VERBUL

1. VERBE PREDICATIVE
Verbul este partea de vorbire care arată acțiunea, starea sau existența. Acesta își modifică
forma în funcție de timp, persoană și număr, adică este o parte de vorbire flexibilă.

Verbul are trei timpuri de bază:

 trecut – acțiunea se desfășoară înainte de momentul vorbirii;
 prezent – acțiunea se desfășoară în momentul vorbirii;
 viitor – acțiunea se desfășoară după momentul vorbirii.

Verbul are trei persoane:

 persoana I – vorbitorul;
 persoana a II-a – ascultătorul;
 persoana a III-a – cel despre care este vorba în mesaj.

Verbul are două numere:

 singular – folosit atunci când acțiunea este făcută de o singură persoană;
 plural – folosit atunci când acțiunea este făcută de două sau mai multe persoane.
Verbul are formă afirmativă și formă negativă. Forma negativă este construită cu ajutorul
cuvântului nu, care se analizează împreună cu verbul.

Verbul are patru conjugări, în funcție de forma sa la infinitiv: a/ea/e/i î

În vorbire, verbele pot:

 să-și modifice forma după persoană și în propoziție să fie predicate verbale (încep, nu
poate); (indicativ, condițional-optativ, conjunctiv, imperativ)
 să nu-și modifice forma după persoană și în propoziție să nu fie predicate (a alerga, a
opri); acestea sunt forme verbale nepersonale. (infinitiv, gerunziu, supin, participiu)
a) INDICATIV - Modul care arată o acțiune sigură și reală este modul indicativ.
Timpuri: prezent, imperfect, perfect compus, perfect simplu, mmcp, viitor, viitor anterior
i) TIMPUL PREZENT - arată desfășurarea acțiunii în momentul vorbirii.
ii) TIMPUL IMPERFECT - exprimă o acțiune trecută care se desfășoară în
același timp cu o altă acțiune trecută, având valoare durativă (Alergam și nu
te-am văzut.) sau repetitivă (De câte ori ieșeam în parc, întâlneam un
prieten.).
Într-o narațiune, imperfectul este folosit, de obicei, pentru descrierea cadrului
în care se desfășoară acțiunea, corespunzând situației inițiale, care este una de
[Link] și grupul de sunete care indică timpul imperfect sunt -a- și -
ea-. (cantam, mergeai, dormeau)
iii) TIMPUL PERFECT COMPUS - exprimă o acțiune trecută și terminată în
momentul vorbirii.
Într-o narațiune din literatura de astăzi sau din comunicarea curentă și orală,
perfectul compus se folosește pentru a prezenta acțiunile, evenimentele.
Perfectul compus este alcătuit din forme specifice ale verbului auxiliar a
avea + participiul verbului de conjugat (am ascultat).
AM, AI, A, AM, AȚI, AU
iv) TIMPUL PERFECT SIMPLU - exprimă, în limba literară, o acțiune trecută și
terminată în momentul vorbirii.
Astăzi, în limba literară vorbită, acest timp a dispărut, luându-i locul perfectul
compus. Apare doar accidental, exprimând ironia: Vorbi și el!
Perfectul simplu este folosit curent în Oltenia, Banat, Crișana și o parte din
Maramureș, dar cu un alt sens, pentru că exprimă o acțiune terminată de
curând, în ultimele 24 de ore.
Sunetele și grupul de sunete care indică perfectul simplu sunt: -a-, -u-, -se-, -
i-, -â-.
Desinențele de perfect simplu sunt alcătuite din două părți: un segment -
ră- (cu realizare zero la singular) și un segment final, comun cu alte timpuri. –
M, ȘI, 0, RĂM, RĂȚI, RĂ
La persoana I, singular, în cazul verbelor terminate la infinitiv în -i, perfectul
simplu are doi i, primul indicând timpul și al doilea fiind desinență: dormii. La
persoana a III-a, singular, are doar un i, care arată timpul, desinența fiind
zero: dormi∅. Verbul a pustii are la infinitiv doi i, așadar la persoana I,
singular, perfectul simplu se scrie cu trei i: pustiii.
v) MMCP - Mai-mult-ca-perfectul exprimă o acțiune trecută și terminată
înaintea altei acțiuni trecute.
Într-o narațiune, mai-mult-ca-perfectul indică acțiuni din plan secund, mai
puțin importante.
Grupul de sunete care indică mai-mult-ca-perfectul este -se-, aflat după
sunetul care indică perfectul simplu.
 vi) TIMPUL VIITOR - exprimă o acțiune care se va desfășura după momentul
vorbirii.
Verbul a vrea este verb auxiliar când ajută la formarea timpului viitor.
Viitorul este alcătuit din forme specifice ale verbului a vrea + infinitivul
verbului de conjugat.
vii) Viitorul anterior arată o acțiune viitoare, terminată înaintea altei acțiuni
viitoare.
Viitorul anterior este alcătuit din verbul auxiliar a vrea + verbul auxiliar a fi +
participiul verbului de conjugat. Astăzi, viitorul anterior este aproape dispărut
din limbă, apărând rar, iar atunci obligatoriu în relație cu un viitor standard.
De exemplu: Când vei sosi, voi fi terminat compunerea.

