Sistemul solar

Sistemul solar

Planetele și planetele pitice din sistemul solar.

Dimensiunile sunt la scară. Distanțele de la Soare nu sunt
la scară.

Caracteristici generale

Vârstă 4,568 Ga

Localizare Norul Interstelar Local, Bula

Locală, Brațul Orion, Calea Lactee

Masă 1,9919x1030 kg
(1,0014 M☉)

Cea mai
Proxima Centauri (4,22 al), sistemul Alpha
apropiată ste
Centauri (4,37 al)
a

Cel mai
apropiat siste Sistemul Alpha Centauri (4,37 al)
m planetar

Sistem

Semiaxa
mare a celei
mai 4,503 miliarde de km
îndepărtate (30,10 ua)
planete
(Neptun)

Stele 1: Soarele

Planete 8: Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter,

Saturn, Uranus și Neptun

Planete pitice 5
(UAI): Ceres, Pluto, Haumea, Makemake
și Eris; sute de candidați suplimentari[1]

Nr. sateliților ≈ 420 (173 ai planetelor[2], 8 ai planetelor

 naturali cuno
pitice și 240 de corpuri pitice[3])
scuți

Nr. planetelo
r 624.731 (16 iulie 2013)[4]
minore catal 625.782 (13 septembrie 2013)[2]
ogate

 asteroizi
și 622.545, dintre care 369.956 fiind
obiecte numerotați (13 septembrie 2013)[2]
similare
 comete 3.263, dintre care 364 fiind numerotate (15
aprilie 2014)[2]
Nr. sateliților
sferici 19
identificați
Orbita în jurul centrului galactic
Înclinarea pl
anului
invariabil în
60,19°
raport
cu planul
galactic
Distanța de
la centrul (27 000 ± 1 000) al
galaxiei
Viteză
220 km/s
orbitală
Perioadă
225–250 Ma
orbitală
Proprietățile stelei (stelelor)
Tip spectral G2V
Distanța linie
≈ 5 ua[5]
i de gheață
Distanța fale
≈ 50 ua
zei Kuiper
Distanța șocu
≈ 75 - 90 ua
lui terminal
Distanța heli
≈ 120 ua
opauzei
Raza sferei
≈ 1–2 al
lui Hill
Modifică text

