Psihopatologie Toata Materia

1.
Definiția și obiectul psihopatologiei

 Cf.Dicționarului Larousse (N.Sillamy, 1995),
psihopatologie = psihologie patologică = disciplină
având drept obiect de studiu tulburările de
comportament, conștiință și comunicare.
 Psihopatologia completează abordarea clinică

(observație, interviu) cu teste, probe și scale clinice.
 Alți autori (A.Sims, 1995) consideră că psihopatologia
reprezintă studiul manifestărilor tulburărilor mintale.
 Există 2 direcții importante ale psihopatologiei:
 A. Explicativă – de ce? = construcții teoretice
 B. Descriptivă =descrie și clasifică experiențele

anormale relatate de pacient sau observate în
comportamentul său.
 Cf.altor autori, psihopatologia este un studiu
sistematic care presupune evidențierea etiologiei,
simptomatologiei și evoluției bolilor mintale.
 În fine,există și voci care o consideră parte a

psihologiei patologice care se ocupă cu: boala
psihică,manifestările psihice ale bolii
somatice,dezadaptarea.
 PATOS =suferință
Modele în psihopatologie
 1. Modelul ATEORETIC
 - abordare creată în S.U.A. odată cu
elaborarea DSM
 - depășirea limitelor cunoștințelor actuale
privind etiologia bolilor psihice
 - facilitarea comunicării între clinicieni cu
orientări teoretice diferite
Modelul ateoretic
 Prima editie a DSM apare in 1952 ca un soi
de Nomenclator al bolilor psihice pentru
uzul Fortelor Armate.
 In anii 60 insasi notiunea de boala psihica
sufera modificari, astfel în 1968 apare a II-a
ediție DSM, revizuirea primei ediții.
Modelul ateoretic
 In 1974 se ia decizia de a se crea o nouă revizuire a
DSM, psihiatrul si psihologul de la Universitatea
Columbia, Robert Spitzer fiind ales în calitate de
președinte al grupului de lucru.
 In cele din urmă, publicat în 1980, DSM-III numara
494 de pagini și lista 265 de categorii de diagnostic.
Manualul a intrat rapid în utilizarea internationala și a
fost numit o revoluție în psihiatrie.
 Urmatoarele actualizari au fost facute in 1994 (DSM
IV), 2000 (DSM IV – TR) si 2013 (DSM V).
1. Modelul ATEORETIC
 DSM adoptă un sistem multiaxial de diagnostic:

 Axa I și II – tulburările mintale
 Axa III - tulburările/afecțiunile fizice prezente la
persoana evaluată și având importanță în înțelegerea și
tratamentul cazului.
 Axa IV – probleme psihosociale și de mediu care ar
putea influența diagnosticul,tratamentul sau
prognosticul.
 Axa V – funcționarea psihologică, socială și
profesională a persoanei în cauză.
1. Modelul ATEORETIC
 Acest model nu validează ca importantă nici o teorie
explicativă și conturează configurații patologice
plecând de la elemente disparate.
2. Modelul BEHAVIORIST
 Potrivit acestei optici, atât comportamentele normale,
cât și cele anormale sunt dobândite și menținute prin
mecanisme identice și conforme cu legile generale ale
învățării.
 Behavioriștii resping orice cauză internă ca o cauză
ultimă a comportamentului, legând apariția oricărui
comportament de mediul înconjurător al subiectului.
 Astfel, clinicienii încearcă să precizeze condițiile
specifice de mediu care preced, acompaniază sau
urmează comportamentelor studiate.
2. Modelul BEHAVIORIST
 Un comportamentalist va nota reactii ale insului, nu va
eticheta, ci va cauta patternuri de comportament. Schema
dupa care judeca faptele este A(antecedent), B (behavior),C
(consequences).
 Iti va interzice sa spui copilul este frustrat, implicand
cunoasterea naturii comportamentului copilului, si va cere
sa te limitezi la a descrie comportamentul (de exemplu:
copilul musca).
 Va observa toate contextele (in termeni de antecedent si
consecinta) in care comportamentul s-a manifestat si va
stabili patternuri de manifestare pentru individul in cauza.
3. Modelul BIOLOGIC
 Abordare în care accentul este pus în principal pe
influența modificărilor morfologice sau funcționale ale
SN asupra genezei tulburărilor mintale.
 În prezent devine alarmantă dimensiunea la care
tulburările psihice tind să fie explicate din perspectivă
neurobiologică și neurochimică.
 Continuarea abordării tulb. psihice din această
perspectivă ar conduce la îndepărtarea psihologului de
psihopatologie și medicalizarea excesivă a acesteia.
4. Modelul COGNITIVIST
 Cognitivismul a devenit forta dominanta in psihologie la
sfârșitul secolului al-20, înlocuind behaviorismul ca cea
mai populara paradigma pentru intelegerea functionarii
mentale.
 Explicarea tulburărilor mintale se face ținând cont de
procesele prin intermediul cărora o persoană dobândește
informații despre sine și mediu, asimilându-le pentru a-și
regla comportamentul.
 Omul este, deci, inteles ca un sistem de tratare a
infomatiei.
 Teorii care încearcă să explice depresia:
 1. Aaron Beck
 - cauze contributive distale ----- schemă depresogenă +
stress generat de evenimente de viață negative
 - cauze contributive proximale ------ distorsiuni
cognitive (ex. suprageneralizare)
 - cauza proximală (suficientă) = triada:
 - un pdv negativ privind propria persoană
 - judecăți pesimiste privind lumea
 - un pdv negativ referitor la viitor
 Abramson, Seligman,Teasdale ---- Th. Disperării
 Este vorba despre o secvență care începe prin două
cauze contributive:
 a. Apariția de evenimente de viață negative sau

neapariția de evenimente pozitive
 b. Un stil de atribuire depresogen

5. Modelul ETNOPSIHOPATOLOGIC
 Se referă la raportul dintre tulburările psihopatologice și
cultura pacientului.
 de multe ori, normal este considerat ceea ce face
majoritatea, conformarea la norma, media.
 Orice tip de comportament - deci si patternurile
comportamentale din cadrul diverselor tulburari psihice-
sunt judecate prin prisma a ceea ce o societate considera a
fi normal, a ceea ce valorizeaza ea. Daca egocentrismul e
considerat valoare, narcisicul va fi aplaudat, considerat
perfect normal si adaptat, iar cel care se sacrifica pentru
binele colectivitatii – un dezadaptat.
5. Modelul ETNOPSIHOPATOLOGIC
 Mai mult decat atat, date de cercetare etnopsihopatologica
arata ca exista sindroame cu specificitate culturala (cf.
Ionescu, S., 2006). Acestea reprezinta entitati clinice care
nu apar decat in zone geografice bine definite.
 De ex -
 Amok-ul, sindrom de tip psihotic, apare la indivizi fara nici
o tulburare mintala care, dupa o frustrare minora, insotita
de un soi de tristete, pentru cateva zile, incep brusc sa atace
alte persoane.
6. Modelul FENOMENOLOGIC
 - origini în filosofia fenomenologică
 Reprez. K. Jaspers și L.Binswanger
 - nu caută cauzele bolii/tulburării care au dus la
internare
 - încearcă să descopere care este experiența nebuniei
pronind de la cei care au trăit-o.
7. Modelul PSIHANALITIC/
PSIHODINAMIC
 - importanța trecutului personal
 copilul este tatal omului
 -importanța sexualității, a exp. individuale
 - concepția funcțională asupra bolii mintale
ca o tentativă de ajustare, de rezolvare a
unor probleme care nu au putut fi rezolvate
într-o manieră mai satisfăcătoare.
 orice fenomen patologic are o functie in viata
psihica a subiectului, adica o valoare de
aparare.
8. Modelul SOCIAL
 2 obiecte de studiu:
 - rolul factorilor sociali în etiologia manifestărilor
psihopatologice
 - repercusiunile bolii mintale asupra relației
pacientului cu mediul social
 2 teme de cercetare:
 A. Relația dintre apariția tulburării mintale și
apartenența la o clasă socială
 B. Variația istorică a datelor epidemiologice
Modelul diateză - stress
 Cu siguranta, una dintre cele mai frecvente intrebari pe
care ni le adreseaza studentii se refera la cauzele
tulburarilor psihice.
 Este tulburarea psihica ereditara sau dobandita?
 daca mama sau tatal sufera de o boala psihica, atunci sigur
aceasta se va transmite urmasilor?
 poate un eveniment traumatic sau un eveniment stressant
sa explice instalarea, la un moment dat, a unei conditii
psihiatrice?
 Opus conceptiilor din trecut care accentuau
endogenia (determinare din interior) sau exogenia
(determinare din afara, din exterior), concepţia
modernă asupra etiologiei bolilor psihice porneşte de
la modelul diateza-stress, model care imbina
componentele biologice si psihologice, factorii interni
si externi, in explicatia declansarii, la un moment dat,
pe parcursul existentei insului, a unei tulburari.
 Folosirea termenului diateza in campul medicinei
dateaza din sec. XIX si semnifica o anume
susceptibilitate, predispozitia ereditara pentru o
anumita conditie, boala.
 In ciuda acestui fapt, modelul nu a fost preluat de
psihopatologie pana in anii 60 ai secolului trecut,
cand a inceput sa fie folosit pentru explicarea
etiologiei schizofreniei
 O structura sau o boala psihica NU se transmit ca atare,
este vorba despre o predispozitie.
 Fiecare persoana are o ecuatie individuala unica, astfel
incat posibilitatea de a declansa o tulburare psihica,
undeva, pe parcursul vietii este: f (V + F+ S), unde
 V = vulnerabilitatea biologica
 F = fragilitatea psihologica
 S = factorul stressor
 Diateza însumează posibilii factori care au făcut ca cel în
cauză să fie intern construit într-un anume fel.
 Dacă luam in considerare substratul biologic, o vom numi
vulnerabilitate, iar dacă dorim să ne apropiem mai mult de
psihologic, poartă numele de fragilitate.
 Elementele care iau parte la alcătuirea diatezei reprezintă,
de fapt - fiecare în parte - modele etiopatogenetice,
ipoteze în ceea ce priveşte apariţia bolii psihice, câte
puţin din fiecare teorie sau ipoteză contribuind ca factor ce
încarcă suplimentar diazeta şi face persoana în cauză mai
expusă ca sub influenţa unui trigger să poată declanşa o
tulburare.
 Ce anume „încarcă” diateza?:
 Antecedentele heredo - colaterale- reprezinta
afectiuni intalnite in cadrul familiei, fac referire la
starea de sanatate din cadrul unei familii.
 Nu putem insa calcula cu exactitate probabilitatea de a
mosteni o anumita afectiune psihica, in cazul acestora
defectele nefiind pe o singura gena. Poti, insa, mosteni
trasaturi dintr-un anumit registru (spectrul schizoid
sau spectrul autist, de ex.).
 Această transmisie a trăsăturilor dintr-un
anumit registru – care nu semnifică
neapărat patologicul – poartă numele de
heritabilitate.
 O dificultate suplimentara este data de
faptul ca nu intotdeauna antecedentele
heredo-colaterale pentru o anume tulburare
psihica sunt cunoscute, aceasta depinzand
de gradul de toleranta al mediului in care
traieste individul.
 EX - intr-un mediu artistic un individ maniacal apare
celorlalti ca fiind normal sau doar usor excentric, in
multe medii pare firesc ca la batranete sa te ramolesti,
(deci uitarea ca simptom al instalarii dementei poate fi
tratata cu superficialitate),
 La fel, contează aria geografica ori chiar epoca in care
ne situam (surprinzator! exista mode si in
diagnosticare, actualmente orice copil neastamparat
ori impulsiv primeste foarte usor eticheta de ADHD.)
 Chiar cand sunt cunoscute
antecedentele heredo-colaterale, nu
intotdeauna forma clinica si uneori nici
coloratura emotionala nu se mentin
(ex: exista pacienti schizofreni cu rude
de gradul I avand tulburari afective sau
invers)
 Aspecte legate de perioada intrauterina
 Aici pot intra toate bolile de etiologie virală,
infecţioasa sau toxică avute de mamă în timpul
sarcinii, care pot influenţa dezvoltarea neuro – psihică
a copilului (ca şi medicamentele contraindicate
utilizate în această perioadă, drogurile si alcoolul).
 Aspecte perinatale
 Acestea sunt aspecte referitoare la circumstante legate
de nastere, cum ar fi:
 Prematuritatea – organismul copilului nascut
prematur difera in multe privinte de cel al copilului
nascut la termen, nefiind vorba doar de greutatea mai
mica la nastere, ci de pregatirea diverselor aparate si
sisteme de a actiona conform rolului lor functional;
 Incompatibilitatea de Rh – corpul mamei va considera
Rh-ul fatului un factor strain, astfel incat sistemul ei
imunitar va produce anticorpi care sa lupte contra
substantelor necunoscute; acestea vor ataca sangele
nou-nascutului.
 Netratata, incompatbilitatea poate determina diverse
perturbari la nivel cerebral, cum ar fi hemoragiile
intracraniene.
 Traumele asociate procesului nasterii – in trecut,
folosirea forcepsului, un travaliu prea lung (sunt inca
multe femei care refuza cezariana, chiar daca aceasta
se impune), cordonul ombilical infasurat in jurul
gatului pruncului, putand genera hipoxie/anoxie.
Dezvoltarea normala si functionarea in limite normale
a creierului copilului depind de „provizia” de oxigen
care-i parvine prin sange. Anoxia/hipoxia perinatala
afecteaza pana la 1% dintre noii nascuti (Herbart, M.,
2003) si desigur severitatea afectarii creierului noului
nascut va depinde de gravitatea si durata privarii de
oxigen;
 Traumele cu conotaţie organică survenite pe
parcursul micii copilării (trumatisme cranio -
cerebrale cu sau fără pierdere de cunostinta, infecţii
virale sau bacteriene cu afectare a creierului –
meningite, encefalite, posibile reacţii adverse ale unui
tratament medicamentos specific), un rol aparte
revenind crizelor epileptice.
 Mai ales daca acestea sunt frecvente, vor pune
creierul in repetate situatii de insuficienta
oxigenare.
 Aceste crize trebuie sa atraga atentia
diagnosticianului (psiholog sau psihiatru) asupra
unui creier mai fragil in sens morfo-functional.
 Dar cum anume poate fi afectat creierul?
 ca orice organ, acesta are o anumita structura si un
anume mod de functionare.
 Atunci cand e afectata structura (morfologia,
organizarea) vorbim de afectare anatomica
cerebrala.
 Ipoteza funcţională, conform căreia creierul nu este
afectat în mod anatomic, ci este vorba doar de nişte
circuite neuronale deficitar sau inadecvat
conectate. Acestea pot fi interemisferice (intre cele
doua emisfere) sau intraemisferice (intre parti diferite
ale aceleiasi emisfere) şi explică mai ales patologia
înscrisă pe linia dezorganizării gândirii
(tangenţialitatea, circumstanţialitatea, slăbirea
asociaţiilor, ilogismul) –într-un cuvânt - tulburările de
forma, precum şi inadecvarea comportamentală.
 Exista numeroşi pacienţi care, în psihiatrie, apar ca avand
„indici de organicitate”.
 Este vorba de semne neurologice minore sau amprente
EEG de tipul unui traseu mai iritativ (chiar dacă nu tipice
pentru crizele de tip epileptic).
 Corespondentul psihologic este de tipul unei iritabilităţi –
de data aceasta observabila comportamental.
 Functionarea cerebrala este tributara nu doar conexiunilor
intra sau interemisferice, dar si modului in care se face
transmisia prin intermediul neuromediatorilor chimici.
 Vobim aici despre ipotezele biochimice si de o patologie
situată la nivelul fantei sinaptice, acolo unde se întâlnesc
ramificaţiile axonului terminal cu dendritele următorului
neuron, ce va prelua impulsul descărcat de primul dintre
aceştia
 Schematic vorbind, patologia psihiatrică înseamnă
– la nivelul fantei sinaptice – o cantitate prea mare
sau prea mică dintr-un anumit neurotransmiţător.
 Neurotransmitatorii incriminati sunt:
 dopamina,
 serotonina si
 noradrenalina.
 Nivelul prea scazut de dopamina (fie ca urmare a
supradozarii cu neuroleptice, fie ca urmare a evolutiei
naturale a bolii) duce la simptomatologia negativa
(aplatizarea afectiva, hipobulia, dezinteresul, neglijenta,
dezinsertia sociala etc).
 În consecinţă, se consideră că patologia schizofreniei este,
de fapt, o perturbare a activităii dopaminergice.
 Dopamina este responsabilă de tot ceea ce înseamnă
patologie psihotică
 În situaţia în care nivelul ei în fanta sinaptică este mai
crescut decât în normalitate, apare
simptomatologia productivă (halucinaţiile şi
ideile delirante), adica individul percepe sau crede ca
se intampla lucruri ce nu au corespondent in realitate.
 Serotonina este neurotransmiţătorul implicat în
depresii, mai ales în cele de intersitate uşoară şi
medie.
 Este vorba de o scădere a acesteia la nivelul fantei
sinaptice.
 Succesul antidepresivelor – indiferent de mecanismul
lor de acţiune – este determinat de măsura în care
reuşesc să crească serotonina necesară transmisiei
impulsului nervos.
 Precizari:
 Depresia ce evoluează cu scăderea cantităţii de
serotonină este una de tip anxios, însoţită de nelinişte
psiho - motorie, tendinţă la plâns, iritabilitate,
irascibilitate, potenţial interior conflictual, preocupări
crescute pentru frământări de aspect nevrotic şi
pacientul pare a fi într-o permanentă căutare a ceva
care să îl scoată din această stare
 Depresia de intensitate majoră asociază, pe lângă
scăderea serotoninei şi pe cea a noradrenelinei,
depresie ce se manifestă prin inhibiţie psiho - motorie
marcată, deficite cognitive grave (dar reversibile odată
cu trecerea epidsodului), senzaţia subiectivă de
blocare a gândurilor, incapacitate de acţiune (unii
pacienţi cu depresie endogenă nici măcar nu părăsesc
patul), inapentenţă, masiva scădere în greutate.
 Am discutat pana aici primul factor al ecuatiei –
Vulnerabilitatea - in sens biologic.
 Este momentul sa trecem la examinarea celui de al
doilea termen.
 Ce este fragilitatea psihologica, ce o poate explica si

caror conditii i se poate datora?
 Incepand cu modul in care copilul este primit, ingrijit,
mangaiat, stimulat din momentul venirii sale pe lume
si trecand apoi prin stadiile de dezvoltare ori ciclurile
vietii (cf. Erikson,E), cu rezolvarea corecta sau
nerealizarea obiectivelor unui anumit ciclu, fiecare
persoana semnificativa, eveniment traversat, context
de viata, lasa „urme” in formarea personalitatii.
 Unanim acceptat ca major implicat este pierderea
precoce a persoanei de ataşament.
 Teoria ataşamentului are o importanta fundamentala
Literatura de specialitate citează procente cuprinse
între 6 şi 13 % pentru tulburarea depresivă recurentă şi
de până la 25 % în acest sens pentru tulburarea afectivă
bipolară.
 În principiu, aceste cuantumuri se referă la perioada de
vârstă situată înainte de 13 ani, când capacitatea de
reprezentare mintală face greu accesibil un traveliu de
doliu.
 Greselile educationale – lipsa limitelor sau educatia
extrem de rigida, inconsecventa, hiperprotejarea sunt
tot atatea modalitati prin care putem creea structuri
fragile in sens psihologic.
 Stilul parental hiperprotector este aproape la fel de
daunator ca si neglijarea. A fi hiperprotector nu
inseamna, asa cum multi parinti afirma „a iubi prea
mult”.
 A fi hiperprotector inseamna a face totul (sau aproape
totul) in locul copilului, a-i rapi bucuria descoperirii,
curajul, initiativa. A-l face sa nu poata sau sa nu vrea.
 Desigur, a te situa la polul opus, a fi inflexibil, a pune

limite continuu, a fi extrem de sever – nu constituie un
stil parental adecvat pentru o formare armonioasa.
 Vom examina in continuare cea de a doua parte a
„ecuatiei” individuale: stress-ul (trigger sau
eveniment declansator).
 Ce anume poate fi factor de stress? as spune: orice
depaseste, la un moment dat, capacitatea de adaptare
a individului: evenimente dramatice de tipul separarii,
pierderii persoanei dragi, a stabilitatii financiare, a
slujbei, statutului social, conflicte in familie, cu rudele
ori prietenii, boli somatice (ale insului sau celor
apropiati lui).
 Atunci cand diateza este „incarcata”, cand din varii motive
(expuse anterior), individul este mai vulnerabil sau fragil,
situatii care altora le par benigne pot declansa o tulburare
psihica, o reactie de tip nevrotic sau un episod psihotic,
pot face sa se decompenseze o tulburare de personalitate.
 Semnificatia evenimentului este intotdeauna

individuala.
 Sunt alte situaţii, aflate la polul opus, în care diateza nu
este semnificativ încărcată, dar evenimentul declanşator
este marcant traumatizant, depăşind limitele experienţelor
majorităţii. (Trifu, Simona, 2010).
 Exemplu: femeie in varsta de 20 de ani, asista la omorul
violent comis de tata asupra mamei, situatie urmata de un
episod disociativ al tinerei.
 Sarcina fiecaruia dintre voi va fi aceea de a cantari,
ca evaluatori, cat anume revine endogeniei (fie ea
vulnerabilitate sau fragilitate) si cat anume
exogeniei – factorilor stressanti din mediu si nu
de a gandi in termeni “ori-ori”.
 Implicatiile sunt practice: in functie de ele vom putea
orienta procesul terapeutic. Exista cazuri cand singura,
psihoterapia nu poate ajuta si trebuie intervenit
farmacologic (deci, ne vom orienta pacientul si catre
un medic psihiatru). Exista si cazuri in care tulburarea
se poate rezolva doar prin psihoterapie si ar fi pacat ca,
in aceste conditii, sa se recurga la medicamente.
Alteori, insasi modificarea circumstantelor de viata,
iesirea din situatia problematica, poate conduce la
vindecare.
CURS 2
 Psihopatologia privește tulburarea psihică.
Cum delimităm
normalul de patologic?
Conceptul de NORMALITATE
 Dictionarul de psihologie Larousse precizeaza ca
normalitatea este o notiune relativa, variabila de la un
mediu sociocultural la altul.
 Cuvantul normal provine de la latinescul norma =
unghi drept, ceea ce nu oscileaza nici la dreapta, nici la
stg, ceea ce se afla chiar la mijloc.
 Anormal = abatere de la NORMĂ
 Normele pot fi naturale (biologice, fizice, chimice etc),
dar și sociale.
 G.Ionescu - distincția boală – anormalitate
 Boala este un proces (debut,evoluție,remisiune)

