Identificarea si determinarea

colorantilor alimentari prin metode

cromatografice.
Studenta,Mladin Iulia-Elena
ND,ANUL 2
REFERAT EAI
 Coloranti alimentari.

Notiuni despre culoare.

 
• Culoarea este o insusire a calitatii senzoriale a unui produs alimentar care, alaturi
de forma, marime, structura si aspectul general al produsului, sunt determinate
in receptia vizuala. Din punct de vedere fizic, culoarea este o caracteristica a
luminii, masurabila in termini de intensitate (energie radianta) si lungime de
unda. Perceptia culorii ete limitata de sursa de lumina, organismul uman
neputand sa perceapa culoarea in absenta unei surse de lumina care emite
energia radianta in domeniul de spectru vizbil. Inspectia vizuala a alimentelor
poate fi adesea insuficient de corecta, daca sursa de lumina nu emite suficienta
energie radianta la lungimile de unda critice. Culoarea oricarui obiect, respective
aliment, va putea fi definita prin masurarea cantitatii de lumina reflectata de la
suprafata obiectului, la fiecare lungime de unda din domeniul vizibil (330-770
mµ). Aceste masuratori pot fi facute cu ajutorul unui spectrofotometru, din 5 in
5 mµ.
 Necesitatea folosirii colorantilor.

 
• Necesitatea folosirii colorantilor rezulta din directiva 94/36
EC din 30 iunie 1994 a “European Parliament and Council
Directive”, care specifica faptul ca in categoria colorantilor
intra acele substante ce se introduce in produsele
alimentare pentru a restabili culoarea produsului
alimentar care a fost afectata prin prelucrare, depozitare,
ambalare si distributie sau care se introduce in produsele
alimentare, pentru ca cel care consuma produsul
alimentar sa identifice mai bine aroma produsului,
respective, pentru a colora un produs lipsit de culoare.
 Conditii pe care trebuie sa le indeplineasca un colorant ideal.

•  
• Un colorant ideal trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
• san u fie toxic si sa nu fie cancerogenic la diferite niveluri de utilizare; sa nu contina impuritati toxice;
• pentru a putea fi folosit, colorantul trebuie sa aiba dispersabilitate si/sau solubilitate adaptate la
incorporarea sa in faza apoasa si/sau in faza lipidica din produsul alimentar;
• sa nu imprime gust si miros particular produsului alimentar in care se introduce;
• sa fie stabil la lumina atunci cand este introdus in produs si se gaseste sub forma solubilizata sau
dispersata, laph cuprins intre 2 si 8;
• san u fie afectat de temperaturile la care se face tratamentul termic (pateurizare, fierbere, sterilizare);
• sa fie stabil in timpul depozitarii produsului alimentar in care s-a introdus;
• sa nu reactioneze cu urmele de metale si nici cu agentii oxidanti sau reducatori;
• caracteristicile sa fie identice de la un lot la altul;
• sa poate fi pus in evidenta in produsul alimentar prin tehnici analitice adecvate;
• sa fie disponibil si relative economic sub aspectul pretului;
• sa fie aprobat prin legislatia sanitara in vigoare.
 Coloranti naturali.

•  
• In conformitate cu datele existente in literatura de specialitate, sub denumirea de
coloranti naturali se inteleg acele substante colorate care se gasesc in mod natural in
produsele comestibile, din care se obtin prin extractie, repectiv se obtin prin sinteza
chimica (carotenoidele, clorofilele, antocianele, riboflavina, betainele, etc).Sunt
incluse in categoria colorantilor alimentari si preparatele obtinute din materii prime
alimentare si alte surse naturale prin metode fizice si/sau chimice de extractie. Nu sunt
considerate coloranti produsele alimentare uscate sau concentrate si aromatizantii
incorporati in produsele alimentare pentru a conferi acestora valoarea nutritive
precum si gust si miros, desi au si un effect secundar de colorare ( paprika, saffron,
acidul tumeric).
• Colorantii de caramel sunt consideranti coloranti alimentari naturali, desi nu sunt
prezenti in mod natural in produse comestibile. Ei sunt obtinuti prin actiunea
controlata a caldurii asupra glucidelor nutritive: zaharoza, dextroza, zahar invertit,
sirop de glucoza. Rosu de cosenila rezultat prin maruntirea fina a insectei Coccus cacti
in stare uscata este, de asemenea, clasat drept colorant natural.
• Antocianii. Sub aceasta denumire sunt mentionate toate substantele care se gasesc in flori, frunze sau fructe
si care au culoarea rosie, vioeleta, albastra. Antocianele sunt flavonoide cu 15 atomi de carbon, constituite
din doua cicluri benzenice legate intre ele printr-un element C3 (C6-C3-C6).
• Structura de baza este reprezentata de cationul tetrahidroxiflavilium substituit cu grupuri hidroxil, metilice
sau metoxilice. Aceste forme agliconice sunt denumite antocianidine, care se obtin prin hidroliza antocianilor
( zaharurile din structura antocianilor sunt glucoza, galactoza, ramnoza). Cele sase tipuri de antocianidine sunt
pelargonidina, cianidina, peonidina, delfinidina, petunidina, malvidina.
• Structura cationului 4, 3, 5 ,7 tetrahidroxiflavilium.
• Sursele industriale de antociane sunt urmatoarele:
• pielita strugurilor si tescovina;
• varza rosie si sfecla rosie;
• afinele, coacazele negre, ciresele, visinile, zmeura.