Sistemul solar (scris și Sistemul Solar[a]) este format din Soare împreună
cu sistemul său planetar (care cuprinde opt planete împreună cu sateliții lor naturali)
și alte obiecte non-stelare.[b]
În afară de cele opt planete, oamenii de știință au emis ipoteza existenței unei alte
planete, denumită provizoriu A noua planetă. Această ipotetică planetă gigantă s-ar
afla la marginea Sistemului Solar.[10] Existența planetei ar explica configurarea
orbitală neobișnuită a unui grup de obiecte transneptuniene (OTN).[11][12] La 20
ianuarie 2016, cercetătorii Konstantin Batygin și Michael E. Brown de la Institutul de
Tehnologie din California au anunțat că există dovezi suplimentare indirecte privind
existența unei a noua planete dincolo de orbita planetei Neptun. Aceasta ar orbita în
jurul Soarelui între 10.000 și 20.000 de ani. Conform studiului publicat
în Astronomical Journal,[11] „Planeta Nouă” ar avea o masă de aproximativ 10 ori mai
mare decât Terra și s-ar afla la minim 200 UA.[13]
Sistemul este situat într-unul dintre brațele exterioare ale galaxiei Calea Lactee (mai
precis în Brațul Orion), galaxie care are cca. 200 de miliarde de stele.
El s-a format acum 4,6 miliarde de ani, ca urmare a colapsului gravitațional al unui
gigant nor molecular. Cel mai masiv obiect este steaua centrală - Soarele, al doilea
obiect ca masă fiind planeta Jupiter. Cele patru planete interioare
mici, Mercur, Venus, Pământul și Marte, numite planete terestre / planete telurice,
sunt compuse în principal din roci și metal. Cele patru planete exterioare,
numite giganți gazoși, sunt mult mai masive decât cele telurice. Cele mai mari două
planete, Jupiter și Saturn, sunt compuse în principal din hidrogen și heliu; cele două
planete mai îndepărtate, Uranus și Neptun, sunt compuse în mare parte din
substanțe cu o temperatură de topire relativ ridicată (comparativ cu hidrogenul și
heliu), numite ghețuri, cum ar fi apa, amoniacul și metanul. Ele sunt denumite „giganți
de gheață” (termen distinct de cel de „gigant gazos”). Toate planetele au orbite
aproape circulare dispuse într-un disc aproape plat numit plan ecliptic.
Sistemul solar prezintă câteva regiuni unde se află diferite obiecte mici.[b] Centura de
asteroizi, situată între Marte și Jupiter, este similară din punct de vedere al
compoziției cu planetele terestre, deoarece o mare parte dintre obiecte sunt
compuse din rocă și metal. Dincolo de orbita lui Neptun se află centura
Kuiper și discul împrăștiat; multe dintre obiectele transneptuniene sunt în mare parte
compuse din ghețuri. Printre aceste obiecte, de la câteva zeci până la mai mult de
zece mii de obiecte pot fi suficient de mari pentru a fi fost rotunjite de propria
gravitație.[14] Astfel de obiecte sunt denumite planete pitice. Planetele pitice
identificate până în prezent includ asteroidul Ceres și obiectele
transneptuniene: Pluto, Eris, Haumea și Makemake.[b] În plus, în aceste două regiuni
se află diferite alte corpuri mici, cum ar fi comete, centauri și materie interplanetară.
Șase planete, cel puțin trei planete pitice și multe alte corpuri mici au sateliți
naturali care se rotesc în jurul lor.[c] Fiecare planetă exterioară este înconjurată
de inele planetare alcătuite din praf și alte obiecte mici.
Vântul solar (un flux de plasmă de la Soare) creează în mediul
interstelar o bulă cunoscută ca heliosferă, care se extinde până la marginea discului
împrăștiat. La limita sa exterioară se află Norul lui Oort, care reprezintă doar un câmp
de resturi rămase după crearea planetelor, fiind considerat a fi sursa pentru cometele
cu perioadă lungă. El se întinde până la o distanță aproximativ de o mie de ori mai
mare decât heliosfera. Heliopauza este punctul în care presiunea vântului solar este
egală cu presiunea opusă a vântului interstelar.
Descoperire și explorare
 Planetele sistemului solar reprezentate la
scară: Jupiter și Saturn (rândul de
sus), Uranus și Neptun (mijloc), Pământul și Venus (jos mijloc), Marte și Mercur jos
Timp de câteva mii de ani umanitatea, cu puține excepții, nu a recunoscut existența
sistemului solar. Oamenii credeau că Pământul se află în centrul Universului și este
cu totul diferit de celelalte obiecte divine și eterice care se mișcă pe cer. Deși
filozoful grec Aristarh din Samos a speculat despre reorganizarea heliocentrică a
cosmosului,[15] Nicolaus Copernicus a fost primul astronom care a dezvoltat un sistem
matematic heliocentric predictiv.[16] Succesorii săi din secolul al XVII-lea (Galileo
Galilei, Johannes Kepler și Isaac Newton) au avut o înțelegere a fizicii care i-a
condus la admiterea graduală a ideii că Pământul se rotește de fapt în jurul Soarelui
și că celelalte planete sunt guvernate de aceleași legi ale fizicii care guvernează și
Pământul. În plus, inventarea telescopului a condus la descoperirea unor planete și
sateliți noi. În timpurile mai recente, îmbunătățiri ale telescoapelor și folosirea navelor
spațiale fără echipaj au deschis drumul studierii fenomenelor geologice din sistemul
solar (studiul munților și craterelor de impact) și a fenomenelor meteorologice
sezoniere de pe unele planete (cum ar fi norii, furtunile de nisip și calotele de
gheață).
Structură și compoziție
 Orbitele obiectelor din
sistemul solar la scară progresivă (în sensul acelor de ceasornic, începând din
stânga sus).
Reprezentare a sistemului solar în care se poate observa planul orbitei Pământului în jurul Soarelui în 3D.
Mercur, Venus, Pământul și Marte sunt arătate în ambele imagini; cea din dreapta reprezintă o revoluție
completă a planetei Jupiter, în timp ce Saturn și Uranus efectuează mai puțin decât o revoluție întreagă.