 Anormalitatea se referă la structură și organizare
psihică
Conceptul de NORMALITATE
 Criterii de normalitate (Ellis & Diamond)
 1. Conștiința clară a eului
 - psihiatric – orientare autopsihică
 -psihologic – simțul identității personale
 2. Capacitatea de orientare în viață
 - psihiatric – realism perceptiv
 - psihologic – valori – cadru pentru orientare și sens
 3. Nivel înalt de toleranță la frustrare
Criterii de normalitate (Ellis & Diamond)
 4. Autoacceptare
 Nu înseamnă autoadmirație, nici autosuficiență
 5. Flexibilitate în gândire și acțiune
 A acționa autentic, original, dincolo de scenarii rigide
 6. Realism și gândire antiutopică
 Criteriu legat de realismul perceptiv și de cș clară a
eului
 7. Asumarea responsabilității
 8. Angajarea în activități creatoare – opus rutinei,
stagnării, plafonării.
Criterii de normalitate (Ellis & Diamond)
 9. Angajarea moderată și prudentă în activități

riscante
 10. Conștiință clară a interesului social
 Depășirea egocentrismului
 11. Acceptarea incertitudinii și capacitate de
ajustare
 12. Îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de
perspectivă. (conduita amânării)
Perspective asupra normalității
 1. Normalitatea ca sănătate
 A delimita normalul de patologic este extrem de
delicat, mai ales în ceea ce privește psihicul, faptul
psihopatologic nefiind la fel de ușor de sesizat precum
o plagă, de ex.
 În ultimii ani, tot mai des întâlnim ideea de spectru

de tulburări ( un continuum dinspre normal spre
patologic, individul putându-se plasa pe orice punct al
acestui continuu).
 Patologic implică patos = sentiment concret al
suferinței și neputinței, al unei vieți nemulțumitoare.
 Boala psihică se obiectivează prin fizionomii tipice ale
anumitor tipuri de existențe, conduite, idei, credințe,
ce contrastează cu uniformitatea și conformismul celor
ale comunității.
 Vorbim despre dezorganizarea vieții psihice sau de o
reorganizare la un nivel inferior a psihismului.
 2. Normalitatea ca valoare medie
 Abordarea se bazează pe descrierea statistică a
fenomenelor biologice, psihologice și sociale, conform
repartiției gaussiene a curbei în formă de clopot.
 Porțiunea mediană ar corespunde normalului, iar
extremele – deviante.
 Cf. acestei abordări, cu cât un fenomen este mai frecvent,
cu atât poate fi considerat mai normal, iar cu cât este mai
rar, mai îndepărtat de media statistică, cu atât apare ca
fiind mai anormal.
 Criteriul nu e operant în medicină,unde unele fenomen
morbide apar f frecvent (unele infecții, caria dentară etc.),
iar alte fenomene f.rar (grupa ABIV,de ex), raritatea
nefăcând-l însă fenomen patologic.
 Abordarea a fost utilizată extins în biologie și psihologie,
dar și-a capătat o utilizare tot mai intensă și în psihiatrie, ca
urmare a utilizării scalelor și testelor.
 3. Normalitatea ca utopie
 Stabilește o normă ideală(valorică), un ideal de
normalitate atât dpdv individual, cât și comunitar.
 Normalul valoric implică o măsurare de tip Pat al lui
Procust.(Expresia “Patul lui Procust” a devenit o metaforă la modul în
care societatea transformă oamenii, astfel încât să se potrivească tiparelor şi
regulilor prestabilite. Altfel spus, pentru a se adapta la societatea în care
trăieşte, un individ trebuie să facă mici sau mari compromisuri, să se
alungească sau să se scurteze.)
Conceptul de sănătate mintală nu
poate fi înțeles decât prin sistemul
de valori al unei colectivități.
Societatea este cea care hotărăște
dacă un om este nebun sau sănătos.
C.F.Willard
 Colectivitățile umane își organizează
existența în raport cu idealuri comunitare în
care transpar legi, modele educaționale,
istoria grupului respectiv.
 Normalitatea ideală definește felul în care
individul și comunitatea consideră că
persoana ar trebui să fie.
 4. Normalitatea ca proces (ca mod de functionare)
 Un comportament normal este o rezultantă finală a
subsistemelor care interacționează.
 Norma funcțională este cea care reflectă măsura în
care un organism, o persoană, un subiect, își
îndeplinește rolul funcțional pentru care există în
economia sistemului din care face parte.
 Se nasc noi întrebări:
 Care este rolul funcțional pentru care o persoană
există?
 În câte, dintre sistemele din care individul face
parte, trebuie să fie eficient,pt a fi considerat
normal?
 Si totuși...normalitatea reprezintă
echilibrul structurii și al funcționării ce
derivă din aceasta
Normalitate si adaptare
 Functionand ca subsistem in sistemul socio-cultural,
individul uman trebuie sa se incadreze in evolutia sa in
coordonatele sistemului respectiv pentru ca aceasta
evolutie sa fie considerata normala.
 Adaptarea este un reper important in evaluarea
comportamentului uman.
 Sunt specialisti (Meyer A) care considera boala mintala
o adaptare insuficienta, gresita sau inadecvata.
 Psihanaliza sustine acest pdv, considerand inadecvate
acele mecanisme de aparare care genereaza boala
psihica (de ex., regresia).
Nivele psihopatologice
Nevroze
Psihoze
Psihopatii
 Conceptul de nevroză
 Domeniul cel mai întins al psihopatologiei
 Etiologie dominant psihogenă
 Psihogenii = grup polimorf de afecțiuni psihice de
intensitate și coloratură psihopatologică variabilă, cu
etiologie în principal reprezentată de traume psihice
care interferează cu istoria individului, brutal sau
trenant, depășindu-i capacitățile de adaptare și
răspuns, a căror apariție și evoluție depind de durata și
intensitatea psihotraumei ca și de particularitățile
psihologice și somatice ale subiectului.
 Simptome din sfera nevrozelor pot fi
considerate depresia, anxietatea, atacurile
de panică, diferitele forme de fobie,
patologia somatoformă sau conversivă, într-
un cuvânt - cele asupra cărora pacientul este
conştient că reprezintă o schimbare faţă de
starea de bine pe care anterior o trăia
 În tratatul de psihiatrie Oxford ediția a II-a, definiția
nevrozelor este formulată prin sublinierea
caracteristicilor acestora și anume:
 sunt tulburări funcționale, adică nu sunt însoțite de
o boală cerebrală organică,
 nu sunt psihoze, adică pacientul nu pierde contactul
cu realitatea exterioară oricât de severă este starea sa,
 ele diferă de tulburările de personalitate, având un
debut distinct și nu o dezvoltare continuă din primii
ani ai vârstei adulte
 Definiție
 Grup de tulburări cu etiologie psihogenă, cu
mecanisme psihice profunde în formarea simptomelor,
care operează cu materialul unui conflict intrapsihic
inserat în istoria individului.
 Un răspuns de adaptare ineficient, existența ei
bazându-se pe dezacordul dintre dorință și
posibilitățile ei de realizare.
 (după F. Tudose, 2007)
 Cea mai bună definire se face prin diferențierea
nevrozei de psihoză:
 1. Nevrozele sunt anomalii sufletești care vizează

persoana într-un anumit domeniu (profesional,
familial) sau interes personal.
 Psihozele lezează omul în întregime, global.
 2. Esența nevrozei stă în situație și conflict,
nevroticul utilizând mecanisme specifice
care modifică trăirile într-un sens care
survine, uneori și la individul normal.
 Psihoza are în special o etiologie endogenă
și foarte rar, una exogenă, circumstanțială.
 3. Credem,spre deosebire de Freud,ca nici
fenomenul nevrotic, nici fenomenul
psihotic nu pot fi considerate ca modificări
exclusiv cantitative sau calitative.
 Ele se deosebesc de normal din ambele
puncte de vedere, dar cu predominanțe
diferite.
 Cf. K. Jaspers
 Diferențierea nevroză-psihoză la Freud:
 1. Nevroza ia naștere în urma
conflictului dintre Eu și Sine.
 Psihoza ia naștere din conflictul dintre
Eu și Lumea exterioară.
Nevroticul pierde simțul realității
 2.
numai parțial.
Psihoticul neagă întreaga realitate,
îi întoarce spatele și construiește o
lume nouă (ruminație, delir).
 3. Conflictul nevrotic poate fi developat și
soluționat printr-o îndelungată cură
psihanalitică și niciodată spontan.
 La psihotic, refularea poate apărea la
suprafață fără nici un fel de rezistență, dar
aceasta nu echivalează cu sănătatea.
 4. Limbajul nevrotic rămâne intact (e comprehensibil)
 Limbajul psihoticului se dezorganizează în mod
obligatoriu. Cu timpul, psihoticul devine incapabil să
comunice, iar atunci când o face, informațiile frunizate
nu pot fi înțelese și folosite de către ceilalți.
 În cazul nevrozelor, comunicarea poate fi îngreunată
de anumite inhibiții, dar nu este niciodată întreruptă
total, iar modificările sunt în special cantitative.
 5. O altă diferență majoră dintre nevroze și psihoze
ține de critica pe care individul o are asupra
problemelor sale
 De regulă, nevroticul își cunoaște problemele, fiind
capabil să le conștientizeze și să ceară ajutorul.
 Pacientul psihotic nu recunoaște caracterul patologic
al ideilor și percepțiilor sale, considerându-se sănătos.
O caracteristică proprie psihozelor
este stranietatea, bizarul
tulburărilor.
Disfuncționalitate în relaționarea
cu pacientul psihotic, chiar
angoasă.
 Un alt criteriu este cel al gravității
 De obicei, nevrozele au intensitată mică sau medie și
nu rup legăturile profesionale, familiale, sociale etc.
 Spitalizările sunt rare și de scurtă durată.
 Tulburările produse de psihoze sunt grave, spitalizarea

fiind de cele mai multe ori necesară și uneori,
îndelungată.
 CONCEPTUL DE PSIHOZĂ
 Până la DSM III, sistemele de clasificare includeau
categoriile de boli mintale: psihoze și nevroze.
Termenul de psihoză cuprinde un cadru larg de
entități nosografice care se referă, în linii mari, la
formele mai severe de boală psihică din care fac
parte: tulburările mintale organice, schizofrenia,
tulburarea schizo-afectivă, tulburările delirante și
tulburările afective (ex PMD)
 Pentru definirea mai precisă a termenului au fost propuse
numeroase criterii, unele a căror valoare este discutabilă
(criteriul gravității, criteriul evolutiv, criteriul etiologic).
Pentru a sistematiza, le vom menționa pe următoarele:
 Pierderea capacității de autoapreciere a propriei suferințe
 Incapacitatea de a distinge între experiența subiectivă și
realitate
 Apariția tulburărilor de percepție (halucinații, iluzii)
 Existența ideației delirante
 Gândire ilogică
 Comportamente inadecvate, bizare
 Modelul psihotic presupune dezorganizarea
globală a persoanei tradusă prin distrugerea
unității psihice și pierderea contactului cu
realitatea.
 Psihoza instaurează o dezordine mintală care se
manifestă în plan expresiv (prin comportament,
limbaj, etc) și a cărei trăsătură fundamentală este
incomprehensibilitatea.
 În prezent, clasificarea bolilor mintale cuprinse în
trecut sub termenul de psihoză arată astfel:
 Tulburarea psihotică indusă de alcool
 Tulburarea psihotică indusă de substanțe
(amfetamine,cannabis,cocaină,opiacee etc)
 Schizofrenia și alte tulburări psihotice (ex - tulburarea
delirantă etc)
 Tulburarea afectivă (tulburarea bipolară)
 Psihopatiile
 Tulburările de personalitate
 De ce este inadecvat termenul de

Psihopatie?
 Definiție (DSM IV R)
 Sunt patternuri pervazive și inflexibile de

experiență internă și comportament, cu debutul
în adolescență sau precoce în perioada adultă,
stabile în cursul timpului și care duc la
deteriorare.
 Grupa A (ciudat, excentric) – Paranoid
 - Schizoid
 - Schizotipal
Grupa B (dramatic, emoțional, imprevizibil)– Borderline
- Narcisic
- Histrionic
- Antisocial
Grupa C (anxios, temător)– Obsesiv – compulsiv
- Dependent
- Evitant
Tulburarea histrionică a Pers
 Se caracterizează printr-un pattern pervaziv de
emoționabilitate excesivă și căutare a atenției.
(Ionescu,G)
 Sinonimii-personalitate isterică, personalitate
psihoinfantilă
 Prevalență – aprox. 3% din populația generală
 Deși trăsăturile sale se apropie mai curând de
stereotipul de rol feminin, se pare că tulburarea este
relativ egal distribuită între bărbați și femei.
 Trăsături caracteristice (esențiale)
 1. Polarizarea atenției celorlalți – traduce o pulsiune
irezistibilă de a se plasa în atenția grupului.
 2. Labilitate și versatilitate emoțională, în concordanță
cu dispoziția interlocutorului/anturajului.
 3. Comportament seducător și provocator
4. Conduită erotizată –elaborează fantezii sexuale,
independent de sentimentele de dragoste investite.
Prin contrast, o mare parte au disfuncții sexuale.
 5. Impresionabilitate, sugestibilitate, permeabilitate
dispozițională.
 6. Catarsis afectiv facil.
 7. Comunicare colorată, metaforică, impresionabilă.
 8. Dramatizarea conținutului comunicării – o mixtură
de date, fapte și situații plauzibile dar neverosimile.
Oferă, de multe ori, o paralelă romanțată a veridicului
(sora inconștientă a miciunii)
 P este egocentrică, lipsită de considerație pentru
ceilalți, părând să se gândească numai la propriile
interese.
 Este frivolă, superficială, nechibzuită, cea care
pretinde tot timpul și poate recurge la măsuri extreme
pentru a-i forța pe ceilalți să-i îndeplinească dorințele.
 Șantajul emoțional, scenele de furie și tentativele
demonstrative de suicid fac parte din arsenalul
disponibil.
 O capacitate de autoamăgire ieșită din comun.
 Schneider – attention seeking psychopats
Tulburarea narcisică a Pers.
 Tulburarea constă într-un sentiment exagerat al
importanței propriei persoane și în convingerea
fantezistă nerealistă a asupra calităților sale, pe care le
consideră unice sau excepționale.
 Un pattern pervaziv de grandoare în comportament și
imaginație, nevoie de admirație și lipsă de empatie.
 Prevalență=1% din populația generală.
 Trăsături caracteristice:
 1. Autoevaluare exagerată, nerealistă, fantezistă.
 2. Idealizarea propriei persoane – consideră că face o
concesie colaborând cu ceilalți, deși are grijă să-i
selecteze pe cei cu statut socio-economic superior.
 3. Invocarea explicită și implicită prin conduită a
calităților sale excepționale și a importanței sale.
 4. Expectații disproporționate ca aceste însușiri
exagerate să fie recunoscute.
 5. Conduită distantă, arogantă, emfatică.
 6. Nonreceptivitate și insensibilitate la opinii diferite,
sfaturi sau îndemnuri.
 7. Disponibilități empatice reduse, superficiale și
inautentice, ceea ce-i face insensibili la problemele
altora, suferințele, doleanțele și aspirațiile lor.
 8. Aviditate pentru titluri, demnități, situații, onoruri,
ranguri.
Tulburare de personalitate Borderline
 În anii 30 – 40 clinicienii încep să descrie niște pacienți
care nu erau suficient de bolnavi spre a fi etichetați ca
schizo, dar mult prea tulburați spre fi tratați prin cura
psihanalitică.
 I s-a spus schizofrenie pseudonevrotică.

 Trăsături cheie
 - Mânia ca afect principal sau unic
 - Defecte în relațiile interpersonale
 - Absența unei identități consistente a sinelui
 - Depresie generală
 Indivizi manipulativi, cu sentimentul de gol launtric,
impulsivi, relatii personale instabile si intense cu
oscilarea intre idealizare si devalorizare, amenintari
sau gesturi suicidare, auto-mutilare.
 Criterii DSM
 1. Eforturi disperate pentru a evita abandonul real sau
imaginar
 2. Un pattern de relații interpersonale intense și
instabile caracterizate prin alternanța între extrema
idealizării și devalorizării
 3. Perturbarea identității – imagine a Sinelui sau simț
instabil al Sinelui
 4. Impulsivitate (potențial autodistrugăroare –
domenii ca sex, cumpărături, șofat, supraalimentare
etc)
 5. Comportament suicidar, gesturi sau amenințări ori
comportament automutilant recurent.
 6. Instabilitate afectivă
 7. Sentimente cronice de vid
 8. Mânie frecventă, inadecvată, dificultăți cu controlul
mâniei.
 9. Ideație paranoidă tranzitorie sau simptome
disociative severe.
Tulburarea personalității de tip
obsesiv- compulsiv (anancastă)
 Un pattern comportamental de ordine,rigoare,
meticulozitate, perseverență și perfecționism, care se
instituie în adolescență și însoțește persoana în cauză
pe tot parcursul existenței.
 O preocupare excesivă pentru ordine, perfecțiune,
control mintal și interpersonal...realizat cu prețul
flexibilității, deschiderii și eficienței.
 La o personalitate normală, trăsăturile obsesionale o
fac să fie precisă, riguroasă, punctuală și de încredere.
Fixează standarde înalte și face tot ce poate pentru a le
atinge. Respectă normele.
 În tulburarea de personalitate, aceste caracteristici
duse la extreme,vor face ca individul să nu se poată
adapta la situații noi.
 Persoana este rigidă în părerile ei și inflexibilă în
modul de abordare a problemelor. Schimbarea o
neliniștește și preferă o rutină sigură, fără risc, pe care
o cunoaște.
 Are un perfecționism inhibant ce transformă munca
obișnuită într-o povară și o înneacă în detalii
nesemnificative.
 Standardele morale înalte sunt exagerate, până la a
deveni o preocupare exagerată și dureroasă de a nu
greși.
 Atitudine critică excesivă, moralizatoare, lipsită de
bucurie și de umor.
 Sensibilitate la critică – se așteaptă ca ceilalți să-i
judece la fel de critic cum o fac ei înșiși.
 Indecizie.
Tulburarea paranoidă a Pers.
 Tulburarea se caracterizează printr-o triadă
comportamentală ilustrată prin suspiciozitate,
neîncredere și interpretativitate, care survin la
adultul tânăr axat ferm pe traiectoria puterii. Cu o
logică fermă, argumentativă și persuasivă, el pare omul
ferm acreditat succesului. (Ionescu, G.)
 Prevalență = 2,5% din populația generală
 Trăsături caracteristice
 1. Suspiciozitate exagerată față de persoane din grupul
familial sau profesional, cu privire la intențiile reale ale
acestora.
 2. Neîncredere generalizată, chiar jignitoare, față de
relatarea de date, fapte, situații și evenimente.
 3. Controlul fidelității și autenticității datelor, faptelor și
situațiilor prezentate.
 4. Interpretativitate.
 5. Reținere,distanțare, nonconfidențialitate,ermetizare.
 6. Tendințe de putere, succes, valorizare.
 Persoana cu această tulburare este permanent în
gardă. Nu-și face prieteni cu ușurință și poate evita
participarea la grup. Are un redus simț alumorului și
incapacitate de a se bucura.
 Un simț crecut al propriei importanțe.
 Sensibilitate mare – se rușinează ușor și simte umilința
la fel de repede.
 Se ofensează foarte repede și vede ostilități și riposte
acolo unde acestea nu există în intenție.
Tulburarea schizoidă a Pers.
 Se caracterizează printr-un grad semnificativ de
introversie, detașare de realitate, sociofobie,
nonimplicare și slabă disponibilitate de rezonanță
afectivă.
 Cf. DSM IV – un pattern pervaziv de detașare de la
relațiile sociale și o gamă restrânsă de exprimare a
emoțiilor în relațiile interpersonale.
 Prevalență care merge până la 7% în populația
generală
 1. Intraversie marcată – la prima vedere liniștiți și
flegmatici, acești oameni sunt, de fapt, reci, distanți,
închiși, nesociabili.
 2. Detașare de realitate – Par astfel în sensul că nu sunt
întreprinzători, implicați, angajați, fiind indiferenți
chiar față de propriile lor interese.
 3. Sociofobie – individul nu este doar retras,
nesociabil. Grupul și viața socială îl perturbă și le va
evita.
 4. Rezonanță afectivă redusă. Evenimente majore, ca
pierderea cuiva drag ori a unor idealuri, nu pot
determina o manifestare afectivă corespunzătoare.
 5. Slabă disponibilitate dea trăi eșecul, pierderea,
frustrația, dar și satisfacția, succesul realizarea, ca o
consecință a redusei disponibilități afective.
 6. Preferință pentru activități solitare/desfășurate în
izolare.
 7. Conduită neconvențională sau bizară.
 Termenul schizoid a fost sugerat de Kretschmer, care a
susținut o relație etiologică între o astfel de
personalitate și schizofrenie. (Cf. Oxford,1994)
 Trăsătura cea mai izbitoare este lipsa căldurii și a
relațiilor emoționale. Ca rezultat, ei nu-și fac prietenii
intime, adesea rămânând necăsătoriți.
 Fantezia lumii lor interioare este de largi proporții dar
îi lipsește conținutul emoțional. Sunt mai înclinați
către probleme intelectuale decât spre idei concrete
despre alți oameni.
Tulburarea antisocială a Pers.
 Un pattern pervaziv de sfidare și violare a normelor,
regulilor și obligațiilor sociale și implicit, a drepturilor
celorlalte persoane.
 Un pattern pervaziv de indiferență, desconsiderare și