• Betaciane. Din categoria betacianelor face parte colorantul roşu de sfeclă. Pentru acest colorant nu există
încă disponibile date referitoare la metabolismul acestui colorant natural. Testele pe termen lung şi de
reproducere sunt încă incomplete. Lipsesc studiile de embriotoxicitate şi teratogenitate. Colorantul este însă
un component normal al unor produse alimentare şi din acestă cauză FAO/OMS a considerat că nu este
necesar să se fixeze o doză zilnică admisibilă.
 Coloranti naturali
• Betaciane. Din categoria betacianelor face parte colorantul roşu de sfeclă.
Pentru acest colorant nu există încă disponibile date referitoare la metabolismul
acestui colorant natural. Testele pe termen lung şi de reproducere sunt încă
incomplete. Lipsesc studiile de embriotoxicitate şi teratogenitate. Colorantul este
însă un component normal al unor produse alimentare şi din acestă cauză
FAO/OMS a considerat că nu este necesar să se fixeze o doză zilnică admisibilă.
• Colorantul roşu de sfeclă este utilizat în:
• - băuturi nealcoolice
• - produse de patiserie şi panificaţie
• - deserturi pe bază de gelatină, budinci supe, amestecuri pulbere.
• - este sensibil la căldură şi la pH. Totuşi, se poate folosi pentru
colorarea cărnii tocate în amestec cu derivate proteice texturate, destinate
obţinerii de hamburgeri, chiftele, perişoare, deoarece virarea culorii de la roşu la
brun este, în aceste cazuri, dorită.
Proprietăţile tehnologic-funcţionale ale coloranţilor naturali:

• La folosire trebuie să se aibă în vedere următoarele aspecte:

• A. Solubilitatea , mai precis dacă sunt solubili în apă, soluţii alcoolice sau solvenţi nepolari,
pentru alegerea corectă în funcţie de destinaţie.
• De exemplu, carotenoidele sunt solubile doar în medii nepolare. În plus, solubilitatea lor este
lentă, cu atât mai lentă cu cât puritatea lor este mai mare. Pentru a mări solubilitatea şi puterea
colorantă, microcristalele se dispersează în ulei încălzit la 40-50C. Stabilizarea suspensiei
uleioase se face prin adaos de acizi graşi saturaţi. Pentru colorarea mediilor apoase, se obţin
preparate hidrodispersabile sub formă de pudră sau suspensie coloidală. Tehnica aplicată este
următoarea: carotenoidul se dizolvă într-un solvent miscibil cu apa, apoi această soluţie se
toarnă în apă care conţine un coloid hidrofil iar solventul se evaporă.
• B. Puterea coloranta: depinde de capacitatea de fixare a colorantului pe suport, care poate fi
amidon, celuloză, proteină sau un produs complex, cum este făina.
• C.Stabilitatea la pH: pH-ul influenţează solubilitatea, tenta culorii şi stabilitatea.
• D.Stabilitatea termica: unii coloranţi naturali necesită utilizarea unor antioxidanţi, aşa cum
este cazul carotenilor, deoarece creşterea temperaturii accelerează procesele de oxidare.
• Coloranţii naturali utilizaţi în industria alimentară aparţin uneia din urmatoărele clase : antociane
şi betaciane, carotenoide, clorofile, flavine, chalcone, antrachinone, flavone.
• Carotenoide. Carotenoidele reprezintă un grup de coloranţi naturali, galbeni, portocalii
sau roşii, răspândiţi în regnul vegetal şi animal.
• Aspecte biochimice şi toxicologice ale folosirii β-carotinei.
• La om, circa 30-90% din carotenul ingerat este excretat prin fecale. Ingerarea
concomitentă a grăsimilor nu înbunătăţeşte absorbţia β-carotinei. La ingerarea de doze
mari se activitatea vitaminică A a fracţiunii absorbite. Β-carotina solubilizată în ulei este
mai bine absorbită de către organism şi anume 10-41 % la adulţi şi 50-80 % la copii.
• În tractusul gastro- intestinal este necesară prezenţa vitaminei E pentru împiedicarea
distrugerii enzimatice a β-carotinei şi a acizilor biliari pentru absorbţia β-carotinei. O
anumită cantitate de β-carotină este transformată în vitamina A, în ficat, plămâni,
musculatură şi ser sangvin, depoziatrea vitaminei A având loc în ficat.
• Testele de toxicitate pe termen scurt efectuate pe şobolani şi câini în doze mai mici de
1000 mg / Kilocorp şi zi timp de 100 zile nu au aratat vreun efect toxic. Testele pe
termen lung pe 4 generaţii de şobolani cu doze de până la 1000 mg în dietă nu au scos
în evidenţă nici un efect toxic la nici o generaţie.
 Coloranti naturali
• Clorofila
• Această substanţă reprezintă pigmentul verde al plantelor care este format din clorofilă a şi b în raport de 3/1. În
industria alimentară, clorofila se utilizează sub formă de complex clorofilă-cupru solubil în uleiuri vegetale sau sub
forma sărurilor de Na şi K ale complexului clorofilă –cupru care sunt solubile în apă.
• Carminul sau coşenila.
• Acest colorant se găseşte în pulberea obţinută prin sfărîmarea insectei femele, uscate, denumită Dactylopius coccus
Costa, care trăieşte pe specia de cactus Nepalea coccinellifera.
• Curcuma
• - este o pulbere obţinută prin măcinarea rizomilor plantei Curcuma longa, care conţine un pigment galben numit
curcumina, cu gust perticular, aromat.
• - este utilizată pentru colorarea margarinei, a emulsiilor de grăsime,
gemurilor, jeleurilor, marmeladelor, preparatelor din carne etc.
• Roşul (carminul) de coşenilă (cochenilla)
• - obţinut prin extracţia apoasă a copului uscat al insectei femelă Dactylopius coccus/Coccus cacti.
• - principiul colorant al coşenilei este acidul carminic (10% din corpul uscat al insectei).
• - acidul carminic este solubil în apă şi alcool. Culoarea variază cu pH-ul, astfel:
• la pH = 4,8 – galben
• la pH = 6,2 – violet
• - se utilizează la fabricarea preparatelor din carne, peşte, pentru colorarea membranelor, la colorarea cerealelor
pentru micul dejun
  Coloranti sintetici (de sinteza).

•  
• Colorantii sintetici sau artificiali sunt coloranti care nu exista ca atare in natura
sau sunt prezenti in produse necomestibile, respective se obtin prin sinteza
chimica ( de exemplu antocianii extrasi din florile de hibiscus nu sunt
considerati coloranti naturali, ci sunt considerati coloranti sintetici).
• Colorantii de sinteza prezinta in cele mai multe cazuri un nucleu aromatic sau
legaturi conjugate in care electronii sunt susceptibili de a fi excitati de anumite
radiatii ale spectrului vizibil. Solubilitatea lor in apa este datorata prezentei
unei grupari acide (-SO3H sau –COOH), in care caz colorantii sunt anionici, sau
unei grupari aminate (-NH2 sau NH-CH3, N(CH3)2), in care caz colorantii sunt
cationici.
• Colorantii utilizati in industria alimentara apartin urmatoarelor cinci grupe
prezentate in cele ce urmeaza.
• 1.Grupa colorantilor azoici ,triarilmetanului,xantenici, quinoleinei, indigoului.
Determinarea colorantilor naturali si sintetici in produsele
alimentare.
 E 162 Betanina. Ce este betanina?
Unde se găsește betanina?

În sfecla roșie (Beta vulgaris), se

găsește un amestec de coloranti
roșii și galbeni. 
Acesta este format din betanină,
în procentul de 75-95%, cianidină
(colorant antocianic) și beta-
xantinele (cu structură
corotinoidică).
Vulgaxantinele (I şi II) sunt de fapt
betaxantinele prezente în sfecla
roşie.
Aditivul E 162 are sinonimul Roșu
de Sfeclă.
Face parte din clasa Betalaine.
 Colorant natural E162

Metodele de obținere a colorantului sunt

diverse, dar toate se bazează pe
solubilitatea sa în apă sau alcool.

Aditivul se prezintă sub formă de lichid,

pastă, pudră sau solid roșu sau roșu-închis.
Pe lângă pigmenții coloranți, sucul sau
extractul din sfeclă conține zaharuri) săruri
și/sau proteine prezente în mod natural în
sfeclă.

