unui orbital s de la un atom cu un orbital p de la alt
atom, dacă aceşti atomi au aceeaşi axă internucleară;
 combinarea a doi orbitali p, cu aceeaşi axă internucleară,
proveniţi de la doi atomi etc.
Schematic, formarea unor orbitali moleculari  din orbitali atomici
este redată în figura 5.2.
Orbitali moleculari . Aceşti orbitali moleculari conţin axa
internucleară în planul nodal. Densitatea electronică este egal distribuită în
fiecare parte a planului care conţine axa internucleară, funcţia de undă având
semn opus în aceste două părţi.
Orbitalii moleculari  pot rezulta prin contopirea unor orbitali
atomici p, funcţie de orientarea lor. Cea mai favorabilă situaţie pentru
formarea orbitalilor  este aceea în care orbitalii atomici p sunt orientaţi
paralel în spaţiu (figura 5.3).

94
 UI. 5

Fig. 5. 2. Reprezentarea schematică a orbitalilor moleculari 

Fig. 5.3. Reprezentarea schematică a orbitalilor moleculari 

5.1.2.2. Nivele de energie ale orbitalilor moleculari

Formarea orbitalilor moleculari proveniţi din orbitalii atomici cu
n = 1 şi n = 2 este redată schematic în figura 5.4. În acest caz, la formarea
orbitalilor moleculari intervin orbitali atomici de tip s şi p. Orbitalii atomici
de tip s formează orbitali moleculari de legătură, s şi de antilegătură,  *s . În

mod asemănător, din combinarea orbitalilor atomici pz rezultă orbitalii

moleculari z şi  *z . În cazul orbitalilor atomici px şi py rezultă orbitali

95
UI. 5

moleculari de tip  (de legătură şi de antilegătură). Orbitalii moleculari  au

aceeaşi energie (orbitali degeneraţi), dar se diferenţiază prin orientarea lor
în spaţiu (unghiul dintre ei este de 90o), ca urmare a orientării în spaţiu a
orbitalilor atomici px şi py.

Fig. 5.4. Succesiunea energetică a orbitalilor moleculari

în molecule diatomice ale elementelor din perioada a doua
(liniile orizontale reprezintă orbitalii)

Repartizarea electronilor în orbitalii moleculari se face respectând

aceleaşi principii ca şi în cazul orbitalilor atomici:
 principiul stabilităţii sau principiul energetic, care arată că un
sistem are stabilitate maximă când energia lui este minimă;
 principiul excluziunii al lui Pauli;
 regula lui Hund.

96
 UI. 5

Orbitalii moleculari se vor completa cu electroni în următoarea

ordine:
s   *s  z  x = y   *x =  *y   *z

5.1.2.3. Ordin de legătură

Orbitalii de legătură contribuie la menţinerea împreună a celor două
nuclee, în timp ce orbitalii de antilegătură participă la respingerea lor. În
consecinţă, electronii aflaţi în orbitalii de legătură stabilizează molecula, iar
electronii din orbitalii de antilegătură o destabilizează, în raport cu atomii
liberi aflaţi la distanţă suficient de mare pentru a nu interacţiona. Pentru a
aprecia dacă prin combinarea orbitalilor atomici rezultă o moleculă stabilă
în raport cu atomii liberi se foloseşte noţiunea de ordin de legătură.
Ordinul de legătură (OL) se calculează ca semidiferenţa între
numărul electronilor care ocupă orbitalii moleculari de legătură (n) şi
numărul electronilor aflaţi în orbitalii moleculari de antilegătură (n*):

n  n*
OL =
2
Valoarea ordinului de legătură indică numărul de legături formate
între cei doi atomi prin combinarea orbitalilor atomici.
Exemplu:
În molecula de hidrogen, H2, cei doi electroni ocupă orbitalul de
legătură ; orbitalul de antilegătură este neocupat:

Ordinul de legătură, pentru molecula de hidrogen este 1:

20
O.L. = 1
2

97
UI. 5

Aceasta arată că, în molecula de hidrogen, există o legătură care

uneşte cei doi atomi şi că molecula este mai stabilă decât sistemul format
din doi atomi H liberi.