chiar violare a drepturilor celorlalți (cf. Gunderson &
Phillips, 1995).
 Prevalență - 4% din populația generală
Tulburarea antisocială a Pers.
 1. Sfidarea și violarea normelor, regulilor și obligațiilor
sociale.
 2. Conduită insensibilă, arogantă și disprețuitoare
 3. Lipsa regretului, remușcării sau a sentimentelor de
culpă.
 4. Disponibilitate de continuă reiterare a actelor
indezirabile.
 5. Irirtabilitate, impulsivitate, agresivitate la
contrariere, opoziție sau incitare.
Tulburarea antisocială a Pers
 6. Ignorarea expectațiilor negative și a consecințelor,
uneori catastrofale, generate de conduita lor
impulsivă.
 7. Incapacitatea de a învăța din exoeriențele negative și
din sancțiunile primite.
 8. Tendința de a blama și injuria pe alții, cu
raționalizări ale comportamentului conflictual
propriu.
 9. Incapacitatea de a menține relații autentice și
durabile, deși le poate iniția cu ușurință.
Când ajung la internare?
 În cazul DECOMPENSĂRII
 Decompensarea vizeaza aparitia unor dezechilibre in
contextul unor deficiente sau boli psihice
Semiologia
 Etimologic – semeion = semn + logos = cuvânt, discurs
 Semiologia se folosește de semne, simptome și
sindroame în vederea punerii unui dgn corect.
 Semnul = acele manifestări produse de boală, cu
traducere obiectivă, de care medicul ia cunoștință prin
propriile simțuri.
 Simptomul = totalitatea datelor obținute de la pacient
prin anamneză.
 Sindromul = complex de semne și simptome
patologice
Semiologia
 Semiologia psihiatrică reprezintă studiul simptomelor
și al tulburărilor psihice.
 Stabilește condițiile, succesiunea, interdependența și
dinamica tulburărilor mintale.
 Particularități:
 - relația cu simptomele nu se face direct,nemediat,ci înmăsura în care ele se
exprimă prin comportamente verbale,
 - simptomul este mai fluctuant, mai schimbător,
 - nu face trimitere direct la organ, depinde mai mult de ritmurile omului,
 - este frecvent determinat istoric și sociocultural,
 - demersul nu poate fi linear, algoritmizat.
Tulburările percepției
 1. Hiperestezia = o coborâre a pragului senzorial, resimțită
de subiect ca o creștere neplăcută a intensității senzațiilor
privind un singur analizator sau ansamblul lor
(hiperestezie generală).
 Se întâlnește în: surmenaj, neurastenii, debutul unor
afecțiuni psihotice, debutul bolilor infecțioase etc.
 2. Hipoestezia = creșterea pragului senzorial, însoțită
de diminuarea intensității senzațiilor.
 Se întâlnește în: stări reactive, depresie, accese
paroxistice isterice, oligofrenii, schizofrenie, tulburări
de conștiință.
 3. Sinestezia = perceperea simultană pe o cale
senzorială diferită a unui stimul receptat la nivelul
unui alt analizator (de ex.audiție colorată). Apare în
intoxicații cu LSD, cocaină, mescalină etc.
 4. Agnozia (din a "fără" și gnosis "cunoaștere",
"percepție") este o tulburare care constă în incapacitatea
de a recunoaște cele văzute, auzite, pipăite etc.
 Există deci o agnozie vizuală, auditivă, tactilă.
 Agnozia este cauzată de unele leziuni din scoarța
cerebrală sau de unele tulburări funcționale ale acestora,
și nu de alterarea funcțiunilor organelor de simț
corespunzătoare.
 5. Iluzia = percepție cu stimul real și specific,
denaturată/ deformată.
 Iluziile pot fi fiziologice – apar și la subiecți
normali,producându-se prin modificarea condițiilor
perceptive, a mediului perceptiv sau a condițiilor
interne.
 Sau
 patologice
 Iluziile patologice
 A.Vizuale
 1. Falsele recunoașteri – deja văzut, cunoscut sau
trăit. (nu e confuzie de persoană, ca la normali).
 2. Falsele nerecunoașteri – niciodată văzut,
cunoscut, trăit, la care se adaugă iluzia sosiilor.
 Aceasta a fost descoperită de Capgras în 1924 și constă
în aceea că bolnavul consideră sosie o persoană pe care
o cunoaște în mod sigur.
 Stări maniacale, faza maniacală a PMD, schizofrenii,
sindrom Korsakov.
 3. Pareidoliile – o formă de iluzie vizuală patologică
având un mare grad de bogăție și vivacitate.
 pacientul ia desenele unui covor, plafon, ori
unghiurile încăperii, norii de pe cer, drept persoane,
ochi înfricoșători, ființe fantastice, animale agresive.
 sunt anxiogene
 B. Auditive
 Constau în impresia că anumite sunete/zgomote sunt
mai apropiate, îndepărtate, mai distincte sau mai
estompate.
 Alteori, modificările pot fi calitative – diferite sunete
sau zgomote reale sunt percepute sub forma unor
cuvinte injurioase, strigăte de deznădejde ale a
parținătorilor etc.
 A nu se confunda cu interpretarea senzorială în care
stimulul e corect identificat, dar i se conferă un înțeles
sui-generis.
 C. Iluziile gustative și olfactive – se deosebesc cu
greu între ele, atât din cauza proximității
analizatorilor, cât și înrudirii embriologice ale
acestora.
 Ele constau în perceperea eronată a gustului sau
mirosului normal al diferitelor substanțe sapide sau
odorifice.
 D. Iluzii viscerale = perceperea eronată a funcționării
unor organe sau aparate.
 E. Iluziile de modificare a schemei corporale
reprezintă perceperea denaturată a formei, mărimii,
greutății și poziției propriului corp.
 Poate fi vorba despre o tulburare totală sau parțială
 Corpul “depășește limitele patului”, “picioarele ies pe geam”,
“ajung în tavan” etc.
 Tulburările de modificare a schemei corporale sub forma
unor false percepții(schimbarea topografiei
membrelor,contorsionare,dezmembrare), se întâlnesc mai
ales în schizofrenie, intoxicații și alterările lucidității
conștiinței.
 Ele mai pot fi întâlnite în patologia cu conținut
obsesivo-fobic, sub forma dismorfofobiei = fața este
strâmbă, asimetrică, disproporționată, gura până la
urechi etc.
 Unii dintre acești bolnavi se adresează cu insistență
instituțiilor de chirurgie plastică, cabinetelor de
cosmetică, pentru a înlătura defectele, chiar și prin
intervenții chirurgicale repetate.
 În concluzie, iluziile pot fi întâlnite la:
 - oamenii normali,favorizate de circumstanțe ext/int
 - boli febrile, boli infecto-contagioase sau toxice
 - bolnavi cu stări confuzionale
 - nevrotici,mai ales obsesivo-fobici sau isterici
 - psihotici, mai ales în perioada de debut a
schizofreniei, în stări delirante și depresive
 Percepția mai poate fi tulburată printr-un defect de
integrare gnozică = de transformare a excitației în
senzație și a acesteia în imagine perceptivă= AGNOZIE
 Agnozia vizuală(cecitate psihică)
 - agnozia obiectelor animate = prosopagnozia
 - agnozia simbolurilor grafice = alexie și/sau
agrafie sau dislexie, acalculie = alexia cifrelor
 - agnozia spațială
 - agnozie auditivă(surditate verbală și amuzie) –
întâlnită în leziuni bilaterale ale lobului temporal
 Agnozia tactilă = incapacitatea de a recunoaște forma
și volumul obiectelor (amorfognozie) sau a obiectelor
înseși (astereognozie) prin explorarea lor tactilă – se
întâlnește în leziuni ale lobului temporal.
 Asomatognozia = ignorarea (nerecunoașterea) unuia
sau a mai multor segmente ale corpului sau a corpului
în întregime.
 Hemisomatognozia = negarea a jumătate din corp,
asociat de obicei cu idei delirante
 Anosognozia = nerecunoașterea bolii proprii
 6. Halucinațiile
 Îndreptând formula clasică percepție fără obiect, H.Ey
propune H = percepție fără obiect de perceput.
 A. Halucinațiile funcționale
 B. Halucinoidele
 C. Imaginile eidetice
 D. Halucinozele
 E. Halucinațiile propiuzise,psihosenzoriale.
 A. Halucinațiile funcționale
 Definesc fenomenul psihopatologic prin care percepția
unor excitanți obiectivi determină și apariția unor
percepții false, de tip halucinator. (percep corect zgomotul
apei la robinet și concomitent aud voci care-i injuriază)
 Caracteristic ! sunt percepute atâta timp cât există
excitantul real.
 B. Halucinoidele
 Sunt fenomene psihopatologice cu aspect
halucinator, situate între reprezentări vii și
halucinații vagi, care nu izbutesc să
convingă deplin bolnavul de existența lor.
 Sunt forme prehalucinatorii care apar în
perioade de dezvoltare sau dispariție a
halucinațiilor.
 C. Imaginile eidetice
 Eidetism = facultatea pe care o prezintă unii subiecți de a
putea revedea, reproiectând în exterior, un obiect, o
fotografie care le-a fost expusă doar câteva clipe.
 Aceste imagini sunt deci reproiectări în exterior ale
percepțiilor unor obiecte, ființe etc., apropiate de prezent
ca desfășurare în timp și strâns legate de trăiri afective
intense.
 Pot să nu posede semnificație patologică, apar și la ind
normal înainte de instalarea somnului sau la trezire. Apar
și la copii.
 D. Halucinozele.
 Halucinații a căror semnificație patologică este
recunoscută de bolnav, astfel încât se raportează la ele
cu o atitudine critică.
 Deși realizează că cele percepute nu corespund
realității, se pot manifesta atât de viu, încât bolnavul
caută să le verifice autenticitatea, pe care de altfel, o
neagă.
 Apar mai ales la pacienții cu leziuni ale diferitelor
segmente ale analizatorilor, în unele stări toxice,
infecțioase și în arterioscleroza cerebrală.
 E. Halucinațiile propriu-zise (psihosenzoriale).
 Se caracterizează prin:
 - proiecție spațială – sunt situate de bolnav în spațiul
perceptiv sau dincolo de limitele acestuia
 - convingerea bolnavului asupra realității lor
 - perceperea lor prin modalitățile senzoriale obișnuite
 - grade variabile de intensitate, claritate, complexitate
 - o anumită durată – pot fi intermitente sau continue
 - o anumită rezonanță afectivă
 F. Pseudohalucinațiile (halucinațiile psihice) sunt
definite ca o exacerbare a reprezentărilor până la
intensitate perceptuală, care apar spontan, incoercibil,
fără proiecție spațială, cu un caracter de exogenitate și
de impus din afară.
 Halucinații propiuzise
 Exteroceptive – auditive
 vizuale
 olfactive și gustative
 tactile
 autoscope
 Interoceptive
 Proprioceptive (motorii sau kinestezice)
 Halucinațiile auditive (cele mai frecvente la adult)
 Se pot situa în câmpul auditiv perceptibil (campin) sau
în afara lui (extracampin)
 Sunt variabile ca intensitate - șoapte sau extrem de
intense
 Complexitate - elementare (acoasme, foneme)
 comune
 verbale – percepe cuvinte, fraze, voci pe care le aude sau
înțelege,ori altele pe care deși le aude distinct, nu le poate
înțelege (verbigerație halucinatorie)
 Halucinațiile vizuale – percepții ale unor obiecte,
ființe sau imagini inexistente, în acel moment, în
realitate.
 Sunt trăite cu intens dramatism și au caracter terifiant
 Pot fi de dimensiuni macroscopice sau microscopice
 Pot fi situate în plan sau relief, campin sau
extracampin
 Dpdv al complexității - elementare (fosfene,
fotopsii)
 - complexe – figuri și obiecte
 - scenice – statice (panoramice) sau cinematografice
 Halucinațiile autoscopice realizează imaginea dublă
prin care subiectul își percepe vizual propriul corp,
părți din corp sau unele organe.
 Halucinațiile olfactive și gustative – mai frecvente
decât se crede -80%, se consideră că sunt secundare
altor modalități halucinatorii sau consecință a
delirului.
 Halucinațiile tactile – impresia de atingere a
suprafeței cutanate – arsură, înțepătură, curent
electric, rece, fierbinte etc.
 Halucinațiile interoceptive – bolnavii trăiesc
senzația existenței unor ființe în corp sau a schimbării
poziției unor organe, a obstruării sau perforării lor.
 Halucinațiile proprioceptive – sunt percepute ca

impresii de mișcare sau de deplasare ale anumitor
segmente sau ale corpului în întregime.
Tulburările atenției
 Atenția – FUNCȚIE sintetică a psihismului
 Presupune activare, tonificare, mobilizare, orientarea
selectivă și concentrarea focalizată a proceselor
psihocomportamentale.
 Atenția depinde de interacțiunea dintre 4 procese:
 - capacitatea ei
 - selectivitatea
 - controlul execuției
 - susținerea atenției
 Tulburările atenției se numesc DISPROSEXII
 Pot fi:
 - HIPOPROSEXII
 - HIPERPROSEXII
 HIPOPROSEXIILE
 - se manifestă, în grade variabile în toate stările

confuzionale și evoluează paralel cu intensitatea
acestora.
 - În stări confuzionale grave, vorbim despre
APROSEXIE
 Hipoprosexiile se întâlnesc în stările de surmenaj,
irascibilitate și anxietate.
 Se constată, de asemenea, la toți cei cu stări sub nivel
optim cognitiv, cerut de desfășurarea corectă a funcției
prosexice.
 Ex: stări de dezvoltare cognitivă insuficientă
(oligofrenii), stări de deteriorare cognitivă
(predemențe și demențe).
 Apar și în schizofrenii, unde au însă un caracter
particular prin comutările motivaționale
incomprehensibile ale acestor bolnavi.
 HIPERPROSEXIILE
 Au aspect general în stările maniacale, reflectându-se
în întreg comportamentul.
 Au amplitudine mai mică în stările de excitație și de
ușoară intoxicație.
 În majoritatea cazurilor se manifestă selectiv, cu
predilecție într-un anumit sector al vieții psihice sau
sub un anumit conținut ideativ.
 La melancolici hiperprosexia este îndreptată în special
asupra ideilor depresive de culpabilitate, ruină, etc.
 La hipocondrici este îndreptată în special asupra stării
de sănătate a organismului, asupra funcționării sale, a
fenomenologiei somatice pe care acești bolnavi o
dezvoltă.
 La deliranți (mai ales paranoici), hipoprosexia este
strâns legată de tema delirantă și orientată asupra
tuturor evenimentelor, situațiilor și persoanelor
implicate în respectivul delir.
 Bolnavii fobici și obsesionali – cel mai înalt grad de H.
 Examinare
 A. Nivelul general al vigilenței – examinatorul
citește liste de 4-7 cifre în ordine crescătoare și-i cere
subiectului să le repete exact, una câte una, exact în
ordinea prezentată. (8, 2,5, 6)
 Se pot folosi și fraze (până la 25 de silabe)
 B. Atenția focalizată
 Util este testul Stroop care constă în prezentarea unor
liste de nume de culori, uneori tipărite în cerneluri
diferite (cuvântul ROȘU poate fi scris cu roșu, verde
sau albastru).
 Subiectul este instruit să ignore cuvintele tipărite și să
enunțe culorile cât mai rapid cu putință.
 Subiecții care pot fi distrași cu ușurință fac multe
greșeli.
 C. Atenția susținută
 Se bazează pe capacitatea de susținere a atenției pe o
perioadă destul de lungă pentru a executa o sarcină
specifică – teste de baraj, gen Praga.
 D. Atenția alternantă se fundamentează pe
capacitatea de deplasare rapidă a atenției de la un
stimul la altul, adesea în mod alternativ.
Tulburările memoriei
 Dismnezii cantitative (hipomnezii, amnezii,
hipermnezii)
 Hipomnezia semnifică scăderea, de diferite grade, a

forței mnezice.
 Sunt frecvent întâlnite în viața cotidiană în stări de
surmenaj, stări nevrotice, datorită unui deficit
prosexic, iar în patologia psihiatrică mai ales în stări de
dezvoltare insuficientă a funcțiilor cognitive
( oligofrenii, stări de involuție etc.)
 Amneziile în sens strict semnifică pierderea totală a
capacității mnezice, prăbușirea forței mnezice.
 După K. Schneider, termenul este inadecvat întrucât
anularea totală a urmelor de memorie nu există decât
în imaginația romancierilor.
 Amneziile pot fi:
 - de fixare (anterograde)
 - de evocare (retrograde)
 Amneziile anterograde se referă la evenimentele trăite
după debutul bolii și survin mai ales ca o consecință
a scăderii capacității de fixare a imaginilor și
evenimentelor noi, de aceea numindu-se și amnezii de
fixare.
 Insul nu poate reda un eveniment trăit recent, în timp
ce amintirile fixate anterior rămân relativ bine
conservate și pot fi încă redate.
 Korsakov descrie pentru prima oară contrastul frapant
între imposibilitatea de fixare a evenimentelor
prezentului și conservarea celor din trecut.
 Este vorba despre cazul unui bolnav care-și prezenta
logic și cu vivacitate călătoriile, dar uita faptul că
povestea același lucru de 10 ori în cadrul aceleiași
conversații.
 Un alt bolnav reda excelent conținutul creațiilor sale
literare din trecut dar nuvela recent începută nu putea
fi terminată, deoarece pacientul nu-și amintea
acțiunea.
 Amneziile retrograde (de evocare) sunt amneziile
în care tulburarea memoriei se întinde progresiv spre
trecut, în sens retrograd, dinaintea debutului bolii
până în copilărie.
 În aceste situații destructurarea funcțiilor psihice nu
este atât de accentuată încât să împiedice orice fixare
sau memorare.
Uneori, amneziei retrograde i se adaugă caracterul
anterograd, realizându-se, deci, amnezia antero –
retrogradă.
 Delay compară memoria cu un jurnal intim, scris în
timpul existenței insului, dar caietele amnezicului sunt
prost întreținute.
 Unii au smuls ultimele pagini și continuă să le smulgă
de la sfârșit spre începutul caietului.
 Acest tip de amnezie se întâlnește în stări de involuție
în care slăbirea funcției mnezice se exercită inițial și
mai accentuat asupra evenimentelor recente, în timp
ce cu cât ne îndreptăm spre trecut, amintirea faptelor
trăite este tot mai bine conservată.
 Uitarea mai accentuată a faptelor recente se explică
printr-o mai mare complexitate a amintirilor recente,
ca și prin încărcarea afectivă a acestor amintiri.
 În acest trecut apropiat este încă dificil de operat,
deoarece evenimentele sale se intrică într-o rețea de
relații pe care timpul scurt nu le-a descărcat și
sistematizat.
 Un alt model de amnezie retrogradă se întâlnește în
instalarea afaziei Wernike.
 Aici e vorba de uitarea vocabularului însuși, de uitarea
cunoștințelor, deoarece în ontogeneza insului
cunoașterea asupra trecutului nu este realizată doar de
amintiri propriu-zise ci și de cunoștințe.
 Cuvintele sunt uitate în următoarea ordine: numele
proprii, apoi numele comune, adjectivele și în fine,
verbele.
 Revenind la metafora lui Delay, constatăm că la unii
bolnavi există, în aparență, un jurnal mai bine
întreținut, dar cu foi albe, din loc în loc.
 Aceasta este amnezia lacunară
 Se întâlnește cu ocazia unor stări confuzionale,
traumatisme craniocerebrale, stări de beție patologică.
 Alți dismnezici au șters pasaje care se referă la anumite
evenimente sau persoane.
 Este vorba despre amneziile tematice. (caz)
 Hipermneziile – sunt tulburări cantitative ale
funcției mnezice, caracterizate prin exagerarea
evocărilor care apar multiple, tumultoase și mai ales
involuntar, îndepărtând subiectul de preocupările
principale, impuse de conjunctura prezentă.
 Deși sunt prezente și la normali, acest gen de
dsimnezii sunt frecvent întâlnite în patologia
psihiatrică în afecțiuni caracterizate prin îngustarea
marcată a câmpului preocupărilor, cum ar fi psihopatia
paranoiacă sau psihoza paranoiacă.(V. Predescu)
 Pot fi urmate de hipermnezie:
 - stările febrile, narcoza cu eter, cloroform, barbiturice,
șocurile cu insulină, diferite psihodisleptice sau
psihedelice.
 - la unii oligofreni s-au constatat posibilități
excepționale de reținere a datelor, cifrelor etc. –
memorarea fiind însă pur mecanică.
 Mentism = situația în care subiectul devine un
veritabil spectator la desfășurarea incoercibilă și
tumultoasă a ideilor și amintirilor sale.
 Nu este vorba de a rememora, întrucât orice efort
prosexic este împiedicat de derularea caleidoscopică a
unor imagini pe ecranul conștiinței.
 Poate fi expresie a unor stări de surmenaj, fiind trăit
penibil,cauză a insomniilor de adormire.
 În sindroamele de automatism mental – mentism
hipermnezic exogen.
 B. Dismneziile calitative (paramneziile)
 Sunt amintiri deformate, false, neconcordante cu

realitatea, fie sub aspectul desfășurării lor cronologice,
fie sub aspectul lipsei de legătură cu realitatea
obiectivă trăită în prezent sau trecut de către bolnav.
 1. Tulburările sintezei mnezice imediate
(pseudomnezii)
 Prin analogie cu iluziile perceptive, în cazul
iluziilor de memorie este vorba de evocări
eronate ale unor fenomene sau acțiuni trăite
în realitate de către bolnav, dar care nu sunt
încadrate în timpul și spațiul real în care s-
au petrecut sau nu sunt recunoscute de
bolnav ca trăite/ netrăite.
 Criptomnezia = nerecunoașterea, ca fiind străin, a
unui material literar, artistic, muzical sau științific, pe
care bolnavul l-a citit sau auzit în realitate, dar pe care,
în mod iluzoriu, îl consideră al lui.
 Se întâlnește mai frecvent în schizofrenie și în
delirurile sistematizate, ca și în unele demențe.
 Situația inversă, în care bolnavul consideră că
evenimentele trăite sunt doar citite, auzite sau văzute,
poartă denumirea de înstrăinarea amintirilor.
 Falsa identificare sau falsa recunoaștere – variantă a
criptomneziei constând în a recunoaște ceea ce de fapt
bolnavul nu cunoaște.
 Se întâlnește în stări de surmenaj, de omnubilare a
conștiinței, stări maniacale, schizofrenii.
 Este probabil premergătoare fenomenelor deja vu, deja
connu.
 Opusul ei este iluzia de nerecunoaștere.
 Altă tulburare – paramneziile de reduplicare (Pick)
caracterizate prin dedublarea perpetuă a obiectelor și
situațiilor trăite.
 2. Tulburările rememorării trecutului
(allomneziile)
 Sunt falsificări mnezice retrospective sau reproduceri
ale unor evenimente reale din trecut, pe care bolnavul
le situează în mod fals în prezent.
 a.Pseudoreminiscențele
 b.Confabulațiile
 c.Ecmnezia
 d.Anecforia
 a.Pseudoreminiscențele
 Reproducerea unor evenimente reale din trecutul
pacientului, pe care acesta le trăiște ca evenimente
prezente.
 De ex, o bolnavă cu sindrom amnestic Korsakov
povestește cum, după ce a luat masa de dimineață, și-a
dus fiul la școală. Rudele au confrimat faptul că,
înainte de traumatismul suferit, bolnava chiar își
condusese fiul la școală.
 Confabulațiile (Pick) sau halucinațiile de
memorie
 Se manifestă prin reproducerea unor evenimente
imaginare, pe care bolnavul nu le-a trăit, el fabulând
asupra trecutului, cu convingerea că îl evocă.
 Bolnavul nu spune adevărul, dar nici nu minte,
neștiind că o face.Este în afara adevărului, dar și a
falsului.
 Confabulațiile pot fi și de jenă, de perplexitate
atunci când bolnavul mai are o urmă de critică asupra
condiției sale și încearcă să umple golurile din
memorie.
 Atunci când evenimentele relatate sunt verosimile,deși
netrăite, le numim confabulații mnestice.
 Atunci când sunt relatate evenimente fantastice –
confabulații fantastice
 Când apar sub forme asemănătoare celor din vis le
numim confabulații onirice.
 Ecmnezia
 Reprezintă o tulburare mai globală a memoriei, prin
aceea că bolnavul confundă trecutul cu prezentul.
 Dacă în cazul pseudoreminiscențelor era vorba despre
un anumit eveniment pe care bolnavul îl plasa în
prezent, acum e vorba de o întoarcere cu totul în
trecut.
 În demențe, bolnavul își poate retrăi tinerețea.
 Anecforia
 O tulburare mai ușoară a memoriei, care poate fi
întâlnită în stările de surmenaj, cât și în unele stări
predemențiale și demențiale.
 Constă în posibilitatea reproducerii unor amintiri pe
care pacientul le credea uitate.
 Poate ficomparată plastic cu ridicarea unui văl care
acoperea amintirile respective.(V. Predescu)
 Examinare
 Examinarea memoriei de scurtă durată se poate realiza
printr-o probă scurtă, pe larg folosită de către
neuropsihologi și psihiatri, bazată pe memorarea a 3-4
cuvinte ce aparțin unor categorii diferite, de exemplu: lalea
– o floare, caisă - un fruct, cămașă – o haină, tigru – un
animal. Experimentatorul îi spune subiectului aceste
cuvinte și categoria lor, îi cere să le repete și să le țină
minte. Câteva minute mai târziu subiectul trebuie să la
amintească. Dacă subiectul nu și le poate aminti spontan,
examinatorul oferă categoria căreia îi aparține cuvântul
pentru a vedea dacă lucrul acesta facilitează rememorarea.
 În ceea ce privește memoria de lungă durată, fie
aceasta episodică sau semantică, poate fi examinată cu
ajutorul întrebărilor pe care le punem în cursul
interviului clinic.
 De exemplu, pentru memoria episodică
(autobiografică) vom întreba: care este numele ultimei
școli urmate sau primului loc de muncă ori care este
data căsătoriei?
 Pentru memoria socială putem cere ca pacientul să ne
spună numele actualului președinte ori primului
ministru sau să enumere 5 orașe din România sau 5
capitale ale lumii.
 Pentru examinarea memoriei semantice (cunoștințele
de bază ale subiectului, independente de orice context
spațio- temporal) putem folosi unele probe ale bateriei
Wechsler, cum ar fi testul de similitudini.
Meseria de psihiatru mi-a dezvoltat
un soi de suplețe interioară,
necesară pentru transpoziția
empatică totală.
 EduardPamfil
Tulburările comunicării
 Examinarea stării psihice trebuie să
înceapă cu o scurtă descriere a modului
în care arată pacientul, astfel încât o
altă persoană care ascultă relatarea să
poată recunoaște pacientul într-o
cameră aglomerată.
 A. Comunicarea nonverbală
 Ținuta se referă la aspectul exterior – îmbrăcăminte,
pieptănătură, machiaj, atitudine și semnifică gradul de
aderență la regulile sociale.
 Se judecă în raport cu vârsta, apartenența la gen,
statutul social.
 a. Ținuta dezordonată se întâlnește în oligofrenii,
demențe, stări confuzionale, schizofrenie, manie.
 În oligofrenii grave și demențe profunde – gatismul.
 b. Rafinamentul vestimentar se întâlnește în: isterie,