În unele cazuri, extractul poate fi rafinat

pentru eliminarea unei părți din zaharuri,
săruri sau din proteine.
 Betanina-E162
Betanina este un colorant foarte sensibil la factorii
fizico-chimici, ca de exemplu: la căldură (se
colorează în brun), la acțiunea oxigenului şi a SO2
sau la variaţii ale pH-ului.

Dintre coloranții roșii, betanina prezintă cea mai

mare instabilitate la procesare (sub acțiunea
căldurii), când are loc reacția de scindare a
betacianinei şi a vulgaxantinei, cu formarea acidului
betalamic.

La încălzirea şi răcirea soluției care conține

betaciane, culoarea se modifică spre violet-
purpuriu, deoarece vulgaxantina este mai sensibilă
şi se degradează mai uşor, deci tenta galbenă a
acesteia se reduce.
E 162 - Care sunt dozele admise în produsele alimentare?

Colorantul este folosit în doze „quantum satis”,

pentru colorarea legumelor conservate în oțet,
saramură sau ulei (inclusiv uleiul de măsline).

În cereale pentru micul dejun, cu aromă de

fructe, în doze de 200 mg/kg, separat, sau în
combinație cu acid carminic, carmin și
antociane.

Se mai adaugă în gemuri, jeleuri și marmelade,

conform legislației în vigoare, precum și în alte
preparate similare din fructe, inclusiv în
produse cu un număr scăzut de calorii, în doze
„qs”.

Tot în doze „qs” și aditivul este utilizat în

pateuri, cârnați, supe, băuturi răcoritoare și în
iaurturi cu fructe, în scopul colorării acestora.
Se utilizează în scopul restabilirii culorii
inițiale a unor produse alimentare,
degradată la procesare, depozitare,
distribuție etc. Pe lângă faptul că are
calităţi tinctoriale, aditivul E 162 se
caracterizează și prin valoarea sa
nutritivă ridicată, datorită conținutului
mare de substanțe minerale de
vitamine A, B, B2, PP, C și de zaharoză
(în cazul utilizării concentratului și nu a
pigmentului pur.)
 Efecte benefice asupra organismului

1. Luptă împotriva anemiei

2. Protejează ficatul

3. Ţine inima sănătoasă

4. Previne cancerul

5. Combate depresia

6. Crește rezistența la efort

7. Stimulează creierul
 Utilizare colorant E162
• Colorantul roşu de sfeclă este utilizat în:
• - băuturi nealcoolice
• - produse de patiserie şi panificaţie
• - deserturi pe bază de gelatină, budinci supe,
amestecuri pulbere.
• - este sensibil la căldură şi la pH,dar, se poate folosi
pentru colorarea cărnii tocate în amestec cu derivate
proteice texturate, destinate obţinerii de hamburgeri,
chiftele, perişoare, deoarece virarea culorii de la roşu
la brun este, în aceste cazuri, dorită.
 E 162 Riscuri pentru sănătate

Aditivul E 162 este considerat sigur, dar

administrat cu restricție la copiii mici și
preșcolari.
Are un efect benefic asupra organismului
uman.
Sucul de sfeclă constituie un adjuvant în
tratamentul hipertensiunii arteriale și
reduce nivelul colesterolului din sânge.
Betanina împreună cu celelalte
componente ale sucului de sfeclă are un
rol important în ameliorarea unor stări
toxice ale ficatului, în hepatite, în ciroze
hepatice etc.
Este de asemenea utilă în afecțiunile
gastrointestinale (enterite, colite, boală
ulceroasă), având o participare activă în
metabolismul proteic.
Se utilizează în scopul restabilirii
culorii inițiale a unor produse
alimentare, degradată la procesare,
depozitare, distribuție etc. Pe lângă
faptul că are calităţi tinctoriale,
aditivul E 162 se caracterizează și
prin valoarea sa nutritivă ridicată,
datorită conținutului mare de
substanțe minerale de vitamine A, B,
B2, PP, C și de zaharoză (în cazul
utilizării concentratului și nu a
pigmentului pur.)
 Determinarea betaninei din produsele alimentare.

