şi părinţi • Pornind de la perspectiva tradiţională că adolescenţa este o perioadă de nelinişte, ar fi de aşteptat ca adolescenţii şi părinţii acestora să treacă printr-o perioadă dificilă caracterizată printr-o relaţionare furtunoasă.
• Cercetările efectuate nu aduc însă dovezi evidente în sprijinul
existenţei unui hiatus între generaţii. Adolescenţii au mai multe valori şi atitudini comune cu părinţii decât au cu prietenii (Lerner, Karson, Meisels şi Knapp, 1975) şi chiar aderă la principii comune (Youniss şi Smollar, 1985).
• Chiar dacă îşi consultă prietenii de aceeaşi vârstă referitor la diferite
domenii ale ,,culturii adolescentine” cum ar fi vestimentaţia, preferinţele muzicale s.a., adolescenţii continuă să ceară sfaturile părinţilor în problemele importante. • Tensiunea care apare odată cu intrarea copilului în adolescenţă este prezentă de ambele părţi ale relaţiei. Adolescenţii simt tensiunea între dorinţa de a se separa de părinţi şi înţelegerea faptului că încă depind foarte mult de aceştia. • Părinţii, de partea opusă, resimt şi ei ambivalenţa dintre dorinţa de a-şi vedea copiii independenţi şi aceea de a-i ţine totuşi dependenţi de ei. • Unele conflicte familiale ( cicăleala, certurile, contradicţiile s.a.) sunt mult mai frecvente în timpul adolescenţei comparativ cu orice altă perioadă a dezvoltării şi că sunt mult mai intense în adolescenţa timpurie şi de mijloc comparativ cu cea târzie. • Pubertatea pare să deţină un rol important în declanşarea acestui conflict.In situaţia maturizării fizice precoce, tachinările reciproce vor apărea mai devreme. • Cu cat maturizarea este mai târzie, perioada tensionată se va amâna • În general, conflictele sunt provocate de aspecte banale ale vieţii de zi cu zi, cum ar fi treburile casnice, rezultatele şcolare, curăţenia camerei, muzica zgomotoasă, vestimentaţia şi ora de culcare. In ceea ce priveste subiectele mai delicate, potenţial mai explozive,se tinde spre evitarea discutiilor pe aceste teme. • S-a constatat că aceste domenii sunt cele pentru care adolescentul solicită neamestecul părinţilor, considerându-le personale. • De cealaltă parte părinţii consideră aceste domenii din perspectiva pragmatică sau convenţională, adică în acord cu necesităţile familiale sau cu normele sociale • Părinţii se află într-o dilemă, între necesitatea menţinerii sistemului familial şi necesitatea de a permite adolescentului să fie stăpânul propriului comportament. • Adolescentul, prins între două lumi, una a dependenţei şi cealaltă a responsabilităţii, îşi doreşte puterea de decizie în problemele personale dar nu are certitudinea că doreşte asumarea responsabilităţii specifice adultului. • Părinţii lui solicită ca gradul de independenţă să fie similar celui de responsabilitate. • În lipsa unei comunicări deschise a acestor stări contradictorii este firesc să apară conflictele. Dacă modul de abordare a problemelor de către părinţi este unul negativ (negative affect), adică implică ostilitate, acte agresive, constrângeri nejustificate, adolescentul va învăţa acest model de rezolvare de probleme şi îl va aplica în viitor şi în alte situaţii.
• Kim, Conger, Lorenz, Elder (2001) arată că întreţinerea conflictelor
din familiile cu adolescenţi se datorează reciprocităţii dintre modalităţile negative de abordare a problemelor de către cei implicaţi.
• În urma unui studiu bazat pe analiza atentă a 451 de familii, ei
explică faptul că,un comportament negativ al părinţilor creşte probabilitatea aparitiei unui comportament negativ si din partea copilului care la rândul lui accentuează conflictul iniţial. • Majoritatea părinţilor ca şi a adolescenţilor reuşesc să negocieze o nouă formă de relaţie familială, o nouă formă de interdependenţă, care să-i confere adolescentului mai multă autonomie, egalitate, în deciziile familiale şi mai multe responsabilităţi.