Componentul principal al sistemului solar este Soarele, o stea de tip G2 din secvența
principală ce conține 99,86 % din masa cunoscută a sistemului și îl domină din punct
de vedere gravitațional.[17] Cele mai mari patru corpuri ce orbitează în jurul
Soarelui, giganții gazoși, constituie circa 99 % din masa rămasă, Jupiter și Saturn
deținând împreună mai mult de 90 %.[d]
Majoritatea obiectelor mari care orbitează în jurul Soarelui se află în apropierea
planului orbitei Pământului, cunoscut și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt foarte
apropiate de ecliptică în timp ce orbitele cometelor și ale obiectelor din centura
Kuiper au adesea unghiuri de intersecție cu ecliptica destul de mari.[21][22] Toate
planetele și majoritatea celorlalte obiecte orbitează în jurul Soarelui în aceeași
direcție în care se rotește acesta (în sens invers acelor de ceasornic, privit de
deasupra polului nordic solar).[23] Există excepții, cum ar fi cometa Halley.
Structura generală a regiunilor cartografiate ale sistemului solar constă din: steaua
centrală – Soarele, patru planete interioare relativ mici înconjurate de o centură de
asteroizi din rocă și, alți patru giganți de gaz – înconjurați la rândul lor de centura
Kuiper și alte obiecte înghețate. Sistemul Solar interior include primele patru planete
terestre și centura de asteroizi. Sistemul solar exterior se află dincolo de centura de
asteroizi, incluzând cei patru giganți gazoși (cunoscuți și ca planete joviene).[24] După
descoperirea centurii Kuiper, zonele mărginașe ale sistemului solar sunt considerate
a fi o regiune distinctă, aflată dincolo de orbita planetei Neptun.[25]
Majoritatea planetelor din sistemul solar posedă un sistem secundar propriu, fiind
orbitate de obiecte planetare denumite sateliți naturali, sau luni (dintre care două sunt
mai mari decât planeta Mercur) sau, în cazul giganților gazoși, de către inele
planetare (benzi subțiri de particule mici care gravitează în jurul planetei la unison).
Majoritatea celor mai mari sateliți naturali se află în rotație sincronă cu perioada lor
de revoluție, una dintre fețele lor fiind totdeauna îndreptată către planeta orbitată.
Legile lui Kepler cu privire la mișcarea planetară descriu orbitele obiectelor din jurul
Soarelui. Urmând legile lui Kepler, fiecare dintre aceste obiecte se mișcă de-a lungul
unei elipse, într-unul dintre focarele acesteia aflându-se Soarele. Obiectele mai
apropiate de Soare (cu o semiaxă majoră mai mică) se deplasează mai repede, fiind
influențate mai puternic de către gravitația Soarelui. Pe o orbită eliptică, distanța unui
corp față de Soare variază de-a lungul perioadei sale de revoluție (denumită „an”).
Cel mai apropiat punct față de Soare de pe orbita unui obiect este numit periheliu, în
timp ce punctul cel mai îndepărtat se numește afeliu. Orbitele planetelor sunt
aproape circulare, dar multe comete, asteroizi și obiecte din cadrul centurii Kuiper au
orbite foarte eliptice. Pozițiile corpurilor în sistemul solar pot fi prezise folosindu-se
modele numerice.
Deși Soarele domină sistemul prin masa sa, el măsoară doar 2 % din momentul
cinetic,[26] datorat rotației diferențiale din interiorul Soarelui gazos.[27] Planetele,
dominate de Jupiter, măsoară cea mai mare parte din restul momentului cinetic
datorat combinației dintre masele, orbitele și distanțele lor față de Soare, cometele
având cel mai probabil și ele o contribuție semnificativă la total.[26]