 
• Culoarea alimentelor reprezintă o caracteristică importantă din
punct de vedere tehnologic, comercial şi nutritiv, jucând un rol
important în aprecierea calităţii produselor alimentare. Ea
depinde de conţinutul pigmenţilor (clorofilă, caroteni, antociane,
polifenoli), conţinutul de coloranţi naturali şi sintetici.
• În industria alimentară sunt utilizaţi atât coloranţi naturali, cât şi
sintetici.
• Utilizarea coloranţilor sintetici în industria alimentară este
reglementată de normele sanitare ale organizaţiei Codex
Alimentarius. Ei nu trebuie sa fie toxici, şi să nu constituie un risc
pentru sănătate.
Principiul metodei:
Cromatografia pe hartie
 Cromatografia HPLC
• Cromatografia de lichide de înaltă performanţă înlocuieşte vechile metode
cromatografice de analiză a coloranţilor alimentari (cromatografia în strat
subţire, cromatografia pe hârtie) furnizând rezultate precise, reproductibile şi
rapide.
•  
• 1. Stabilirea naturii colorantului şi extracţia sa din proba de analizat
• Se aplica o metodǎ de testare calitativă a produselor alimentare pentru a putea
determina natura colorantului introdus în procesul de fabricaţie. Metoda
permite stabilirea naturii colorantului folosit şi anume: natural sau sintetic.
• Dacă colorantul este sintetic, acesta este extras rapid din probă într-un
amestec apă-metanol 7/3. Se observă vizual o colorare intensă a amestecului
de extracţie, situaţie care nu apare în cazul în care colorantul este natural.
• Dacă în urma acestei testări calitative, se constată prezenţa în probă a unui
colorant sintetic, se trece la extracţia acestuia în vederea dozării lui cantitative.
 Tehnici de lucru

•Cele mai multe analize -soluţie.

•Purificarea probelor şi a solvenţilor
•Solvenţii spectrali –transparenţi pt. domeniul
de lucru!
•Vizibil –suficient solvenţii incolori.
•UV –solvenţi fără sisteme psau e-
neparticipanţi.
 Solvenţi
• Apa
• Metanol
• Pentan, hexan
• Heptan,
• Ciclohexan
• Eter etilic
• Dioxan
• Acetonitril
• Cloroform
 Metode cromatografice
• Cromatografia (din limba greacă: χρῶμα chroma „culoare” și γράφειν graphein „a
scrie”) face referire la tehnicile de laboratorprin care se separă substanțele
chimice din amestecuri sau soluții.Se deosebesc două faze cromatografice: faza
mobilă și faza staționară (sau fixă). Principiul separării cromatografice constă în
distribuția inegală a componentelor unui amestec între cele două faze. Amestecul
este dizolvat întru-un fluid (faza mobilă), care îl va trece printr-o structură ce
conține un alt material (faza staționară). Diferitele componente ale amestecului
trec prin faza staționară cu viteze diferite, ceea ce presupune separarea lor.
• Tipuri:Cromatografie poate fi analitică sau preparativă. Scopul cromatografiei
preparative este separarea componentelor unui amestec pentru ca acestea să fie
folosite (fiind astfel o metodă de separare). Cromatografia analitică se face, de
obicei, cu cantități mai mici de material și are ca scop măsurarea unor proporții
relative a componentelor amestecului.De asemenea, se deosebesc și alte tipuri, în
funcție de faza staționară: cromatografia pe strat subțire (notată
TLC), cromatografia de lichide, cromatografia de gaze, etc.
 Metode cromatografice - privire de ansamblu
• Analiza chimică cromatografică este un domeniu al analizei instrumentale care include mai multe
metode de separare şi totodată de analiză a componenţilor amestecului din probă. În toate
variantele, separarea precede analiza şi se realizează prin repetarea, de un număr mare de ori, a
echilibrului de distribuţie între două faze. Una dintre faze este imobilă şi poartă denumirea de fază
staţionară (aflată de regulă într-un tub numit coloană) iar cealaltă -faza mobilă - aflată în mişcare,
se deplasează prin golurile primei faze. Separarea se petrece încoloana cromatografică, piesa
cheie a întregii metode. Faza mobilă, denumită şi eluent -scurgându-se continuu (deci cu viteză
constantă) prin interstiţiile fazei staţionare, adeseori poroase, poate provoca migrarea, cu viteze
diferite, a celor n componenţi ai amestecului de separat de-a lungul coloanei. Amestecul supus
separării se introduce sub formă de soluţie la începutul coloanei, folosindu-se un dispozitiv de
introducere a probei (de exemplu o microseringă),şi se află iniţial fixat într-o zonă îngustă de la
începutul coloanei. Spălaţi de eluent, oparte din componenţii probei migrează apoi prin coloană
cu viteze diferite. Acest lucru se datorează interacţiunilor fizice specifice, dintre moleculele probei
şi faza staţionară (desigur, nu orice moleculă poate migra pe orice fază staţionară). Efectul, este
numit retenţie şi aceasta provoacă o aşa-numită migrare diferenţiată. Adică moleculele migrează
în grupuri, în fiecare grup existând doar molecule de acelaşi fel. Aceasta face posibilă sesizarea
componenţilor, pe rând, la părăsirea coloanei, de către un instrument, în grupurile respective -
denumite uneori zone. Instrumentul amintit este un analizor fizico-chimic, sensibil la mai mulţi (în
mod ideal la oricare) dintre componenţi ce ies din coloană şi care este plasat în eluent, imediat
după ieşirea din coloană. Acest analizor, denumit detector este capabil să dea un semnal
proporţional cu masa sau cu concentraţia soluţiei de component în faza mobilă. În consecinţă,
dispozitivul, "marchează" trecerea fiecăreia din substanţele ce formează iniţial proba, similar cu o
fotocelulă care înregistrează trecerea concurenţilor la sosire în atletism. Reprezentarea grafică a
semnalului detectorului în funcţie de timp poartă numele de cromatogramă.
 Clasificarea tehnicilor cromatografice