5.1.3. Orbitali atomici hibridizaţi

Legăturile chimice se realizează cu participarea electronilor

necuplaţi din stratul de valenţă. În unele cazuri, se formează mai multe
legături decât numărul electronilor necuplaţi în stare fundamentală.
Exemplu:
Atomul de carbon are, în stare fundamentală, structura electronică a
stratului de valenţă, 2s22p 1x 2p 1y (doi electroni, cu spin opus, în orbitalul 2s,

iar ceilalţi doi electroni, cu spin paralel, în orbitalii px şi py).

Ar fi de aşteptat ca un atom de carbon să se combine cu doi atomi,
rezultând două legături  cu unghiuri de 90o între legături. În realitate, în
majoritatea combinaţiilor, atomul de carbon este tetracovalent, iar unghiurile
dintre legături au valori diferite de 90o.
Explicarea acestei comportări şi anume participarea unor atomi la
formarea legăturilor chimice cu un număr mai mare de electroni decât
numărul electronilor impari din stratul de valenţă a fost posibilă pe baza
teoriei hibridizării orbitalilor atomici.
Hibridizarea este fenomenul de combinare a unor orbitali de
simetrii diferite şi energii apropiate şi formarea unor orbitali identici, cu
aceeaşi simetrie şi energie, numiţi orbitali hibridizaţi.
Orbitalii hibridizaţi au formă bilobară, cu unul dintre lobi mult mărit.
Legăturile care se realizează cu orbitali hibridizaţi sunt puternice şi anume
legături . În funcţie de tipul şi numărul orbitalilor atomici care participă la
hibridizare, se deosebesc diferite tipuri de hibridizare.
Hibridizare sp3. În cazul atomului de carbon, cu structura electronică
periferică, în stare fundamentală, 2s22p 1x 2p 1y , sub influenţa atomilor cu care

98
 UI. 5

se combină, orbitalul 2s se contopeşte cu cei trei orbitali 2p, formând patru

orbitali echivalenţi (de energie şi geometrie identică), numiţi orbitali
hibridizaţi sp3. Fiecare orbital hibridizat sp3 este ocupat cu câte un electron
necuplat (figura 5.5).

* Punctat s-a figurat nivelul de energie al orbitalilor înainte de hibridizare.

Fig. 5.5. Tipuri de hibridizare la atomul de carbon

Orbitalii hibridizaţi sp3 sunt orientaţi spre vârfurile unui tetraedru

regulat în al cărui centru se găseşte nucleul atomului. Unghiurile dintre
orbitali sunt de 109o28’. Simetria care se realizează astfel este o simetrie
tetraedrică. Nucleul este reprezentat printr-un punct, în centrul tetraedrului
regulat (figura 5.6).

Fig. 5.6. Reprezentarea schematică a orbitalilor hibridizaţi sp3

Hibridizarea sp2. În hibridizarea de tip sp2, un orbital s se contopeşte

cu doi orbitali p, rezultând trei orbitali echivalenţi, orbitali hibridizaţi sp2,
fiecare orbital ocupat cu câte un electron (figura 5.5).
Orbitalii hibridizaţi sp2 sunt situaţi în acelaşi plan, unghiurile dintre
orbitali fiind de 120o. Este o simetrie trigonală (figura 5.7). Rămâne un

99
UI. 5

orbital p nehibridizat, cu un lob situat deasupra şi unul dedesubtul planului

orbitalilor hibridizaţi. Orbitalul p nehibridizat conduce la formarea unei
legături .

Fig. 5.7. Reprezentarea schematică a orbitalilor hibridizaţi sp2

Hibridizarea sp se realizează între un orbital s şi un orbital p. Cei doi

orbitali hibridizaţi sp sunt coliniari, unghiul dintre orbitali este de 180o, iar
simetria care se realizează este o simetrie digonală (figura 5.8).

