1.

Eficienţă şi eficacitate în realizarea învăţării

2. Învăţarea eficientă

3. Managementul învăţării
 1. Eficienţă şi eficacitate în realizarea învăţării

Termenii cu conotaţii predominant economice eficienţa şi eficacitatea sunt utilizaţi din ce în

ce mai mult, cu referire la orice tip de activitate umană.

 eficienţa = raportul între rezultatele/ performanţele obţinute într-o activitate şi

cheltuielile/costurile efectuate pentru obţinerea acestora

 eficacitatea = măsura în care o activitate (prin rezultatele ei) satisface o necesitate/

realizează un obiectiv, îndeplineşte o funcţie (numită funcţie de referinţă)

Zlate (2004): „dacă eficienţa presupune realizarea obiectivelor stabilite cu utilizarea

acceptabilă a resurselor, eficacitatea constă în eficienţă plus
adaptabilitate”.

Se vorbeşte de mai multe tipuri de eficienţă şi eficacitate (Zlate, 2004):

a. eficienţă/ eficacitate personală

b. eficienţă/ eficacitate interpersonală

c. eficienţă/ eficacitate grupală

d. eficienţă/ eficacitate organizaţională

Peter Druke (1968): făcea distincţie între eficienţă şi eficacitate, arătând că eficienţa se referă
la efortul depus pentru „a face lucrurile cum trebuie”, iar eficacitatea la „a face lucrurile care
trebuie”.

 Eficienţa presupune ştiinţa şi arta de a face corect lucrurile, aşa cum trebuie.

 Eficacitatea presupune ştiinţa şi arta de a face lucrurile corect, acele lucruri care
trebuie făcute.

 Astăzi se remarcă interesul crescut pentru problematica eficienţei personale care este
maximal implicată în realizarea învăţării durabile.

Jean-François Decker (1988/1989): eficienţa personală este determinată de acţiunea

conjugată a trei factori:

a) motivaţia individului – dorinţa lui de a realiza obiectivele propuse;

b) credinţa şi convingerea acestuia în reuşită, în posibilitatea atingerii obiectivelor

stabilite, graţie propriilor capacităţi;

c) voinţa persoanei – decizia ei de a-şi îndeplini obiectivele, decizie însoţită de

mobilizarea resurselor şi de utilizarea lor adecvată.

 Cei trei factori implicaţi în realizarea eficienţei personale se interinfluenţează şi

se susţin reciproc.
Guy Missoum (2003): eficienţa într-o activitate este determinată de trei categorii de factori:

a) potenţialul psihologic al individului – concretizat în abilităţile şi capacităţile acestuia

de procesare adecvată a informaţiilor, de gestionare optimă a emoţiilor, de
disponibilizare şi utilizare corespunzătoare a energiei şi a dinamismului comportamental
însoţite de încrederea în forţele proprii şi de convingerea autoeficienţei;

b) strategiile mentale ale persoanei – modul de abordare a unei situaţii-problemă;

c) antrenamentul (trainingul mental) – ansamblul mijloacelor şi procedurilor pe care

individul le deţine şi pe care le poate actualiza şi utiliza adecvat într-o situaţie dată,
pentru că le-a exersat şi verificat anterior.

 Interacţiunea acestor factori determină obţinerea eficienţei scontate într-o anumită

activitate.

O persoană este eficientă dacă:

 are cunoştinţe declarative adecvate  ştie ce să facă

 deţine cunoştinţe procedurale  ştie cum să facă

 este motivată optim să depună efort  ştie de ce şi pentru ce face ceva

Credinţa şi convingerea autoeficienţei sunt, adesea, hotărâtoare în realizarea

unor performanţe ridicate.
Resursele psihologice ale persoanei şi capacitatea ei de învăţare