• Dacă pentru adolescent aceasta negociere, specifică
adolescenţei timpurii, se soldează cu un eşec, (în cazul în care părinţii sunt prea autoritari şi nu acceptă recunoaşterea unei autonomii mai mari), atunci conflictul poate determina apariţia unor severe dificultăţi de relaţionare către finalul adolescenţei Stilurile educative
• Clasificarea stilurilor educative a fost concepută şi
aplicată în diferite cercetări după diferite criterii. • Unii cercetători au propus un model de clasificare al stilurilor parentale tinand cont de gradul de apropiere afectivă (Larnbom, Mounts, Steinberg & Dornbush, 1991; Maccoby &Martin, 1983).
• Ei au divizat stilul permisiv în două modalitati:
• stilul permisiv indulgent • stilul permisiv neglijent (Larnbom, Mounts, Steinberg & Dornbush, 1991; Maccoby &Martin, 1983). • Stilul autocratic este caracterizat printr-un nivel ridicat de disciplină şi exigenţe şi un nivel scăzut de afecţiune şi comunicare. Adultul exprimă directive ferme şi controlează comportamentul şi atitudinile copilului după norme de conduită. • Stilul permisiv este caracterizat printr-un nivel ridicat de afecţiune şi un nivel scăzut de disciplină, de exigenţe şi de comunicare. Adultul îl lasă pe copil să facă ce vrea, are puţine cereri, exercită puţin control, consultă regulat copilul lăsându-i totodata un mare grad de libertate. • Stilul democratic este caracterizat printr- un nivel ridicat de disciplină, de afecţiune, de comunicare şi de exigenţe. Adultul îl ghidează raţional pe copil în alegerile sale lăsându-i un anumit grad de autonomie. • Stilul dezangajat este caracterizat prin indiferenţă şi prin absenţa susţinerii adecvate pentru copil. • Unele criterii care diferenţiază practicile educative din familie au fost statutul economic (gradul de ocupare a părinţilor, aprecierea nivelului de trai), statutul cultural (inclusiv achiziţionarea de mijloace culturale) şi nivelul de instrucţie şcolară care pot să dea informaţii cu privire la statutul social al familiilor.
• Bourdieu (1999) identifică în societatea franceză, în
conformitate cu ierarhizarea claselor sociale, modelele educative: - modelul lax pentru clasele superioare, modelul laisser-faire pentru clasele inferioare şi modelul riguros pentru clasele mijlocii. • Socializarea emoţională apare ca un principal mijloc pentru ca tendinţele noi de dezvoltare şi valorificare a personalităţii tinerilor să conducă la rezultate benefice în viaţa individului şi a comunităţii. • Familia poate să devină mediul cel mai adecvat al socializării emoţionale a tinerilor şi să contribuie la parteneriatul cu ceilalţi factori de educaţie, păstrând şi dezvoltând stiluri educative proprii. Stilurile parentale ale climatului emoţional din familie
• Pentru ca părinţii să îşi conştientizeze şi să îşi antreneze stiluri
educative adecvate dezvoltării benefice a caracterului şi personalităţii copiilor, au fost identificate stilurile parentale ale climatului emoţional din familie: • părinţii demisionari, care „se lasă pradă” propriilor emoţii (dismissing parent); • părinţii dezaprobator, care consideră că emoţiile copiilor reprezintă alegeri raţionale pe care trebuie să le controleze, sancţioneze (disapproving parent); • părinţii „laissez faire”, care consideră că „merge orice”, că este suficient să nu intervii ca totul să fie bine; • părinţii antrenori, grijulii cu emoţiile copiilor, care au empatie faţă de copii şi valorifică în educaţie emoţiile copiilor (emotion coaching) ajutându-i să îşi conştientizeze emoţiile şi să găsească soluţii pentru problemele care le tulbură afectivitatea. • Montandon (1998) subliniază că valoarea proprie a personalităţii adolescentilor este manifestată prin independenţă, creativitate, autenticitate acestea fiind în prim plan pentru tânăra generaţie.