Fig. 5.8. Reprezentarea orbitalilor hibridizaţi sp

În cazul hibridizării sp, la atomul de carbon, rămân doi orbitali p

nehibridizaţi, ocupaţi fiecare cu câte un electron şi care formează două
legături , ale căror planuri nodale sunt perpendiculare unul pe celălalt.
Hibridizarea orbitalilor s şi p nu este un fenomen general, ci este o
proprietate specifică elementelor din perioada a doua, de la Li la F.
Hibridizarea este favorizată atunci când volumul atomilor este mic şi
orbitalii care se contopesc sunt apropiaţi în spaţiu.
Exemplu:
În molecula de apă, H2O, dacă legătura s-ar realiza cu orbitali
atomici puri, unghiul de valenţă între cele două legături O  H ar trebui să
fie de 90o; în realitate unghiul dintre legături este de 104,5o, valoare
apropiată de 109,28o. S-a dedus, de aici, că orbitalii atomului de oxigen sunt

100
 UI. 5

hibridizaţi sp3 şi electronii neparticipanţi la legătura chimică ocupă orbitali

hibridizaţi.

5.1.4. Legături intermoleculare

Între moleculele substanţelor pot să apară forţe de natură fizică, forţe

care influenţează stabilitatea şi unele proprietăţi fizice ale compuşilor
moleculari.

5.1.4.1. Legături prin forţe van der Waals

Forţele de interacţiune slabe care apar între moleculele neutre au
denumirea de forţe van der Waals. Aceste forţe de natură fizică
(electrostatică) se exercită între molecule (mono sau poliatomice), cu
configuraţii electronice stabile; ele se manifestă între dipolii existenţi în
molecule sau dipolii care se formează prin polarizaţie mutuală între
molecule. Mărimea acestor forţe este determinată de polaritatea şi
polarizabilitatea moleculelor. Forţele van der Waals sunt slabe şi se
caracterizează prin energii de legătură mici cuprinse în intervalul
4  8 kJ·mol −1.
Forţele atractive van der Waals sunt de trei tipuri: forţe de orientare,
forţe de inducţie, forţe de dispersie.
Forţele de orientare apar între molecule polare care au un moment
de dipol permanent (forţe dipol – dipol) sau între ioni şi molecule polare
(forţe ion – dipol).
În cazul forţelor dipol – dipol are loc un proces de orientare a
moleculelor polare (figura 5.9, a).
Forţele ion – dipol vor duce la orientarea dipolilor în jurul ionilor
(figura 5.9, b). Aceste forţe apar în procesul de solvatare a ionilor.

101
UI. 5

Fig. 5.9. Distribuţia moleculelor sub acţiunea

forţelor de orientare:
a) forţe dipol –dipol;
b) forţe ion – dipol

Forţele de inducţie se exercită între molecule polare sau ioni şi

molecule nepolare (forţe dipol – dipol indus sau forţe ion – dipol indus).
Sub acţiunea câmpului electric al moleculelor polare sau a unui ion,
moleculele nepolare capătă un moment indus. Cele două momente se atrag
reciproc (figura 5.10).
Interacţiunile dipol – dipol indus sunt mai slabe decât interacţiunile
de tip dipol – dipol, energia lor fiind de 0  2 kJ·mol-1.

Fig. 5.10. Formarea unui moment electric indus

Forţele de dispersie (London) au caracter universal, manifestându-se

între toate moleculele, chiar şi între moleculele monoatomice ale gazelor
rare. Aceste forţe sunt determinate de oscilaţia învelişurilor de electroni ale
atomilor în jurul nucleelor. London a arătat că aceste oscilaţii pot conduce la
formarea de dipoli temporari în molecule. Dipolul temporar format poate
induce, în molecula vecină, un moment electric (dipol temporar indus).
Dipolii astfel formaţi se atrag prin forţe de foarte scurtă durată

102
 UI. 5

(10-10 – 10-8s), după care particulele revin la starea de echilibru, când

molecula nu mai este un dipol (centrul sarcinilor pozitive coincide cu
centrul sarcinilor negative). Procesul se repetă cu o frecvenţă ()
caracteristică.

5.1.4.2. Legătura de hidrogen

Legătura de hidrogen se realizează atunci când atomul de hidrogen
legat de atomul unui element puternic electronegativ (X) se apropie de
atomul unui alt element puternic electronegativ (X sau Y) din altă moleculă
şi care posedă cel puţin o pereche de electroni neparticipantă la legătura
chimică.
Legătura de hidrogen este de natură electrostatică. Formarea
legăturii de hidrogen se explică astfel.
Atomul de hidrogen fiind legat covalent de atomul unui element
puternic electronegativ, norul electronic al legăturii este deplasat spre
atomul mai electronegativ (legătura X  H este polară, X-  H+). În
consecinţă, nucleul atomului de hidrogen, mai puţin ecranat, exercită o forţă
de atracţie asupra unei perechi de electroni neparticipanţi la legătura chimică
ai unui alt atom puternic electronegativ (Y). Această atracţie electrostatică
slabă care apare se numeşte legătură de hidrogen sau punte de hidrogen.
Schematic, legătura de hidrogen se reprezintă în felul următor:

X  H+ ………Y
-

legătură covalentă legătură de hidrogen

Cele mai des întâlnite legături de hidrogen sunt:
O  H ……O ; N  H..…...N ; F  H.…....F .
Energia legăturii de hidrogen variază între 8 ÷ 40 kJ·mol-1, valori
mult mai mici decât energiile legăturilor covalente.
Legăturile de hidrogen sunt, în general, liniare:
X  H+………….Y .
-

103
UI. 5

Pentru formarea legăturii de hidrogen se impune:

 Atomul de hidrogen să fie legat de atomul unui element puternic
electronegativ, X (F, O, N);
 Atomul de hidrogen să interacţioneze cu o pereche de electroni
neparticipanţi ai unui atom puternic electronegativ (Y sau X).
Tăria legăturii descreşte în ordinea scăderii electronegativităţii:
F<O<N
Existenţa legăturilor de hidrogen determină asocierea moleculelor în
forme ca: (HF)n, (H2O)n, (NH3)n. Aceste substanţe prezintă unele anomalii
în ceea ce priveşte proprietăţile fizice, comparativ cu substanţele de acelaşi
tip ale elementelor vecine în sistemul periodic (HCl, H2S, PH3) şi anume:
puncte de topire şi de fierbere, densităţi, capacităţi calorice şi călduri de
vaporizare mai ridicate decât cele care corespund compuşilor analogi.
Existenţa legăturilor de hidrogen este influenţată de temperatură;
creşterea temperaturii duce la desfacerea, parţială sau totală, a legăturilor de
hidrogen.

Exemplu:
În cazul apei, la 273 K, 75 % din molecule sunt legate prin legături
de hidrogen, la 313 K aproximativ 50% din molecule sunt legate, iar la o
temperatură de peste 373 K toate legăturile de hidrogen sunt desfăcute.
Anomalii similare au fost observate la studiul proprietăţilor multor
substanţe organice care conţin grupele HO·, ·COOH, ·NH2 etc.
Altă proprietate care poate fi explicată cu ajutorul legăturilor de
hidrogen, este solubilitatea unor compuşi organici în apă. Compuşii organici
care conţin grupele  OH,  COOH,  NH2 (alcooli, fenoli, acizi, amine) se
dizolvă mai uşor în apă şi mai greu în solvenţi nepolari. Solubilizarea
acestor compuşi în apă este datorată formării unor legături de hidrogen între
substanţa dizolvată şi solvent.
În cazul apei, legăturile de hidrogen se pot realiza pe cele trei direcţii
spaţiale. În reţeaua cristalină a gheţii, aşa cum s-a determinat prin difracţia
razelor X, fiecare moleculă de apă este înconjurată de alte patru molecule,

104
 UI. 5

deoarece fiecare atom de oxigen este legat covalent de doi atomi de

hidrogen (din moleculă), cât şi cu alţi doi atomi de hidrogen din două
molecule diferite, prin legături de hidrogen. La rândul său, hidrogenul este
legat covalent cu atomul de oxigen din molecula de apă şi, printr-o legătură
de hidrogen, cu atomul de oxigen al altei molecule, determinând o structură
tetraedrică, ceea ce duce la o structură afânată a gheţii (figura 5.11).

Fig. 5.11. Aşezarea moleculelor de apă în gheaţă

Structura afânată explică densitatea anormal de mică a gheţii. La

trecerea apei în stare lichidă, o parte din legăturile de hidrogen sunt distruse
şi structura tetraedrică a gheţii este parţial distrusă. Moleculele de apă se
apropie între ele, are loc o aşezare mai compactă a acestora, volumul apei
scade şi densitatea creşte. La 273 K, densitatea gheţii este 0,91 kg·dm-3, în
timp ce densitatea apei lichide, la aceeaşi temperatură, este 0,999 kg·dm-3.
Existenţa legăturilor de hidrogen, în apă, determină o variaţie
anormală a densităţii apei cu temperatura (tabelul 5.1).