Datorită distanțelor vaste implicate, multe reprezentări ale sistemului solar arată
orbitele la aceeași depărtare. În realitate cu cât o planetă sau o centură este mai
departe de Soare, cu atât distanța dintre ea și orbita precedentă este mai mare,
existând totuși și unele excepții. De exemplu, Venus se află la aproximativ
0,33 unități astronomice (UA)[e] mai departe de Soare decât Mercur, în timp ce Saturn
se află la 4,3 UA depărtare de Jupiter, iar Neptun la 10,5 UA de Uranus. Au fost
făcute încercări pentru a determina relația dintre aceste distanțe orbitale (de
exemplu, legea Titius–Bode),[28] dar nu a fost acceptată nicio teorie de acest fel.
Soarele – ce cuprinde aproape toată materia din sistemul solar – este compus în
proporție de aproximativ 98 % din hidrogen și heliu.[29] Jupiter și Saturn, care cuprind
aproape întreaga materie rămasă, au în compoziția atmosferei circa 98 % din
aceleași elemente.[30][31] Există un gradient al compoziției în sistemul solar, determinat
de căldura și presiunea de radiație a luminii care provin de la Soare; obiectele care
sunt mai apropiate de Soare, sunt mult mai afectate de căldură și presiunea luminii,
fiind compuse din elemente cu temperaturi de topire ridicate. Obiectele care sunt mai
depărtate de Soare sunt compuse în mare parte din materiale cu temperaturi de
topire mai mici.[32] Granița din sistemul solar, dincolo de care aceste substanțe
volatile se pot condensa este cunoscută sub numele de linia de îngheț și se află la
aproximativ 5 UA de la Soare.[33]
Obiectele din sistemul solar interior sunt compuse în mare parte din roci,[34] materiale
ce conțin compuși cu puncte de topire ridicate cum sunt silicații, fierul sau nichelul,
care au rămas în stare solidă în aproape toate condițiile din nebuloasa
protoplanetară.[35] Jupiter și Saturn sunt compuși în mare parte din gaze, materiale cu
puncte de topire extrem de scăzute și presiunea de vapori mare, cum ar fi hidrogenul
molecular, heliul și neonul, care s-au aflat întotdeauna în fază gazoasă în nebuloasa
inițială.[35] Ghețurile, ca apa înghețată, metanul, amoniacul, hidrogenul
sulfurat și dioxidul de carbon,[34] au puncte de topire de până la câteva sute de grade
Kelvin, în timp ce stările lor depind de presiunea și temperatura ambiante.[35] Ele pot fi
găsite sub formă de gheață, lichide sau gaze, în diferite locuri din sistemul solar, în
timp ce în nebuloasa inițială ele erau fie în stare solidă, fie în stare gazoasă.
[35]
Substanțe înghețate se găsesc în compoziția majorității sateliților planetelor
gigante, precum și în cea a planetelor Uranus și Neptun (așa-numiții giganți de
gheață) și în numeroase obiecte mici care se află dincolo de orbita lui Neptun.[34]
[36]
Împreună, gazele și ghețurile sunt cunoscute și ca volatile.[37]
Un număr de modele ale sistemului solar de pe Pământ au încercat să redea la
scară relativă obiectele sistemului solar, dar în mediul antropic. Unele astfel de
modele sunt mecanice - cunoscute și ca planetarii - în timp ce altele se pot extinde
de-a lungul mai multor orașe sau regiuni.[38] Cel mai mare model la scară, Sistemul
Solar Suedez, folosește arena Ericsson Globe de 110 metri amplasată
în Stockholm drept Soare și, respectând scara, un Jupiter de 7,5 metri la Aeroportul
Internațional Arlanda, de la 40 km depărtare, în timp ce cel mai depărtat obiect,
Sedna, este o sferă de 10 cm din Luleå, de la 912 km depărtare.[