Resursele psihologice ale unei persoane sunt:

a) resurse cognitiv-intelectuale care includ:

cunoştinţe declarative (informaţii stocate în memoria de lungă durată)
cunoştinţe procedurale: algoritmi de operare cu informaţiile, modalităţi de
înţelegere/ comprehensiune (de reprezentare mentală şi combinatorică
imaginativă)
strategii şi scheme cognitive/ de gândire (de luare a deciziilor şi de rezolvare
de probleme)

b) resurse afectiv-motivaţionale
dispoziţii afective favorabile realizării învăţării (curiozitatea, plăcerea,
satisfacţia de a învăţa, de a cunoaşte, de a descoperi)
motivaţia învăţării (trebuinţe, interese, aspiraţii, scopuri, idealuri)
inteligenţă emoţională (capacitatea de a gestiona afectivitate în favoarea
realizării învăţării)

c) resurse atenţional-voliţionale
focalizarea şi concentrarea pe sarcină/ problemă
mobilizarea voluntară (capacitate de efort voluntar şi de angajament subiectiv)
d) resurse instrumental-comportamentale
aptitudini
abilităţi, priceperi, deprinderi
comportamente rezolutive
conduite favorabile învăţării

e) resurse de personalitate
 temperamentale (de energizare şi dinamizare)
 caracteriale (atitudinal-valorice, de orientare preferenţială)
 creativitate
 conduită inteligentă (valorificarea tipului dominant de inteligenţă)
 stil de învăţare (modul preferat şi eficient de învăţare)
 imaginea de sine şi stima de sine

 În procesul realizării învăţării, individul utilizează resursele de care dispune, resurse

care se consumă şi sunt încorporate în produsele învăţării (cunoştinţe, abilităţi,
deprinderi, competenţe, atitudini, comportamente).

 A învăţa eficient însemnă a îndeplini obiectivele stabilite folosind optim resursele

disponibile.
 Resursele psihologice ale persoanei şi capacitatea ei de învăţare

Resurse de personalitate
 temperamentale
 caracteriale
 creativitate
 conduite inteligente
 stil de învăţare
 imagine de sine
 stima de sine

Resurse cognitiv-intelectuale
cunoştinţe declarative
cunoştinţe procedurale
moduri de achiziţie, procesare,
stocare şi utilizare a informaţiilor
strategii şi scheme cognitive/de
gândire

Resurse atenţional-voliţionale
focalizare şi concentrare pe
sarcină/ problemă
mobilizare voluntară
Resurse instrumental-comportamentale
Resursele psihologice
aptitudini
ale învăţării. abilităţi, priceperi, deprinderi
comportamente rezolutive
Capacitatea de învăţare. conduite favorabile învăţării

Resurse afectiv-motivaţionale
dispoziţii afective
favorabile învăţării
motivaţia învăţării
inteligenţa emoţională
 1. Managementul învăţării

Potrivit managementului, este eficientă şi durabilă, învăţarea care:

a. se realizează într-un cadru/ mediu adecvat
b. are o motivaţie optimă
c. urmăreşte îndeplinirea unor scopuri bine precizate
d. ţine cont de potenţialul şi de capacitatea de învăţare a persoanei
e. utilizează în realizarea ei strategii adecvate, eficiente
f. valorifică maximal stilul de învăţare propriu fiecărei persoane
g. este dirijată, controlată, monitorizată şi evaluată de persoana care învaţă

a. Mediul de învăţare

Mediul (cadrul, contextul) de învăţare se referă la coordonatele spaţio-temporale precum şi la

ansamblu factorilor favorizanţi în care se realizează procesul învăţării.
 b. Motivaţia învăţării

Există mai multe categorii de motive care susţin învăţarea. Unele dintre acestea sunt
următoarele:

Motivele cognitive

Motivele de afiliere (de apartenenţă)

Motivele de aprobare socială

Motivele de putere (influenţă)

Motivele de afirmare a Eului şi de (auto)realizare

Structurile motivaţionale implicate în realizarea învăţării. Structurile

motivaţionale care determină realizarea învăţării pot fi analizate dintr-o dublă
perspectivă:
structurală
relaţional-dinamică.

Motivaţia intrinsecă şi motivaţia extrinsecă

 Motivele cognitive
Generic, motivele cognitive sunt asociate curiozităţii umane.
D.P. Ausubel & F.G. Robinson: „învăţarea trebuie motivată în întregime de dorinţa de a
cunoaşte”.

