❖ Creația simfonică a lui Maurice Ravel. Teatrul muzical.

Creația simfonică

Concertul nr. 2 pentru mâna stângă de Maurice Ravel

Concertul pentru pian pentru mâna stângă în D-dur a fost scris de
Maurice Ravel între 1929 și 1930, concomitent cu concertul său
pentru pian în G-dur.
Lucrarea a fost comandată de pianistul austriac Paul Wittgenstein,
care și-a pierdut mâna dreaptă în timpul Primului Război Mondial.
Concertul a avut premiera în ianuarie 1932, fiind interpretat de
Wittgenstein și Orchestra Simfonică de la Viena.
Înainte de a compune concertul, Ravel a studiat mai multe părți din
lucrările scrise pentru o singură mână, inclusiv Șase studii pentru
mâna stângă de Camille Saint-Saëns, Preludiul și nocturna lui
Alexander Scriabin pentru mâna stângă (op. 9).

⮚ În concert se relevă atmosfera războiului și poartă un caracter

dramatic. Spre deosebire de forma tripartită tradițională are doar
o singură parte, este monopartit, ceea ce-l apropie de poemele
simfonice ale lui Franz Liszt. Ravel mărește contrastul
imaginilor din concert și opune diverse straturi, cum ar fi
mișcarea patetică și severă; ritm de sarabandă, care oferă tenta
dramatică, după cum și zugrăvirea sferei răutăcioase a războiului
prin utilizarea sonorităților de jazz. Concertul reprezintă o
lucrare dramatică, ce reflectă impresiile războiului.

▪ Introducere
▪ Tema principală – Sarabandă (p. 5)
▪ Tema secundară (p. 9) – temă luminoasă, amintește de viața
pașnică
Episod:
 ▪ Tema 1 – Răului, războiului (p. 13, cifra 14)
▪ Tema 2 – Tarantelă (p. 14, cifra 17)
▪ Tema 3 – Blues (p. 21, cifra 28)
▪ Culminația – tema Sarabandei sună patetic (p. 32, cifra 46)

Analiza
În Concertul său pentru mâna stângă, Maurice Ravel decide să
unească cele trei mișcări ale concertului solo clasic într-o singură
mișcare, fără întrerupere și într-un spirit liber apropiat de o fantezie.
Astfel, concertul nr. 2 este o lucrare monopartită, dar ale cărei trei
părți principale ies în evidență prin tempo și caracter:
1. primă parte – tempo moderat.
2. parte centrală – plină de viață
3. final – energic.
Expoziția
Claritatea structurii lucrării este dezvăluită imediat – în prezentarea
temei principale. Are trei secțiuni: orchestră – pian (prima cadență) –
orchestră tutti. Ideea este să afirmăm măreția severă a melodiei, în
care, așa cum am menționat deja, se simte apropierea de concertul A-
dur al lui Liszt.
Concertul începe cu o introducere, un sunet vag în registrul grav
(violoncel și contrabas divisi), și vocea sumbră a fagotului. Ravel s-a
arătat din nou interesat de acest instrument și de capacitatea sa de a-i
folosi posibilitățile melodice. În acest registru și timbru, tema răsună
înfiorător. Cea de-a doua componentă a imaginii sonore sunt
intonațiile cornului, ce amintesc de un spiritualist negru. Ambele
elemente sunt afirmate în orchestra tutti, în pasajele rapide la viori și
viole, ceea ce duce direct la intrarea solistului.
Cadența reprezintă prima apariție a eroului dramatic, care apare în
fața ascultătorului în toată puterea sa eroică. O avalanșă de acorduri,
explozii de arpegii furtunoase aduc un tribut virtuozității. În
continuare acordurile masive susținute de bași, trasează tema
sarabandei.
Cadența este monumentală și pregătește perfect introducerea unui
tutti orchestral, unde imaginea este dezvăluită în întregime. Cadența
determină în mare parte personajul principal al concertului,
dezvoltarea sa largă, conform observației corecte a lui Alshwang,
îndepărtează atenția de la a doua temă lirică – tema secundară. Cu
toate acestea, este incontestabil atrăgătoare în apariția ei poetică, în
care criticii au găsit apropierea de genul de sonatină.
Calmul temei lirice este perturbat de invazia tempo-ului Allegro
(contrast tonal – modulație în E-dur), cu ritmul de jazz. În funcția sa,
aceasta este o dezvoltare.
Dezvoltarea este bazată pe o mișcare constantă, într-o măsură de 6/8,
pe care sunt stratificate fraze melodice scurte. Un rol important îl
joacă mișcarea descendentă pe trisonuri paralele, interpretată mai întâi
de trei trompete, apoi interpretată constant de un instrument solo, ca o
amintire persistentă. Pianul își conduce linia pe fundalul unui
acompaniament orchestral. La sfârșitul dezvoltării, apar salturi mari,
care au fost anterior întâlnite în acompaniament, iar apoi au dobândit
o semnificație independentă.
Repriza începe cu o prezentare ușor modificată a temei principale în
orchestră, numeroase dublări conferă melodiei o semnificație specială.
Orchestra este plină de mișcare, de explozii puternice arpegiate. Toate
acestea duc la o imensă cadență a unui instrument solo construit pe
elementele temei principale. Deci semnificația sa este din nou
afirmată în conceptul dramatic general al concertului, imaginea
principală a acestuia, care a rezistat atacului forțelor extraterestre care
au apărut în muzica expoziției.
A doua cadență este dezvoltată chiar mai larg decât prima, se remarcă
pentru integritatea facturii, bazată pe diverse forme de arpegii. Este
dominată de soliditatea, prezentarea aproape orchestrală, stilul de
scriere contrapunctică. Melodia iese în evidență pe fundalul arpegiilor
în mișcarea continuă, și este umbrită de dialogurile polifonice în
vocile superioare și inferioare.
În concluzie, se dezvoltă cea mai strălucitoare creștere, introducând
un nou episod orchestral. Tema este interpretată de clarinet, apoi de
alte instrumente de suflat, pianul intonează din nou cel de-al doilea
element, dar totul se retrage înainte de apariția a unui episod de
dezvoltare jazz. Acestea sunt doar cinci măsuri, trei dintre ele sunt
doar mișcări ritmice, iar în ultimele două, sunt redate trisonuri
paralele. Se poate interpreta diferit acest sfârșit neașteptat, dar
echilibrul aparent stabilit este distrus. Deoarece acest episod care
aduce câteva teme, depășește pe deplin dimensiunile unei simple
concluzii.

