M.P.

CURS 10
Optimizarea deciziilor de producţie
Cuprins:

10.1. Teoria deciziei. Sistemul decizional

10.2. Modele de decizie

10.3. Metode ale managementului producţiei

10.4. Tipologia deciziilor

10.5. Tendinţe decizionale în teoria şi optimizarea deciziei

 10.1. Teoria deciziei. Sistemul decizional

Teoria deciziei este o ştiinţă care foloseşte cunoştinţe şi tehnici cu diferite

niveluri de formalitate în scopul de a ajuta un decident să aleagă, să decidă o
alternativă dorită dintr-un set de alternative (variante, soluţii, direcţii de acţiune)
având în vedere posibilele consecinţe ale deciziei.

Teoria deciziei ordonează alternativele în funcţie de criteriile de decizie, de

preferinţele şi obiectivele decidentului. Teoria oferă o colecţie bogată de metode,
tehnici, algoritmi şi reguli de decizie care se introduc într-un model de decizie.

Componentele sistemului decizional

A. Decidentul
B. Mulţimea variantelor decizionale (Vi)
C. Mulţimea criteriilor de decizie (Cj)
D. Mediul ambiant (Nk)
E. Mulţimea consecinţelor ()
F. Obiectivele
G. Coeficienţii de importanţă (kj)
10.1. Teoria deciziei. Sistemul decizional

Matricea decizională
 10.1. Teoria deciziei. Sistemul decizional

Matricea decizională
Un model de decizie ar putea fi următorul (o generalizare a matricii
decizionale):
pr
Fdact  Z ac   c h p k k j (c p t f Pp  i sp Pp ) ijkl (1  p n ) i
h k j l i
unde:
-F - funcţia de eficienţă de tip cost actualizat;
dact
- cheltuieli totale actualizate pentru anul i şi obiectivul j;
Z acpr
ch – coeficient de competenţă asociat fiecărui decident;
pk – probabilitatea de realizare a mărimilor din model condiţionate
de stările k ale naturii;
kj – coeficient de importanţă pentru criteriile de decizie;
cp – costul unitar al unităţii de producţie realizată;
tf – timpul de funcţionare;
Pp – capacitatea de producţie;
Pn – coeficient de eficienţă economică;
l – faza prin care trece sistemul.
 10.1. Teoria deciziei. Sistemul decizional

Fiecare proces decizional parcurge mai multe etape, care ar putea fi

următoarele:

a. Identificarea şi definirea problemei decizionale

b. Stabilirea criteriilor şi a obiectivelor decizionale

c. Identificarea variantelor, consecinţelor şi stărilor naturii

d. Alegerea variantei optime

e. Aplicarea deciziei

f. Evaluarea rezultatelor
 10.2. Modele de decizie

Un model reprezintă abstractizarea unui fenomen - obiect sau activitate. Există

patru tipuri de modele şi anume fizice, narative, grafice şi matematice.

Clasificări ale modelelor matematice:

a) în funcţie de prezenta variabilei timp: modele statice - ce nu depind de

variabile timp, modele dinamice - care includ şi variabila timp;

b) în funcţie de utilizarea probabilităţilor: modele probabilistice - conţin

variabile probabilistice de estimare, modele deterministe - nu depind de mărimi
probabilistice;

c) în funcţie de gradul de structurare: modele de optimizare - sunt cele care aleg

alternativa optimă, submodele de optimizare - (satisfăcătoare) - solicită managerului
introducerea unui set de decizii şi proiectează o ieşire-răspuns, neidentificând care
este soluţia optimă, aceasta este lăsată în sarcina managerului.
 10.2. Modele de decizie

Optimizarea multiatribut şi multiobiectiv

Tip de problemă
Multiatribut Multiobiectiv
Caracteristici
Criterii definite prin Atribute Obiective
Obiective Implicite Explicite
Atribute Explicite Implicite
Restricţii Explicite Implicite
Variante (număr) Finite Infinite
Interacţiune cu decidentul Mare Mica

