❖ Caracteristica creației lui Maurice Ravel.

Lucrările pentru
pian.
❖ Maurice Ravel
(1875 – 1937)

Contemporanul mai mic al lui Claude Debussy, reprezintă în

creația sa principiile Impresionismului muzical, însă nu se poate de
considerat că el este continuatorul lui Debussy sau antipodul acestuia.
În estetica ambilor compozitori sînt repere comune, dar și
trăsături, care diferențiază gîndirea lor creativă. Astfel, Ravel redă
Impresionismul în creația sa printr-o manieră proprie, abordînd și
tematica spaniolă, care devine una din suporturile principale (mama
lui provine din neamul baștilor, din Catalonia, astfel, îi trezește
dragostea pentru cîntecul spaniol). Prin reînvierea muzicii franceze
Ravel, ca și Debussy, evidențiază tendința neoclasică, iar în unele
creații ale sale deja se evidențiază elementele expresioniste.

Biografia:
1887 – se ocupă cu disciplinele muzicale la Charles René
1889 – intră la Conservatorul din Paris; compoziția la Gabriel
Fauré. Își formează viziunile artistice sub influența opusurilor
extravagante ale lui Erik Satie, poeziile scriitorilor romantici,
simboliștilor, picturii impresioniste franceze din sec. XVIII, filosofiei
clasice din sec. XVIII, teoriei cunoașterii senzuale și materialiste,
fiind pasionat de intuitivism, misticism, spiritualism.
Mergea la seratele lui Stéphane Mallarmé.
1895 – compune prima lucrare Menuetul vechi pentru pian
1899 – Pavana infantei pentru pian
1896 – Epigrame
1900 – finisează studiile la Conservator și participă la Concursul
Romei, dar fără succes.
Una dintre primele piese impresioniste este Jocul apei (1901).
1903 – Sheherezada (ciclu vocal)
1906 – Rapsodia spaniolă pentru orchestră
1907 – opera Ora spaniolă
 2 cicluri pentru pian: Gasparul de noapte; Mama mea e gîscă
(1908)
1907 – 1912 – baletul Daphnis și Chloe – o inovație pentru baletul
francez. Este o simfonie coregrafică, care marchează culminația
creației lui Ravel din perioada de pînă la război.
1914 – primul război mondial, insistă să fie luat pe front, dar este
refuzat din cauza sănătății. Mai insistă o dată și este luat în calitate de
șofer.
1916 – Suita pentru pian în memoria lui Couperin
1920 – Vals
1922 – 2 sonate pentru vioară (vioară – violoncel; vioară – pian),
în care se evidențiază elemente de blues
1924 – opera – poveste Copilul și minunățiile
1926 – Cîntecele din Madagascar
1928 – face turneu ca dirijor și ansamblist în SUA. Compune
Bolero la comanda balerinei ruse Ida Rubinștein.
1931 – 2 concerte pentru pian; al 2-lea doar pentru mîna stîngă
1937 – moare din cauza unei tumori

Creația pentru pian

Lucrările pentru pian ale lui Ravel alcătuiesc un compartiment
important în creația compozitorului. Anume aici putem urmări
evoluția stilului său. Dintre cele mai cunoscute opusuri ale sale, care
există și în varianta orchestrală sînt: Pavana; Alborada; Mama mea e
gîscă.
Dintre lucrările compuse în perioada timpurie, una dintre cele mai
reprezentative este Jocul apei. Aici el redă zgomotul apei, havuzul,
fluxul apei din rîu. Este o piesă, în care compozitorul utilizează
elemente de virtuozitate noi. De asemenea, figurații arpegiate,
glissando pe clape negre, iar mișcările cu trisonuri paralele crează
efectul bitonalității.