Motivele de afiliere (de apartenenţă)

Trebuinţa de altul, dorinţa de a fi alături de alţi oameni, de a aparţine unui grup sau unei
categorii socioprofesionale, de a avea prieteni cu aceleaşi preocupări şi idealuri, fac parte din
categoria motivelor de afiliere. Dorinţa de afiliere constituie un motiv al învăţării.

Motivele de aprobare socială

Aprobarea socială este un motiv important al învăţării din cel puţin două puncte de vedere:
a) învăţăm pentru a obţine recompense, gratificaţii din partea celorlalţi (părinţi,
profesori, colegi, persoane semnificative etc.);
b) învăţăm pentru a ne satisface dorinţa şi plăcerea de a fi respectaţi şi apreciaţi de
ceilalţi (membri ai grupului de apartenenţă sau ai grupului socioprofesional).
 Motivele de putere (influenţă)
Influenţa socială şi puterea pot fi obţinute cu ajutorul unor solide cunoştinţe şi abilităţi care se
dobândesc prin învăţare. Motivele de putere şi de influenţă pot constitui modele ale învăţării.

Motivele de afirmare a Eului şi de (auto)realizare

Afirmarea şi autorealizarea sunt expresia dorinţei noastre de a obţine succese şi de a evita, pe
cât posibil eşecurile. În orice domeniu, succesul nu poate fi obţinut fără a şti cum să-l
realizezi, deci fără învăţare.

Structurile motivaţionale implicate în realizarea învăţării

Motivele învăţării sunt variate, organizate în anumite structuri motivaţionale complexe.
Structurile motivaţionale care determină realizarea învăţării pot fi analizate dintr-o dublă
perspectivă:
structurală
relaţional-dinamică
Sub aspect structural, motivele învăţării includ aspecte de ordin cognitiv şi afectiv,
înnăscute şi dobândite, de natură conştientă sau mai puţin conştientizate.
Tradiţional se face distincţie între motivaţia cognitivă şi cea afectivă. În realitate însă,
între structurile motivaţionale implicate în învăţare, aspectele de ordin cognitv, afectiv
şi volitiv trebuie considerate împreună, şi nu separat.

Sub aspect relaţional-dinamic, motivaţia este susţinută de raportarea trebuinţelor şi a

dorinţelor interne, proprii persoanei, la solicitările externe. Neconcordanţa acestora
poate genera disonanţă cognitvă şi/ sau afectivă, devenind motiv al învăţării.

 Inducerea conflictului cognitiv şi afectiv este o strategie eficientă de motivare a

elevilor pentru a învăţa.
D.P. Ausubel şi F.G. Robinson: „Să nu-i silim pe elevi să înveţe ceea ce nu doresc.”

 A-i face pe elevi să simtă plăcerea de a învăţa este mult mai motivant pentru ei decât
a-i obliga să înveţe ceea ce nu le face plăcere şi în moduri care le displac.

 Învăţarea nesusţinută emoţional este mai puţin eficientă decât cea care determină trăiri
afective corespunzătoare.

H. Gardner (2005): „Este aproape sigur că experienţele lipsite de impact emoţional vor fi
puţin implicate şi, în curând, uitate, nelăsând în urma lor nici cea mai vagă reprezentare
mentală”.
 Motivaţia intrinsecă şi motivaţia extrinsecă
Motivaţia învăţării poate fi predominant extrinsecă sau predominant intrinsecă.

 Motivaţia extrinsecă este motivaţia pentru angajarea într-o activitate (de învăţare)
mai ales pentru a îndeplini un scop exterior activităţii înseşi, cum ar fi obţinerea unor
recompense râvnite, câştigarea unei compensaţii.

 Motivaţia intrinsecă este motivaţia angajării într-o activitate (de învăţare) în primul
rând de dragul acesteia.
!!! Fără a fi opuse şi ireconciliabile, motivaţia extrinsecă şi cea intrinsecă sunt cauzele
determinante ale realizării învăţării.