Utilizare Selecţie/evaluare Proiectare

 10.2. Modele de decizie

Tipul sistemului şi optimizarea

Tip sistem
Complicate Complexe
Concepte
Fundamentarea deciziei Optimală Satisfăcătoare*
Intervenţia umană Control (automat) Management
Metode de optimizare Clasice Flexibile
Obiective Unice (de regulă) Multiple (de regulă)
Precizia datelor din model Ridicată Scăzută (deseori)
Completitudinea datelor Ridicată Medie sau scăzută
Raţionament decizional Cantitativ Calitativ
predominant
Soluţii admisibile Da (de cele mai multe ori) Nu (deseori)
Dependenţa de context Medie/unică Esenţială
Perfecţionarea intervenţiei uname Rafinarea tehnicilor de calcul Euristică
Dezvoltarea sistematică a Creşterea experienţei
algoritmilor decizionali intuiţiei şi a bunului simţ
al decidentului
Perfecţionarea calităţii Standardizare Învăţare şi experiment
intervenţiei umane euristic
Generalizare Adaptare la context
 10.2. Modele de decizie

Optimizarea mixtă - foloseşte optimizările combinate şi sunt recomandate pentru a

verifica optimalitatea soluţiilor şi pentru o mai bună explorare a mulţimii soluţiilor.
Rezolvare optimizării mixte se poate realiza în mai multe etape, de exemplu:
1. multiobiectiv - determinarea de soluţii;
2. multiatribut - alegerea între soluţiilor aflate cu cel mai bun compromis între
criterii;
3. multiobiectiv - determinarea soluţiei hibride.
Flexibilitatea reprezintă adaptarea sistemului decizional (şi metodologic) la
complexitatea mediului.
Optimizarea flexibilă reprezintă deci soluţionarea problemelor decizionale în
cazul în care mediul nu satisface parţial sau total condiţiile optimizării clasice, sau în
cazul în care nu se poate demonstra satisfacerea acestor condiţii în contextul respectiv.
Optimizarea este alegerea celei mai bune direcţii. Adaptarea, însă, fiind proces
raţional bazat pe evoluţia către mai bine. Deci optimizarea flexibilă reprezintă
optimizarea prin adaptare.
Sistemele complicate sunt sistemele cu varietate redusă, calculabilitate mare
(optimizare clasică). Sisteme complexe sunt sistemele cu varietate mare, calculabilitate
medie (optimizare flexibilă).
 10.3. Metode ale managementului producţiei

Metodele managementului producţiei se pot grupa pe mai multe capitole astfel:

- programarea matematica - se urmăreşte optimizarea, prin maximizare sau

minimizare, a unei funcţii obiectiv (liniară sau neliniară), pe domeniul definit de o serie
de restricţii prin care se reprezintă diferitele condiţii economice (algoritmul SIMPLEX,
algoritmul de transport etc.);

- teoria stocurilor - utilizată în probleme de dimensionare optimă a acumulărilor

de resurse, astfel încât cheltuielile de stocare şi cheltuielile generate de lipsa acestor
resurse să fie minime (modelul Wilson-Within);

- teoria grafurilor - pornind de la conceptul de graf, ca o aplicaţie multiunivocă a

elementelor unei mulţimi în ea însăşi, stabileşte o serie de concepte derivate (drum,
lanţ, arborescenţă, circuit, etc.) care se vor utiliza într-o serie de probleme decizionale
(metoda drumului critic, PERT şi variantele sale);

- teoria firelor de aşteptare - utilizată în situaţiile decizionale în care se urmăreşte

reducerea timpului total de aşteptare atât al staţiilor de serviciu cât şi al consumatorilor
care aşteaptă să fie serviţi (model cu o staţie, model cu mai multe staţii);
 10.3. Metode ale managementului producţiei

Metodele managementului producţiei (continuare):

- teoria jocurilor - folosită pentru stabilirea strategiilor pe care trebuie să le adopte

fiecare participant la o situaţie conflictuală cu caracter de competiţie, în cadrul căreia
rezultatele acţiunii fiecăreia din părţi depind de acţiunile celorlalte părţi participante
(metoda algebrică, metoda aproximaţiilor succesive, etc.);

- simularea decizională - care urmăreşte stabilirea tendinţelor de desfăşurare a

anumitor procese economice pe baza unor modele deterministe sau probabiliste;

- teoria echipamentelor - vizează stabilirea unor soluţii optime pentru înlocuirea

echipamentelor tehnologice, ca urmare a uzurii fizice şi morale.