⮚ Bolero – piesă orchestrală scrisă la comanda balerinei ruse Ida

Rubinștein. Mai tîrziu a fost creat balet. Este scris într-o formă
variațională de cuplet. Are la bază o temă compusă din 2
elemente:

▪ I element – a (rînd 2, tact 2) – temă inspirată din folclorul

spaniol
▪ II element – b (p. 7, rînd 2, tact 3) – elementele folclorului
mauritan; evidențiază tenta orientală.

⮚ Valsul – poem coregrafic. Inițial se numea Viena. Titlul trebuia

să releve apoteoza valsului vienez, însă după război Ravel
revede conceptul său și compune un vals dramatic: toți cei care
 dansează sînt înghițiți de un tornado. Se mai numește Valsul pe
vulcan.

▪ Introducere
▪ Tema valsului (p. 5)

⮚ Rapsodia spaniolă – partitură orchestrală, unde se îmbină

conceptul simfonic cu folclorul, compus într-o manieră pur
impresionistă.
Are 4 părți:
1. Preludiul nopții – zugrăvește imaginea Spaniei, leitmotivul
principal al Spaniei: 4 note, care devin leitmotivul întregii
lucrări și unește cele 4 părți.
2. Malaguena (p. 18) – dans spaniol de proveniență bască; ritm
bine reliefat, foarte multă pasiune.
▪ Partea medie – Iesirea cabalierului (p. 29, cifra 12)
3. Habanera (p. 34) – dans spaniol plin de pasiune; ostinato
susține acordurile temei dansante; are formă variațională
strofică.
4. Feria (p. 45) – sărbătoare populară; culminația întregii
lucrări; este cea mai mare după dimensiune; multitematică; se
caracterizează prin reminiscențe tematice (frînturi din toate
temele)

Teatrul muzical al lui Maurice Ravel

Din teatrul muzical fac parte 2 opere într-un singur act:

⮚ Ora spaniolă – operă comică. Compozitorul foarte reușit redă

bătaia ceasornicului mare și mersul ceasornicurilor mici.
⮚ Copilul și minunățiile – operă-poveste
 Are cîteva balete într-un act, dintre care doar unul reprezintă un
tablou muzical coregrafic desfășurat:

⮚ Daphnis și Chloe – Subiectul este în baza povestirii scriitorului

Longus (sec. III). Scenariul – baletmasterul rus Michel Fokine.
Are 3 tablouri:
a. Se zugrăvesc horele ciobănașilor și ciobănițelor; furtul Chloei de
către pirați.
b. Lagărul piraților. Deznădejdea Chloei, care plînge. Zeul Pan o
eliberează și pedepsește dur pirații.
c. Peisajul unei dimineți frumoase; fericita întîlnire a celor 2
îndrăgostiți.
▪ Leitmotivul pădurii
▪ Leitmotivul dragostei lui Daphnis și Chloe (p. 17, cifra
10)

Din acest balet Ravel realizează mai tîrziu o simfonie coregrafică

în 3 părți – reprezintă o inovație, deoarece partitura baletului este
structurată ca o compoziție, ce se bazează pe cîteva leitmotive:
pădurii, îndrăgitei. Culminația dramatică – dansul piraților.