 Potenţarea factorilor motivatori intrinseci se poate realiza prin diminuarea

accentului pus de constrângerea externă a celor care învaţă.
 c. Scopurile învăţării
 Relaţia motiv-scop este esenţială în producerea învăţării eficiente. Scopurile sunt motive
ale învăţării.
 Anticiparea pe plan mintal a rezultatelor învăţării şi a avantajelor create de acestea
contribuie la mobilizarea pentru realizarea învăţării

d. Potenţialul intelectual şi capacitatea de învăţare

 Potenţialul intelectual = totalitatea cunoştinţelor, deprinderilor şi capacităţilor pe care
le deţine o persoană şi pe care le poate disponibiliza şi utiliza în perspectiva realizării
unei activităţi.
 Capacitatea de învăţare = abilitatea celor ce învaţă de a utiliza adecvat şi în mod
eficient potenţialul de care dispun.

Capacitatea de învăţare poate fi considerată în mai multe ipostaze:

a. capacitate potenţială– dată de totalitatea resurselor psihologice ale persoanei
b. capacitatea funcţională – resursele energetice, fizice şi psihice solicitate în
realizarea unei activităţi de învăţare
c. capacitate disponibilă – resursele pe care cel ce învaţă le poate disponibiliza,
actualiza şi utiliza efectiv în procesul învăţării

 Realizarea efectivă a unei activităţi de învăţare depinde de capacitatea

funcţională a persoanei, iar o învăţare eficientă este condiţionată de capacitatea
ei disponibilă.
 e. Strategiile de învăţare. Metaînvăţarea

Strategiile se referă la ansambluri structurate de metode, procedee, tehnici şi mijloace/

instrumente de organizare şi realizare efectivă a învăţării.

Din punct de vedere funcţional, strategia de învăţare presupune o suită de operaţii şi acţiuni
implicate în achiziţionarea de informaţii, în procesarea acestora şi în producerea unor
comportamente rezolutive eficiente.

Metodele, procedeele şi tehnicile utilizate în realizarea învăţării pot fi:

a) metode şi tehnici de informare şi documentare. Acestea sunt focalizate pe:
căutarea informaţiei folosind diverse surse (biblioteca, internetul, participarea la
cursuri, conferinţe, seminarii, dezbateri etc.)
selectarea informaţiei relevante în funcţie de obiectivele urmărite
structurarea informaţiei sub formă de fişe de lectură, notiţe, rezumate, sinteze,
referinţe critice, comentarii personale
b) metode de învăţare efectivă (de asimilare, înţelegere şi organizare mintală a
informaţiilor). Acestea sunt la rândul lor de mai multe feluri:
metode şi tehnici de studiu/ învăţare individuală
metode şi tehnici de învăţare în grup (prin cooperare şi colaborare)

c) metode şi tehnici de valorificare a învăţării. Acestea sunt utilizate pentru:

pregătirea pentru examene
elaborarea unui eseu
realizarea unui portofoliu
studiul de caz
realizarea unei recenzii
elaborarea unei lucrări ştiinţifice/ de cercetare (şi eventual prezentarea ei la
manifestări ştiinţifice)
 Strategiile de învăţare au un conţinut variabil şi sunt flexibile, persoana având
posibilitatea să aleagă strategia potrivită pentru o situaţie de învăţare dată.

 Alegerea unei strategii de învăţare eficientă depinde de mai mulţi factori, dintre care
esenţiali sunt:
 scopul şi valoarea atribuită învăţării (de ce învăţăm?)
 natura materialului de învăţat (conţinutul învăţării)
 modul de abordare a sarcinilor de învăţare (cum să procedăm, stilul adoptat)
 cunoştinţele, abilităţile şi metacogniţiile celui ce învaţă (cum să procedăm
pentru a fi mai eficienţi?)

Managementul învăţării eficiente face referire şi la alte activităţi şi sarcini, precum:

controlul atenţiei
reglarea voluntară a efortului depus
adaptarea la cerinţele sarcinii de învăţare
gestionarea timpului
prevenirea oboselii şi/ sau frustrării
Metaînvăţarea presupune dobândirea de către cel care învaţă a unor cunoştinţe procedurale
şi abilităţi de a învăţa efectiv, cât mai rapid şi mai eficient, în orice situaţie.

O persoană care ştie cum să înveţe este capabilă să-şi disponibilizeze şi să-şi utilizeze efectiv
abilităţile şi cunoştinţele, reuşind să rezolve rapid, uşor şi eficient problemele cu care se
confruntă.