Lucrările care marchează începutul perioadei a 2-a (natura) sînt:

⮚ Sonatina – se evidențiază prin tendința neoclasică, unde
compozitorul reînvie prin prisma stilisticii contemporane finețea
laconismului francez a artei muzicale claveciniste din sec.
 XVIII. Sonatina are 3 părți. Aici el se reîntoarce la compoziția
sonatinei vechi (partea din mijloc – Menuet). Din punct de
vedere tehnic, interpretativ nu este complicată, lipsită de
contraste acute.

⮚ Oglinzile sau Reflectări (1905) – ciclu, în care se evidențiază

maniera impresionistă. Programul ce se află la baza acestui ciclu
este pur impresionist. Sînt 5 piese, în care se reflectă
contemplații din natură.

1. Vedeniile nopții
2. Păsările triste
3. Barca-n ocean
4. Alborada
5. Valea clopotelor

În piesele nr. 1; 2; 3; 5 compozitorul zugrăvește într-o manieră

impresionistă tablourile din natură, în care se aude cîntarea păsărilor,
zgomotul valurilor, bătăile clopotului.
În piesa nr. 4 Ravel zugrăvește un tablou cotidian inspirat din
folclorul spaniol, reprezentînd un dans Scherzo.
Gasparul de noapte cu subtitlul Trei poeme pentru pian de A. Bertrand
este o suită pentru pian de Maurice Ravel, scrisă în 1908 ca ilustrații muzicale
pentru poeziile din proza lui Aloisy Bertrand. Textele lui Bertrand reflectă
lumea suprarealistă a viselor de noapte, locuite de creaturi ciudate.
Ravel a pătruns pentru prima dată în sfera misterioasă și sumbră, muzica lui
răsună tragic, probabil, fiind legată de motivele personale: ciclul a fost compus
în ultima perioadă de boală a tatălui său – Joseph Ravel, care a decedat la 30
octombrie 1908. Lucrarea lui M. Ravel captivează și încântă ascultătorul cu
impulsivitatea și explozivitatea dramatică a muzicii. Această calitate s-a
manifestat ulterior în: Vals și Concertul pentru mâna stângă.
Gasparul de noapte este un nou exemplu de pianism ravelian, care atinge
apogeul atât în bogăția scrisului coloristic, cât și în virtuozitate.
Compozitorul folosește o mare diversitate de forme muzicale, inventează
propriile tehnici (de exemplu, pulsarea ritmică asimetrică a acordurilor în
Undina). Este de remarcat faptul că factură pianistică bogată și rafinată a fost
creată de un compozitor care nu știa tehnica virtuoasă de a cânta la acest
instrument.
Undina este o piesă pentru pian solo, prima din ciclul Gasparul de noapte.
Reprezintă un apel al lui Ravel la înregistrarea sonoră a apei. Muzica reflectă o
creatură fantastică înzestrată cu capacitatea de a simți, deși nu la fel de adâncă
ca la oameni, care apare din apă. Undina – o mică ființă magică care caută
intimitate și este dezamăgită de imposibilitatea iubirii ei.
Această piesă pentru pian relatează o poveste, cu un început și un sfârșit, într-un
cadru fermecător și simbolic. Prin urmare, această lucrare, deși scrisă în secolul
XX, are un spirit destul de romantic (exepție face parcursul armonic). Suntem
foarte departe de preocupările revoluționare și atonale ale unui Schönberg din
același timp în lumea germanică. Forma alcătuiește o mișcare din 3 părți
asemenea formei Allegro de sonată cu codă (Expoziție – Dezvoltare – Repriză –
Codă).
Planul narativ al piesei:
a) Undina apare într-un decor de picături (măs. 1 – 57, pag. 7).
După primele 2 măsuri în care este prezentat decorul, apare tema A, la măs. 2
foarte dulce și expresivă, apoi este expusă la măs. 9 cu un ton mai sus. După
care apare cu o nouă formulă de acompaniament, măs.15 (pag. 2), dublată în
octave, fiind urmată de o mică dezvoltare.
După această dezvoltare apare a doua temă B măs. 33 (pag. 4), care poate fi
considerată o continuare a primei teme. Tema C expusă în bas, apare la măs. 47
(pag. 5).
b) Undina își mărturisește dragostea și dorința de a se căsătorit (măs. 59
-
84 pag. 7). Începe partea centrală pe trei registre (ceea ce necesită 3 portative)
cu tema B la mijloc și pasajele descendente care se revarsă într-un crescendo
mare măs. 63 – 66. Punctul culminant este atins la măs. 67 pag. 9, la nuanța
fortissimo, care apoi se întoarce treptat la calm și tăcere.
c) Dezamăgită în fața eșecului romantic, Undina rămâne nedumerită (măs.
85 – 88 [Foarte lent], p.11).
 d) Undina a izbucnit în râs, aceasta este ultima pagină rapidă și
strălucitoare
pag. 12 cu pasajele arpegiate, violente și tempo rapid. La sfirșit reapare
caracterul inițial pentru a finaliza în același climat ca la început, cu aceeași
armonie.