• Cromatografia pe strat subțire, câteodată denumită

și cromatografie în strat subțire (cu acronimulTLC,
din englezăThin-layer chromatography) este
o metodă de separare de tipul cromatografiei,
folosită pentru separarea unor amestecuri
nevolatile.Cromatografia pe strat subțire se
realizează cu ajutorul unei bucăți mici de hârtie sau
plastic, care conține un strat subțire de
material adsorbant, de obicei silica gel, oxid de
aluminiu(alumină) sau celuloză.
 Metoda

• Acest strat subțire de material adsorbant este

numit faza staționară, deoarece este componentul
imobil al sistemului. După aplicarea substanței de
analizat pe placă, materialul va adsoarbe ceea ce se
numește faza mobilă, adică solventul(sau amestecul
de solvenți) care a fost ales. Solventul va urca în
placă cu ajutorul capilarității. Întrucât diferiții
componenți ai amestecului de analizat se deplasează
cu viteze difere pe placa cromatografică, se obține
separarea acestora.
O metodă de separare (mai rar denumită și proces de
separare) este un proces fizic prin care un amestec de 
substanțe chimice (poate fi, de exemplu, o soluție) este
separat în doi sau mai mulți produși de separare. După
separare, este posibil ca măcar unii dintre produși să
conțină ca impurități o parte din fostul amestec (din
celălalt component).[1] Există diferite tipuri de metode de
separare, care sunt alese în funcție de proprietățile fizice
și chimice ale componenților amestecului, precum: forma
și mărimea particulelor, masa, densitatea, vâscozitatea
 sau afinitatea chimică dintre aceștia.
• Filtrarea este o operație mecanică sau fizică de separare
 din soluții sau gaze, printr-un filtru, a unor substanțe
 (particule) solide, insolubile, dar cu densitate apropiată
de cea a lichidului sau gazului în care se găsesc.
• În general, operația se realizează prin trecerea
amestecului printr-un corp poros, prin centrifugare sau
prin forțe electrostatice. Are ca scop curățarea fluidului,
recuperarea fazei solide sau obținerea ambelor faze.
Filtrarea apei are două scopuri: îndepărtarea materiilor în 
suspensie și eliminarea microorganismelor, a germenilor
etc.
• Extracția este o metodă de separare importantă în chimia organică, ce constă în
separarea unuia sau mai multor componenți ai unei faze prin transferarea lor într-
o fază lichidă, nemiscibilă (sau parțial miscibilă), care este adusă în contact cu
prima[1] formând un lichid multifazic. Solventul trebuie să fie ales pentru a fi
adecvat procesului. De exemplu, iodul dintr-o soluție apoasă de iod poate fi
separat cu ajutorul unui solvent selectiv, precum benzenul, cloroformul sau 
eterul etilic.
• Poate fi extracție lichid-lichid, extracție gaz-lichid sau extracție în fază
solidă (solid-lichid). Extracția de tipul solid-lichid se face cu ajutorul unui 
extractor Soxhlet.
• Extracția lichid-lichid se realizează în scopul separării sau concentrării unor
componenți din faza inițială, numită fază de extras. Solventul formează cu
componenții faza extractoare. După realizarea extracției, faza care a preluat
componenții se numește extract, iar faza rămasă se numește rafinat.
•  
 Ustensile de sticlă