 Diferenţa calitativă dintre două persoane nu este dată de nivelul cogniţiei (volumul
de cunoştinţe de care dispune fiecare), ci, mai degrabă, de cogniţiile lor care se
materializează în moduri procedurale/ stiluri diferite în care învaţă.

 Consilierea psihopedagogică privind realizarea învăţării eficiente şi durabile are

drept obiective abilitarea celor ce învaţă, cu strategii de metaînvăţare.

 A şti cum să înveţi în mod eficient şi cu profit maxim constituie un deziderat

major al consilierii psihopedagogice.
 f. Stilul de învăţare

Def. Stilul de învăţare reprezintă modalitatea preferată şi specifică unei persoane de a

recepta/ asimila, prelucra/ procesa, stoca şi reactualiza anumite conţinuturi informaţionale.

El este determinat de acţiunea conjugată a doi factori:

1) preferinţa persoanei pentru un anumit mod de achiziţionare a conţinutului
informaţional;

2) preferinţa emisferică cerebrală personală.

În funcţie de modalitatea senzorială/ perceptivă predominantă de achiziţionare a

informaţiei distingem:
 stilul auditiv

 stilul vizual

 stilul tactilo-kinstezic

Luând în consideraţie preferinţa emisferică cerebrală personală – înclinaţia naturală şi uşurinţa

de a procesa informaţia utilizând predominant una dintre cele două emisfere cerebrale
specializate funcţional – identificăm persoane:
 cu emisferă cerebrală dominantă stângă

 cu emisferă cerebrală dreaptă

 cu emisfere cerebrale integrate

Relaţia de interdependenţă dintre cei doi factori conduce la identificarea următoarelor moduri/
stiluri de învăţare:

Stilurile de învăţare în funcţie de preferinţa pentru achiziţionarea informaţiilor şi

preferinţa emisferică cerebrală personală

Preferinţa
emisferică
cerebrală
Modalitatea Emisfera cerebrală Emisfera cerebrală Emisfere cerebrale
dominantă de stângă dreaptă integrate
receptare/
achiziţionare a
informaţiei
Vizual Vizual cu emisfera Vizual cu emisfera Vizual cu emisfere
stângă dominantă dreaptă dominantă integrate
Auditiv Auditiv cu emisfera Auditiv cu emisfera Auditiv cu emisfere
stângă dominantă dreaptă dominantă integrate
Tactilo-kinstezic Tactilo-kinestezic cu Tactilo-kinestezic cu Tactilo-kinestezic cu
emisfera stângă emisfera dreaptă emisfere integrate
dominantă dominantă
Consilierea educaţională privind învăţarea eficientă şi durabilă presupune activităţi
specifice menite să conducă la:
1. identificarea stilului personal de învăţare;

2. utilizarea şi valorificarea stilului personal în realizarea învăţării

 Persoanele care ştiu cum să înveţe (mai) uşor, (mai) rapid, (mai) eficient sunt
acele persoane capabile de un self-management al învăţării.

Stilul de învăţare este expresia personalizată a modului în care fiecare individ îşi utilizează
potenţialul intelectual de care dispune.

Teoria inteligenţelor multiple a lui Howard Gardner demonstrează că: „suntem inteligenţi,
dar în moduri diferite”.

Tipurile de inteligenţă oferă o modalitate de identificare şi explorare a stilului de

învăţare al persoanei.