Procedee muzicale:
Apa, natura, noaptea și iubirea sunt principalele teme literare ale acestui
poem. Astfel, Ravel folosește anumite procedee sau efecte muzicale pentru a
descrie tabloul:
Tematismul. Ascultătorul este fermecat de Undina datorită temelor. Se
disting 3 teme:
1. Tema A măs. 3 pag. 1. Aceasta este tema principală, cam plictisitoare și
insistentă.
2. Tema B măs. 33 pag.4. Ar fi mai mult o continuare a primei teme decât
una
nouă. Cu toate acestea, își păstrează individualitatea proprie.
3. Tema C măs. 47 p.5 (în bas). Acesta se opune primelor două teme prin
registrul său grav, serios.

Efecte pianistice: locul pianului este central aici. Este evident că este o piesă
gândită și scrisă pentru pian și nu pentru un alt instrument.
a. virtuozitate foarte mare: dificultatea tehnică este consecința dorinței de
a folosi pianul ca orchestră. Pag. 7 și 8 (sisteme cu 3 portative) sunt frapante în
acest sens, deoarece există mai multe registre, ca într-o orchestră: o notă se ține
în bas (do #), melodia este plasată în registrul, în timp ce un pasaj de note
mărunte, rapide, se înalță în vârf. Claviatura pianului este utilizată la maxim.
b. efectul de rezonanță este foarte important. Pedala dreaptă eliberează
amortizoarele de pe corzi și lasă corzile să rezoneze și să vibreze. La început
(măs. 1 și următoarele), tremolo acordurilor rapide provoacă un efect de
rezonanță favorabil atmosferei de vis și mister.
 c. mișcarea perpetuă a notelor rapide ca un flux continuu. De-a lungul
piesei, notele fuzionează rapid în partea superioară fără întrerupere pentru a
evoca lumea acvatică și în miniatură a zânei .

Efecte armonice:

✔ În primul rând, există această magnifică armonie recurentă a

acordului Cis-dur, un acord perfect major cu treapta a VI-a minoră .

✔ instabilitatea tonală a primelor două teme. Este imposibil să le

determinăm tonal, dar nu sunt nici atonale. Este una dintre subtilitățile
muzicii franceze din acea vreme.

✔ utilizarea acordurilor nu este legată de o funcție armonică, ci de

culoarea lor particulară .