⮚ Copilul și minunățiile (1924) – operă – poveste, în 2 acte, care

sintetizează structura tradițională a operei franceze cu numere
(departajarea pe numere) și stilistica contemporană, ce include
elemente de jazz. În operă Ravel se adresează tematicii legate de
copii. O scrie în baza poemei (Henrieta Colette) Sidonie-
Gabrielle Colette, scriitoare franceză. Este o poveste cu morală
despre un copil, care distruge cărțile, jucăriile, chinuie
animalele. Ca urmare, toate obiectele ce-l înconjoară se răscoală
împotriva lui. În fața ascultătorului trece o galerie întreagă de
obiecte și personaje neobișnuite, care protestează împotriva
micului tiran: fotoliul, canapeaua, ceainicul, ceașca chineză,
 cartea de matematică, pisica, motanul, broaștele, veverița. Doar
după ce copilul se resemnează și își cere iertare de la toți, și
manifestă sentimente bune, salvînd veverița rănită, el este iertat.
Ravel numește opera Fantezie lirică în 2 acte. Deși subiectul
pare naiv autorul înaintează niște probleme creative foarte
complicate. Astfel, el pe de o parte reînvie tradiția operei – balet
franceze, îmbinînd-o cu noile mijloace de expresie și totodată
adresarea spre structura operetei americane, care se mai numește
reviu. De asemenea, el utilizează în operă dansurile afro-
americane (jazz). Mijlocul principal în partitură îl reprezintă
ciocnirea diferitor nivele stilistice. Astfel, într-un spirit vechi
este stilizat menuetul – dialog dintre fotoliu și canapea și aria
lirică a princesei, cîntecul ceremonial al ciobănașilor, în cadrul
cărora compozitorul utilizează complexe bitonale cu o sonoritate
acută și efecte orchestrale excentrice. Astfel, aici avem un mixaj
de stiluri, care orientează spre sinteza poligenuistică utilizată de
compozitor din a 2-a jumătate a sec. XX.

Actul I – predominarea cîtorva episoade lirice și a celor cu

caracter de scherzo: duetul fotoliului și canapelei; marșul
ceasornicului; foxtrot-ul ceainicului și ceștii chineze; scena focului și
cenușii; pastorala ciobănașilor și aria princesei; scherzo-ul manualului
de matematică.

Actul II – se zugrăvește tabloul nocturn; acțiunea se desfășoară în

grădină. Predomină personajele: păsările; corul broaștelor; valsul –
baston al fluturașilor și greierașilor; hora liliecilor de noapte.

Se încheie opera cu un madrigal multivocal, care proslăvește

sentimentele bune, ce s-au trezit în copil.
Actul I

▪ Începutul poveștii
 ▪ Duetul dintre fotoliu și canapea (p. 16)

▪ Marșul ceasului (p. 20)

▪ Duetul dintre ceașcă și ceainic (p. 24)

▪ Duetul dintre ceașcă și ceainic – Refrenul – Răspunsul ceștii (p.

26, jos)
▪ Tema focului (p. 32)

Actul II

▪ Dansul fluturașilor și greierașilor (vals – baston american) (p.

79, rînd 2)
▪ Culminația – Madrigal (p. 104)