Tipurile de inteligenţe
INTELIGENŢĂ SPAŢIALĂ (VIZUAL-
SPAŢIALĂ)
abilitatea/ capacitatea de a înţelege / de
a-şi reprezenta relaţiile spaţiale, de a
percepe şi crea imagini
INTELIGENŢĂ INTRAPERSONALĂ
abilitatea/ capacitatea de a înţelege
propriile atitudini, comportamente şi
emoţii
INTELIGENŢA INTERPERSONALĂ
abilitatea/ capacitatea de a relaţiona
neproblematic cu ceilalţi, de a le
observa trăirile şi de a comunica
eficient
Tipurile de inteligenţă şi stilurile de învăţare
Caracteristici
Simte nevoia de a „vedea” (cu ochii minţii) lucrurile,
evenimentele, situaţiile.
Îi place să deseneze, să construiască, să proiecteze şi să creeze
obiecte, să se uite la poze, filme etc.
Are simţul orientării spaţiale, este bun la realizarea unor
construcţii stil puzzle, la citirea de tabele şi orientarea cu ajutorul
hărţii.
Se cunoaşte bine pe sine, îşi explorează introspectiv stările,
emoţiile, sentimentele.
Îi place să lucreze singur şi să-şi urmărească realizarea propriilor
interese şi aspiraţii.
Simte nevoia să se retragă în singurătate pentru a reflecta asupra
unor idei, pentru a înţelege profund, pentru a crea.
Pare uneori un neadaptat social.
Este comunicativ, sociabil, stabileşte uşor contacte şi relaţii cu
ceilalţi.
Dispus sa-i ajute pe ceilalţi, dând dovadă de comportament
prosocial.
Are mulţi prieteni, îi place să discute cu oamenii, să facă parte
dintr-un grup.
Dovedeşte intuiţie, sensibilitate la problemele altora, empatie.
Consecinţe în plan educaţional
Învaţă cel mai bine prin vizualizare, desenare.
Utilizează diagrame, tabele, reprezentări grafice în luarea de notiţe.
Subliniază cu diferite culori cunoştinţele importante şi le transpune
grafic în scheme pe care le reţine uşor, cu rapiditate.
Învaţă uşor lucrând singur, într-un spaţiu propriu, confortabil, în
locuri liniştite, fără zgomot.
Este înclinat spre reflecţie personală asupra celor învăţate
construind/ atribuind noi sensuri şi semnificaţii cunoştinţelor
însuşite.
Este preferatul profesorilor, pentru că nu creează probleme
deosebite, fiind mai degrabă un taciturn, introvertit, meditativ,
preocupat de sine.
Întârzie luarea unei decizii pentru a avea timp suficient să
delibereze.
Uneori devine delăsător, tergiversează lucrurile, manifestă
neîncredere în sine şi pesimism.
Mobilizându-l, poate obţine rezultate deosebite, pentru că este
profund şi temeinic în ceea ce face, chiar dacă uneori, lent
Învaţă bine, uşor, discutând şi dezbătând problemele; preferă
învăţarea prin cooperare în locul celei individuale.
Este dispus să schimbe idei şi opinii, să înveţe de la alţii, să-şi pună
în valoare capacităţile de a prezenta altora materialul însuşit.
Are capacitatea de a mobiliza colective de oameni, de a-i influenţa
pe alţii, de a armoniza interese diferite ale membrilor grupului.
Se simte în largul său în cadrul unor concursuri sau situaţii
competiţionale.
INTELIGENŢA LOGICO-
MATEMATICĂ (RAŢIONALĂ)
abilitatea/ capacitatea de a-şi
reprezenta / de a înţelege raţionamente
logice şi de a rezolva probleme
Reprezintă ceea ce în mod obişnuit se numeşte inteligenţă.
Se bazează pe raţionamente logico-matematice care constituie
conţinutul esenţial al testelor prin care se determină nivelul de
inteligenţă al unei persoane (IQ).
Este inteligenţa ordinii şi a secvenţialităţii, a logicii şi a
reprezentării simbolice a universului.
este bun la matematică, la diverse tipuri de raţionamente
şi la rezolvarea de probleme;
are preferinţe pentru experimentare, lucrul cu numere şi
simboluri, punerea de întrebări şi explorare bazată pe
modele şi relaţii.
Este caracteristică cercetătorilor ştiinţifici şi savanţilor din
domeniile ştiinţelor exacte.
Învaţă mai uşor şi mai rapid cunoştinţele prezentate într-o manieră
raţională, discursivă, logică.
Înţeleg mai uşor şi mai profund cunoştinţele care fac apel la
numere, simboluri, reprezentări grafice, diagrame, tabele, formule
matematice.
Identifică patternuri în informaţiile prezentate.
Structurează logic materialul de învăţat şi rezumă esenţialul
utilizând scheme, grafice etc.