homosexualitate, într-o formă particulară în
schizofrenie.
 c. Ținuta excentrică cu detalii bizare se întâlnește în
schizofrenii, deliruri cronice (fiind concordantă cu
conținutul acestora), stări maniacale (satisfăcând
tendințele ludice și provocator erotice ale subiectului).
 d. Ținuta pervertită
 Cisvestitismul = îmbrăcăminte nepotrivită cu vârsta sau situația în care
se află subiectul (structuri disarmonice de P., maniacali, schizofreni)
 Transvestitismul = folosirea îmbrăcăminții sexului opus de către
persoane al căror sex biologic este bine conturat (genotip, fenotip,
constelație hormonală), ca perversiune sexuală.
 B. Mimica – tip de comunicare nonverbală folosind
drept suport expresia facială și modificările acesteia.
 Hipermimiile – stări maniacale, deliruri expansive,
deliruri de persecuție
 Hipomimiile – sindromul catatonic, stuporul
depresiv, oligofrenii
 Paramimiile sunt disocieri dintre limbaj și expresia
mimică. Sunt specifice schizofreniei, putând îmbrăca
aspectul surâsului schizofren, prostrației, furtunilor
mimice, mimicii impulsionale, manierismelor,
stereotipiilor.
 C. Gestica este compusă din ansamblul mișcărilor
voluntare și involuntare cu funcție de expresie.
 C.1. Ticurile sunt gesturi scurte, repetate involuntar,
fără necesitate obiectivă, reproducând în general o
mișcare reflexă sau un gest cu funcție precisă în
condiții normale, în absența oricărei cauze organice.
 Sunt amplificate de emoții, anxietate, stări
conflictuale.
 Apar în tulburări anxioase, obsesive, compulsive.
 Sindromul Gilles de la Tourette = boala ticurilor
 C.2. Manierismul este reprezentat de mișcări
parazitare care accentuează inutil expresivitatea
gesticii, dându-i o configurație artificială.
 Se întâlnește în simulație și ca semn de mare valoare,
în schizofrenie.
 C.3. Bizareriile gestuale reprezintă o formă exagerată
a manierismului, gestualitatea fiind încărcată de o
simbolistică din ce în ce mai incomprehensibilă.
 C.4. Negativismul se caracterizează prin rezistența
subiectului la orice solicitare exterioară, prin refuzul
stabilirii comunicării.
 Se întâlnește în schizofrenie, dar poate exista într-o

formă incompletă în întâtrzierile mintale, stările
confuzionale și depresie.
 C.5. Stereotipiile sunt conduite repetitive atitudinale
sau gestuale cu caracter mai mult sau mai puțin
simbolic. Majoritatea autorilor sunt de acord asupra
existenței unui sens inițial al expresiei motorii,
daraceasta este inadecvată momentului actual.
 Se întâlnesc în schizofrenii, oligofrenii, demențe,
afecțiuni neurologice cronice.
 C.6. Perseverările se traduc prin persistența anumitor
atitudini și gesturi care se repetă deși nu mai sunt
justificate de o situație/comandă. (tulburări demențiale,
oligofrenii, schizofrenie)
 A. Tulburări ale expresiei verbale (limbajului oral)
 Dislogii – consecutive modificărilor de formă și

conținut ale gândirii
 Disfazii – ansamblul tulburărilor înțelegerii și
exprimării limbajului oral și scris
 Dislalii – sunt tulburări de pronunție (articulare) a
cuvintelor
 Dislogiile
 1. Tulburări de formă (ale activității verbale)
 2. Tulburări de conținut (ale funcției lingvistice și
semantice a limbajului)
 1. Tulburări de formă
 a. Tulburări de intensitate, înalțime și timbru
 Astfel, intensitatea poate crește în stări de excitație,
agitație, la paranoici, la hipomaniacali – este descrisă
vorbirea cu voce tare, exclamațiile, vorbirea cu strigăte.
 În depresie apare vorbirea șoptită, care în isterie poartă
numele de musitație.
 Coloratura vorbirii se concretizează prin vorbire
monotonă (depresie), afectată, puerilă, manieristă
(schizofrenie).
 b. Tulburări de ritm și debit verbal
 b.1.Hiperactivitatea verbală simplă = bavardaj,
vorbăria, care nu este susținută ferm tematic, se
întâlnește în situații normale, în special la femei.
 În situații patologice poate fi întâlnit în isterie, când
persoana vorbește pentru a atrge atenția, fără a ține
cont de opiniile interlocutorilor sau de disponibilitatea
lor, ori în stări de anxietate, persoana vorbind pentru a
disimula sentimentul de insecuritate.
 b.2. Tahifemia – spre deosebire de bavardaj, care
privește în special creșterea debitului verbal, asistăm
în acest caz la accelerarea propriuzisă a ritmului
verbal. (insomnie, stări de agitație)
 b.3. Logoreea – accentuarea hiperactivității verbale în
sensul creșterii patologice a ritmului și a debitului
verbal, consecutiv accelerării ritmului ideativ.
(intoxicații ușoare, stări hipomaniacale, manie)
 b.4. Verbigerația – acceași accelerare a ritmului
ideativ, marcată de repetarea stereotipă sau anarhică a
unor cuvinte sau fraze ininteligibile.
 b.5. Hipoactivitatea verbală – poate fi simplă,
datorită unei stări de inhibiție, la timizi, sau de o
hipoactivitate consecutivă unei stări afective negative,
care limitează comunicarea, aceasta fiind eliptică,
ezitantă, monotonă, ca în depresii sau psihastenii
b.6.(bradifemie)
 b.7. Mutismul – scăderea până la dispariție a
activității verbale.
 Mutismul
 - mutism akinetic – sindrom neurologic caracterizat
printr-o tulburare a stării de conștiință, prin pierderea
vorbirii și a motricității
 - În clinica psihiatrică
 - mutism absolut – schizofrenia catatonică
 - mutism relativ – bolnavul comunică prin mimică,
pantomimică, scris, interjecții
 -mutism discontinuu – confuzie mintală sau delir
 -mutism electiv – anumite persoane/anumite situații
 b.8. Blocajul verbal = întreruperea bruscă a fluxului
comunicării
 b.9. Palilalie = repetarea involuntară a unor cuvinte,
de obicei a ultimului/ultimelor din frază (în leziuni ale
corpului striat și în demențele Alzheimer și Pick)
 b.10. Ecolalie = repetarea întocmai a cuvintelor
interlocutorului (schizofrenie, oligofrenie sau
demențe)
 Acest simptom se întâlnește,de obicei, împreună cu
ecomimia și ecopraxia.
 2. Tulburările de conținut (ale funcției semantice)
a limbajului.
 Se caracterizează prin alterarea sensului cuvintelor,
care pot fi modificate, trunchiate, fuzionate, formate
prin inversiunea fonemelor sau prin aceea că bolnavul
le conferă o accepțiune proprie, inedită.
 Modificările se datoresc ruperii unității psihismului,
deteriorării ori nedezvoltării funcțiilor cognitive, sau
alunecării delirante.
 2.a. Paralogismul – relativ frecvent, în special în
schizofrenie sau psihastenie, bolnavul poate folosi un
cuvânt obișnuit cu sens diferit de cel cunoscut.
 2.b. Neologismul – cuvinte inventate de bolnav, în
special schizofren, pentru a exprima cât mai fidel un
mesaj ori o informație specifică.
 Există neologisme active – care poartă un mesaj - și
pasive, realizate prin procesul contaminării sau fuzionării.
 Pentru a reda simbolic o armă cu capacitate de distrugere în
masă a țărilor Europei bolnavul a inventat termenul
FORMAULEUROPEAN
 2c. Glosolalia = discursul abundă în neologisme,
pronunția poate avea accent străin, limbajul este deviat
de la sensul și funcția sa, luînd un aspect bizar,
incomprehensibil.
 Întrucât, datorită numeroaselor neologisme, bolnavul
lasă impresia că se exprimă într-o limbă nouă, creată
de el, că vorbește într-un anumit jargon, fenomenul
mai este cunoscut în psihopatologie drept
jargonofazie.
 2d. Paragramatismul – fraza poate cuprinde expresii
bizare sau neoformații verbale care pornesc, însă, de la
rădăcini corecte.
 2e. Embololalie/embolofazie = pe fondul unui
discurs normal sunt inserate în mod repetat unele
cuvinte străine de sensul lor obișnuit.
 2f. Schizofazie = apare în schizofrenie când, după
primele combinări comprehensibile, cuvintele pot fi
asociate superficial sau reunite întâmplător,ceea ce
realizează o disociere a limbajului.
 Când procesul patologic avansează, folosirea
abundentă a paralogismelor și neologismelor duce la
distorsiunea sensului, fenomen care se dezvoltă în
detrimentul comprehensibilității limbajului.
 Când se ajunge la paragramatism și agramatism,
legăturile semnificant – semnificat sunt foarte slabe,
aceasta fiind
 2g. Dispersia semantică
 În ultimul stadiu al deteriorării, între semnificant și
semnificat nu mai poate fi stabilită nici o legătură =
 2h. Disoluția semantică
 Disfaziile/ afaziile
 Tulburare a vorbirii care afectează exprimarea sau
înțelegerea limbajului vorbit sau scris, în absența
oricărei modificări senzoriale sau a unui deficit al
organului fonator.
 Este rezultatul unei leziuni dobândite a creierului,
elementul fundamental al afaziei fiind tulburarea
codificării lingvistice, nu articularea sau perceperea
verbală.
 Disfaziile/ afaziile
 1. Receptive și expresive
 2. Fluente și nonfluente
 3. Anterioare și posterioare
 Afazia nonfluentă
 Se caracterizează prin debit verbal scăzut (10 – 50
cuvinte/minut), dificultăți în inițierea vorbirii și
tendința de a răspunde prin fraze scurte, un singur
cuvânt sau monosilabic.
 Pacienții prezintă dizartrie, disprozodie, agramatism
(inversarea ordinii, absența cuvintelor de legătură,
verbe la infinitiv).
 Informația transmisă are, totuși sens, de cele mai
multe ori.
 Apare în afectarea lobului frontal stâng.
 Afazia fluentă
 Se caracterizează prin debit verbal normal sau crescut
(chiar și 200 de cuvinte/minut), cu presiunea vorbirii,
tahifemie sau chiar logoree, dar cu conținut informațional
absent.
 Cuvintele de legătură nu sunt omise, dar apar
paragramatisme, perifraze, alterarea cuvintelor.
 Melodicitatea și inflexiunea vorbirii este păstrată,
dizartriile nu sunt prezente, frazele au lungime normală.
 Apare, de obicei, în afectarea lobului temporal posterior,
paretal inferior sau joncțiunii TPO
 Dislaliile = dificultatea sau imposibilitatea
pronunțării anumitor sunete sau silabe.
 Dislalia pentru R = rotacism
 Dislalie pentru S, Z, J, = sigmatism
 Dislalie pentru C = capacism
 Dislalie pentru T = tetacism, etc
 Când la tulburările de articulare se asociază tonii sau
clonii ale musculaturii fonatorii/ respiratorii, apare
balbismul.
 A. Balbismul clonic se caracterizează prin vorbirea
repetată, sacadată – poate interesa o silabă, de obicei
de la începutul unui cuvânt sau al unei fraze (ba-ba-
basm)
 B. Balbismul tonic se manifestă printr-o rezistență
puternică la pronunțarea unei silabe sau cuvânt,
rezistență care întrerupe discursul. (b-b-b-basm)
 În practică, de multe ori există balbism tonico-
 Tulburările limbajului scris
 Apărut pe baza limbajului oral, lbj scris nu constă într-
o simplă transpoziție a acestuia în formă grafică, ci are
caracteristici proprii, desfășurarea lui impunând
anumite rigori.
 Limbajul scris implică și o bază senzorială mai amplă,
prin includerea analizatorului vizual.
 Dificultatea lbj scris sporește prin faptul că nu mai
poate beneficia de expresivitatea directă, deci sensurile
și semnificațiile sale derivă direct din modul de
construcție al frazei.
 Limbajul scris urmează, în eventualitatea sa
patologică, tulburările limbajului oral.
 Astfel, dislogiile, disfaziile și
dislaliile au ca expresie grafică
tulburări denumite psihografice,
diagrafice și caligrafice.
 Tulburările psihografice pot fi sistematizate în:
 A. Tulburări ale activității grafice
 B. Tulburări ale morfologiei grafice
 C. Tulburări ale semanticii grafice
 A. Tulburări ale activității grafice
 A.1. hipoactivitatea grafică = scăderea activității grafice,
mergând până la refuzul de a scrie. Se asociază, uneori,
negativismului din schizofrenie.
 A.2. hiperactivitatea grafică = creșterea activității
grafice, iar în forma sa maximă, când se manifestă ca o
tendință patologică și irezistibilă de a scrie, poartă
numele de graforee.
 “Opera”unui paranoic – 5000 de pagini dintr-o
lucraresugestiv intitulată Poveste neterminată.
 A.3. Grafomania se manifestă nu atât prin tendința
patologică, impulsivă, de a scrie, ci prin predilecția,
manifestată în exces, pentru exprimarea grafică.
 Spre deosebire de caracterul intempestiv și deseori
eliptic al curgerii grafice, grafomania respectă
coerența și rigorile stilistice ale limbajului scris,
de care se distinge doar prin conținutul său și prin
calitate.
 Se întâlnește la bolnavii cu delir cronic sistematizat, care își expun
detaliat planurile de reformă, invenție etc, la procesomani, care își
exprimă în scris interminabilele plângeri, acuzații, proteste etc.
 B. Tulburări ale morfologiei grafice
 Starea afectivă a bolnavilor psihici se poate exprima
prin aspectul scrisului: cu litere de dimensiuni mari și
rânduri ascendente în manie și alte stări de excitație
psihică, cu litere mărunte și rânduri descendente în
depresie.
 Scrisul poate fi seismic sau poate avea aspectul unor
mâzgălituri (grifonaj) – la debili și demenți.
 Scrisul în oglindă – expresia unor tulburări de
percepție spațială sau a manierismului bolnavilor
schizofreni.
 Scrisul în ghirlandă – întâlnit schizofrenie,
manifestări delirante și demențe
 Scrisul suprapus – exprimă simbolismul gândirii
schizofrene și autismul acestor bolnavi
 C. Tulburările semanticii grafice
 C.1. Paragramafismele – transpoziții de litere și
cuvinte, substituții, omisiuni.
 C.2. Neografismele – care nu constituie întotdeauna
o simplă fotografiere a neologismelor, ci pot fi
construcții noi, se întâlnesc în special în schizofrenia
paranoidă, paranoia și parafrenie.
 Trăsături caracteriale rezultate din analiza limbajului
 Persoanele iritate tind să utilizeze în exces verbele la
timpul prezent,
 Personalitatea de tip paranoid face abuz de pronume
personale la persoana I singular.
 Timizii în schimb evită singularul de la pronumele
personal, persoana I şi folosesc persoana I plural.
Obsesionalii şi persoanele cu tulburare de personalitate de
tip dependent preferă articolul nehotărât. Opusul lor,
fanaticii, preferăarticolul hotărât
Tulburările de gândire
 Gândirea = cea mai organizată dintre funcțiile psihice
 Trecerea la un nivel calitativ superior al cunoașterii
 Caracter mijlocit
 Caracter generalizat – abstract
 Ca reflectare directă a gândirii, conduita umană se
desfășoară rațional și anticipativ, orice acțiune fiind
precedată de execuția ei mentală, de secvențializarea
etapelor și aprecierea urmărilor desfășurării ei.
 Stilul cognitiv cuprinde:
 - modalitatea predominantă de prelucrare a
informațiilor și de luare a deciziilor
 - distorsiunile cognitive predominante
 - măsura în care, în procesul de decizie, sunt
folosite logica și deliberarea atentă/ intuiție/
impulsivitate
 Putem vorbi de o patologie a stilului cognitiv?
 A. Tulburări de ritm și coerență
(accelerarea sau încetinirea, incoerența
ritmului ideativ)
 B. Tulburări ale conținutului gândirii

