Conflictele dintre adolescenţi

şi părinţi
• Pornind de la perspectiva tradiţională că adolescenţa este o
perioadă de nelinişte, ar fi de aşteptat ca adolescenţii şi părinţii
acestora să treacă printr-o perioadă dificilă caracterizată printr-o
relaţionare furtunoasă.

• Cercetările efectuate nu aduc însă dovezi evidente în sprijinul

existenţei unui hiatus între generaţii. Adolescenţii au mai multe
valori şi atitudini comune cu părinţii decât au cu prietenii (Lerner,
Karson, Meisels şi Knapp, 1975) şi chiar aderă la principii comune
(Youniss şi Smollar, 1985).

• Chiar dacă îşi consultă prietenii de aceeaşi vârstă referitor la diferite

domenii ale ,,culturii adolescentine” cum ar fi vestimentaţia,
preferinţele muzicale s.a., adolescenţii continuă să ceară sfaturile
părinţilor în problemele importante.
• Tensiunea care apare odată cu intrarea copilului
în adolescenţă este prezentă de ambele părţi
ale relaţiei.
Adolescenţii simt tensiunea între dorinţa de a se
separa de părinţi şi înţelegerea faptului că încă
depind foarte mult de aceştia.
• Părinţii, de partea opusă, resimt şi ei
ambivalenţa dintre dorinţa de a-şi vedea copiii
independenţi şi aceea de a-i ţine totuşi
dependenţi de ei.
• Unele conflicte familiale ( cicăleala, certurile,
contradicţiile s.a.) sunt mult mai frecvente în
timpul adolescenţei comparativ cu orice altă
perioadă a dezvoltării şi că sunt mult mai intense
în adolescenţa timpurie şi de mijloc comparativ
cu cea târzie.
• Pubertatea pare să deţină un rol important în
declanşarea acestui conflict.In situaţia
maturizării fizice precoce, tachinările reciproce
vor apărea mai devreme.
• Cu cat maturizarea este mai târzie, perioada
tensionată se va amâna
• În general, conflictele sunt provocate de aspecte banale
ale vieţii de zi cu zi, cum ar fi treburile casnice,
rezultatele şcolare, curăţenia camerei, muzica
zgomotoasă, vestimentaţia şi ora de culcare. In ceea ce
priveste subiectele mai delicate, potenţial mai
explozive,se tinde spre evitarea discutiilor pe aceste
teme.
• S-a constatat că aceste domenii sunt cele pentru care
adolescentul solicită neamestecul părinţilor,
considerându-le personale.
• De cealaltă parte părinţii consideră aceste domenii din
perspectiva pragmatică sau convenţională, adică în
acord cu necesităţile familiale sau cu normele sociale
• Părinţii se află într-o dilemă, între necesitatea
menţinerii sistemului familial şi necesitatea de a
permite adolescentului să fie stăpânul propriului
comportament.
• Adolescentul, prins între două lumi, una a
dependenţei şi cealaltă a responsabilităţii, îşi
doreşte puterea de decizie în problemele
personale dar nu are certitudinea că doreşte
asumarea responsabilităţii specifice adultului.
• Părinţii lui solicită ca gradul de independenţă să
fie similar celui de responsabilitate.
• În lipsa unei comunicări deschise a acestor stări contradictorii este
firesc să apară conflictele. Dacă modul de abordare a problemelor
de către părinţi este unul negativ (negative affect), adică implică
ostilitate, acte agresive, constrângeri nejustificate, adolescentul va
învăţa acest model de rezolvare de probleme şi îl va aplica în viitor
şi în alte situaţii.

• Kim, Conger, Lorenz, Elder (2001) arată că întreţinerea conflictelor

din familiile cu adolescenţi se datorează reciprocităţii dintre
modalităţile negative de abordare a problemelor de către cei
implicaţi.

• În urma unui studiu bazat pe analiza atentă a 451 de familii, ei

explică faptul că,un comportament negativ al părinţilor creşte
probabilitatea aparitiei unui comportament negativ si din partea
copilului care la rândul lui accentuează conflictul iniţial.
• Majoritatea părinţilor ca şi a adolescenţilor reuşesc să
negocieze o nouă formă de relaţie familială, o nouă
formă de interdependenţă, care să-i confere
adolescentului mai multă autonomie, egalitate, în
deciziile familiale şi mai multe responsabilităţi.