b) MODUL IMPERATIV
Modul imperativ arată o acțiune posibilă, realizabilă, exprimând un ordin, un îndemn, un
sfat, o rugăminte.
Are forme doar pentru persoana a II-a, singular și plural. Nu are forme specifice de timp.
În vorbire, modul imperativ are o intonație caracteristică, exclamativă.

Imperativul are două forme:

 forma afirmativă (de exemplu: Cântă! Cântați!);
 forma negativă, alcătuită la persoana a II-a, singular, din cuvântul nu + verbul la
infinitiv (Nu cânta!), iar la persoana a II-a, plural, din cuvântul nu + imperativul
afirmativ (Nu cântați!).

Unele verbe au forme specifice la persoana a II-a, singular, formă afirmativă: Vino! Fă! Du!
Zi! Refă! Adu!
Verbul a fi are doi i la persoana a II-a, singular, forma afirmativă (Fii zilnic la antrenament!),
în timp ce la forma negativă are un i (Nu fi zilnic la antrenament!).

c) MODUL CONJUNCTIV
Modul conjunctiv arată o acţiune posibilă, realizabilă.
Marca gramaticală a modului conjunctiv este cuvântul să.
La începutul enunţurilor orale, conjunctivul la persoana a III-a poate să apară fără
cuvântul să: Facă ce-o dori!
Verbele predicative la modul conjunctiv au funcţia sintactică de predicat verbal.
Două timpuri:
 prezent, care arată o acțiune ce se poate desfășura în momentul vorbirii sau după
momentul vorbirii (să cânt);
perfect, care arată o acțiune ce se poate desfășura înainte de momentul vorbirii (să fi
cântat).

d) MODUL CONDIȚIONAL-OPTATIV
Modul condițional-optativ arată acțiuni posibile a căror realizare depinde de o condiție sau
arată acțiuni dorite.
Modul condițional-optativ are două timpuri:
 prezent, care arată o acțiune desfășurată în momentul vorbirii ori după momentul
vorbirii;
 perfect, care arată o acțiune desfășurată înainte de momentul vorbirii.
Timpul prezent al modului condițional-optativ se formează cu verbul auxiliar a avea +
infinitivul verbului de conjugat (aș cânta).
Timpul perfect al modului condițional-optativ se formează cu verbul auxiliar a avea +
verbul auxiliar a fi + participiul verbului de conjugat.
Forma negativă se construiește cu ajutorul cuvântului nu (nu aș cânta/n-aș cânta, nu ar fi
cântat/n-ar fi cântat).
AȘ, AI, AR, AM, AȚI, AR

2. VERBE NEPREDICATIVE
a) Modul INFINITIV
Forma din dicționar a verbelor (a alerga, a putea, a începe, a opri) se numește infinitiv și
este o formă verbală nepersonală. Verbul la infinitiv poate să aibă sau să nu aibă înainte
cuvântul a. Când este situat după verbul a putea, infinitivul se folosește fără a (Pot cânta.).
Situat după alte verbe, la infinitiv este necesară prezența lui a (Doresc a desena.).
Are două timpuri: infinitiv prezent (a citi, a învăța) și infinitiv perfect. Infinitivul
perfect se formează din infinitivul prezent al verbului a fi și participiul. (a fi citit, a fi învățat)
Verbele la infinitiv pot îndeplini următoarele funcții sintactice:
 subiect: A visaeste minunat.
 nume predicativ: Pasiunea lui este de a exploraculturi diferite.
 complement direct: Pot învățadin greșeli. Învață a scriecorect!
 complement prepozițional: Se gândește la a daun mesaj.
  atribut verbal: Andrei este mereu cuprins de teama de a vorbiîn public.