(idei delirante, prevalente, dominante și
obsedante)
 A.1. Accelerarea ritmului ideativ sau fuga de idei
 Se caracterizează prin aceea că asociațiile se fac la
întâmplare, după aspecte superficiale, după
consonanță, rimă, localizare în timp și spațiu sau alte
aspecte facile.
 Înlănțuirile se fac cu extremă rapiditate, asocierile se
multiplică dar pierd în profunzime, evocările sunt
întrerupte de numeroase digresiuni.
 Bolnavii vorbesc mult, cu voce tare
 Cum a dat zăpada
 S-a topit și iarba
 Luna după colț apare
 Ieși neicuță la plimbare
 Eu te-aștept în drumul mare
 Du-te, neică, la culcare
 Fuga de idei se întâlnește mai ales în:
sindroamele maniacale și în stările de
excitație psihomotorie din schizofrenie,
paralizia generală progresivă, stări de
ebrietate, intoxicații ușoare.
 Uneori apare în stările nevrotice, stările de
oboseală marcată și surmenaj.
 O formă aparte de accelerare a ritmului ideativ este
A.2.mentismul, caracterizat prin depănarea rapidă,
uneori incoercibilă a reprezentărilor și ideilor.
 Față de această desfășurare tumultoasă, bolnavii au
adesea atitudine critică, fac eforturi să se stăpânească,
însă de obicei nu reușesc.
 Apare în stări de mari tensiune nervoasă, oboseală
pronunțată, intoxicații cu cofeină, alcool, tutun,
medicamente psihotone sau în schizofrenie (când
bolnavul are convingerea că acest fenomen este impus
de cineva).
 Uneori, legăturile dintre idei își pierd complet aspectul
logic, se desfășoară la întâmplare, exprimarea verbală a
ideilor devenind incomprehensibilă.
 Aceasta poartă numele de A.3. incoerența gândirii, a
cărei formă extremă este salata de cuvinte.
 Iepure-vânt – fereastră – bou, duce – vânt – culisă, 53-
101, tuc –tuc-tuc-tic, 34, 52, manifest –hai!
 Incoerența în gândire se întâlnește în unele forme de
schizofrenie, în stările demențiale avansate și în
tulburările de conștiință.
 Încetinirea ritmului ideativ se traduce clinic
printr-o exprimare lentă, prin răspunsuri
întârziate.
 Pentru obținerea răspunsurilor este necesar nu
rareori ca întrebarea să fie repetată sau pusă cu
voce tare.
 Discursul acestor bolnavi este nu numai lent, dar
și cu întreruperi, uneori incoerent.
 A.4. Lentoarea ideativă se traduce printr-o
exprimare în ritm lent (bradilalie) cu voce de
intensitate scăzută.
 Bolnavul o resimte prin dificultatea evocărilor, prin
slăbirea forței reprezentative și imaginative, deci prin
scăderea cvasi-globală a funcțiilor psihice
(bradipsihie).
 În forme ușoare – în stări de epuizare psiho-fizică, în
convalescență etc
 În neurologie
 În psihiatrie – depresie, schizofrenie, oligofrenii.
 Lentoarea ideativă se poate accentua progresiv până la
oprirea fluxului ideativ, situație descrisă prin termenul
de A.5 fading mental(Guiraud), întâlnit mai ales în
schizofrenie.
 Alteori ritmul ideativ încetează brusc pentru câteva
secunde, după care cursul gândirii poate fi reluat.
 Acest A.5. baraj ideativ (Sperrung), exprimat clinic
prin oprirea bruscă a exteriorizării verbale, poate fi
explicat prin apariția unor halucinații, a intervenției
unei forțe xenopatice sau incomprehensibil.
 B. Tulburările de conținut al gândirii
 Idee dominantă
 Idee prevalentă
 Idee obsesivă
 Idee delirantă
 Ideea dominantă – se înscrie în sfera normalului
 După o discuție, lectura unei cărți, un spectacol, o idee
inedită, cu anumite implicații pentru cel în cauză, se
detașează de ansamblul ideativ, impunându-se celui în
cauză.
 Ea este, însă, complet reversibilă.
 B.1.Ideea prevalentă (Wernicke) este o idee care se
impune gândirii ca nucleu al unui sistem delirant.
 B.2.Ideea obsesivă – când ideea izbucnește, irumpe,
asediază gândirea și se impune conștiinței, deși este în
dezacord cu aceasta.
 Străină și contradictorie situației și personalității
insului, acesta îi recunoaște caracterul parazitar și
patologic, luptă pentru a o înlătura, fără a izbuti de
cele mai multe ori să o învingă.
 Obsesia se poate prezenta clinic sub forma unei idei, a
unor amintiri și reprezentări, sub forma unor fobii sau
tendințe impulsive.
 Obsesiile ideative
 Subiectul se află într-un continuu dubiu asupra
acțiunilor sale, într-o perpetuă pendulare asupra
eventualităților posibile, se întreabă, analizează,
revine.
 Este boala lui de ce?.. poate, ..dacă
 Majoritatea ideilor sale au un caracter bifazic, ele fiind
imediat și spontan urmate de altele opuse.
 Amintirile și reprezentările obsesionale
 Se exprimă clinic prin perseverarea penibilă a
rememorării unor evenimente cu conținut neplăcut,
jenante sau dificile.
 Caz prezentat de Snejevski, al unei mame care și-a
pierdut copilul.....ilustrare pentru reprezentarea
obsesională (ideile contrazic realitatea)
 Obsesiile fobice
 Reprezintă teama față de anumite evenimente, acțiuni,
lucruri, situații și teama nejustificată (și apreciată ca
atare) dar pe care pacientul nu o poate alunga, în ciuda
faptului că evită situația respectivă.
 Distincție anxietate – fobie
 Fobiile – o grădină cu rădăcini grecești
 De obicei nu apar izolate, ci înmănunchiate
 Obsesiile impulsive – aceeași procesualitate
obsesivă, îndeamnă bolnavul la acte particulare, lipsite
de rațiune, inacceptabile sau ridicole.
 Întrucât manifestarea liberă a acestor impulsuri ar avea
consecințe negative pentru cel în cauză, acesta
opunându-li-se, se încarcă emoțional cuprins de teamă
și panică.
 Teama de a nu da curs tendinței impulsive, spre care
este împins, poartă numele de compulsiune.
 Exemple:
 - compulsiune de defenestrare de la etaj
 - compulsiune de pruncucidere
 În acest tip de obsesii impulsive, pacienții iau în
special măsuri de apărare.
 În alte tipuri de obsesii și fobii, execută o serie de
acțiuni menite să elibereze tensiunea, îndeplinind
ritualuri sau realizând într-o formă caricaturală și
benignă actul obsedant.
 Ideile obsedante, fobiile, acțiunile obsesive se întâlnesc
prin excelență în nevroza obsesivo- fobică, în
tulburarea de personalitate psihastenică.
 Idei obsedante pot fi întâlnite și în psihoze, mai ales la
debutul acestora sau în perioada de regresiune a lor.
 Depresiile vârstei înaintate pot debuta sub formă
obsesională.
 Ideile delirante
 Pasul ultim în patologia gândirii, care determină
transformarea ei calitativă și semnifică detașarea de
țărmul normalității, îl constituie ideea delirantă.
 De obicei limpede exprimată, evoluînd pe un fond de
claritate a conștiinței, apare insidios sau brusc, punând
stăpânire pe comportamentul individului.
 CARACTERISTICI:
 1. este neconformă cu realitatea, este o judecată
eronată care domină cș bolnavului
 2. este impenetrabilă la critici, contraargumente,
confruntare.
 3. este incompatibilă cu existența atitudinii critice,
bolnavul fiind lipsit de capacitatea de a-i sesiza în mod
conștient esența patologică.
 Distincție delir vs idee delirantă
 Delirul este o stare de tulburare a lucidității conștiinței
(delirium = aiurare). Stările delirante se studiază la
capitolul privind psihopatologia conștiinței.
 Ideea delirantă (de lira = alături de brazdă)
 Conținutul gândirii aberante, ideile și
temele aberante par a depinde de mediul în
care s-a dezvoltat și trăiește pacientul, de
preocupările lui din perioada respectivă.
 În funcție de tabloul clinic al bolii psihice în
care apar, ideile delirante pot avea conținut
mai verosimil sau dimpotrivă, neverosimil,
abstract, absurd, fantastic sau confabulator.
 În funcție de gradul de dezvoltare al psihismului, dar
depinzând mai ales de gradul de destructurare al
acestuia, id se pot articula în tendința lor de
sistematizare, într-o formă coerentă, mai mult sau mai
puțin stringentă și uneori chiar aparent logică.
 În cazul delirului sistematizat, tulburarea psihică pare
bine delimitată, circumscrisă, în afara acestei
tulburări, persoanele respective lasă impresia de a fi
relativ bine adaptate – sec XIX – monomanii.
 Sub aspectul conținutului tematic, ideile delirante pot
fi sistematizate în:
 A. Idei delirante expansive (macromanice)
 B. Idei delirante depresive (micromanice)
 C. Idei delirante mixte, pot fi întâlnite atât
pe fond expansiv, cât și pe fond depresiv.
 A. Ideile delirante expansive
 A1. Idei delirante de mărire și bogăție (grandoare), pot
fi exprimate printr-un simplu sentiment de satisfacție,
de forță, putere, talent, inteligență, frumusețe, bogăție
etc., putându-se referi la propria sa persoană
(capacitățile sale) sau averea sa (posesiuni).
 Sub aspectul intensității lor, aceste idei pot fi
exprimate vag, intermitent, pe un fundal de satifacție,
automulțumire și optimism, ca în manie și uneori, în
forma paranoidă a schizofreniei.
 Alteori, temele sunt redate prin idei ferme, bine
conturate, detaliate și sistematizate.
 Ideile privesc nu atât averea, cât mai ales persoana
pacientului, ornată cu multiple capacități și
posibilități.
 Spre deosebire de prima situație, în care bolnavul, în
optimismul său debordant nu simțea nevoia să-i
convingă pe ceilalți și să-și impună ideile, în cea de a
doua, cel în cauză este centrat pe ideea recunoașterii
de către ceilalți, pe ideea sacrificiului și a luptei.
 A2. Idei delirante de invenție – constau în elaborarea
unor planuri sau încercări de realizare a unor
dispozitive sau aparate de interes major.
 A3. Ideile delirante de reformă sunt îndreptate spre
elaborarea unor planuri filantropice, de pace
universală și veșnică, a unor sisteme filosofice sau
politice.
 A4. Ideile delirante de filiație constau în convingerea
bolnavilor de a fi descendenții unor familii renumite
sau moștenitorii unor persoane cu situație economică,
culturală sau socială înaltă.
 A.5. Ideile delirante erotomaniace exprimă convingerea
delirantă a bolnavului de a fi iubit de obicei de către o
persoană cu un nivel sociocultural superior lui și căreia îi
atribuie în mod deliberat sentimente de dragoste față de el.
 Sub aspect clinic, ideile erotomaniace sunt însoțite de o
stare de exaltare psihică și polarizare pasională, care-i
comandă și călăuzește conduita.
 Izvorul ideii delirante este constituit în special de iluzii,
intuiții, false demonstrații și interpretări, iar uneori de
conversații indirecte, de natură halucinatorie.
 A.6. Ideile delirante mistice sau religioase
 Se deosebesc de misticism, speranță sau chiar
convingerea în existența Divinității.
 Bolnavul se crede cu toată convingerea purtătorul unei
misiuni de ordin spiritual, religios, al unui mesaj
transcendental în virtutea căruia el este menit să
instaureze pacea în lume, să propovăduiască credința,
să întroneze armonia universală etc.
 B. Ideile delirante depresive
 B.1. Idei delirante de persecuție – convingerea
bolnavilor că sunt urmăriți, persecutați, că se
complotează împotriva lor, etc.
 Cum această situație este trăită cu teamă intensă, ei
recurg la măsuri de apărare și într-o fază mai avansată
pot trece la acte de violență, realizând conversiunea
persecutați – persecutori.
B.2. Ideile delirante de revendicare – izvorăsc din
convingerea bolnavului de a fi fost victima unei
nedreptăți.
Pe plan clinic se manifestă printr-un sentiment perpetuu
de frustrare.
În virtutea ID, bolnavii își canalizează întreaga activitate
spre recunoașterea drepturilor lor.
Intentează procese, fac sacrificii economice mai mari
decât propritățile pe care le revendică.
 B.3. Ideile delirante de gelozie – se traduc prin
inspectarea gesturilor, expresiei mimice, intonației,
atitudinii și dipoziției afective a partenerului,
interpretate drept mijloace de comunicare cu o terță
persoană sau probe de adulter.
 Ideea de gelozie este alimentată în general de false
recunoașteri, iluzii de percepție și memorie,
interpretări delirante, iar la alcoolici este amplificată
atât de experiențele onirice, confuzionale, cât și de
scăderea libidoului.
 B.4. Ideile delirante de relație/influență – imprimă
bolnavului convingerea că persoanele din ambianță
exercită asupra sa o influență negativă și că prin cuvinte,
gesturi sau acțiuni, fac aprecieri defavorabile asupra
calităților sale morale, intelectuale, fizice ori sexuale.
 B.5. Ideile delirante de autoacuzare și vinovăție – merg de la
culpabilizare, prin dizgrație, la nedemnitate.
 Bolnavul se consideră vinovat de situația grea în care se
află, de nereușita copiilor, de necazurile prietenilor etc.
 În depresii – suicid – omucidere (altruistă)
 B.6. Ideile delirante hipocondriace – bolnavii consideră
că sunt amenințați de o boală grea, incurabilă, de
obicei cu sfârșit letal, ceea ce-i face să interpreteze și
amplifice nemăsurat tulburări efemere și minore ale
funcției diverselor aparate/sisteme.
 Se autoanalizează și se documentează încontinuu în
legătură cu presupusa afecțiune.
 Mai ales la bolnavii în vârstă, aceste idei pot fi însoțite
de halucinații cu un caracter fantastic, absurd (locul
unor organe s-a modificat).
 B.7. Ideile delirante de negație – bolnavul nu
recunoaște realități evidente, ajungând să nege însăși
realitatea funcțiilor vitale, existența unor organe, a
unui proces psihic, a unor aspecte din realitate etc.
 Bolnavii afirmă că nu mai mănâncă, nu mai respiră, că
organele s-au atrofiat etc.
 Ideile delirante caracterizate prin enormitate,
negație și imortalitate = sindromul Cotard
 C. Ideile delirante mixte
 Termenul mixt nu exprimă melanjul ideativ ci
ambiguitatea, tonalitatea afectivă pe care evoluează
aceste idei.
 C1. Ideile de interpretare – rezervă
 Bolnavii supun tot ceea ce percep, văd sau aud, rigorilor
raționamentului inductiv, completat însă intuitiv și
imaginativ.
 În linii mari, ideea conferă bolnavului convingerea
delirantă că gesturile, acțiunile sau afirmațiile persoanelor
din jur poartă o semnificație specială cu referire la el.
 C.2. Ideile de influență – exprimă convingerea
bolnavului de a se afla sub imperiul unei forțe străine.
 Dacă în trecut pacienții erau convinși că influența
exterioară se exercită asupra lor în special prin diavol,
ocultism, acum ei cred că se acționează prin sugestie,
hipnoză, unde electromagnetice, radiații atomice etc.
 C.3. Ideile cosmogonice, metafizice, au pretenția de a
elucida originea vieții, a lumii, a sufletului,
reîncarnării, metempsihozei etc.
 D. Tulburări operaționale ale gândirii
 Pot fi pasagere și reversibile, referindu-se la
scăderea, în grade variabile, a randamentului și
eficacității operaționale a gândirii și se întâlnesc în
stări reactive, surmenaj, posttraumatic, infecții și
intoxicații.
 Permanente:
 Staționare – nedezvoltarea gândirii, incapacitatea de a
atinge anumite nivele operaționale
 Progresive – scăderi progresive și globale la nivelul
întregului psihism.(demențe)
Tulburările afectivității
 Față de orice aspect al ambianței, în orice moment al
existenței sale, insul dezvoltă o trăire.
 Prin caracterul său pregnant subiectiv, afectivitatea
este procesul psihic cel mai legat de personalitate, prin
intermediul căruia individul se manifestă ca existență
originală, unică, irepetabilă.
 În sens larg, afectivitatea înglobează stările afective
elementare, emoțiile, dispozițiile, sentimentele și
pasiunile.
 În psihopatologie, tulburarea stărilor afective a fost
apreciată după următoarele criterii: natura
(polaritatea), intensitatea/ forța, labilitatea,
conținutul, adecvarea motivațională sau motivarea
delirantă.
 Tulburările afective pot fi de asemenea analizate sub
aspectul modificărilor cantitative (hiper și
hipotimiile), cât și sub aspectul modificărilor
calitative (paratimiile).
 A. Hipotimiile
 Reprezintă scăderi în grade diferite ale tensiunii
afective, traduse prin expresivitate mimică redusă,
răspuns comportamental sărac, rezonanță afectivă
ștearsă.
 Se întâlnește în oligofrenii, stări de deteriorare
cognitivă, traumatisme cranio cerebrale, stări
confuzionale cu etiologie variată.
 A1. Indiferența se traduce prin dezinteres pentru lumea
exterioară și slabă modulare a paletei emoționale.
 A2. Apatia este caracterizată prin lipsa de tonalitate
afectivă și dezinteres auto și allopsihic. Ca termen generic,
semnifică și situațiile psihologice care nu ating o
amplitudine clinică și la baza cărora stă în primul rând
lipsa de interes.
 A3. Atimia se caracterizează prin scăderea foarte
accentuată a tonusului afectiv și a capacității de rezonanță
afectivă la situațiile ambianței, ilustrând stări somatice sau
psihice grave (idioție, demențe, stări confuzionale grave,
schizofrenie catatonică).
 B. Hipertimiile
 B1. Depresia (hipertimie negativă) se caracterizează
printr-o puternică trăire, printr-o participare afectivă
intensă sub un evantai restrâns, cu sentimentul durerii
morale, al inutilității și devalorizării.
 Dispoziția deprimată, conținutul perceptual cenușiu,
lipsit de voioșie, uneori neclar, ideație lentă cu
conținut trist, dureros, se exteriorizează pe plan motor
printr-o inhibiție marcată sau prin neliniște anxioasă,
mimica, pantomimica exprimând concordant
conținutul dureros al trăirilor afective.
 Depresia este cel mai frecvent întâlnit fenomen în
practica psihiatrică.
 După gradul de intensitate, se poate descrie o depresie
nevrotică și una psihotică.
 Depresia de intensitate nevrotică este declanșată
psihogen și se manifestă sub aspectul unor stări de
tristețe prelungită, lipsă de inițiativă, intoleranță la
frustrare, scăderea apetitului alimentar, insomnii,
tulburări de dinamică sexuală, iritabilitate, anxietate.
 Apare în reacțiile de intensitate nevrotică, în decompensările
personalității psihastenice, isterice, afective, în stări de epuizare.
 Depresia de intensitate psihotică
 Fiecare din elementele constitutive ale sindromului
depresiv atinge intensitatea maximă, modificând
comportamentul și personalitatea în sens psihotic.
 Dispoziția depresivă este trăită ca un vid, o lipsă totală
a contactului și rezonanței afective cu lumea, resimțită
dureros de către subiect.
 Anestezia afectivă conduce la pierderea interesului
pentru lucruri și oameni.
 Încetinirea proceselor gândirii se manifestă prin
sărăcirea conținutului ideativ, incapacitate de evocare
și sinteză, incapacitate de evocare și sinteză,
hipoprosexie.
 Asociațiile sunt dificile, imaginația redusă,
hipermnezie selectivă însoțită de ruminații.
 Producția verbală traduce în mare măsură inhibiția
intelectuală, fiind încetinită, ajungând uneori până la
mutism.
 Scăderea performanțelor intelectuale, prezența
anesteziei psihice generează sentimente de depreciere
și durere morală.
 Acestea vor genera, la rândul lor, idei de autoacuzare,
inutilitate, care pot deschide calea spre suicid.
 Nemaiputându-și imagina viitorul, pacientul pierde
orice dimensiune a realității, are stări de derealizare și
depersonalizare.
 Pe plan psihomotor, pacientul poate prezenta o
inhibiție profundă, mergând până la imposibilitatea de
a se deplasa.
 Depresia mascată – termenul se folosește de la
sfârșitul anilor 20, fiind aplicat de Lange depresiilor
endogene, cu dominantă copleșitoare a simptomelor
fizice.
 În 1973 este definit ca boală depresivă în care
simptomele somatice ocupă primul plan iar
simptomele psihice se află în planul secund (ca
substrat).
 Anxietatea – definită de P. Janet ca teamă fără obiect,
considerată a însoți frecvent stările depresive.
 Această teamă difuză se manifestă prin neliniște
psihică și motorie, cu răsunet neurovegetativ
(palpitații, tulburări vasomotorii, oscilații tensionale,
transpirații difuze).
 Din câmpul fenomenologiei anxioase, Freud a
desprins nevroza anxioasă, având drept componentă
psihică iminența unui pericol, amenințarea,
iritabilitatea, scăderea capacității de concentrare +
simptomele neurovegetative descrise anterior.
 Este frecvent întâlnită de-a lungul vieții, având rol
adaptativ
 Contribuie la activarea mecanismelor de alertă ale
organismului și la pregătirea pentru acțiune
 Anxietatea, teama și instinctul de a fugi sunt
mecanisme de apărare contra pericolelor.
 Anxietatea patologică este diferită de neliniștea sau
teama obișnuită
 Caracteristici:
 este nemotivată
 se referă la un pericol iminent și nedeterminat, față de
care apare o atitudine de așteptare
 fiind desprinsă de concret, nedistinctă, este proiectată
în viitor, viitor pe care insul îl consideră încărcat de
surprize negative, cu semnificații implacabile.
 datorită acestui fapt este mai mult potențială decât
actuală și uneori, mai mult gândită decât trăită.
 Este însoțită de convingerea neputinței și
dezorganizării în fața pericolului
 Asociază o simptomatologie vegetativă intensă,
neplăcută, declanșând astfel un cerc vicios.
 Se întâlnește în: reacții de intensitate nevrotică și