INTELIGENŢA LINGVISTICĂ
(VERBAL-AUDITIVĂ)
abilitatea/ capacitatea de a verbaliza şi
comunica cu uşurinţă prin limbaj
Disponibilitate deosebită pentru înţelegerea subtilităţilor limbii,
pentru fonetică, gramatică, sintaxă şi semantică.
Plăcere pentru a citi, a scrie şi a spune poveşti.
Bun la memorare de nume, date, fapte, locuri.
Este inteligenţa cea mai solicitată în actualul sistem de
învăţământ.
Învaţă cel mai bine spunând, auzind şi căutând cuvinte.
Preferă discutarea conţinutului de învăţat într-un grup (învăţare prin
cooperare).
Când învaţă adesea citeşte cu voce tare şi repetă anumite
conţinuturi folosind propriile cuvinte.
Reciteşte/ rescrie cunoştinţele pentru a le fixa şi utiliza în dezbateri.

INTELIGENŢA MUZICALĂ (ŞI
RITMICĂ)
abilitatea/ capacitatea de a înţelege şi
de a crea sunete, ritmuri şi armonii
muzicale.
Îi place să cânte, să asculte muzică, să cânte la instrumente Învaţă mai bine şi mai uşor jucându-se în minte cu ritmuri ale
muzicale. cuvintelor, transpunând un conţinut informaţional într-o formă
Are abilitatea de a crea calmul sau neliniştea, acţiunea sau versificată şi repetând pe un fond muzical (preferat).
repausul.
Organizează informaţia în modele structurale cu o anumită
armonie internă.
INTELIGENŢA KINESTEZICĂ
(FIZICĂ)
abilitatea/ capacitatea de a utiliza
deprinderile motrice şi calităţile
corporale
Este inteligenţa mişcării şi coordonării mişcărilor.
Favorizează utilizarea adecvată şi cu mare uşurinţă a propriului
corp în efectuarea unor gesturi şi mişcări semnificative.
Preferă mişcarea şi utilizarea limbajului corporal.
Învaţă prin mişcare, manipulare de obiecte, interacţiune cu spaţiul
şi procesarea cunoştinţelor prin calităţi şi senzaţii corporale.
Preferă studiul în grup, în care fiecare membru explică materialul
însuşit folosindu-şi calităţile motrice şi corporale.
Înclinaţie pentru utilizarea practică a conţinutului însuşi.
Învaţă acţionând asupra conţinutului, creând jocuri şi predând altor
persoane.

INTELIGENŢĂ NATURALISTĂ
abilitatea/ capacitatea de a recunoaşte
şi distinge cu uşurinţă diferite soiuri de
plante şi rase de animale, de a preciza
apartenenţa unui exemplar la o clasă/
categorie determinată
Dovedeşte un spirit de observaţie deosebit şi o aplecare aparte
spre studiul naturii.
Lucrează cu plăcere în domeniul ştiinţelor naturii.
Iubeşte natura şi manifestă interes şi preocupare pentru
menţinerea echilibrului ecologic pe care-l consideră elementul
esenţial al vieţii.
Învaţă uşor şi relativ repede cunoştinţele referitoare la natură, plante
şi animale.
Înţelege relativ uşor modul de existenţă al plantelor şi animalelor.
Considerând că poate şi are ce învăţa de la plante şi de la animale,
acestea din urmă reprezentând exemple de ataşament şi încredere
necondiţionată.

INTELIGENŢA EXISTENŢIALĂ Este ultimul tip de inteligenţă postulat de H. Gardner. Are capacitate de reflecţie sistematică şi de înţelegere superioară,
abilitatea/ capacitatea de a înţelege şi Dovedeşte o înclinaţie spre problemele existenţiale fundamentale. metafizică a realităţii.
explica Universul, în general, şi Este proprie filosofilor, teologilor, anumitor poeţi şi scriitori, altor Realizează eseuri şi creaţii cu valenţe explicativ-interpretative
existenţa umană în special persoane înclinate spre filosofare şi meditaţie. generale care surprind esenţialul şi universalul şi care conferă
soluţii posibile la probleme majore.
Învaţă uşor filosofia, acele conţinuturi pline de substanţă
metafizică.
Este înclinat spre argumentarea cu scop de întemeiere şi justificare.
Valenţele educaţionale ale teoriei inteligenţelor multiple sunt următoarele:
a) fiecare persoană aparţine unui tip de inteligenţă dominant, fapt care poate fi valorificat
în realizarea unei învăţări eficiente;