Opera Copilul și minunățiile de Maurice Ravel

Operă-balet într-un singur act de Maurice Ravel după libretul lui
Colette. A fost creat în perioada 1919 – 1925, iar premiera a avut loc
pe 21 martie 1925 la Teatrul de Operă Monte Carlo în regia lui Victor
de Sabat și coregrafia lui George Balanchine cu participarea baletului
rus al lui Diaghilev.
Sinteza genurilor diferite este un fenomen caracteristic în opera lui
Ravel: de exemplu, baletul Daphnis și Chloe reprezintă o simfonie
coregrafică, în timp ce Bolero este un balet pentru o orchestră.
Opera relatează povestea unui copil obraznic care nu vrea să-și facă
temele, pentru ce mama lui îl pedepsește. Băiatul distruge totul din
jur, dar obiectele și animalele se revoltă și vor să-l învețe o lecție. De-
a lungul operei, băiatul își schimbă atitudinea față de lumea
înconjurătoare, realizând consecințele acțiunilor sale. Opera se încheie
cu corul general de animale care l-au iertat pe băiat. Opera este de
natură autobiografică, așa cum a menționat însuși Ravel.
Opera este împărțită în două tablouri: acasă și în grădină, genul operei
are o natură sintetică, dansul este strâns legat de cântec și chiar
construit în numere vocale. Artiștii nu numai cântă, ci și dansează, de
exemplu menuetul, care se referă la claveciniștii francezi din duetul
canapelei și fotoliului sau foxtrotul din duetul ceainicului și al cupei.
Elementele dansului sunt contrastate. Băiatul este singura ființă
umană din operă, dintre toți ceilalți actori (cu excepția mamei, care nu
apare complet pe scenă).
Analiza operei.
Potrivit muzicologului francez Ștefan Echarri, un exemplu de
referință la organum cu dublarea caracteristică a vocii în cvintă a fost
dată chiar la începutul operei în duetul celor două oboaie, care
reprezintă o abordare a muzicii vechi în muzica contemporană.
Contrabasul se alătură oboaielor în a doua trasare (cif. 1), executând
flajolete pe coardă sol, ceea ce face ca timbrul său să devină absolut
de nerecunoscut. În acest sunet neobișnuit se resimte culoarea
gagakului japonez.
Diversitatea metrică din operă, și anume succesiunea măsurilor
următoare: 8/8, 5/8, 7/8, 4/8, 3/8, 9/8, 6/8 este destinată să transmită
cele mai subtile schimbări ale emoției și să împiedice muzica să
alunece într-o periodicitate previzibilă.
În duetul canapelei și al fotoliului (cif. 17), pentru prima dată, se
folosește un instrumentul luteal care imită clavecinul. Luteal nu era un
instrument, ci o ramă de fier care se așează deasupra pianului. În fața
ramei erau patru mânere rotunde, cum ar fi mânerele ușilor (2 bas, 2
soprane), cu ajutorul lor interpretul putea realiza o imitație a sunetului
unui clavecin, a harpei sau a lăutei. Tehnica de interpretare semăna cu
cea de la orgă.
Duetul este urmat de un fragment solo la contrafagot. Se poate vorbi
despre o tehnică tipică pentru Ravel: mișcarea nu începe imediat, mai
multe impulsuri de intrare sunt necesare pentru a se balansa, ca de
exemplu în Scarbo din suita Gasparul de noapte. Duetul este un
exemplu, în care armonia îndeplinește o funcție psihologică
importantă, reprezentând cu exactitate starea personajelor. Centrul
tonal stabil al sunetului sol în bas contrastează cu acordurile colorate
din mâna dreaptă.
Duetul se încheie cu o scurtă replică generală a altor obiecte de
interior care s-au alăturat duetului, care se finalizează cu acordul g-
moll. Centrul tonal sol se dovedește, în general, a fi linia centrală a
întregii opere împreună cu intervalul de cvartă descendenă. Cvarta
descendenă este asociată în operă cu suspinul copilului dar totodată
caracterizează și prințesa și pisica.
În ceea ce privește centrul tonal sol, acordul G-dur care apare după
dominantă, de parcă stabilizează sau clarifică incertitudinea modului
din duetul inițial al oboaielor: rigiditatea și nefericirea copilului de la
începutul operei au fost transformate de forța iubirii.
De asemenea, în operă, Ravel utilizează elemente asociate cu jazz-ul.
Astfel, opera Copilul și minunățiile este cea mai de succes combinație
de jazz cu diferite alte stiluri, genuri.
Duetul ceainicului și cupei (cif. 28–37) reprezintă un exemplu al lui
Ravel cu genul de ragtime, în care refrenul (cif. 33) este redat într-o
manieră politonală: intonațiile cromatice ale ceainicului sună în
paralel cu scara pentatonică, diatonică a cupei. După Ces-dur (5
măsuri până la cif. 31), în conformitate cu logica tonală a ragtime, se
preconizează o tranziție la subdominantă, adică în Fes-dur. În schimb,
urmează un decalaj cu jumătate de ton în F-dur (cif. 31). Versetul
cupei se bazează pe o onomatopee care imită chineza, în timp ce
refrenul ceainicului se bazează pe limba franceză și engleză.