Tabelul 5.1. Variaţia densităţii apei lichide cu temperatura

Temperatura 273 277 283 288 293
[K]
Densitatea 0,999866 1,000000 0,999727 0,999127 0,998230
-3
[kg·dm ]

105
UI. 5

Prin creşterea temperaturii, densitatea apei este influenţată, atât de

ruperea legăturilor de hidrogen, ceea ce conduce la o contracţie de volum,
cât şi de dilatarea termică. Până la 277 K, factorul determinant asupra
variaţiei densităţii îl reprezintă desfacerea legăturilor de hidrogen. La
temperaturi peste 277 K, predomină dilatarea termică şi densitatea scade
odată cu creşterea temperaturii.
Anomaliile densităţii apei influenţează viaţa animalelor şi plantelor.
Apa cu temperatura de 277 K, având densitatea maximă, se concentrează la
fundul mărilor şi oceanelor, ceea ce face posibilă existenţa vieţii acvatice în
timpul iernii.
Legăturile de hidrogen se pot stabili nu numai între molecule
(legături intermoleculare), ci şi în interiorul aceleiaşi molecule (legături de
hidrogen intramoleculare). Legăturile de hidrogen intramoleculare se
stabilesc între atomii a două grupări funcţionale care aparţin aceleiaşi
molecule, atunci când condiţiile geometrice sunt favorabile interacţiei.
Exemplu:

o-nitrofenol aldehidă salicilică

Existenţa legăturilor de hidrogen influenţează proprietăţile

substanţelor, îndeosebi proprietăţile fizice care depind de tăria forţelor de
coeziune dintre molecule (punct de fierbere, punct de topire, căldură de
vaporizare, tensiune superficială, solubilitate), dar şi unele proprietăţi
chimice (aciditatea şi bazicitatea sunt influenţate de prezenţa legăturii de
hidrogen).
Exemplu:
Caracterul de acid slab al acidului fluorhidric este determinat şi de
asocierea moleculelor prin legături de hidrogen.

106
 UI. 5

REZUMAT

Funcţia de undă moleculară, respectiv distribuţia densităţii norului

de electroni în moleculă a fost determinată prin două metode: metoda
legăturilor de valenţă (MLV) şi metoda orbitalilor moleculari (MOM).
Metoda orbitalilor moleculari explică formarea legăturii covalente
prin deformarea şi contopirea totală a orbitalilor atomici periferici şi
formarea unor orbitali moleculari care aparţin tuturor nucleelor atomilor
implicaţi în legătură. Prin contopirea a doi orbitali atomici (OA) iau
naştere doi orbitali moleculari: unul de energie mai joasă, mai stabil, numit
orbital molecular de legătură (OML), altul de energie mai mare, numit
orbital molecular de antilegătură (OMA).
Repartizarea electronilor în orbitalii moleculari se face respectând
aceleaşi principii ca şi în cazul orbitalilor atomici: principiul stabilităţii,
care arată că un sistem are stabilitate maximă când energia lui este
minimă; principiul excluziunii al lui Pauli; regula lui Hund.
Orbitalii moleculari se vor completa cu electroni în următoarea
ordine:
s   *s  z  x = y   *x =  *y   *z

Pentru a aprecia dacă prin combinarea orbitalilor atomici rezultă o

moleculă stabilă în raport cu atomii liberi se foloseşte noţiunea de
ordin de legătură.
Ordinul de legătură (OL) se calculează ca semidiferenţa între
numărul electronilor care ocupă orbitalii moleculari de legătură (n) şi
numărul electronilor aflaţi în orbitalii moleculari de antilegătură (n*).
Participarea unor atomi la formarea legăturilor chimice cu un
număr mai mare de electroni decât numărul electronilor impari din stratul
de valenţă în stare fundamentală a fost explicată pe baza teoriei hibridizării
orbitalilor atomici.

107
UI. 5

Hibridizarea este fenomenul de combinare a unor orbitali de

simetrii diferite şi energii apropiate şi formarea unor orbitali identici, cu
aceeaşi simetrie şi energie, numiţi orbitali hibridizaţi.
Între moleculele substanţelor pot să apară forţe de natură fizică,
forţe care influenţează stabilitatea şi unele proprietăţi fizice ale compuşilor
moleculari numite legături intermoleculare: legături van der Waals şi
legături de hidrogen.