b) Modul PARTICIPIU
Arată o acțiune suferită de o ființă sau de un lucru (învățat, ales). Participiul ajută la
formarea unor moduri și timpuri și are, în această situație, valoare verbală
(Am terminat romanul.).
Participiul ca formă nepersonală intră în componența unor moduri și timpuri compuse,
când este precedat de un verb auxiliar: indicativ, perfect compus (am vorbit); indicativ, viitor
anterior (voi fi vorbit); conjunctiv, perfect (să fi vorbit); condițional-optativ, perfect (aș fi
vorbit).
Când apare independent, participiul devine adjectiv provenit din participiu și îndeplinește
funcția sintactică de atribut adjectival (cartea citită, prietenei apropiate) sau de nume
predicativ (Amintirile sunt plăcute.).

c) Modul GERUNZIU
Gerunziul denumește o acțiune în desfășurare, fără referire precisă la momentul vorbirii.
Sufixele specifice de gerunziu sunt -ând (de exemplu: apărând, lucrând, mergând, hotărând)
și -ind (de exemplu: evidențiind, fugind, muncind, subliniind).
Gerunziul are formă afirmativă (de exemplu: auzind) și formă negativă (de exemplu:
neauzind), obținută cu prefixul ne-. Între forma de gerunziu și prefixul de negație se poate
intercala semiadverbul mai (de exemplu: nemaiauzind). Gerunziul poate primi clitice
pronominale, care sunt atașate după verb (de exemplu: văzându-mă, văzând-o).
Când se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat, gerunziul devine adjectiv,
construcția numindu-se gerunziu acordat (de exemplu: A răspuns cu buzele tremurânde.).
 circumstanțial de mod: Cântă atingând clapele pianului cu grație.
 circumstanțial de timp: Trecând prin parc, a văzut-o pe Maria.
 atribut verbal: Cu hainele fluturând, alerga spre pădure.
 complement direct: Văd fulgerând în noapte.

d) Modul SUPIN
Supinul este o formă verbală nepersonală care denumește acțiunea, la fel ca infinitivul.
Supinul este alcătuit din prepoziție + forma de participiu a verbului. Prepozițiile care pot
intra în alcătuirea supinului sunt: de, din, după, la, pentru etc.
Supinul are formă afirmativă (de exemplu: Justificarea ei este de înțeles.) și formă negativă
(de exemplu: Justificarea ei este de neînțeles.).
  Subiect: De spus e ușor, de făcut e mai dificil.
 nume predicativ: Îndemnul lui este de urmat.
 atribut verbal: În supermarket, se găsesc cartofi de copt, cartofi de prăjit și cartofi de
fiert.
 complement direct: Am terminat de citit, acum încep să scriu.
 complement prepozițional: M-am plictisit de așteptat în stație.

3. VERBE COPULATIVE
Sunt asociate obligatoriu cu un nume predicativ, formând împreună un predicat nominal; fac
legătura între subiect și numele predicativ: Sunt elev. Felicia este isteață.
Verbele copulative alcătuiesc, împreună cu numele predicativ, un predicat nominal atunci
când au categoria gramaticală a modului.
Verbele copulative nu au sens deplin singure și cer obligatoriu un nume predicativ, pentru ca
enunțul să aibă înțeles. Verbul copulativ și numele predicativ alcătuiesc împreună un predicat
nominal.
Verbele copulative cele mai frecvente sunt:
 a fi, când are alt sens decât „a se afla”, „a exista”, „a dura” etc.: El este perseverent.
Ana este pictoriță.;
 a deveni, care este întotdeauna copulativ: A devenit profesor. Ea a devenit obraznică.;
 a ajunge, a ieși, a se face când înseamnă „a deveni”: A ajuns faimoasă. S-a făcut inginer.
A ieșit paramedic.;
 a însemna, când nu are sensul „a nota” și arată echivalența dintre subiect și numele
predicativ: Prietenia înseamnă respect necondiționat.;
 a rămâne, când are sensul „a-și păstra calitățile, însușirile”: El a rămas nedumerit.;
 a părea, când în propoziția din care face parte există subiect: Ei păreau veseli.

4. VERBE AUXILIARE
Verbele care ajută la formarea unor moduri și timpuri se numesc verbe auxiliare.
În limba română, verbele auxiliare sunt:
 a avea, indicativ, perfect compus (am lucrat); condițional-optativ, prezent (aș lucra) și
perfect (aș fi lucrat).
 a vrea, care ajută la formarea indicativ, viitor standard (vei lucra) și viitor anterior (vei fi
lucrat).
 a fi, indicativ, viitor anterior (Vor fi aflat vestea deja, când vei veni la mine.); conjunctiv,
perfect (Ce bine era să fi plouat!); condițional-optativ, perfect (Aș fi venit să te ajut, dacă
mă rugai.).