Metodele pot fi folosite în raţionalizarea deciziilor, rolul decidentului constând în

a încadra situaţia decizională într-o anumită categorie, a alege în mod corespunzător
metoda cea mai adecvată, a asigura folosirea ei în situaţia respectivă şi în final a decide
în funcţie de rezultatele obţinute prin utilizarea metodei.
 10.4. Tipologia deciziilor

Clasificarea deciziilor se poate face după mai multe criterii.

În funcţie de gradul de cunoaştere a mediului ambiant şi de natura variabilelor care
influenţează rezultatele potenţiale, putem avea:

- decizii în condiţii de certitudine – în care se manifestă o singură stare a condiţiilor

obiective, a cărei probabilitate de apariţie va fi egală cu 1 (100%), în care se cunosc
variantele de realizare a obiectivului urmărit, iar variabilele cu care se operează sunt
controlabile de către decident. Fiecărei variante îi va fi caracteristică o singură consecinţă
în cadrul unui criteriu decizional;

- decizii în condiţii de risc – caracterizate prin mai multe stări ale condiţiilor
obiective pentru care se cunosc probabilităţile de manifestare ale acestora. Variabilele cu
care se operează sunt mai greu de controlat, existând posibilitatea determinării cu o
anumită probabilitate a evoluţiilor lor. Pentru orice stare a condiţiilor obiective, fiecare
variantă se va caracteriza prin consecinţe diferite în cadrul unui criteriu de decizie;

- decizii în condiţii de incertitudine - când se pot manifesta mai multe stări ale
condiţiilor obiective, dar pentru care nu se cunosc nici macăr probabilităţile de apariţie
ale acestora. Variabilele cu care se operează sunt parţial necontrolabile.
 10.4. Tipologia deciziilor

Decizii în condiţii de certitudine

Metoda utilităţii globale

Ordonarea variantelor decizionale se realizează pe baza unei relaţii de preferinţă,
care exprimă un punct de vedere al decidentului. în condiţiile mai multor criterii
decizionale, deci a unor consecinţe care pot fi exprimate prin unităţi de măsură a gradului
în care o varianta este preferată alteia. Se pune deci problema transformării tuturor
consecinţelor în unităţi care să ierarhizeze corect variantele decizionale.
Interpretarea noţiunii de utilitate a fost dată de Bernoulli în prima jumătate a
secolului XVIII, arătând că “semnificaţia economică a unei unităţi monetare suplimentare
pentru o persoană este invers proporţională cu numărul de unităţi monetare de care
aceasta dispune”.
În procesul decizional, utilitatea măsoară importanţa pe care o are pentru decident o
anumită variantă decizională din mulţimea variantelor.

Metoda ELECTRE
Această metodă presupune compararea variantelor decizionale, două câte două,
pentru stabilirea unor relaţii de preferinţă (de surclasare), pe baza a doi indicatori (de
concordanţă şi de discordanţă).
 10.4. Tipologia deciziilor

Decizii în condiţii de risc

Metoda arborelui decizional

Condiţiile de risc sunt caracterizate prin mai multe stări ale condiţiilor obiective
(stări ale naturii), despre care decidentul cunoaşte probabilitatea manifestării
acestora, dar şi prin implicarea unor variabile mai puţin controlabile (faţă de
condiţiile de certitudine) şi insuficient cunoscute.

Deciziile în condiţii de risc se pot fundamenta ştiinţific, în principal, prin

metoda arborelui decizional.

În condiţiile unei situaţii decizionale complexe, în care momentele de decizie

alternează cu momentele aleatoare, decidentul poate utiliza ca instrument practic de
raţionalizare a deciziilor arborele decizional. Denumirea metodei provine de la
asemănarea grafului, prin care se detaliază situaţia decizională, cu un arbore stilizat,
desenat de la stânga la dreapta
10.4. Tipologia deciziilor

d1 a1 d2 a2

A1

V11 D1 1 Cikj1
A2
S 1(P 1)
1 1
S21(P21)
V21

V1i S1k(P1k) V2j S2r(P2r)

D1k A2 Cikjr
D1 A1

V2m
S s(P s)
1 1
S2o(P2o)
A2 Cikjo
V1n D1s

A1 Legenda
D – noduri decizionale
d – momente decizionale
a – momente aleatoare
A – noduri aleatoare
C – consecinţe

Arborele decizional
 10.4. Tipologia deciziilor

Decizii în condiţii de incertitudine

Decidentul se află într-o stare de incertitudine atunci când nu dispune de

informaţii necesare stabilirii probabilităţilor de manifestare a condiţiilor obiective,
iar variabilele sunt necunoscute sau parţial necontrolabile.