psihotică, neurastenii, alte nevroze, stări depresive,
psihoze, în sindromul de abstinență la toxicomani, în
debutul psihozelor presenile și demențe.
 Nivele de anxietate:
 1. Anxietatea nevrotică – toate stările nevrotice au ca
element comun anxietatea, care ocupă de obicei un loc
important în tabloul simptomatologic.
 2. Anxietatea psihotică – apare fie ca însoțitor al
depresiei, fie independentă de aceasta, ca în psihozele
organice și schizofrenie. Determină perturbări severe
ale instinctului alimentar, ritmului nictemeral și
perturbări vegetative majore.
 3. Raptusul anxios – poate apare în situații acute de
șoc sau psihoze ca o izbucnire impulsivă, manifestată
printr-o bruscă și intensă accentuare a stării anxioase,
bolnavul putând face tentative suicidare sau, mai rar,
acte heteroagresive.
 4. Echivalențe somatice ale anxietății- aceste
semne sunt legate de excitarea SN simpatic: paloarea
feței, mimica tensionată, midriază, uscăciunea gurii,
valuri de transpirație, tremor fin al extremităților,
tahicardie, extrasistole, dureri precordiale, anorexie,
crampe, micțiuni imperioase etc.
 V. Predescu deosebea angoasa de anxietate – arătând
că atunci când anxietatea are un acompaniament
somatic resimțit ca o senzație penibilă de disfuncție a
unui organ, aparat sau sistem – poartă numele de
angoasă.
 Prin conținutul său, face trecerea spre fobie iar prin
disfuncția somatică apărută, ea devine mai mult trăită
decât gândită, mai mult actuală decât potențială.
 În limbaj literar angoasa = anxietate extremă
 B2. Disforiile – stări dispoziționale de tip depresiv
asociate cu disconfort somatic și excitabilitate
crescută.
 Agresivitate și impulsivitate crescute, determinând
uneori un comportament coleros.
 La acestea se adaugă deseori logoreea și anxietatea.
 Se întâlnește în stări psihopatoide (posttraumatice,
postencefalite, toxice), comițialitate, stările mixte din
psihozele afective.
 Euforia – este reprezentată de o creștere a dispoziției
având o tonalitate afectivă pozitivă. Normală, în
aumite cazuri ( reușite personale/profesionale etc.)
apare ca patologică în cadrul unui sindrom a cărui
bază psihodinamică este sindromul maniacal.
 Sindromul maniacal – are drept componente
dispoziția euforică, accelerarea proceselor gândirii,
logoree, excitație psihomotorie, la care se adaugă o
serie de simptome somatice.
 Dispoziția euforică – caracterizată prin bucuria de a
trăi, optimism debordant, sentimente de omnipotență
și încredere nelimitată în forțele proprii.
 Acestea se însoțesc de obicei, de o vie excitație erotică,
contrastând uneori cu comportamentul anterior al
subiectului, cu vârsta, cu datele biologice obiective.
 Dispoziția euforică are o mare labilitate, spre deosebire
de cea depresivă, bolnavul trecând rapid de la bucurie
la stări de plâns, furie și chiar agresivitate.
 Accelerarea proceselor gândirii se manifestă prin
accelerarea ritmului gândirii, accelerarea
reprezentărilor mentale, fugă de idei, cu asociații de
idei superficiale făcute într-un mod elementar,
hipoprosexie cu aparentă hiperprosexie spontană.
 Exaltarea imaginativă dă naștere unor adevărate
producții pseudodelirante – idei de invenție, de
grandoare, mistice, în care însă bolnavul nu crede cu
seriozitate.
 Sindromul hipomaniacal este o formă atenuată,
benignă a sindromului maniacal.
 Labilitatea afectivă (versatilitatea timică) –
alternanța dispoziției între euforie și depresie sau chiar
mânie.
 Se întâlnește în manie (unde tristețea are caracter
superficial și efemer), în oligofenii și în unele
psihopatii, unde modularea afectivă este dependentă
de starea celor din jur (poikilotimie)
 Incontinența afectivă – labilitate extremă, trecere
incoercibilă de la o stare emoțională la opusul ei. Se
întâlnește în faze avansate ale sclerozei cerebrale.
 C. Tulburări ale dinamicii dispoziționale –
fluctuații pe care le suferă dispoziția, schimbări de
tonalitate care sunt, cf unor autori, date genetice care
se înscriu ca specifice în nota personală, individuală.
 1.Rigiditatea afectivă este reprezentată de
conservarea în timp, contradictorie cu schimbările
obiective, situaționale, a unei structuri afective.
 Aceasta va duce la inadecvare în raport cu schimbările
mediului.
 Se întâlnește la unele personalități disarmonice.
 2.Labilitatea emoțională
 Se caracterizează prin variații dispoziționale, lipsite de
contextualitate sau, dimpotrivă, fiind legate doar de
starea afectivă a celor din jur (poikilotimie).
 Se întâlnește în stări maniacale, oligofrenii, debutul
unor demențe, la unele personalități disarmonice.
 D. Paratimiile – modificări predominant calitative ale
emoțiilor elaborate, caracterizate prin neadecvare
extremă în raport cu contextul situațional al
dispozițiilor, sentimentelor, trăirilor afective.
 Se caracterizează prin reacții afective aberante, uneori
paradoxale, cum ar fi o situație negativăîntâmpinată cu
veselie sau invers.
 I-a fulgerat de-odată-n gând
 Să râdă, căci vedea plângând
 O lume-ntreagă-n rugăciuni.
 În fața unei gropi s-aduni
 Atâta lume de nebuni!
 Să mori râzând!
 G. Coșbuc
 D1. Inversiunea afectivă – se manifestă ca o
schimbare a sentimentelor pozitive, firești, avute de
subiect anterior îmbolnăvirii față de persoane
apropiate din familie.
 Bolnavul dezvoltă ostilitate față de persoane pe care
înainte de îmbolnăvire le-a iubit sau ar fi trebuit să le
iubească.
 Se întâlnește în schizofrenii, parafrenii, delirul de
gelozie.
 D.2. Ambivalența afectivă – constă în trăirea
simultană a două sentimente anatagoniste (dragoste –
ură, dorință – teamă) într-un amestec indestructibil.
 Se întâlnește în schizofrenie și uneori, în tulburările
involutive.
Autovictimizarea
“Viața și moartea
Ți-am pus dinainte,
Binecuvântare și blestem”
 Biblia - Deuteronomul
Suicidul
 Etimologic – Sui = pe sine și Cidium = ucigaș
 Orice caz în care moartea rezultă direct
sau indirect dintr-un act pozitiv sau
negativ, făcut de victima însăși, care
știe că trebuie să producă acest
rezultat.
 E. Durkheim
Suicidul
 Actual se folosește sintagma conduită suicidară,
aceasta înglobând suicidul reușit, tentativele, ideile de
sinucidere, sindromul presuicidar.
 Biberi, citat de Butoi,T., consideră S un act care
presupune devierea unuia dintre instinctele cele mai
puternic înrădăcinate ale structurii biologice.
 Sensul sinuciderii ar fi unul de negație și catastrofă,
presupunând negarea instinctului vital într-un
moment existențial resimțit de persoană ca dramatic și
fără nici o altă ieșire.
Suicidul
 Paradoxal, s-a constatat că rata sinuciderilor scade în
situații limită: războaie, calamități naturale,
prizonierat.
 Explicații:
 - creșterea sentimentului de coeziune
umană
 - lupta pentru supraviețuire, care face ca
instinctul de conservare să devină
predominant.
Suicidul
 Freud leagă sinuciderea de starea de
melancolie, pe care o definește, psihanalitic,
o depresie profundă și dureroasă, în care
încetează orice interes pentru lumea
exterioară, cu pierderea capacității de a iubi,
datorită diminuării sentimentului stimei de
sine.
Suicidul
 Epidemiologic – ocupă locul 4 între cauzele de deces,
după bolile cardiovasculare, neoplasme, accidente.
 În grupa de vârstă 15 – 19 ani, suicidul reprezintă a
doua cauză de deces, după accidente.
 Geografic, rata suicidului scade de la N la S și de la V la
E.
 Printre profesii, cei mai expuși par a fi medicii.
 Deși literatura de specialitate vorbește de valuri sau
epidemii de suicid, practic sunt doar momente de mai
intensă mediatizare.
Suicidul
 Instanțe ale fenomenului suicidar
 1. Ideea de suicid veleitară – reprezintă o dorință
tranzitorie de autodistrugere, cu proiecția teoretică a
actului, fără punerea sa în practică, dorința fiind
generată numai de încărcătura afectivă de moment.
 2. Șantajul cu suicidul – apare la persoanele cu
structură psihică labilă sau la cele cu coeficient
intelectual scăzut, având scopul de a obține mai multe
drepturi, un plus de libertate,etc. Frecvent întâlnit la
femei și adolescenți.
Suicidul
 3. Tentativele suicidare – sunt sinucideri ratate din
motive tehnice (mijloace de sinucidere inadecvate sau
fortuite, intervenția unor persoane străine etc.)
 Tentativa de suicid pare a avea cel mai adesea
semnificația unei nevoi crescute de afecțiune și atenție
din partea anturajului, față de care subiectul se simte
izolat, subestimat, respins.
 Tentativa poate fi/este de cele mai multe ori, repetată –
statisticile arată că pentru fiecare suicid reușit există 18
tentative.
Suicidul
 Ideația suicidară este întotdeauna un semnal de
alarmă, neputându-se prevedea cu certitudine care
dintre pacienți vor trece la act.
 Analiza riscului suicidar se face luînd în calcul starea
psihică a pacientului și factorii de risc:
 - vârsta
 -sexul
 -suportul social
 - statutul marital
Suicidul
 Tentativele suicidare sunt de 8-9 ori mai frecvente la tineri.
 Ts sunt de 10 ori mai frecvente la adolescenți
 Ts survin după situații conflictuale – 40% dintre bărbați și
80% dintre femei avuseseră anterior tentativei o astfel de
situație
 Ts sunt mai frecvente la femei dar, (spunea G.
Ionescu)suicidul reușit este mai frecvent la bărbați!
 Se desfășoară mai ales vesperal, față de suicidul vero, care
se petrece matinal.
 Ts poate fi înscrisă pe o axă cu un pol reprezentând
aspectul veleitar, de șantaj, la celălalt pol aflându-se
impulsiunea de suicid.
Suicidul
 4. Sindromul presuicidar (Ringel) – caracterizat prin
restrângerea câmpului conștiinței și afectivității și
înclinația către fantasmele suicidului.
 5. Suicidul disimulat – o acoperire, disimulare a
actului suicidar sub spectul unui accident. Individul
alege această modalitate spre a nu-și culpabiliza
rudele/prietenii sau pentru a-i proteja de reacția
anturajului.
Suicidul
 6. Raptusul suicidar – rezultatul unei tendințe greu
reprimabile de dispariție, a unui impuls greu de
stăpânit. Persoana “ se aruncă în suicid”, folosind orice
mijloc pe care-l are la îndemână.
 7. Suicidul cronic (parasuicidul) – constituie
echivalente suicidare, dintre care menționăm:
automutilările, refuzul alimentar, refuzul
tratamentului, conduitele de risc, alcoolismul și
toxicomaniile, ele asemănându-se prin caracterul
simbolic – tendința de autodistrugere.
Suicidul
 8. Conduita suicidară – presupune organizarea
comportamentului în acest scop, un fel de regie a
actului.
 Indivizii își vizitează locurile din copilărie, foști prieteni, își scriu
testamentul etc.
 Suicidul în doi – bolnavul reușește să-și convingă
partenerul/partenera să-l urmeze în moarte
 Suicidul colectiv – cazuri cu grad crescut de sugestibilitate și un
inductor persuasiv, charismatic, cu nivel cognitiv înalt. Contagiunea
suicidară se bazează frecvent pe convingeri religioase sau culturale.
 Falsul suicid – nu evaluează consecințele.
Suicidul în bolile psihice
 1. Suicidul în depresie – riscul suicidar este prezent
la orice pacient cu depresie, fără să fie corelat însă cu
severitatea depresiei.
 Cel mai frecvent poate apărea la începutul sau la finele
episodului depresiv.
 Pulsiunea spre autoliză este înscrisă în ansamblul
sistemului pulsional și se relaxează pe măsură ce
pacientul se cufundă în depresie.
 2. Suicidul în schizofrenie
 Poate fi expresia unei ideații delirante, o manifestare
în cadrul comportamentului halucinator (halucinații
auditive imperative) dar de cele mai multe ori este un
act incomprehensibil.
 Particularități:
 apare mai ales în perioada de debut
 În cele mai multe cazuri lipsește motivația
 Modul de realizare este prin mijloace atroce, brutale.
 3. Suicidul în epilepsie – unii clinicieni sunt de
părere că suicidul în epilepsie ar fi expresia unui
automatism motor epileptic, fiind comis în timpul
crizei în virtutea actului automat.
 4. Suicidul în întârzierea mintală
 Apare rar și nu putem vorbi despre un act suicidar
propriu-zis, el fiind fie expresia imitației, fie a dorinței
de a-i sancționa pe cei din jur,ori un accident.
 Indivizii nu au conștiința reală a morții, în consecință,
a actului suicidar.
 5. Suicidul în alcoolism și toxicomanii
 - 30% dintre pacienți sunt depresivi, ei recurgând la
alcool/droguri tocmai pentru a putea suporta mai ușor
supliciul depresiei lor.
 6. Suicidul în nevroze
 Este rar,nefiind mai frecvent decât în populația generală.
 Atunci când apare, suicidul marchează o decompensare a
stării nevrotice
 Asocierea crizelor de panică sau a depresiei majore cu
abuzul de alcool/droguri crește riscul tentativelor suicidare
la femei
Tipuri particulare de suicid
 A. Sinuciderea de abandon – reprezintă un act
reacțional la un abandon real, care face viața
subiectului insuportabilă. Cele 3 categorii de subiecți
cu risc crescut pentru acest tip de sinucidere sunt:
 - bătrânii, adesea izolați afectiv
 - bolnavii foarte grav sau incurabil
 - indivizii total abandonați pe plan afectiv
Tipuri particulare de suicid
 B. Sinuciderea samsonică
 Se mai numește și sinuciderea răzbunătoare și ascunde
dorința de a pricinui prin aceasta o suferință altcuiva.
 Clinic, în perioada presuicidară subiectul este mai
frecvent agitat, iritabil decât depresiv.
 După unii autori, acest tip de suicid este expresia urii și
a furiei pe care subiectul le nutrește față de alte
presoane,care nu pot fi lezate decât în acest mod.
Suicidul
 Factori de risc pentru suicid
 La nivel social: situații de criză acută, șomaj,
faliment.
 Atenție! Nu sărăcia, ci sărăcirea.
 Suicid anomic în societatea modernă – dezechilibrul
politic, economic, religios și mai ales moral.
Suicidul
 La nivel individual
 1. Statutul marital – rata suicidului este dublă la
celibatari față de populația generală, la fel pentru
persoanele rămase singure, iar în cazul văduviei – de 4
ori mai mare M/F
 2. Genul- Ts 6:1 în favoareaF, S 3: 1 în favoarea B
 3. Habitatul – mai frecvent în aglomerările urbane
 4. Statutul profesional
 5. Factori meteorologici și cosmici – rata crește
primăvara și toamna (la fel și debutul psihozelor)
Suicidul
 6. Factorii somatici – boli somatice
 7. Ereditatea – în privința bolii care îl generează
 8. Vârsta
Psihopatologia manifestărilor
instinctive
 Strâns legate de viața afectivă, formele cele mai
primitive și înnăscute ale trebuințelor biologice,
instinctele reprezintă complexul de însușiri
moștenite ereditar, care reflectă dezvoltarea speciei
respective.
 La om, instinctele sunt puse în acord cu conveniențele,
cu patternurile socialmente acceptate de satisfacere a
acestora.
Psihopatologia manifestărilor
instinctive
 În psihopatologie tulburările instinctelor
apar ca elemente patologice ale
personalității, intensitatea și durata lor fiind
condiționate
 fie de leziuni organice cerebrale,
 fie de procese morbide de intensitate
psihotică
 ori de dezvoltări disarmonice ale
personalității
Tulburarea instinctului alimentar
 A1. Bulimia = tulburarea instinctului alimentar în
sensul exagerării nevoii de hrană.
 Se întâlnește în leziuni organice cerebrale, tumori,
hipertiroidie, diabet, în timpul convalescenței după
boli care provoacă o stare accentuată de denutriție.
 Ca tulburare de comportament alimentar, bulimia
nervoasă (DSM IV) se caracterizează prin episoade de
mâncat compulsiv, urmate de comportamente
compensatorii inadecvate (vărsături autoprovocate,
abuz de laxative, diuretice etc sau exerciții fizice
excesive)
 A2. Polifagia = tendința de a ingera fără a discerne
între alimente și produse necomestibile.
 Se întâlnește în stări demențiale, oligofrenii, în unele
forme și stadii de evoluție ale schizofreniei, în stările
de modificare a lucidității conștiinței.
 A3. Anorexia = scăderea sau lipsa totală a poftei de
mâncare, întâlnită în forma cea mai evidentă în
depresiile profunde.
 Ca tulburare a comportamentului alimentar, anorexia
nervoasă se caracterizează prin refuzul de a menține
o greutate corporală normală minimă.
 Bolnavul este extrem de speriat de posibilitatea de a
lua în greutate.
 Prezintă o deteriorare importantă în perceperea
conformației sau dimensiunii corpului său.
 Femeile cu această tulburare sunt amenoreice.
Tulburările instinctului de apărare
 Acestea sunt fie expresia exagerării nevoii de
autoconservare (în cazul fricii de moarte, de boală, din
stările hipocondriace), fie expresia scăderii sau abolirii
instinctului de apărare, manifestată clinic prin
indiferență totală față de pericole, tendințe de
automutilare, idei și tentative de suicid.
 Se întâlnesc în stări confuzionale, demențe și
oligofrenii.
 Uneori, în cadrul tulburărilor de personalitate.
Tulburările instinctului sexual
 În această sferă, tulburările apar fie sub forma
exagerării instinctului sexual, comportamentul
căpătând o notă erotică disproporționată, patologică
 (nimfomanie, satiriazis), fie sub forma scăderii sau
abolirii acestui instinct, ori pervertirea sa.
 Scăderea instinctului sexual, fără modificări ale
libidoului – stări de epuizare și nevroze (impotențe
sexuale psihice)
 Scăderea libidoului (în afara senescenței),
schizofrenie, stări depresive, toxicomanii.
 Perversiunile sexuale
 1.Anomaliile în alegerea partenerului includ:
 - pedofilia
 -gerontofilia
 -incestul
 - zoofilia
 -fetișismul
 -pigmalionismul sau azoofilia
 2. Anomalii ale desfășurării actului sexual per se,
partenerul fiind ales corespunzător.
 - sado-masochismul
 -scaptofilia
 - exhibiționismul – însoțit de masturbare în prezența
persoanelor de sex opus.
Tulburările de voință
 Voința = latura reglatorie a conștiinței, la
baza căreia stau intenția și decizia
subiectului.
 Reprezintă activitatea psihică orientată spre
atingerea unor scopuri propuse conștient
pentru a căror realizare trebuie depășite
anumite obstacole interne sau externe, care
apar în calea îndeplinirii acțiunilor.
 În ordinea dezvoltării simptomelor, se pare că
disbuliile nu au un caracter primar, ele fiind
consecutive unei insuficiente motivații, unei motivații
aberante, unor tulburări cognitive sau unor hipotimii
și atimii.
 Clinic, pot îmbrăca un aspect predominant cantitativ
(hiperbulie, hipobulie, abulie) sau predominant
calitativ (parabulia sau disabulia).
 A. Tulburări predominant cantitative
 Hiperbulia constă în exagerarea forței voliționale.
 Se întâlnește în situații normale, la oameni
caracterizați prin fermitate, dârzenie, tenacitate, fiind
atât de natură constituțională,cât și rezultantă a
învățării.
 Sub unghi patologic, hiperbulia se întâlnește relativ
rar, întrucât boala psihică dezorganizează suportul ei
motivațional.
 În stările obsesivo-fobice întâlnim mai ales un efort
volițional (fără realizarea unei hiperbulii propriu-zise),
viața acestor oameni decurgând după norme rigide,
autoimpuse și într-un continuu efort de eliberare de
sub invazia ideilor, tendințelor sau acțiunilor obsesive.
 În toxicomanii se întâlnește hiperbulia dar cu un
caracter unidirecțional și electiv, îndreptat spre
procurarea drogului, hiperbulia evoluînd pe un fond
general hipobulic.
 Hipobulia semnifică scăderea forței voliționale până la
dispariția ei (abulie).
 Deși conștiința poate fi intactă, iar fluxul ideativ
normal și cu un conținut rezonabil, hipobulia se
traduce în plan comportamental prin scăderea
capacității de a acționa.
 În insuficiența volițională, îndeplinirea unei acțiuni
ușoare reprezintă pentru hipobulic un efort de
nedepășit.
 În aprecierea unei hipobulii trebuie analizat
aspectul anodin, obișnuit al acțiunii sau
activității (care poate fi îndeplinită grație
caracterului ei automatizat) și diferențiat de
actele și acțiunile noi, inedite, care nu pot fi
îndeplinite, întrucât aici este implicat în
plus efortul inițiativei și al orientării
adecvate.
 Cumva, hipobulia este comună întregii
patologii.
 Ea este determinată nu doar de boala ca
atare, de suferința somatică sau psihică, ci și
de focalizarea atenției bolnavului asupra
simptomelor și a ideii de boală, în general.
 În stările nevrotice
 Astenia, irascibilitatea, anxietatea, acuzele somatice
împiedică bolnavul în menținerea efortului volițional
pentru îndeplinirea acțiunii.
 În psihopatii
 Termenul de insuficiență volițională pare mai
adecvat, fiind cauză și efect al instabilității lor.
 Este vorba despre un defect volițional de dezvoltare.
 La toxicomani hipobulia se manifestă în toate
sectoarele activității lor, constituind atât obstacol
major în calea tratamentului, cât și una din cauzele
frecventei recăderi ale bolnavilor.
 În traumatismele cranio-cerebrale hipobulia face
parte din cortegiul simptomelor.
 În stări (hipo)maniacale este consecința
instabilității acestor bolnavi și a iritabilității lor.
 În oligofrenii și demențe, hipobulia este determinată
de nedezvoltarea, respectiv deteriorarea psihică
globală.
 Abulia
 Exprimă lipsa de voință și incapacitatea de a acționa
 În forma ei clasică, se întâlnește în schizofrenia
catatonică, în care bolnavul, asemenea unei statui, nu
întreprinde nici o acțiune, nu execută nici un act sau
gest, fiind abolite chiar mișcările mimice sau
pantomimice.
 În depresiile profunde, bolnavul este lipsit de
inițiativă, alunecat în lumea ideilor univoc depresive.
 Este atât de lipsit de inițiativă încât, deși fantazează pe
tema suicidului, nu poate trece la materializarea
actului.
 Astfel, abulia realizează, la un moment dat, o
profilaxie a suicidului.
 B. Tulburări predominant calitative
 Disabulia - formă particulară de abulie, caracterizată
prin dificultatea de a trece la o acțiune sau de a sfârși o
acțiune începută, stare însoțită de o oarecare
perplexitate și de o notă afectiv-negativă.
 Apare în neurastenie sau în debutul schizofreniei.
 De exemplu, în nevrozele motorii, insuficiența
volițională este însoțită de ticuri, spasme și alte
manifestări motorii.
 Parabulia – insuficiență volițională, însoțită sau chiar
determinată de anumite dorințe, pulsiuni sau acte
paralele, parazite.
 Impulsivitatea – insuficiența voinței pasive, inhibitorii,
are ca rezultat lipsa de frână și comportamentul impulsiv,
determinat de dezechilibrul dintre tendința impulsivă și
controlul voluntar.
 Comportamental rezultă acte intempestive, inadaptate, de
multe ori cu caracter antisocial, reprobabil sau dramatic.
 În psihopatii, nevroze.
 Raptusurile anxioase sunt relativ frecvente în
psihoze, stări delirante și pasionale, când pot antrena
acte de atac sau apărare.
 În stările maniacale, pe fondul unei bune dispoziții și
exuberanțe, la incitații repetate, bolnavii pot izbucni
într-o starede furie nestăvilită, în timpul căreia sparg,
lovesc sau chiar ucid.
 Revărsarea în manie coleroasă
 În raptusul melancolic, bolnavul, până
atunci alunecat într-o timie negativă,
aproape catatonică, inhibat și cufundat în
starea sa depresivă, fără un motiv aparent
sau la o incitație minoră din mediu, are o
izbucnire de mare acuitate în care
automutilarea sau suicidul reprezintă un
pericol iminent.
 În raptusurile schizofrenilor, la care este vorba de o
scindare a unității psihice, precum și de o estompare
afectivă, actele suicidare apar ca nemotivate, bizare,
incomprehensibile, dar de o mai mică amplitudine,
datorită insuficientei susțineri dinamico – energetice
prin tocirea afectivă.
 În epilepsie aceste impulsiuni ating intensitatea
maximă a dramatismului lor.
 Caracterul lor – imprevizibil și incomprehensibil – se
datorește faptului că îngustarea câmpului conștiinței
de tip crepuscular reduce unghiul relației cu ambianța
la interpretarea halucinator –delirantă.
Tulburările conduitei motorii
 Paramimiile fac parte din seria mai largă a
parakineziilor.
 Reprezintă tulburări ale conduitei motorii ce constau
în pervertirea sensului și conținutului natural și logic
al mișcărilor.
 Gesturile își pierd naturalețea, apar nemotivate,
artificiale, puerile, bizare, în discordanță cu contextul.
 Sunt tulburări parakinetice: manierismul, bizareria,
stereotipiile de poziție și mișcare.
 Manierism = pervertirea acțiunilor comportamentale
și gestuale simple.
 Mersul devine artificial (sărit, săltat, dansat, în zig-
zag, pe vârfuri sau pe călcâie)
 Gesturile devin caricaturale (dau mâna excesiv de
protocolar, întind doar un deget ș.a.)
 Bizareria reprezintă un grad accentuat de comportare
manieristă, caracterizată prin pierderea trăsăturilor
logice și inteligibile ale gesturilor și mișcărilor.
 Stereotipiile sunt caracterizate prin tendința la
repetare a uneia și aceleiași manifestări, de obicei
bizare, în planul mimico-pantomimic, al atitudinii,
limbajului sau scrisului.
 Accepțiunea psihopatologică a conceptului de
stereotipie este mai largă și mai complexă, incluzând
atât repetiția în manieră identică a unei mișcări,cât și
perseverarea într-un gest sau act, precumși păstrarea
îndelungată a unei poziții.
 Din acest pdv, stereotipiile se împart în:
 Atitudinale (akinetice)
 De mișcare (kinetice și parakinetice)
 Stereotipiile de atitudine
 Bolnavii păstrează timp îndelungat poziții dintre cele
mai bizare și incomode, care sunt imposibil de
menținut fără antrenament de către insul normal.
 De ex – perna psihică sau cocoș de pușcă.
 Aceste aspecte ale inhibiției motorii mai poartă
numele de contractură cataleptică sau atitudine
catatonică.
 Stereotipiile de mișcare se caracterizează prin
perseverarea unor mișcări sau repetarea unui gest,
acțiuni, cuvânt, a unor propoziții sau fraze.
 Stereotipiile se întâlnesc în deplina lor complexitate
alături de negativism și sugestibilitate, în forma
catatonică a schizofreniei, în schizofrenie în general, în
demențe presenileși senile, în oligofrenii profunde, în
afecțiuni neurologice cum ar fi Parkinson.
 Exagerarea activității motorii
(hiperkinezia/tahikinezia)
 Este caracterizată prin mimica mobilă, expresivă și
pantomimica amplă, continuă și rapidă.
 Se întâlnește în stări afective pozitive, stări de ușoară
intoxicație, stări hipomaniacale sau maniacale.
 Când pe acest fond intervin neliniștea și
dezorganizarea actelor motorii, se vorbește de
excitație psihomotorie, care, în manifestarea sa
extremă poartă numele de agitație.
 Agitația psihomotorie.
 În afară de intensitate, aspectul său este determinat de
doi factori:
 Conținutul stării afective
 Și
 Gradul de claritate a conștiinței
 Deci, ea trebuie apreciată nu numai sub aspectul
exterior și aparent, ci și după coerența și scopul
mișcărilor.
 Comportamental, se poate manifesta ca:
 Akatisie = imposibilitatea de a sta liniștitîn șezut,
culcat sau în picioare
 Tasikinezie = tendința de a se deplasa în continuu
 Ea poate fi expresia unor afecțiuni organice cerebrale, a
unor afecțiuni psihice de intensitate
psihotică,psihopatică și mult mai rar – nevrotică.
 1. Agitația din deteriorări, regresiuni sau
nedezvoltare cognitivă
 Se declanșează brusc, la incitații minime din mediu,
are caracter stereotip, uneori cu manifestări agresive
față de cei din jur. (mai curând în oligofrenii, stimulate
de forța fizică ce corespunde vârstei. În demențe,
vârsta înaintată face ca ea să îmbrace mai curând
aspect verbal și psihomotor).
 2.Agitația din stările maniacale
 este precedată de o stare caracterizată prin
irascibilitate și ergasiomanie (impulsiunea de a face
ceva).
 Predominant motorie și polipragmatică, ea are totuși
aspect ludic și degajat.
 În forme mai grave (contrarieri), bolnavii pot izbucni
într-o stare de agitație extremă = furie maniacală.
 3. Agitația din stările depresive
 Izbucnește la bolnavi aparent liniștiți până atunci,
hipomobili, care fără un motiv comprehensibil,
dezvoltă o stare de neliniște și dezordine motorie de
mare violență, uneori cu loviri, omucideri sau
impulsiuni de autoliză – raptus melancolic.
 4. Agitația din schizofrenie.
 Apare, de obicei, imprevizibil, fără incitații din mediul
extern și se caracterizează prin incomprehensibilitatea
conduitei.
 Atât vorbirea cât și actele bolnavului pot avea caracter
simbolic.
 Agitația se întâlnește mai ales în stările hebefrenice și
în cele catatonice.
 5. Agitația din epilepsie
 Se poate manifesta în timpul unei crize sau intercritic,
determinat de incitații din mediu.
 În contrast cu adezivitatea și vâscozitatea caracterului
epileptic, agitațiile acestor bolnavi pot atinge o
intensitate extremă (și prin tulburarea conștiinței),
cunoscută drept furor epilepticus.
 6.Agitația din stările reactive fără modificare
lucidității conștiinței, generată de un sentimentacut de
frustrare și de paroxismele anxioase.
 Se manifestă printr-o dezorganizare mai discretă a
conduitei decât în stările precedente: bolnavii, în
neliniștea lor acută, nu-și pot păstra poziția, merg
dintr-o parte în alta fără scop, oftează, își frâng mâinile
etc.
 7. Agitația din psihopatii.
 Este disproporționată față de situația care o determină,
având la bază labilitatea afectivă și slăbirea volițională
caracteristice acestor bolnavi.
 Se manifestă prin crize de mânie și disperare, uneori
putând avea alură teatrală, parțial regizată, în scopul
de a impresiona, șantaja, frecvanet însoțită de acuzații
și injurii.
 Diminuarea activității motorii (hipokineziile)
 Hipokineziile exprimă pe plan clinic o stare
de inhibiție psihomotorie, caracterizată în
general prin lentoarea mișcărilor, prin
încetinirea cursului ideativ,prin mobilitatea
scăzută a mimicii și uneori,prin
inexpresivitatea sau sărăcirea expresivității
acesteia.
 Întreruperea sau abolirea activității motorii
(akinezia)
 Stări particulare caracterizate printr-o inhibiție
psihomotorie extremă, realizând diverse aspecte
clinice:
 -barajul motor
 -fading-ul motor
 - stupoarea
 Barajul motor
 Constă în oprirea bruscă și fortuită a oricărei mișcări,
inclusiv a actului vorbirii.
 Fading-ul motor
 Constă din diminuarea treptată până la dispariție a
amplitudinii oricărei mișcări.
 Stupoarea
 Se caracterizează printr-o imobilitate completă sau
aproape completă.
 Bolnavii sunt inerți, nu răspund solicitărilor din afară
sau reacționează tardiv și vag, mimica rămâne
împietrită într-o expresie de durere sau anxietate (în
stările depresive) sau complet inexpresivă (amimie) ca
în stările stuporoase din catatonie, ca și din tulburările
grave de conștiință (sopor și comă).
 După fenomenologia sa, stupoarea din bolile psihice
îmbracă aspecte particulare, în funcție de intensitatea
tulburărilor psihice și de nivelul acestora (nevrotic,
psihotic, psihopatic).
 Stupoarea nevrotică și psihopatică este întâlnită în
special în isterie unde survine brusc, în urma unor
situații conflictuale puternice.
 Ea se manifestă printr-o atitudine de refuz al realității,
bolnavul prezentându-se ca și cum arfi drogat =
pseudonarcotism isteric.
 În stupoarea de intensitate psihotică (stupoare
melancolică, schizofrenică, confuzională, epileptică),
tabloul clinic variază în funcție de entitatea nosologică
și de tulburarea lucidității conștiinței.
 Stupoarea melancolică – facies melancolic
 Stupoare schizofrenică – facies amimic sau discret
animat de paramimii, bolnavul rămâne akinetic și
prezintă uneori hipertonii localizate și variabile iar
alteori – o atitudine cataleptică.
 Catalepsie = totală inerție motorie (însoțită de ușoară
hipertonie musculară) în timpul căreia bolnavul
păstrează vreme îndelungată poziția în care se află sau
atitudinea imprimată de examinator.
 Deoarece, prin discreta hipertrofie musculară, corpul
își păstrează mult timp poziția imprimată și poate fi
modelat asemenea unui obiect de ceară, catalepsia a
mai primit denumirea de flexibilitate ceroasă.
 Catalepsia se întâlnește nu doar în catatonie, ci și în
stările de sugestie hipnotică, în isterie, unde realizează
somnul cataleptic, stare brusc instalată, însoțită de
îngustarea conștiinței caract prin hipertonie în
extensie – atitudinea în arc de cerc.
 Spre deosebire de criza cataleptică(hipertonie),
somnul cataleptic = o inhibiție motorie completă,
care poate da impresie de moarte aparentă, cu atât mai
mult cu câteste de durată iar respirația bolnavilor este
imperceptibilă
 Catatonia
 O stare complexă, cu etiologie și manifestări multiple,
ce interesează cu predilecție activitatea motorie.
 În principal e vorba despre un ansamblu de tulburări
psihomotorii pe un fond de inerție și catalepsie.
 Fenomenologia catatonică poate să se desfășoare pe un
fond de luciditate a cș (catatonie lucidă) sau pe fond
confuziv (catatonie oneiroidă).
 Sfera catatoniei cuprinde stereotipiile, sugestibilitatea
și negativismul.
 Sugestibilitatea – de intensitate patologică – se
caracterizează prin receptivitate extremă față de
influențele venite din partea altor persoane.
 Este frecvent întâlnită în isterie, oligofrenii, demențe.
 Catatonia psp însă o sugestibilitate extremă, caract
prin faptul că bolnavul acceptă cu ușurință ordinele
interlocutorului și execută în mod automat ordinele
examinatorului.
 Caracter imitativ – ecomimie, ecolalie, ecopraxie =
sindrom ecopatic.
 Negativismul
 Este caracterizat prin tendința unor bolnavi de a opune
rezistență activă sau pasivă la orice stimul extern și
uneori față de satisfacerea propriilor nevoi fiziologice.
 Atunci când bolnavii prezintă inerție și rezistență
permanentă la ordine sau stimuli, precum și față de
nevoi ca alimentația, deglutiția, micțiunea sau
defecația, vorbim despre negativism pasiv.
 Bolnavii refuză să se ridice din pat, să meargă, să
vorbească, să mănânce, să-și relaxeze sfincterele.
 Alteori, însă, orice ordin sau recomandare este urmată
de tendința sau chiar execuția actului opus =
negativism activ.
 Bolnavul se îndepărtează când este chemat, își retrage
mâna atunci când interlocutorul i-o oferă pe a lui,
contractă mușchii maseteri atunci când este întrebat
ceva,etc.
 În adevărata lui accepțiune, negativismul se întâlnește
în formele hebefrenică și catatonică ale schizofreniei,
în melancolii stuporoase, debilitate mintală și în
paranoia, ca expresie a vanitățiiși neîncrederii.
 Ticurile
 O categorie specială de tulburări ale activității motorii.
 Sunt definite de mișcări cu caracter intempestiv,
repetativ și rapid, carezultat al contracției unor grupe
musculare, scăpate de sub controlul volițional.
 Tot în cadrul ticurilor se descriu: onicofagia,
tricotilomania.
Tulburările conștiinței
 Procesele psihice nu trebuie înțelese ca fiind izolate și
statice, deoarece ele interacționează în
interdependență dinamică, formând contextul
complex ce stă la baza funcțiilor de sinteză ale
psihicului uman.
 Una dintre aceste funcții de sinteză este conștiința
 Pe plan psihologic, conștiința reprezintă procesul de
reflectare a propriului eu (cș eului, a activității și
continuității persoanei) și a lumii înconjurătoare
(conștiința locului, ambianței, timpului).
 K.Jaspers definește conștiința ca “viață psihică la un
moment dat”, întrucât fiecărui moment al insului îi
corespunde o experiență trăită în corelație cu o
anumită ordine sau claritate a conștiinței.
 H.Ey – “ a fi conștient înseamnă a trăi particularitatea
propriei experiențe, transpunând-o în universalitatea
conștiinței sale”
 Sub aspect psihopatologic, atunci când se vorbește de
tulburarea conștiinței este necesar să se facă distincție
între conștiință ca noțiune filosofică și starea de
luciditate (starea de conștiență), care exprimă atât
capacitatea și claritatea reflectării, cât și înțelegerea
realității obiective în momentul respectiv.
 Sub aspect clinic, tulburările cș se prezintă într-o mare
variabilitate, după intensitatea, tipul și forma de
exprimare psihopatologică.
 Tulburările conștiinței se clasifică în funcție de
următorii 4 parametri:
 A. Detașarea de realitate – care se manifestă și prin
ridicarea pragurilor senzoriale, astfel încât cel în cauză
percepe realitatea mai estompat.
 Concomitent, există o hipoprosexie de fixare, ceea ce
face ca fixarea evenimentelor din timpul perioadelor
confuzive să se facă superficial, fragmentar.
 Rezultă și o hipomnezie sau amnezie a evenimentelor
din timpul acestor perioade.
 B. Tulburarea memoriei este manifestată prin amnezia
postcritică.
 Hipomnezia (amnezia) sunt generate nu doar de
hipo/aprosexie, ci și de o perturbare mai profundă și
mai completă a funcțiilor psihice, în aceste condiții
apărând și dificultăți în privința evocării unor
evenimente importante din antecedentele insului,
foarte bine fixate și redate în perioadele din afara
confuziei.
 C. Dezorientarea
 Apare ca un criteriu constant și de obicei secundar
tulburărilor mnezice și prosexice.
 Întotdeauna prezentă, chiar dacă de intensități