EXERCIŢII ŞI PROBLEME REZOLVATE

1. Să se calculeze ordinul de legătură pentru molecula He2.

Rezolvare:
Pentru atomul de He Z = 2, astfel că în molecula He2 sunt patru
electroni care vor ocupa atât orbitalul molecular de legătură, , cât şi
orbitalul molecular de antilegătură, *:

Ordinul de legătură pentru molecula He2 este zero:

22
O.L. = 0
2
Rezultă că molecula He2 nu este stabilă.

2. Să se calculeze ordinul de legătură pentru molecula F2.

Rezolvare:
Configuraţia electronică a atomului F (Z = 9) este: 1s2 2s2 2p5
Ocuparea orbitalilor moleculari din stratul al doilea (n = 2) în molecula F2

108
 UI. 5

cu cei 14 electroni proveniţi din stratul n = 2 al celor doi atomi de fluor se

realizează conform schemei din figura 5.12.
Dintre orbitalii ocupaţi, 8 electroni sunt în orbitali de legătură şi 6
sunt în orbitali de antilegătură. Ordinul de legătură, pentru molecula F2 este
1, ceea ce arată că cei doi atomi F sunt legaţi, în molecula F2, printr-o
legătură simplă.
86
O.L. = 1
2

Fig. 5.12. Orbitalii moleculari în molecula F2

(nu sunt reprezentaţi orbitalii din stratul n = 1)

3. Explicaţi valoarea de 106,6o a unghiului dintre legăturile NH în

NH3 (valoarea teoretică a unghiului este 90o).

Rezolvare:
Valoarea de 106,6o determinată pentru unghiurile N  H în amoniac
este apropiată de 109o, ceea ce indică, pentru atomul de azot o hibridizare
sp3:

stare fundamentală hibridizare sp3

109
UI. 5

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Explicaţi, pe baza metodei orbitalilor moleculari, formarea

orbitalilor moleculari de legătură şi a orbitalilor moleculari de antilegătură.

2. Să se reprezinte, pe baza metodei orbitalilor moleculari,

repartizarea electronilor în molecula O2 şi să calculeze ordinul de legătură.

3. Explicaţi şi exemplificaţi hibridizarea sp3 pentru atomul de

carbon.

4. H2O are temperatura de fierbere 373 K, în timp ce H2S are

temperatura de fierbere 212 K. Explicaţi această comportare.

5. La temperatura de 0oC apa lichidă are densitatea,  = 0,99 g∙cm−3,

în timp ce, gheaţa are densitatea,  = 0,91 g∙cm−3. Cum se explică această
comportare?

110
 UI. 5

Indicaţii şi răspunsuri test de autoevaluare

2.
Atomul de oxigen posedă în învelişul electronic 8 electroni.
Respectând principiile de repartizare a electronilor în orbitalii moleculari,
cei 12 electroni din stratul de valenţă ( şase de la fiecare atom O) vor fi
repartizaţi astfel:

Ordinul de legătură pentru molecula O2 este

84
O.L. = 2
2
adică între cei doi atomi oxigen în molecula de oxigen, există o legătură
dublă.

4.
Temperatura de fierbere mai mare în cazul apei comparativ cu
hidrogenul sulfurat se explică prin asocierea moleculelor de apă prin legături
de hidrogen. La trecerea apei din stare lichidă în stare de vapori se consumă

111
UI. 5

o cantitate suplimentară de energie pentru desfacerea legăturilor de

hidrogen.

5.
Prin definiţie densitatea este:
m

V
La topirea gheţii o parte din legăturile de hidrogen se desfac,
moleculele se aşează mai compact, în consecinţă, prin topire volumul apei
scade şi densitatea apei lichide creşte.

BIBLIOGRAFIE

1. Chimie generală, M. Moraru, L. Antonescu, Al. Şchiopescu,

Ed. U.P.G., Ploieşti, 2003, pg. 114 - 151.
2. Chimie generală şi analize tehnice, L. Stoica, I.
Constantinescu, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1983, pg. 101 – 105.

112