Cu alte cuvinte, Ravel nu folosește principiile clasice ale armoniei tonale, dar
nici nu este o lucrare atonală. Exemplul din măs. 66 p. 9 acordul dominant al
Cis-dur nu duce la rezolvare în Fis-dur/ fis-moll, ci trece în acorduri mult mai
îndepărtate.
În povestea Undinei, ușurința culorilor și situația împăcată a respingerii
dragostei trecătoare se estompează frumos și nejustificat, în ciuda pierderii ei.
Nemurirea Undinei implică o anumită speranță pentru viitor, una care nu se
îngrijorează de lupta problemelor muritoare și include capacitatea de a uita, și a
se recupera, în ciuda dezamăgirii prezentului. Această ușurință a nemuririi este
înlocuită cu peisajul morții, înfiorător Spânzurătoarea, care stabilește un
sentiment de incertitudine.
Maurice Ravel utilizează diferite teme pentru a crea o formă de sonată
specifică. Exemplele ilustrează cele cinci teme principale, susținute ostinato pe
sunetul si bemol care predomină pe tot parcursul mișcării. Piesa este interesantă
prin factura pianistică, prin utilizarea unor straturi masive de acorduri care
susțin melodia, prin măiestria tehnicii pedalei.
Acordurile care converg în mișcarea lor sunt construite pe o scară din șase
sunete (gama pe tonuri de la sunetul as cu un sunet coborât – ces), iar în măs.
23-24 mișcarea armoniilor este construită pe sunetele unei alte scări: g-gis-ais-
h-cis-d-e-f. Este posibil ca astfel de armonii complexe să fi apărut sub influența
lui N. Rimski-Korsakov, în orice caz, principiul construcției modale este nou
pentru Ravel.
Schema formei:
Tema A B C D E

măs. 12- măs. 20-

Expoziția măs. 3-4 măs. 6-7 14 22 -

măs. 10- măs. 17- măs. 23-

măs. 8-9 11 19 25

măs. 28-
Dezvoltarea - - 34

măs. 41- măs. 35- măs. 40-

Repriza - 43 36 41 -

măs. 43-
44

măs. 48-
Coda 52 - - - -

Scarbo este cea mai tehnică piesă a ciclului. Aceasta este poate mișcarea
care ar fi în mare măsură responsabilă pentru virtuozitatea transcendentală pe
care Ravel și-a propus-o, în special, să fie mai dificilă decât Islamei a lui Mili
Balakirev.
Odată cu introducerea, se stabilesc motivele, relațiile intervalice și
materialul tematic pentru întreaga piesă. Lucrarea are o formă clară Allegro de
sonată:
 Etapele formei Măsurile
Expoziția 1-213
Tratarea 214-394
Repriza 395-562
Coda 563-627

Două structuri motivice din exemplul de mai jos dezvăluie modul în care
Ravel construiește și dezvoltă Scarbo. Există patru teme principale în care
aceste motive se manifestă. Acestea apar în stări fragmentate în secțiunea de
dezvoltare (măs. 214 - 395).

1. 2.

Cele două motive se manifestă în cele patru teme, în modul următor:

Tema Motive Măsurile

1 Motiv 1 32-35

2 Motiv 2 52-56

3 Motiv 2 95-97

4 Motiv 1 și Motiv 2 121-130

Expoziția lucrării se construiește pe acele două motive incipiente.

Acesta este urmată de un episod fantastic în care scurte replici acordice sunt
evidențiate de sunetele tremurând ale octavei pe fundalul menținut al armoniei
de bază. De aici, compozitorul ajunge la o nouă revenire a motivului principal.
Apoi, temele apar în ordine inversă mult mai active – acest lucru contribuie la
utilizarea magistrală a mijloacelor neobișnuite de scriere pianistică. În final,
dezvoltarea duce la culminație.
În Repriză, temele se schimbă locurile, factura devine mult mai complexă
și bogată.
Scarbo este una dintre cele mai dificile piese din întregul repertoriu de
pian. Compozitorul utilizează diverse tehnici pentru dinamizarea muzicală. Una
dintre principalele este transformarea pasajelor tehnicii mărunte în secvențe
masive de acorduri, transferul acestora de la o octavă la alta, ceea ce permite să
cuprinzi aproape întreaga gamă.
Gasparul de noapte este o lucrare cu un conținut neobișnuit nu numai
pentru Ravel, ci și pentru muzica franceză de la începutului secolului.