• Eprubetele: sunt utilizate pentru efectuarea reacțiilor de probă.Au forma unor tuburi închise la un capăt,sunt de regulă confecționate din sticlă termorezistentă și pot fi gradate sau negradate.
• Pahare de laborator: utilizate pentru efectuarea reacțiilor care au loc la temperaturi nu prea ridicate,sau a unor operații precum: dizlovarea, evaporarea, fierberea, precipitarea,
decantarea,filtrarea,titrarea volumetrică etc. Au capacități cuprinse între 25-3000 ml și sunt de mai multe tipuri cele mai uzuale fiind:
– pahare Berzelius;
– pahare Erlenmeyer:conice,uitilizate în special pentru titrări volumetrice;
– pahare conice gradate;
– pahare conice,de trompă,de titrare cu tub;
• Baloane: au utilizări multiple,capacități și forme diferite în funcție de destinație,după cum urmează:
– baloane cu fund plat și rotund:utilizate pentru fierberea soluțiilor,determinatrea unor constante fizice;au capacități cuprinse între 50-5000 ml;
– baloane rotunde cu tub lateral Wurtz: și baloane Engler utilizate pentru distilări,respective determinarea vâscozității unor produse;
– baloane cotate: utilizate pentru prepararea soluțiilor de concentrații date și pentru măsurarea cu exactitate a volumelor de lichide.Sunt baloane cu fundul plat și gâtul alungit,acesta din urmă fiind prevăzut cu un semn circular
care delimitează capacitatea de umplere a balonului cotat.Acesta variază între 25-3000 ml.Capacitatea balonului este gravată pe acesta ca și temperatura de etalonare.Sunt prevăzute cu dopuri rodate care permit agitarea
conținutului;
– baloane Kjeldahl: utilizate pentru determinarea azotului din substanțe organice; au formă alungiă.
• Cilindrii gradați: utilizați la măsurarea aproximativă a volumelor de lichide.Sunt confecționați din sticla groasă și gradați în mililitri și fracțiuni de mililitru,având marcată la partea superioară capacitate
maximă de umplere care variază între 5-2000 ml și temperatura de etalonare,de obicei 20°C.
• Pipetele: utilizate pentru măsurarea volumelor de lichide,au capacități diferite,sunt calibrate pentru anumite temperaturi,se păstrează în stative de lemn sau metal special și sunt de diferite tipuri:
– pipete gradate: au forma cilindică;
– pipete cu bulă: au forma cilindică de diametru variabil,partea centrală având diametrul cel mai mare(bula).
• Biuretele: utilizate pentru titrări volumetrice cu soluții de diverși reactivi sau pentru măsurarea cu exactitate a volumelor de lichide sau de gaze(biurete pentru gaze).Din punct de vedere constructiv,sunt
tuburi cilindrice gradate care au la partea inferioară un dispozitiv de închidere și reglare a curgerii soluției.Acest dispozitiv poate fi un tub din cauciuc sau clemă sau un robinet din sticlă.Dupa
capacitatea lor biuretele pot fi:
•  
– macrobiurete;
– semimicrobiurete;
– microbiurete.
• Sticluțe picurătoare: sunt de diferite tipuri și se utilizează pentru picurarea unor cantități mici de lichide,de exemplu,indicatori.
• Flacoane pentru păstrarea substanțelor : au diferite forme,sunt închise cu dopuri.Cele destinate păstrării substanțelor sensiblile la lumină sunt colorate.
• Pâlnii: sunt de mai multe tipuri,în functie de utilizări și anume:
– pâlnii de filtrare: utilizate la filtrarea precipitatelor;
– pâlnii pentru transvazarea lichidelor;
– pâlnii de separare: utilizate pentru separarea lichidelor nemiscibile cu densități diferite;
– pâlnii de picurare: utilizate pentru picurarea unor cantități de lichid în baloane de reacție..
• Mojare: utilizate pentru mărunțirea materialelor solide,mărunțirea realizându-se cu ajutorul pistilului.Mojarele pot fi confecționate din sticlă,dar și din porțelan sau agat.
• Piseta sau stropitorul: utilizată pentru păstrarea apei distillate,necesară în operații de spălare a precipitatelor,în lucrările de analiză chimică,pentru aducerea la semn în vasele de măsură.Din punct de
vedete constructiv,piseta este un balon de sticlă cu fund plat și capacități cuprinse între 250-1000 ml.Este prevăzut cu un dop prin care trec două tuburi din sticlă.
 Ustensile de porțelan

• Pâlnii: sunt de mai multe tipuri, în functie de utilizări și anume:

– pâlnii de filtrare: utilizate la filtrarea precipitatelor;
– pâlnii pentru transvazarea lichidelor;
– pâlnii de separare: utilizate pentru separarea lichidelor nemiscibile cu densități diferite;
– pâlnii de picurare: utilizate pentru picurarea unor cantități de lichid în baloane de reacție.
• Capsule: utilizate pentru evaporare,recristalizare; pot fi confecționate și din sticlă termorezistentă.
• Mojare: utilizate pentru mărunțirea materialelor solide, mărunțirea realizându-se cu ajutorul pistilului.
Mojarele pot fi confecționate din sticlă, dar și din porțelan sau agat.
• Alte ustensile
• Stative: cu diverse utilizari, pot fi:
– stative confecționate din lemn sau materiale plastice:utilizate pentru susținerea eprubetelor, a pipetelor, pentru uscarea
vaselor;
– stative confecționate din oțel sau fier.
• Cleme: utilizate pentru închidrea accesului sau reglarea debitului lichidelor sau gazelor prin tuburi de cauciuc
sau pentru fixarea aparatelor pe stative,caz în care au diferite forme și se prind pe stativ cu ajutorul mufelor.
• Inele: au,ca și clemele,rolul de a fixa aparatele pe stative,prinderea lor pe stativ făcându-se cu ajutorul
mufelor.
• Clești: utilizați pentru prinderea obiectelor fierbinți;pot fi confecționați din metal sau lemn.
Cromatograf pe strat subtire
 Alegerea unei metode de analiză
•  
• Prima etapă în realizarea unui procedeu analitic o constituie stabilirea obiectivului care se
urmăreşte. Numai identificând clar scopul propus, se poate imagina o cale logică care să
conducă la rezolvarea corectă a problemei
• Proba pentru analiză De cele mai multe ori, luarea unei probe, la o analiză făcută în
laboratoarele didactice, este urmată imediat de o cântărire sau o măsurare a unui volum cu
care se începe lucrul în laborator. Trebuie să avem în vedere că practica din realitate este
diferită. Şi anume, măsurarea probei constituie etapa cu care începe analiza în laborator dar
originea eşantionului adus la laborator este alta - provenind din materialul de analizat. Pe de
altă parte, etapa cu care se începe analiza chimică din laboratorul de analiză instrumentală
rămâne măsurarea probei
• Prelevarea probelor Toate procedeele de analiză cantitativă includ câteva operaţiuni de
laborator comune. Acestea sunt: luarea probelor, uscarea, cântărirea şi dizolvarea [54].
Dizolvarea este singura operaţiune care nu este întotdeauna necesară, deoarece există unele
metode instrumentale prin care măsurarea se face direct pe probă
 HPLC

HPLC
• HPLC – metoda analitica utilizata in scopul separarii, identificarii si dozarii substantelor organice si
anorganice aflate in solutie

ANALIZE:
• farmaceutice
• clinice
• toxicologice
• de mediu
• industriale
• alimentare

Calitativ: separarea, determinarea

componentilor pe baza timpului de retentie;

Cantitativ: curba de etalonare - pe domeniul

de valabilitate al legii Lambert Beer (variatie
liniara a raspunsului DAD cu concentratia)
 Clasificarea HPLC functie de natura fazei
stationare
• Cromatografia de adsorbtie :
 faza stationara - adsorbant de tip silicagel/ alte umpluturi pe baza de silice
 principiul separarii: etape repetate de adsorbtie-desorbtie
 Interactiuni hidrofobe (nespecifice) - faza inversa
 Interactiuni polare (dipol-dipol) – faza normala

• Cromatografia de schimb ionic :

 suprafata fazei stationare este incarcata ionic, de semn contrar ionilor analitului
 specifica analitilor ionici/ionizabili
 Interactiuni ionice

• SEC (GPC) :
 umplutura coloanei - pori cu dimensiuni controlate
 proba este separata functie de marimea ionului solvatat
 Clasificarea HPLC functie de polaritatea
celor doua faze
 Cromatografie cu faza normala

 faza stationara – puternic polara (silicagel)

 faza mobila – nepolara

 Cromatografie cu faza inversa

 faza stationara – nepolara, lanturi hidrocarbonate hidrofobe legate de silice :

• 80% Octadecilsilice (ODS, C18)

• 10% Octil (C8)
• 5% Butil (C4)
• 3% Fenil

• 2% Ciano (CN)

 faza mobila – polara (faza organica - CH3OH, CH3CN, THF si/sau apa, cu/fara sol. tampon)
 Factorii care influenteaza separarea
cromatografica
• Coloana: dimensiuni (L,d), T
• Faza stationara: natura, diametrul particulelor
• Faza mobila: tipul de elutie, debitul, solventii
• Analitul: polaritate, masa moleculara, concentratie
• Faza mobila
• compatibila cu elementele instrumentului si cu faza stationara
• puritate avansata
• compresibilitate si vascozitate scazute
• lipsita de gaze dizolvate (aer) – rezultatul UV si probleme de compresibilitate
• Separarea unor compusi aromatici folosind o coloana Hypersil-C8
(100x2) 3 mm, 60% MeOH in Apa:

• Benzamida, alcool benzilic, acetofenona, benzoat de metil, fenetol,

naftalina, benzofenona, bifenil
 Detectorul cromatografic ideal

• Raspuns independent de compoziţia fazei mobile, debit, temperatura

Sensibilitate – panta curbei de calibrare mare → sensibilitate mare
Selectivitatea
Raspuns rapid
Zgomot de fond scazut
Non-destructiv pentru proba
Domeniu dinamic liniar mare
Stabilitate într-un timp îndelungat de operare