Reguli de optimizarea în condiţii de incertitudine

Regula pesimistă presupune că varianta optimă este aceea pentru care se obţin
cele mai mari avantaje în condiţiile obiective cele mai nefavorabile – principiul
maximin:
Voptim = maxi (mink Uik)

Regula optimistă constă în aplicarea principiului maximax, varianta optimă

fiind aceea pentru care se obţin cele mai mari avantaje, în cea mai favorabilă stare a
condiţiilor obiective. Relaţia de determinare a variantei optime este:
Voptim = maxi (maxk Ujk)
 10.4. Tipologia deciziilor

Reguli de optimizarea în condiţii de incertitudine (continuare)

Regula optimalităţii recomandă alegerea variantei optime dupa relaţia:

Voptim = maxi [U1-ik + (1-)U0-ik]

Regula proportionalităţii presupune alegerea variantei optime pentru care

media utilităţilor este cea mai mare sau media consecinţelor este cea mai favorabilă,
adică:
 n 
 U ik 
max  k 1 
Voptim 
i  n 
 
 
 
 10.4. Tipologia deciziilor

Reguli de optimizarea în condiţii de incertitudine (continuare)

Regula minimalizării regretelor presupune că varianta optimă este aceea pentru
care “regretul” de a nu fi ales varianta optimă este cel mai mic. “Regretul” exprimă
diferenţa (pierderea) unei variante oarecare faţă de varianta optimă, în cadrul fiecărei
stări a condiţiilor obiective şi se stabileşte astfel:
max
Rik = U ik   U ik , pentru k = 1,...n şi i = 1,...m
i
unde:
Rik – regretul de a fi ales varianta i , în starea condiţiilor obiective k;
Uik – utilitatea variantei i în starea condiţiilor obiective k.
După stabilirea regretelor, varianta optimă va fi aceea pentru care regretul maxim
este minim, adică:
min  max 
Voptim   Rik 
i  k 

Folosirea unei reguli din cele prezentate depinde de natura decidentului, adică după
cum acesta este mai optimist, pesimist sau dacă decidentul doreste sa-si minimalizeze
regretul. Se recomandă, de asemenea, utilizarea a mai multe reguli pentru un proces
decizional cât mai bun.
 10.5. Tendinţe decizionale în teoria şi optimizarea deciziei

Principalele tendinţe decizionale surprinse in teoria şi practica managementului sunt:

- personalizarea deciziei - imprimarea de către manager a unui pronunţat caracter
specific ca reflectare a potenţialului şi personalităţii sale; stilurile manageriale sunt
exprimarea majoră a personalizării deciziei;
- informatizarea deciziei - prin programe specializate pentru viteza de luare a deciziei
şi pentru eficientizarea ei;
- metodologizarea decizională - punerea la punct a numeroase elemente metodologice
(abordări, metode, proceduri, instrumente, reguli, cerinţe, etc.) utilizabile în toate tipurile
de decizii şi fazele procesului decizional;
- proceduri formalizate;
- contextualizarea proceselor decizionale - lărgirea elementelor din cadrul şi din afara
firmei care influenţează conţinutul şi rezultatele deciziilor;
- eficientizarea decizională multidimensională - conceperea şi operaţionalizarea
proceselor decizionale sub aspectul definirii conţinutului, a instrumentarului utilizat, a
modalităţilor de implementare etc., subordonată în permanenţă îndeplinirii unor obiective.
 10.5. Tendinţe decizionale în teoria şi optimizarea deciziei

Principalele tendinţe decizionale (continuare):

- creşterea ponderii deciziilor strategice şi tactice, respectiv

- creşterea importanţei şi frecvenţei deciziilor de risc şi incertitudine.
- proliferarea deciziilor de grup - proliferarea managementului participativ,
rezolvarea problemelor complexe la timp, eficient şi oportun;
- interdisciplinaritatea - atragerea de consultanţi, specialişti din domenii
complementare.

Imprimarea unui caracter metodologic aplicativ managementului, precum şi

conturarea şi utilizarea unui instrumentar de management cuprinzător contribuie la
îmbunătăţirea calităţii procesului de luare a deciziilor în cadrul firmelor şi la
creşterea profesionalismului în domeniul managementului.