diferite, ea se poate referi la situația în care se află
bolnavul, la spațiul geografic sau chiar fizic, la
orientarea sa în timp, și în cazuri mai grave, la
orientarea autopsihică.
 ITEMI
 D. Incoerența ideativă și incoerența activității – pot fi
apreciate ca elemente ale tulburării cș, cu următoarele
rezerve:
 - ele pot fi semne ale confuziei doar când apar însoțite
de toate semnele prezentate mai sus, ele întâlnindu-se
în multe alte situații psihopatologice, care evoluează
pe un fond de luciditate a conștiinței.
 - incoerența ideativă nu urmează în mod direct
proporțional intensitatea tulburării de conștiință, în
unele cazuri, deși cș este profund alterată (calitativ),
ideația se desfășoară totuși relativ coerent.
 A. Tulburări Cantitative ale conștiinței.
 Starea de veghe este caracterizată prin aceea că
funcțiile psihice se desfășoară cu claritate, luciditate
(ilustrată printr-o oportună și adecvată orientare în
realitate) și sub controlul rațiunii (care impune
respectarea unor norme și valori în consens cu
conveniențele sociale).
 Pe acest fond de vigilitate se pot distinge, sub aspectul
intensității, mai multe grade de tulburare a conștiinței.
 A. Starea de obtuzie
 Constă în ridicarea pragurilor senzoriale, cu
consecința diminuării permeabilității și recepției, care
se realizează cu o oarecare imprecizie, inadecvare și
latență.
 Obtuzia se manifestă și în sfera ideativo-cognitivă,
generând dificultăți asociative, pierderea supleții și
mobilității și fiind trăită subiectiv prin dificultatea
insului de a-și formula ideile.
 B. Starea de hebetudine
 Se caracterizează prin dezinserția bolnavului din
realitate – oferă impresia că nu mai este în situație
(care i se pare străină), că nu realizează și nu poate
stăpâni situația în care se află.
 Atitudinea bolnavului este aceea de perplexitate, iar
alteori de îndepărtare și implicit de indiferență.
 C. Starea de torpoare
 Se caracterizează printr-o ușoară dezorientare, prin
hipokinezie, scăderea tonusului afectivo- volițional,
având drept consecință reducerea inițiativei,
indiferentism și apatie.
 Este o stare comparabilă cu aceea de somnolență.
 D. Starea de obnubilare
 Este determinată de coborârea tonusului funcțional al
întregului psihism, prin ridicarea pragurilor
senzoriale, rezultând o recepție întârziată și
inadecvată, prin lentoarea și dificultatea desfășurării
procesului ideativ, manifestată clinic prin răspunsuri
vagi, aproximative, incomplete, alteori cu caracter de
perseverare.
 Procesele imaginativ-reprezentative sunt profund
tulburate, iar evocarea mnestică se realizează dificil,
uneori fiind imposibilă.
 Bolnavul, bradipsihic și bradikinetic, se orientează
greu și incomplet în spațiul imediat și oferă infromații
vagi despre propria persoană.
 La incitații intense sau repetate, răspunsurile sale pot
prezenta un grad mai mare de precizie și claritate.
 E. Starea de stupoare
 În forma ei confuzională, constituie un grad accentuat
de tulburare a conștiinței, în care activitatea
psihomotorie a bolnavului pare suspendată.
 El nu mai răspunde la întrebări, nu mai reacționează
la excitanții din mediu, conduita sa fiind ruptă de orice
legătură cu acesta.
 F. Starea de sopor
 Constituie o agravare a stării de obnubilare, în care
reacțiile organismului la stimulii psiho-senzoriali sunt
extrem de diminuate.
 Sub aspect clinic se aseamănă cu starea de somnolență
accentuată.
 G. Starea comatoasă
 Reprezintă o pierdere completă a conștiinței, o stare de
apsihism și se realizează prin disoluția bruscă sau
progresivă a funcțiilor de relație, cu conservarea
(uneori relativă) a funcțiilor vegetative.
 În formă ușoară (subcomă) există posibilitatea
regresiei tulburărilor (revenirii în stare de obnubilare)
sub influența diverșilor excitanți.
 În coma vigilă, care evoluează cu agitație
psihomotorie, se menține totuși un grad de prezență
în mediu și o anumită activitate psihică profund
confuză.
 Coma carus reprezintă cel mai profund grad de
destructurare a conștiinței, în care este posibilă
perturbarea funcțiilor vegetative, respiratorii,
circulatorii și a reflectivității.
 Este coma agonică, stadiul terminal al celor mai
diferite afecțiuni.
 II. Tulburările calitative ale conștiinței
 Dacă în prima categorie este vorba despre
dezagregarea câmpului conștiinței, tulburările
calitative se caracterizează mai ales prin polarizarea și
îngustarea câmpului conștiinței.
 Aceste stări au în comun nu numai defectul
contactului cu realitatea, ci și o structură sui generis a
conștiinței.
 A. Tulburarea de conștiință de tip delirant
 Se caracterizează în primul rând prin dezorientarea în
spațiu și timp, apoi prin existența unor tulburări
masive de percepție sub formă de halucinații vizuale și
auditive, iluzii, pareidolii, fragmente de idei delirante
polimorfe și de obicei absurde.
 Este ceea ce face să se vorbească despre o falsă
orientare în mediu,mai mult decât despre o
dezorientare spațio - temporală.
 B. Starea oneiroidă
 Este caracterizată de H.Ey ca o infiltrare a
construcțiilor visului în gândirea vigilă, deoarece
trăirile apar ca un amestec ciudat între fragmente ale
realității reflectate și reprezentări senzoriale plastice,
cu conținut fantastic.
 Tabloul este completat cu reminiscențe halucinatorii
ale unor imagini anterior trăite, care accentuează și
mai mult confuzia și dezorientarea.
 C. Starea amentivă
 Este caracterizată printr-o simptomatologie polimorfă,
în care este profund alterată conștiința propriului eu.
 Dezorientarea este totală, incoerența gândirii –
maximă, vorbirea ininteligibilă, tabloul clinic fiind
dominat de o stare de agitație dezordonată, de obicei,
în limitele patului.
 D. Starea crepusculară
 Se caracterizează printr-o profundă alterare a
reflectării senzoriale, cu păstrarea automatismelor
motorii, care oferă un aspect coordonat și coerent
actelor comportamentale, în ciuda faptului că acestea
pot fi determinate de idei delirante, halucinații
auditive imperative sau halucinații vizuale terifiante.
 În stările confuzionale, indiferent de
aspectul lor, se întâlnește o pierdere a
simțului de orientare în situație, în spațiu și
timp, precum și o dificultate în orientarea
allopsihică (identificarea altora) și în cea
autopsihică (de a se identifica pe sine).
 Tulburările orientării în spațiu
 Se întâlnesc în stări de insuficientă dezvoltare
cognitivă (grade accentuate de oligofrenie), în stările
de deteriorare cognitivă (demențe), în stările delirante
(în special paranoide) și în toate stările confuzionale
prezentate.
 Pacientul confuz își ignoră dezorientarea și în efortul
său de a se adapta, ia nonfamiliarul drept familiar.
 Tulburările orientării în timp sau ale percepției
timpului trăit
 În condiții normale, în funcție de încărcătura afectivă a
anumitor perioade, ele pot fi percepute ca trăite
accelerat ori încetinit.
 În condiții patologice aceste impresii sunt accentuate.
 Ex: impresia de accelerare se întâlnește în stări de
ușoară intoxicație cu substanțe care,indiferent de
natura lor (alcool, psihotone) realizează o exaltare a
vieții psihice.
 În intoxicații cu substanțe psihedelice se întâmplă ca
subiecții să afirme că pot retrăi o viață în timpul
acestei experiențe (sentiment subiectiv de dilatare a
timpului) – viziunea panoramică.
 În stările hipomaniacale și maniacale se percepe o
accelerare a timpului trăit, totul fiind redus la prezent,
viitorul și mai ales trecutul fiind estompate.
 În stările depresive – încetinire sau oprire – H.Ey vede
melancolia ca pe o sincopă a scurgerii timpului.
 Tulburările orientării allopsihice sunt caracterizate
prin dificultatea sau imposibilitatea de a identifica
mediul ambiant și elementele lui constitutive și poartă
de numirea de derealizare.
 Tulburările senzoriațității – deja vu/connu și jamai
vu/connu – forme speciale de derealizare.
 Se întâlnește în schizofrenie, epilepsie, psihoze
traumatice, toxice sau infecțioase.
 Tulburările orientării autopsihice
 Se caracterizează prin tulburarea conștiinței propriului
eu, a propriei persoane, a continuității ei existențiale și
a activității desfășurate de ea.
 Bolnavii trăiesc înstrăinarea ideilor, sentimentelor și
acțiunilor proprii.
 Tulburarea sentimentului existenței personale =
depersonalizare.
Psihopatologia legată de vârstă
 Demențele. Boala Alzheimer.
 La fiecare 16 secunde, undeva, în lume, se pune un
diagnostic de Alzheimer.
 Acest sindrom afectează deopotrivă memoria,
gândirea, comportamentul și capacitatea de a realiza
activități uzuale: hrănire, igienă, cumpărături etc.
Treptat, declinul cognitiv va determina dependența
totală de îngrijitor – fie acesta infirmier plătit sau
membru de familie.
 Boala Alzheimer afectează mai ales
persoanele de peste 65 de ani, dar există
cazuri - și acestea constituie actual o
serioasă preocupare – de persoane la care
debutul intervine sub această vârstă.
 După 65 de ani, posibilitatea de a face
demență se dublează la fiecare 5 ani.
 În Raportul pe 2010, Alzheimer Disease
International estima că există actual 35,6
milioane de oameni afectați de această
boală, cifră care va urca la 40,5 milioane
până în 2030 și la 115,4 milioane până în
2050.
 2/3 dintre acești suferinzi locuiesc în țări cu
venit mediu și mic pe cap de locuitor.
 Mituri derutante despre boala Alzheimer:
 Boala Alzheimer nu este o problemă comună,
frecventă
 Este un efect al procesului îmbătrânirii, consecință
firească a acestuia
 Nu poate fi făcut nimic în privința managementului
stării și comportamentului bolnavilor
 Este o problemă a familiilor și nu a sistemelor de
sănătate sau a guvernelor.
 Costurile estimate ale demenței Alzheimer – la nivel
global – sunt de 604 bilioane $ în 2010. Dacă acestea
ar fi veniturile unei țări, aceasta ar fi pe locul al 18-lea
din punctul de vedere al economiei, situată între
Turcia și Indonezia. Dacă am vorbi despre o companie,
aceasta ar fi cea mai mare din lume prin prisma
veniturilor, fiind plasată înainte de Wal – Mart (414
bilioane $) și Exon Mobile (311 bilioane de $).
 Având în vedere tendinţele evolutive ale bolii
Alzheimer care sunt corelate cu îmbătrânirea
populaţiei şi care sunt de creştere progresivă a
numărului de îmbolnăviri, se apreciază că în primele
decenii ale acestui mileniu demența va deveni
problema numărul 1 a sănătăţii publice devansând
bolile cardiovasculare, cancerul şi accidentele de
circulaţie devenind principala cauză de morbiditate,
invaliditate şi mortalitate. Cf. Tudose, Cătălina,
președinte Societatea Română Alzheimer
 Etimologic, termenul demență provine din latinescul
demens, compus din prefixul dis și substantivul mens,
însemnând deci, lipsit de/ fără de minte.
 Ani de-a rândul, demența a fost luată în considerare
doar ca o problemă medicală, iar până în sec. XVIII,
termenul a fost folosit pentru a diagnostica toate
formele de tulburare mentală, inclusiv cele
caracteristice bătrâneții.
 Din punct de vedere al etiologiei, demenţele reprezintă
un grup eterogen de afecţiuni neurologice sau
sistemice cu afectare a sistemului nervos central,
formele de departe cele mai intalnite sunt: demenţa de
tip Alzheimer, demenţa vasculară, demenţele cu corpi
Lewy şi demenţa asociată bolii Parkinson şi formele
mixte (de exemplu boala Alzheimer asociată cu boală
cerebro-vasculară sau boală Alzheimer asociată cu
demenţă cu corpi Lewy).
 Definiție și coordonate psihoistorice. Descriere
 La 9 aprilie 1906, Alzheimer primeşte ştirea morţii
pacientei Aguste D., a cărei evoluţie nu încetase să o
urmărească. La examinarea amănunţită a creierului,
prelavat la autopsie, constată modificări nedescrise
până atunci, sub forma reducerii masei creierului, în
special în regiunile frontale şi parietale, dispariţia unui
mare număr de celule nervoase în aceste regiuni şi
apariţia unor acumulări de substanţe proteice ca plăci
dispuse în întreaga scoarţă cerebrală.
 La 3 noiembrie 1906, în cadrul celei de a 37-a
Conferinţă a Psihiatrilor germani din Sud-vest ţinută la
Tubingen, Alzheimer prezintă comunicarea asupra
unei forme "particulare de îmbolnăvire a scoarţei
creierului" .
 Acesta a fost primul caz de atrofie difuză presenilă a
creierului, afecţiune care, la propunerea lui Emil
Kraepelin, în anul 1910, poartă numele de Boala Alzheimer
(cf.Wikipedia).
 Au trebuit însă mai mult de 50 de ani până când
observaţiile lui Alzheimer să fie acceptate cu valoare de
entitate nosologică.
 Principalele modificări morfologice ale creierului se
definesc astfel:
 Macroscopic, creierul arată o reducere
accentuată a volumului, din cauza atrofiei
scoarței cerebrale cu micșorarea
circumvoluțiilor cerebrale, predominant în
regiunile frontală, parietală și temporală.
 examenul histopatologic (microscopic),
pune în evidență leziuni caracteristice,
observate și descrise deja de Alzheimer:
 plăcile senile vizibile printre celulele
nervoase (neuroni) din creier: conțin o
acumulare de beta-amiloid, care este un
fragment dintr-o proteină pe care
organismul o produce în mod normal.
 degenerescența neurofibrilară constă în
formarea în interiorul neuronilor a unor
fascicole dense de fibre dispuse ca niște
ghemuri.
 degenerescența granulo – vacuolară. În
citoplasma neuronilor, în special în
hipocamp, apar vacuole ce conțin granule de
natură încă neprecizată.
 Din cauza lipsei de cunoştinţe în domeniul creierului,
în 1906, când dr. Alois Alzheimer a descris pentru
prima oară afecţiunea care-i poartă numele, nu exista
speranţa unui tratament.
 Astăzi, sunt cunoscute substanțe care, chiar dacă nu
pot opri procesul de degenerare, îl pot încetini, pentru
ca pacientul să poată rămâne mai multă vreme relativ
funcțional.
 Epidemiologie
 Boala Alzheimer este cea mai frecventă formă de
demență la persoanele în vârstă și reprezintă jumătate
din totalitatea cazurilor de demență. I s-a spus boală
democratică deoarece nu ține cont de gen, rasă, clasă,
status socioeconomic și cultural.
 Riscul ereditar este de 10% pentru copii şi de 3,8%
pentru fraţi şi surori.
 În populaţia generală se estimează un risc de 0,1%.
 Factorii de risc pentru declanșarea bolii
Alzheimer
 vârsta înaintată este factorul de risc cel mai important,
însuși Alzheimer descriind boala ca o formă de îmbătrânire
accelerată. (cf.Blass,J.P., Poirier,J., 1996);
 factori nocivi pentru aparatul cardio-vascular: diabetul,
hipertensiunea arterială, nivel crescut de colesterol,
fumatul;
 nivel crescut de homocisteină în sânge, asociat cu un nivel
scăzut de vitamina B12 şi acid folic;
 expunerea la metale uşoare (de ex. deodoranţi cu
aluminiu), presupunere care nu este unanim acceptată.
 apolipoproteina E4 – dovedită ca având rol în
coordonarea mobilizării și redistribuirii colesterolului
în repararea, creșterea și menținerea mielinei și a
membranelor neuronale pe parcursul dezvoltării, ori
consecutiv unor leziuni ale sistemului nervos central;
 traumatisme cranio-cerebrale repetate grave. În
demența pugilistică, traumatismele repetate conduc la
demență prin acumularea de anomalii
neuropatologice, incluzând ghemuri neurofibrilare și
amiloid.
 Manifestările clinice ale Bolii Alzheimer
 Conform DSM IV – R, elementul esențial al demenței
este deteriorarea memoriei de scurtă și lungă durată,
asociată cu deteriorarea gândirii abstracte, judecății,
alte tulburări ale activității corticale superioare și
modificări de personalitate.
 Deși este numită și boala inteligenței, înțelegându-se
astfel că în prim planul tabloului clinic se află
degradarea funcțiilor cognitive, există și manifestări
non-cognitive.
 Simptome cognitive
 Tulburări de memorie – dificultatea de a-și reaminti
informații anterior învățate și imposibilitatea de a
acumula informații noi. Primele care se pierd sunt
evenimentele recente, în timp ce amintirile vechi pot fi
conservate, cel puțin în primele stadii ale bolii;
 tulburări de vorbire – bolnavul nu își mai găsește
cuvintele, chiar pentru noțiuni simple – numește
obiectul prin categoria căreia i se subsumează sau prin
perifraze ( ceva de scris, în loc de creion de ex.);
 incapacitatea de a efectua diferite activități motorii
coordonate – bolnavul nu mai știe cum să se îmbrace
adecvat, cum să încuie ușa, cum să folosească
telecomanda etc.;
 imposibilitatea de a recunoaște, identifica și denumi
obiecte uzuale;
 tulburări ale funcțiilor de organizare a activităților
zilnice, incapacitatea de a lua decizii;
 probleme legate de gândirea abstractă, tulburări de
calcul, dezorientare temporală și spațială, pierderea
inițiativei;
 false recunoașteri – la început dificultate în
recunoașterea fizionomiilor cunoscute, urmată de
identificări eronate (foarte frecvent, pacientul își
confundă soțul ori copiii cu rude din trecutul
îndepărtat);
 confuzie între planul imaginar și realitate, ceea ce îi face
pe unii bolnavi să dialogheze cu televizorul;
 pierderea permanenței obiectului, ceea ce face ca
bolnavul să nu-și mai poată imagina existența a ceva ce a
ieșit de sub privirile sale, (Ploton,L., 2007).
 Aceste simptome se caracterizează printr-un debut
gradat; bolnavul dezvoltă anumite strategii pentru
a-și disimula dificultățile, pentru un anumit timp
își păstrează o fațadă înșelătoare, declinul însă se
agravează progresiv.
 Simptome non-cognitive
 agitație și agresivitate fizică sau verbală (foarte
probabil că aceste simptome sunt rezultatul confuziei,
al unei stări generale proaste în care pacientul
realizează că i se întâmplă ceva rău, o degradare căreia
nu i se poate împotrivi, devenind, ca urmare, anxios și
irascibil).
 tulburări psihotice: halucinații (de obicei,vizuale), idei
delirante (de persecuție, de gelozie, de prejudiciu, de
abandon etc);
 tulburări ale dispoziției : în principal depresie și
anxietate, mai rar stări de euforie;
 tulburări ale comportamentului alimentar: reducere
sau creștere exagerată a apetitului, alimentație
neîngrijită, ingerare de substanțe non-alimentare;
 dezinhibiție sexuală: comentarii nepotrivite
pe teme sexuale, gesturi obscene, mai rar,
agresivitate sexuală;
 incontinență urinară și pentru materii
fecale, satisfacerea nevoilor fiziologice în
locuri neadecvate sau în prezența altor
persoane;
 vagabondaj.
 În privința frecvenței acestor simptome, datele statistice
arată că pacienții prezintă :
 agitație – mai mult de 75%
 rătăcire – mai mult de 60%
 depresie – mai mult de 50%
 tulburări psihotice – mai mult de 30%
 țipete – mai mult de 25%
 violență – mai mult de 20%
 tulburări de comportament sexual – mai mult de 10% ( cf.
F.Tudose, C.Tudose, 2004).
 Evoluția bolii
 Debutul bolii este de obicei lent, progresiv şi poate
dura de la câteva luni la 2-4 ani, deseori este greu de
stabilit un timp. În DSM IV se apreciază că această
boală este, de regulă, insidioasă ca debut și
progresează lent spre moarte, cu o evoluție
deteriorativă generalizată în decursul unei perioade de
câțiva ani.
 În mod normal evoluţia bolii variază, implicând însă,
un declin gradat al abilităţilor cognitive în 7 până la 10
ani.
 Boala Alzheimer poate fi împărţită în: stadii timpurii,
stadii medii şi stadii târzii.
 În stadiile timpurii pacienţii pot fi îngrijiţi acasă, de
familiile lor, şi obţin în jur de 20 de puncte la testul
MMSE (Mini-Mental State Examination).
 În stadiile medii memoria de scurtă durată a
pacienţilor este virtual absentă, limbajul este
semnificativ alterat şi apare o tendinţă exagerată de a
cădea. De asemenea pacienţii obţin scoruri între 11 şi
19 puncte la testul MMSE.
 În stadiile târzii ale bolii Alzheimer, pacienţii sunt
sever afectaţi, ei obţin scoruri sub 10 la testul MMSE şi
sunt, în marea lor majoritate, internaţi în centre de
îngrijire.
 Stadiul terminal se caracterizează printr-o demenţă
generală şi profundă în care tulburările afazo-agnozo-
apraxice se confundă cu demenţa. În această fază apar
reflexele orale şi de prehensiune forţată (la apropierea
unui obiect bolnavul mişcă buzele, plescăie din limbă
sau face gestul de a apuca obiectele cu gura).
 Bolnavii duc obiectele la gură, le sug sau mestecă
mâneca halatului, a cămăşii, colţurile lenjeriei de pat,
aşa încât întreaga musculatură bucală se află într-o
mişcare automată, aproape continuă.
 Moartea survine fie ca urmare a unor infecţii
intercurente (în formele prelungite), fie în timpul
crizelor cu aspect epileptic.
 Profesorului Reisberg a definit șapte stadii ale
îmbătrânirii creierului, care cuprind schimbările
normale proprii vârstei ce se contopesc în evoluția
sindromului Alzheimer.
 Stadiul 1 reprezintă normalitatea funcționării
creierului și a vieții.
 Stadiul 7 - fază finală, începe să se piardă capacitatea
de a vorbi. Se folosesc tot mai puține cuvinte, astfel
încât pacientul repetă la nesfârșit o frază sau niște
cuvinte, ori inventează cuvinte fără sens.
 Pierderea capacității de vorbire este urmată de
dispariția celei de a merge.
 Un timp, bolnavii mai pot sta așezați, apoi își pierd și
acestă facultate, astfel încât stau culcați, inerți.
 Își pierd expresiile faciale, ultima fiind capacitatea de a
zâmbi.
 Majoritatea bolnavilor sucombă în al doilea sau al
treilea an al stadiului 7.
 Se impune să discutăm mai amănunțit despre ceea ce
se întâmplă între stadiile 3-6, cele mai dramatice.
Evident, schimbările țin de mulți factori, deci vor varia
de la un pacient la altul. Nu sunt universal valabile dar,
printre cele mai tipice sunt acuzațiile de furt la adresa
celor mai apropiați și dragi. Acest scenariu a fost
intitulat oamenii fură lucruri.
 În fapt, pacienții rătăcesc sau ascund un obiect valoros,
apoi uită unde l-au pus. Pentru că nu-l pot găsi, cred că l-a
ascuns cineva din familie. Urmează iluzia că intră oameni
în casă pentru a fura lucruri. Încep să-i privească bănuitor
pe toți vizitatorii, chiar când sunt rude apropiate sau
 Al doilea scenariu major este Asta nu e casa mea.
Pacienții își pierd capacitatea de a recunoaște lucrurile
familiare. Pentru că nu recunosc împrejurimile, capătă
convingerea că cineva i-a dus de acasă. Încep să umble
fără țintă în căutarea locuinței lor. Ei pot să-și
amintească vag detalii legate de o locuință în care au
stat cu ani în urmă. Când apropiații încearcă să-i
oprească devin violenți, ripostând verbal și fizic,
adeseori rănindu-și însoțitorii care nu vor decât să-i
ajute.
 În același spirit, persoanele apropiate (soț, copii) nu
mai sunt recunoscute. Acest fapt este trăit dramatic de
către cei în cauză (aparținătorii).
 Personal, am fost martora unui caz în care soțului i se
cerea zilnic să prezinte buletinul și certificatul de
căsătoie, ca dovadă a legăturii de rudenie cu pacienta.
 Probleme de diagnostic diferențial al demențelor
 Cum unele dintre aceste simptome pot fi întâlnite și în
cazul altor condiții psihiatrice, în special în depresie,
fie ea majoră sau reactivă, se impune ca, mai întâi, să
examinăm asemănările și deosebirile dintre aceste
două condiții.
Probleme de diagnostic diferențial al
demențelor
 DEPRESIE DEMENȚĂ
 TULBURARE PRIMARĂ
 Depresie cu modificări de memorie secundare
 Demență (cu depresie supraadăugată)
 DEBUT
 Subacut (săptămâni sau luni)
 Gradual (ani) în BA. Abrupt în demența vasculară
Probleme de diagnostic diferențial
al demențelor
 EVOLUȚIE INIȚIALĂ
 Simptomele depresive apar, de obicei, primele
 Dificultățile cognitive apar de regulă întâi.
 STATUS COGNITIV
 Scădere a memoriei adesea în întregime subiectivă și
neevidențiată de teste
 Tulburările cognitive apar cu claritate atunci când se
fac teste
 PROGNOSTIC
 Tratamentul poate rezolva toate simptomele
al demențelor
 PROGNOSTIC
 Tratamentul poate rezolva toate simptomele
 Tratamentul poate rezolva depresia, dar tulburările de
memorie rămân neschimbate.
 (Tudose C., 2001)
demențelor
 Așa cum arată Kaplan și Sadock (2001),
pseudodemența din depresie poate fi ușor confundată
cu adevăratul sindrom demențial, dar dacă în demența
veritabilă insuficiența cognitivă este globală și
constantă, în pseudodemență, atât concentrarea
atenției, cât și memoria sunt variabile.
 Este mai puțin probabil ca pacientul cu
pseudodemență să prezinte tulburări de limbaj și
confabulații; atunci când nu sunt siguri, acești bolnavi
vor răspunde mai frecvent „nu știu”.
al demențelor
 Demența și stările confuzionale
 O altă circumstanță de diagnostic diferențial în
demențe este problema stărilor confuzionale
(delirium), mai frecvente la vârsta a treia decât la orice
categorie de vârstă.
 Delirium este de obicei rezultatul fie al unei boli acute,
deseori infecțioasă, sau un efect secundar al
medicației, în special medicamentele cu efect
anticolinergic sau medicamentele psihotrope și
digitalicele, uneori.
demențelor
 Demența – boală cronică
 Deliriumul – boală acută
 Demența – debut insidios
 Deliriumul – debut lent
 Demența – evoluție progresivă
 Delirium – evoluție fluctuantă
 Demența – conștiența prezentă
 Delirium – conștiență fluctuantă
Psihopatologia adicției
 Conceptul de ADICȚIE se referă la zona
comportamentelor caracterizate de acte repetate în
care predomină dependența față de o situație sau
obiect material care este căutat și consumat cu
aviditate.
 În comportamentul adictiv, persoanele deviază toate
celelalte centre de interesncu incapacitatea de a alege
să nu realizeze gestul adictiv, care nu constituie, de
altfel, o experiență agreabilă.
 După unii autori (vezi Tudose, F), sfera de aplicare a
conceptului nu poate fi limitată numai la alcoolism
sau toxicomanie, ci se extinde și la: bulimie, joc
patologic (gambling), autoagresiune, comportamente
sexuale.
 Din perspectivă psihanalitică gestul adictiv survine
într-un context de separare,dispariția obiectului
confruntând subiectul cu sentimentul de vid sau chiar
cu sentimentul inexistenței.
 ALCOOLISMUL
 Este o boală cronică, adesea progresivă și fatală.
 Manifestările și dezvoltarea ei sunt influențate de
factori genetici, psihosociali și de mediu.
 Se caracterizează prin:
 - interes pentru alcool
 - scăderea controlului asupra băutului
 - consumul de alcool în ciuda circumstanțelor adverse
 - distorsiuni în gândire - negarea
 Epidemiologie
 - problemele legate de alcool încep, de obicei,la vârste
cuprinse între 16 și 30 de ani.
 - prevalența abuzului de alcool – 13,6% în populația
generală
 - doar 22% dintre alcoolici apelează la ajutor de
specialitate
 - adresabilitatea acestor pacienți se împarte în mod
egal între medici generaliști și psihiatri
 - 53% dintre alcoolici au o boală psihică în relație de
comorbiditate
 Complicații medicale
 Gastrită
 Pneumonie
 Insuficiență hepatică
 Ulcer
 Pancreatită
 Cardiomiopatie
 Sindrom alcoolic fetal
 Creșterea riscului de apariție a cancerului bucal,
esofagian, gastric, etc.
 Complicații sociale
 - creșterea criminalității globale
 - creșterea numărului de accidente rutiere
 - creșterea numărului tentativelor de suicid
– alcoolicii înregistrează o rată a suicidului
de 60 – 120 de ori mai mare față de
nealcoolici
 - familii destrămate etc.
 Complicații psihiatrice
 - Psihoza Korsakoff
 Este o tulburare care apare la persoanele dependente
de alcool, mai mult sau mai putin deteriorate fizic si
psihic. Boala apare uneori la iesirea dintr-un sevraj cu
delirium, cand tulburarile de orientare se remit insa
poate apare si la subiectii dependenti care nu au
prezentat un episod psihotic acut. Cauza este deficitul
cronic de tiamina
 Debutul este manifest printr-o tulburare de dispozitie
nespecifice, apatie, cefalee.
 In perioada de boala constituita simptomele sunt
caracteristice : amnezie de fixare, tulburare de
orientare, confabulatii si polineuropatie
alcoolică.
 Pacientul nu este capabil sa fixeze evenimente recente,
este dezorientat in timp si spatiu, ca si asupra propriei
persoane, nu poate integra evenimente in realitate,
prezintă confabulații.
 Demența alcoolică
 Acest diagnostic este pus dupa ce au fost excluse alte
cauze ale dementei, iar istoricul de abuz alcoolic
cronic si masiv este evident.
 Se datoreste atrofiei cerebrale.
 Se caracterizeaza printr-o deteriorare progresiva a
functiilor intelectuale si afective; deteriorarea este
partiala si reversibila dupa suprimarea alcoolului in
majoritatea cazurilor, dar uneori se pot detecta
anomalii si dupa o lunga perioada de abstinenta.
 Sevrajul alcoolic se refera la modificarile care au loc in
organism când o persoana întrerupe brusc consumul
de alcool dupa o perioada lunga in care a consumat
cantitati ridicate de alcool.
 Simptomele specifice sunt: frisoane, insomnie,
anxietate.
 Alcoolul intarzie desfasurarea proceselor de la nivelul
creierului (efect deprimant sau sedativ).
 In rândul persoanelor care au consumat cantitati
ridicate de alcool pe o perioada lunga de timp, creierul
este aproape continuu expus la efectul deprimant al
acestuia.
 In timp, creierul isi adapteaza productia de substante
chimice pentru a compensa efectele alcoolului; acest
lucru se realizeaza prin producerea naturala de
substante chimice cu rol stimulator (ca serotonina ori
norepinefrina - asemanatoare adrenalinei), in cantitati
mai mari decat in mod normal.
 În cazul renuntarii bruste la alcool, creierul
reactioneaza ca un vehicul accelerat la care nu mai
functioneaza franele.
 Deloc suprinzator, simptome frecvente de sevraj
alcoolic sunt simptomele care apar atunci cand
creierul este hiperexcitat (hiperstimulat). Unul dintre
cele mai periculoase tipuri de sevraj, specifice celor
care renunta la alcool (care apare la 1 din 20 de
persoane) este delirium tremens(DTS), cand creierul
nu mai este capabil sa regleze productia de substante
chimice.
 Delirium tremens
 Se caracterizează prin confuzie, dezorientare, întunecarea
conștienței, tulburări de percepție.
 Sunt frecvent întâlnite ideile delirante, halucinațiile
terifiante,vii (ex. micropsii, zoopsii), agitație, insomnii,
febră, hiperactivitate neurovegetativă.
 Simptomele apar la 2-3 zile după încetarea unui
consumimportant de alcool, cu intensitate maximă în ziua
4-5.
 Netratat,durează aproximativ 4-5 săptămâni.
 Cu tratament adecvat, simptomele se ameliorează după 3
zile.
 Există o interacțiune complexă între următorii factori:
vulnerabilitate, familie, mediu, cultură.
 Factorii ereditari au influență prin transmiterea unor
deficiențe în: serotonină, endorfine, prostaglandine.
 Nu s-au găsit dovezi pentru existența unui anumit tip
de personalitate care să fie predictivă pentru alcoolism.
 Există, însă, tulburări de personalitate (borderline,
antisocială) care se asociază cu alcoolismul.
 Un consum îndelungat pote precede apariția atacurilor
de panică sau tulburării anxioase generalizate și poate
urma după un istoric de agorafobie și fobie socială.
 Strategia terapeutică – precura, cura, postcura
 În prima etapă, principiile sunt următoarele:
 - stabilirea unei relații de încredere, permițând
libertatea de expresie, evitând pericolul unor atitudini
autoritare culpabilizante și cele de îngăduință excesivă
ineficace.
 - bilanț psihologic și somatic al comportamentului
alcoolic
 - explicarea abuzului sau dependenței, eliberarea de
atitudini de banalizare sau negare, inițierea unei
motivații a sevrajului.
 Cura de sevraj
 - mai ușor de realizat în mediul spitalicesc
 - implică un proiect clar de abstinență, care a fost
enunțat pacientului, explicitat și înscris în timp.
 Sevrajul de alcool este totalși imediat. În afara
rehidratării suficiente pe cale orală, se administrează
vitamina B intramuscular și se prescriu medicamente
psihotrope (benzodiazepine, barbiturice).
 Tratamentul are ca scop prevenirea incidentelor și
accidentelor sevrajului și un oarecare confort
psihologic pentru pacient.
 Cura de dezgust
 Derivată din tehnicile comportamentale, ea constă
teoretic în a crea o aversiune față de alcool, prin
folosirea unei substanțe cu efect emetic legat de
acumularea de acetaldehidă.
 Rezultate mai bune în mediul spitalicesc
 Terapie suportivă de grup sau individuală.
 Deculpabilizare, revalorizare narcisistă, ieșirea din
pasivitate, exprimarea conflictelor, stăpânirea
comportamentului alcoolic.
 Postcura
 Timp esențial alîngrijirii, cel mai puțin
algoritmizat,însă.
 Condiționează prognosticul
 Implică tratament medicamentos substitutiv
 Menținerea abstinenței totale la alcool
 Psihoterapie
 Toxicomania
 Este un consum patologic,cronic sau periodic,
impulsiv de substanțe care modifică starea afectivă sau
de conștiință.
 Toxicomania este rezultatul acțiunii unor factori
externi și interni, al unor interacțiuni patogene din
copilărie.
 Conflictele existente în copilărie în cadrul familiilor
dezechilibrate și reactualizarea acestora în adolescență
joacă un rol important în geneza toxicomaniilor.
 Craving = apetența
 Este o nevoie imperioasă pentru o substanță cu efect
psihotrop și căutarea impulsivă a acesteia. Acest
fenomen joacă un rol important în apariția
dependenței.
 Dependența
 Se caracterizează prin tendința de creștere progresivă a
dozelor de drog și prin imposibilitatea de a opri, chiar
și pentru câteva zile, consumul,fără ca acesta să nu
determine apariția sevrajului.
 Dpdv psihologic dependența reprezintă o tulburare
comportamentală definită prin dorințaputernică și
compulsivă de a utiliza o substanță psihoactivă.
 Dificultatea sau imposibilitatea subiectivă de a opri
consumul
 Comportament de căutare a drogului cu invazia
progresivă a întregii existențe de către acest fenomen.
 Dependența este fizică(toleranța și sevrajul), dar și
psihică (craving și comportamentul compulsiv pentru
a evita senzația de rău ce apare în absența consumului)
 Sevrajul
 Stare de rău subiectiv, intens, în care pacientul caută să
obțină prin orice mijloace drogul, însoțită de o
perturbare biologică neurovegetativă și metabolică de
amploare, iar uneori de moarte.
 Criterii de diagnostic pentru abstinența de o
substanță
 A. Dezvoltarea unui sindrom specific datorat încetării sau
reducerii consumului de substanțăcare a fost excesiv și
prelungit.
 B. Sindromul specific substanței cauzează suferință sau
deteriorare semnificativă clinic în domeniul social,
profesional sau în alte domenii importante de funcționare.
 C. Simptomele nu se datorează unei alte condiții medicale
și nu sunt explicate mai bine de o altă tulburare mintală.
 Factori implicați în consumul de droguri
 1. Dizarmonii ale structurii personalității
 - pasiv- dependentă
 - borderline
 - dissocială
 2. insuficiența controlului vieții pulsionale
 3. Lipsa capacității voliționale
 4. Stările de decepție și nemulțumire
 5. Obișnuința socială + influența grupului
 6. Modele culturale
 7. Vagabondajul
 8. Incapacitatea de inserție în grup
 9. Inserțiaîn grupuri anomice.
 Principalele droguri
 1. Derivații de opiu – morfina, heroina
 2. Cocaina
 3. Canabis (marijuana,hașiș)
 4. Tranchilizante (benzodiazepine,barbiturice)
 5. Halucinogene (psihodisleptice) = mescalină,LSD,
ecstasy.
 6. Amfetamine
 7. Inhalanți
 Derivații de opiu (opiaceele) –
 - naturale – morfină,heroină,codeină
 - de sinteză – petidină și metadonă
 Morfina este o substanță care se folosește în clinica
medicală ca analgezic major.
 Cel mai cunoscut opiaceu este heroina, substanță
administrată pentru efectul său euforizant.
 Cel mai frecvent este preferată calea deadministrare
intravenoasă.
 Administrarea acestei substanțe produce o serie de
efecte, în următoarea succesiune:
 Inițial, senzația de căldură,emoție,înfiorare,
asemănătoare sau superioară senzației de orgasm, ceea
ce constituie de altfel motivația inițială.
 La scurt timp apar:
 - disforie
 - efecte somatice – deprimare respiratorie,constipație
severă, scăderea apetitului, treptat – scăderea
libidoului,necesitând suplimentarea dozelor.
 Sevrajul la opiacee:
 La 6 – 10 ore de la ultima doză,apar:
 - neliniște,insomnie
 - dureri musculare și articulare
 -rinoree, lăcrimare, transpirații, căscat
 -greață,vărsături, diaree, crampe
 După 36 de ore:
 -piloerecție – foarte neplăcut
 - midriază- mărirea pupilei
 - tahicardie
 - hipertensiune arterială
 - dereglarea hoemostaziei termice- îmbujorare
 - mișcări involuntare
 Cocaina
 Un drog a cărui administrare se face frecvent prin
aspirație nazală (prizare),ceea ce face ca intoxicația să
se producă rapid iar dependența să fieputernică.
 Consumul produce:
 - fenomene euforice – cam ca la manie
 - fenomene confuzionale
 - stări asemănătoare atacului de panică,atunci când
există supraadăugate palpitații și hiperventilație.
 Halucinogenele
 Consumul acestor substanțe produce halucinații,iluzii,
stări emoționale intense secundar.
 Consumul de fenciclidină,mai ales,conduce la
comportament violent,mioclonii,ataxie.
 Derivații de canabis
 Derivați din cânepă indiană, au reputația de a fi
droguri sociale extrem de răspândite în populația
studențească (SUA).
 Consumul lor induce senzație de liniște,relaxare,bine.
 Barbiturice
 Consumul îndelungat conduce la instalarea unui
sindromtoxicomanic complet,ceea ce a condus în
multe țări la renunțarea folosirii acestei categorii de
substanțe în practica medicală.
 Intoxicația cu barbiturice poate produce:
 - Somatic – inapetență, scădere ponderală,paloare,
dermatoze,alergii, insuficiență hepatică
 - Psihic- iritabilitate, labilitate afectivă,scăderea
capacității de adaptare, a randamentului
profesional,modificări caracteriale.
 Tranchilizante – cele mai frecvente produse din
această categorie care duc la instalarea unui sindrom
toxicomanic sunt: meprobamatul și benzodiazepinele.
 Abstinența la anxiolitice se manifestă prin
 - amețeli, tremurături, slăbiciune, insomnie,
hipersensitivitate, iritabilitate.
 Intervenția psihologului în toxicomanii
 Cea mai improtantă formă de psihoterapie este cea
cognitiv – comportamentală.
 Etapele de parcurs includ stabilirea unei relații
terapeutice și interviul motivațional.
 Acesta evaluează motivația pentru schimbarea
comportamentului adictiv- reprezentând o tehnică
adresată rezolvării ambivalenței pacientului fațăde
drog și angajării în schimbare.
 În afara terapiei cognitiv comportamentale care se
centrează pe exsitența unor comportamente
dezadaptative ale consumatorului, înțelese ca fiind
determinate de interpretarea atribuită diverselor
contexte situaționale, se mai folosește terapia
structural strategică, care consideră consumul de
droguri un răspuns dezadaptativ la dificultățile de
comunicare și relaționare cu membrii familiei și care
urmărește restructurarea sistemului familial prin
introducerea unor noi patternuri comportamentale.
 Terapia familială- își propune drept ținte asigurarea
suportului familial pentru orientarea către
abstinență,menținerea acesteia și prevenirea
recăderilor, îmbunătățirea relațiilor intrafamiliale.
 Este sigur căintervenția terapeutică la nivelul
toxicomanului este una globală. Trebuie să vizeze toate
componentele vieții acestuia,de la familie,grup de
prieteni,până la reinserția profesională.
 Problemele sale nu sunt doar psihoologice,ci și
sociale,în general mediul de proveniență fiind unul
patogen.

