SIMFONIA

ȘTEFAN VÂȚĂ
 SIMFONIA

Definitie si origine:

 termenul provine din limba greacă: συν = împreună, și φωνη = sunet

 este o compoziție muzicală instrumentală, alcătuită din mai multe părți (de regulă, patru),
executată în sălile de concert sau pentru înregistrări de o amplă orchestră simfonică.
 O simfonie nu are soliști instrumentali, excepție făcând așa-numita „Simfonie
concertantă”
Istoric:

 Prima folosire a termenului pentru a indica o compoziție muzicală instrumentală

se găsește într-un manuscris din secolul al XV-lea descoperit la Leipzig Joseph Haydn
 Din secolul următor, cuvântul „simfonie” este folosit tot mai frecvent, cu
semnificații diferite.
 Compozițiile muzicale din secolul al XVII-lea, sunt denumite tot mai frecvent
"simfonie“
 Mai târziu, se stabilește o distincție clară între „simfonia” franceză și cea Wolfgang
italiană. Amadeus
Mozart
 Cele mai timpurii simfonii de concert sunt orchestrate pentru orchestră de
coarde, cu clavecin și deseori fagot ca parte a grupului continuo.
 Numărul părților componente se mărește la patru, prin introducerea de către
Johann Stamitz înainte de mișcarea finală a unei alteia, în tempo de menuet
 Simfonia clasică se dezvoltă la Viena în ultimele decenii ale secolului al XVIII- Ludwig van
lea și în principal este legată de numele compozitorilor Joseph Haydn, Wolfgang Beethoven
Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven.
 STRUCTURA SIMFONIEI CLASICE

 Simfonia clasică are în general patru părți:

 Prima parte în tempo rapid (de exemplu, allegro), structurată sub formă de sonată bitematică. Uneori este
precedată de o scurtă introducere lentă.
 Mișcarea a doua este lentă și permite mai multe abodrări formale;
 Mișcarea a treia, în tempo de menuet (de unde și numele – pulsație moderată), constituie de obicei partea
cea mai scurtă a simfoniei. Începând cu Ludwig van Beethoven, menuetul este înlocuit de scherzo, într-un
tempo mai rapid și dansant.
 Finalul are un tempo rapid (allegro, vivace, presto ș.a.) și este construit cel mai adesea ca rondo, dar și în
formă de sonată sau ca temă cu variațiuni.
MARI COMPOZITORI DE SIMFONII SI STILURILE LOR
  simfoniile sale stabilesc coordonatele formatului clasic al speciei.
 A scris 104 astfel de compoziții, multe cunoscute astăzi prin titluri cu
aluzie programatică care, în fapt, aparțin de o dată mult mai recentă.
 dezvoltă un model pentru structura simfoniei, canonul stabilit astfel
Joseph Haydn numărând patru părți.
 Simfoniile sale încep de regulă printr-un un allegro în formă de sonată, se
continuă cu o mișcare lentă (andante sau adagio), urmată de un menuet și
un final (finale) în tempo alert, adesea în formă de rondo.
 Culmea creației lui Haydn o constituie ultimele douăsprezece simfonii,
denumite "Simfonii londoneze", compuse între anii 1790 și 1795 pentru
impresarul londonez Salomon.
 Cu aproape 40 de ani în care a compus simfonii, Haydn depășește
majoritatea compozitorilor din acea perioadă datorită experienței sale.
  A început să scrie simfonii în anul 1764, în Anglia,
la vârsta de numai opt ani.
 La început entuziasmat de stilul lui Johann
Christian Bach, preia mai apoi construcția
simfonică elaborată de J. Haydn. Contribuțiile sale
favorizează melodica și orchestrația.
 Cele 41 simfonii ale sale, reprezintă cel mai înalt
Wolfgang nivel ajuns de acest gen în a doua jumătate a
Amadeus secolului al XVIII-lea.
Mozart  Cele mai cunoscute simfonii ale sale sunt:
„Pariziana” KV 297 (1778), „Haffner” KV 385
(1782), „Linz” KV 425 (1783), precum și ultimele
patru, „Pragheza” KV 504 (1786), Simfonia în Mi
♭ major, nr. 39 KV 543, Simfonia în Sol minor, nr.
40 KV 550 și Simfonia „Jupiter”, nr. 41 KV 551
(toate în 1788).
  Două caracteristici finale ale stilului simfonic matur mozartian sunt
Wolfgang demne de remarcat:
Amadeus  e aspecte ale controlului său ritmic, deși sunt mult mai puțin vizibile
Mozart decât conducerile motivice ale lui Haydn, care contribuie în mod
semnificativ pentru fundamentarea mișcării.
 modul în care Mozart dezvoltă finalurile părților, incluzând atât
serenitate cât și strălucire.
  simfonia capătă noi dimensiuni în conținut și formă, care aveau să surprindă
publicul.
 a compus nouă simfonii, unele avînd un conținut programatic marcat de înalte
concepții ideale și etice.
 Simfonia lui Beethoven, îndreaptă interesul pentru melodie stârnit de creația
lui W.A. Mozart către armonie (acordică), polifonie și formă
Ludwig van  este considerat pentru epoca sa drept cel mai creativ „componist”, mărturii ale
artei sale fiind dezvoltările din partea întâi a Simfoniei a V-a și partea a doua
Beethoven
din Simfonia a VII-a
 Limbajului muzical adoptat de Beethoven în simfoniile sale este aclamat în
epocă pentru mobilitate și neprevăzut.
 Structura primei părți este amplificată, conținând o dezvoltare mult mai
consistentă, o repriză diferențiată de expoziție, în timp ce coda devine o
secțiune de sine stătătoare ce conține epilogul discursului muzical.
 mărește aparatul orchestral, în special în direcția instrumentelor de suflat, care
în plus împart poziția „melodică” cu familia coardelor.
 EVOLUTIA SIMFONIEI- STILURI

 începutul secolului al XX: diverse curente artistice (de ex.: Expresionismul,

Neoclasicismul) și procedee componistice (de ex.: tehnica dodecafonică)

 forma tradițională: Charles Ives, George Enescu, Carl Nielsen, Ralph Vaughan Williams,
Serghei Prokofiev și Dmitri Șostakovici
 motive impresioniste în simfoniile lui Albert Roussel sau Arthur Honegger
 forme comprimate, ca Max Reger, Darius Milhaud, Paul Hindemith, Anton Webern,
 stilul liniar polifonic, ca Arnold Schönberg, Karl Amadeus Hartmann.
EXEMPLE MUZICALE