⮚ Gasparul de noapte (1908) – ciclu, o lucrare scrisă pe un

program de tip nou, care se bazează pe epigrafe, citate
desfășurate, preluate din culegerea de poeme a scriitorului
francez Louis (Aloysius) Bertrand (1807 – 1841). Gaspar din
franceză înseamnă diavol. Pentru prima dată în această creație
Ravel evidențiază tendința expresionistă, în special în piesa nr. 2
Spînzurătoarea și piesa nr. 3 Scarbo. În ele compozitorul relevă
atmosfera sumbră și imaginea tragică.
1. Ondine – personaj fantastic. Se vorbește despre nașterea unei
sirene din picăturile de ploaie. Ea încearcă să-și mărturisească
dragostea sa față de un băiat de pe pămînt, înduplecîndu-l să
meargă în împărăția apelor, la care băiatul spune că este
îndrăgostit de o fată de pe pămînt. Atunci, Ondine începe să
plîngă, apoi rîde și se dizolvă din nou în picături de apă.
Ondine este unica piesă impresionistă din acest ciclu, unde
compozitorul redă împărăția apei cu o manieră sonoristică
foarte originală.
▪ Tema principală – Imaginea Ondinei
▪ Tema secundară – Cîntecul de dragoste (p. 6)

▪ Împărăția apei – Coral (p. 10)

▪ Plînsul Ondinei (p. 16)

2. Spînzurătoarea – tablou medieval, unde trupul celui spînzurat

se vede din depărtare din toate punctele orașului. Se aude
bătaia clopotului funebru, care coboară noaptea pe pămînt.
Este prima piesă, în care compozitorul utilizează imaginea
specifică Expresionismului. De asemenea, diapazonul foarte
redus al melodiei conturează un mod micșorat, ce oferă o
instabilitate totală. Utilizează efecte sonore, îmbină cu
procedee contrapunctice vechi (contrapunct mobil dublu),
după cum și complexe de acorduri din 7-8 sunete, ce creează
impresia misterului răutăcios.
▪ Imaginea spînzuratului (p. 19)

3. Scarbo – din franceză înseamnă spiridușul casei, spiritul

casei, fantomă. Reprezintă culminația dramatică din ciclu.
Este cel mai complicat din punct de vedere interpretativ.
Ravel foarte bine descrie apariția fantomei, care crește pînă la
dimensiuni enorme, face grimase răutăcioase. El evidențiază
în note: (p. 26, rînd 2) “Ce grozăvie!” – scrie Ravel.
▪ Apariția + Imaginea lui Scarbo (p. 25-26)

⮚ Mormîntul lui Couperin – suită consacrată memoriei lui

François Couperin. El intenționa să o scrie cu ocazia împlinirii a
250 de ani de la nașterea clasicului francez François Couperin.
Însă războiul schimbă intenția compozitorului și plasează în
prim plan ideea proslăvirii valorilor moral – spirituale ale
Franței. Suita este consacrată nu doar lui François Couperin, dar
muzicii franceze din sec. XVIII. Fiecare piesă are cîte o
consacrare specială pentru prietenii compozitorului, care au
 murit pe front. Este o suită, în care se evidențiază tendința
neoclasică.
Are 6 piese, care pot fi divizate în 3 subgrupe:

✔ Compartimentul introductiv polifonic – cuprinde Preludiu și

Fuga
✔ Compartimentul central – cuprinde 3 dansuri vechi: Forlana;
Rigodon și Menuet.
✔ Compartimentul încheierii – cuprinde o Toccată, în care
compozitorul reînvie instrumentalismul clasic (tot acest lucru
realizează și în Preludiu).

1. Forlana (nr. 3) – este unul dintre cele mai reprezentative

exemple, în care se evidențiază tendința neoclasică. Aici
compozitorul utilizează structura dansului vechi, însă
expunerea este realizată cu un limbaj absolut nou (sincope,
predominarea întîrzierilor pregătite, consunări alterate).