Psihopatologie Toata Materia

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihopatologie Toata Materia

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.

Definiția și obiectul psihopatologiei

 Psihopatologia completează abordarea clinică

 A. Explicativă – de ce? = construcții teoretice

 B. Descriptivă =descrie și clasifică experiențele

 În fine,există și voci care o consideră parte a

 DSM adoptă un sistem multiaxial de diagnostic:

 a. Apariția de evenimente de viață negative sau

 b. Un stil de atribuire depresogen

 Ce este fragilitatea psihologica, ce o poate explica si

 Desigur, a te situa la polul opus, a fi inflexibil, a pune

 Semnificatia evenimentului este intotdeauna

 Boala este un proces (debut,evoluție,remisiune)

 9. Angajarea moderată și prudentă în activități

 În ultimii ani, tot mai des întâlnim ideea de spectru

 1. Nevrozele sunt anomalii sufletești care vizează

 Tulburările produse de psihoze sunt grave, spitalizarea

 De ce este inadecvat termenul de

 Sunt patternuri pervazive și inflexibile de

 I s-a spus schizofrenie pseudonevrotică.

 Un pattern pervaziv de indiferență, desconsiderare și

 Halucinațiile proprioceptive – sunt percepute ca

 - se manifestă, în grade variabile în toate stările

 Hipomnezia semnifică scăderea, de diferite grade, a

 Sunt amintiri deformate, false, neconcordante cu

 În oligofrenii grave și demențe profunde – gatismul.

 b. Rafinamentul vestimentar se întâlnește în: isterie,

 Se întâlnește în schizofrenie, dar poate exista într-o

 Dislogii – consecutive modificărilor de formă și

 B. Tulburări ale conținutului gândirii

 Se întâlnește în: reacții de intensitate nevrotică și

 Întotdeauna prezentă, chiar dacă de intensități

S-ar putea să vă placă și