• Dacă pentru adolescent aceasta negociere, specifică

adolescenţei timpurii, se soldează cu un eşec, (în cazul
în care părinţii sunt prea autoritari şi nu acceptă
recunoaşterea unei autonomii mai mari), atunci conflictul
poate determina apariţia unor severe dificultăţi de
relaţionare către finalul adolescenţei
 Stilurile educative

• Clasificarea stilurilor educative a fost concepută şi

aplicată în diferite cercetări după diferite criterii.
• Unii cercetători au propus un model de clasificare al
stilurilor parentale tinand cont de gradul de apropiere
afectivă (Larnbom, Mounts, Steinberg & Dornbush,
1991; Maccoby &Martin, 1983).

• Ei au divizat stilul permisiv în două modalitati:

• stilul permisiv indulgent
• stilul permisiv neglijent (Larnbom, Mounts, Steinberg &
Dornbush, 1991; Maccoby &Martin, 1983).
• Stilul autocratic este caracterizat printr-un nivel
ridicat de disciplină şi exigenţe şi un nivel scăzut
de afecţiune şi comunicare. Adultul exprimă
directive ferme şi controlează comportamentul şi
atitudinile copilului după norme de conduită.
• Stilul permisiv este caracterizat printr-un nivel
ridicat de afecţiune şi un nivel scăzut de
disciplină, de exigenţe şi de comunicare. Adultul
îl lasă pe copil să facă ce vrea, are puţine cereri,
exercită puţin control, consultă regulat copilul
lăsându-i totodata un mare grad de libertate.
• Stilul democratic este caracterizat printr-
un nivel ridicat de disciplină, de afecţiune,
de comunicare şi de exigenţe. Adultul îl
ghidează raţional pe copil în alegerile sale
lăsându-i un anumit grad de autonomie.
• Stilul dezangajat este caracterizat prin
indiferenţă şi prin absenţa susţinerii
adecvate pentru copil.
• Unele criterii care diferenţiază practicile educative din
familie au fost statutul economic (gradul de ocupare a
părinţilor, aprecierea nivelului de trai), statutul cultural
(inclusiv achiziţionarea de mijloace culturale) şi nivelul de
instrucţie şcolară care pot să dea informaţii cu privire la
statutul social al familiilor.

• Bourdieu (1999) identifică în societatea franceză, în

conformitate cu ierarhizarea claselor sociale, modelele
educative: - modelul lax pentru clasele superioare,
modelul laisser-faire pentru clasele inferioare şi modelul
riguros pentru clasele mijlocii.
• Socializarea emoţională apare ca un principal
mijloc pentru ca tendinţele noi de dezvoltare şi
valorificare a personalităţii tinerilor să conducă la
rezultate benefice în viaţa individului şi a
comunităţii.
• Familia poate să devină mediul cel mai adecvat
al socializării emoţionale a tinerilor şi să
contribuie la parteneriatul cu ceilalţi factori de
educaţie, păstrând şi dezvoltând stiluri educative
proprii.
 Stilurile parentale ale climatului
emoţional din familie

• Pentru ca părinţii să îşi conştientizeze şi să îşi antreneze stiluri

educative adecvate dezvoltării benefice a caracterului şi
personalităţii copiilor, au fost identificate stilurile parentale ale
climatului emoţional din familie:
• părinţii demisionari, care „se lasă pradă” propriilor emoţii (dismissing
parent);
• părinţii dezaprobator, care consideră că emoţiile copiilor reprezintă
alegeri raţionale pe care trebuie să le controleze, sancţioneze
(disapproving parent);
• părinţii „laissez faire”, care consideră că „merge orice”, că este
suficient să nu intervii ca totul să fie bine;
• părinţii antrenori, grijulii cu emoţiile copiilor, care au empatie faţă de
copii şi valorifică în educaţie emoţiile copiilor (emotion coaching)
ajutându-i să îşi conştientizeze emoţiile şi să găsească soluţii pentru
problemele care le tulbură afectivitatea.
• Montandon (1998) subliniază că valoarea
proprie a personalităţii adolescentilor este
manifestată prin independenţă,
creativitate, autenticitate acestea fiind în
prim plan pentru tânăra generaţie.