Muzica germană în secolul 20

Paul Hindemith (1895-1963):

• Violist, dirijor, compozitor, pedagog.
• A scris Iniţiere în compoziţie (1935), definind un original
sistem armonic funcţional, dar ne-tonal.
• Atitudinea sa artistică este antiromantică, negativă faţă
de Şcoala vieneză.
• Promovează “noua obiectivitate” ca expresie modernă a
muzicii germane.
• Modele structurale ale tradiţiei - neoclasicism, exista şi
influenţa esteticii expresioniste.
• În 1933 este etichetat de regimul naţional-socialist
german drept “bolşevic cultural”, în 1940 emigrează în
S.U.A., se va întoarce după război în Europa, stabilindu-
se în Elveţia.
• A compus peste 120 de lieduri şi coruri (v. ciclul de lieduri Das
Marienleben op.27, 1923, după Rilke), peste 50 de sonate
instrumentale, 7 trio-uri, 7 cvartete, 2 cvintete, 8 muzici de
cameră (“Kammermusik”), muzici orchestrale, concerte pentru
orchestră cu şi fără solist.
• Ludus tonalis: 1942, ciclu de 12 fugi încadrate de un preludiu şi
un postludiu, despărţite prin interludii.
• Simfonia Mathis Pictorul (1934): extrasă din materialul operei
cu acelaşi titlu, aşa cum se întâmplă şi în cazul unei lucrări
ulterioare, Harmonia mundi. Muzica programatică a simfoniei
se bazează pe frescele unui pictor german, Matthias
Grünewald (1475-1528), creaţie gotică târzie: altarul de la
Isenheim. Cele trei părţi poartă titluri: Concertul îngerilor,
Punerea în mormânt, Tentaţiile Sfântului Anton.
• Opere: Ucigaşul, speranţa femeilor (1919) – subiect
expresionist, Das Nusch-Nuschi (1920) - comedie pentru
marionete birmaneze, Sfânta Susana (1921), Cardillac (1926),
Mathis pictorul (1934), Armonia lumii (1957).
• Baletul Cele patru temperamente, 1940.
 Carl Orff (1895-1982):
• Simplitate accesibilă, o anumită latură arhaică exprimată în formule
de ostinato, ritmuri primitive, melodie simplă-pentatonică;
neoclasicism.
• A scris lieduri, lucrări pedagogice pentru vârste şcolare, operele
Luna, Isteaţa, Antigona, Oedip Tiranul, Prometeu ş.a.
• Este autorul a trei cantate scenice, dintre care prima este cea mai
cunoscută.
• Carmina Burana, 1936, pe texte şi melodii din secolele 12-13.
Descoperite într-o mănăstire bendictină din Alpii bavarezi, în limbile
latină, germană, franceză. Conţine 25 de numere grupate în 3 părţi.
• Catulli Carmina, pe poeziile lui Catullus, 1943, în limba latină,
alcătuită dintr-un prolog şi 12 numere.
• Triumful Afroditei, 1951, în 7 părţi.
Karlheinz Stockhausen (1928-2007):
• Exponent al avangardei de la Darmstadt,
Stockhausen fundamentează, împreună cu
Boulez, serialismul integral de la începutul anilor
`50,
• apoi experimentează aleatorismul şi muzica
electronică (sfârşitul anilor `50- începutul anilor
`60),
• muzica de meditaţie,
• colajul,
• variante ale postmodernismului în monumentalul
ciclu de 7 opere, intitulat Lumina (1977-2003).
 Alţi compozitori germani semnificativi:

• Hanns Eisler (1898-1962), Bernd Alois

Zimmermann (1918-1970), Hans Werner
Henze (n.1926), Mauricio Kagel (n.1931),
Helmut Lachenman (n.1935), Wolfgang
Rihm (n.1952)