b) persoanele care au anumite dificultăţi de învăţare a unor conţinuturi nu posedă

inteligenţă care să favorizeze învăţarea acestora; ele pot înregistra progrese dacă
transpun conţinuturile învăţării în modalităţile preferate de recepţionare şi de procesare
a acestora (modalităţi care ţin de stilul dominant de inteligenţă);

c) apartenenţa unei persoane la un tip de inteligenţă dintre cele descrise de Gardner şi

care, nu este decât expresia diferenţelor interindividuale, fireşti într-o populaţie
umană;

d) succesul, reuşita şi eficienţa învăţării se obţin în condiţiile în care ştim (învăţăm) cum
să ne utilizăm maximal potenţialul intelectual disponibil (tipul de inteligenţă
dominant), precum şi măsura în care reuşim să folosim mai mulţi analizatori şi,
respectiv, ambele emisfere cerebrale, în procesul învăţării.
Diferenţele dintre oameni, diferenţe care particularizează şi personalizează stilul de învăţare al
unui individ, sunt:
a. de ordin cognitiv (capacităţi cognitive, stil cognitiv)
b. care ţin de personalitate (stil atenţional şi de angajament, energizare şi
dinamizare, orientare valorică, creativitate)
c. care se referă la cunoştinţele şi abilităţile anterior dobândite (nivelul şi gradul
lor de structurare, posibilitatea accesării şi utilizării acestora)

Stilul de învăţare este rezultatul unei combinări sui-generis la nivelul personalităţii

individului, a unor astfel de caracteristici şi particularităţi diferenţiatoare şi se exprimă
în preferinţa persoanei pentru un anumit mod de a învăţa.

Preferinţa pentru un anumit mod de a învăţa are determinări genetice dar, în bună măsură,
este dobândită în ontogeneză, prin învăţare.

 Stilul de învăţare se cristalizează la nivelul personalităţii unui individ, graţie

socializării şi învăţării realizate de acesta.
 g. Autodirijarea învăţării

Învăţarea autodirijată este specifică adulţilor. Cu cât practicarea învăţării dirijate începe mai
devreme, în perioada şcolarităţii mari (în liceu), cu atât eficienţa învăţării creşte.

Autodirijarea învăţării presupune monitorizare, autoreglare, autoevaluare şi autocontrol –

activităţi care trebuie întreprinse de cel care învaţă.

Consilierea educaţională privind învăţarea trebuie să urmărească abilităţile elevilor

pentru a fi capabili să-şi autodirijeze procesul învăţării, obţinând succesele dorite.
Conştientizarea şi controlul relaţiei dintre efort şi succes în realizarea unor scopuri
realiste are efect de autoîntărire pozitivă.
Ph. H. Winne (1995): arată că învăţarea autonomă, independentă, autodirijată este acea
învăţare în care cel care învaţă devine capabil:
să-şi fixeze şi să-şi impună scopuri realiste, în concordanţă cu propria capacitate de
învăţare
să caute informaţia necesară pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă
să activeze, în procesul realizării învăţării, acele cunoştinţe, abilităţi şi deprinderi (pe
care le posedă deja) cu ajutorul cărora efectuează noi achiziţii (învaţă efectiv)
să conştientizeze ce şi cât ştie şi ce şi cât ar trebui să ştie atunci când abordează o
sarcină de învăţare
să se automotiveze (să-şi conştientizeze interesele, aspiraţiile, scopurile) şi să se
implice afectiv în realizarea învățării
să aleagă cele mai adecvate metode şi tehnici de învăţare pentru a-şi atinge scopurile
să recunoască măsura în care conţinutul informaţional a fost înţeles şi în ce proporţie a
fost el asimilat (învăţat)
să-şi monitorizeze şi să-si controleze propria activitate (de învăţare), asigurându-i
astfel, autoreglarea

 Predarea şi, mai ales, consilierea psihopedagogică îşi dovedesc eficienţa dacă ajută
elevii să înveţe, asumându-şi un mod propriu de a învăţa, adoptând un stil personal
de învăţare.