Segmentul periferic al

analizatorilor – receptorii
 Receptorii
 
Segmentul periferic (receptorul):

• este reprezentat de structuri specializate ale organelor de simţ;

• este stimulat de variaţia unei anumite forme de energie;
• determină formarea potenţialului de receptor care se poate transforma în
potenţial de acţiune.
Clasificarea receptorilor în funcţie de topografie (localizare):

• exteroceptori – localizaţi în piele;

• proprioceptori – răspândiţi în sistemul locomotor;
• interoceptori (visceroceptori) – situaţi în peretele organelor interne

Clasificarea receptorilor după distanţa de la care acţionează stimulul:

• de contact – ex. receptorii tactili;

• de distanţă – ex. receptorii auditivi.
Clasificarea receptorilor după natura excitantului

mecanoreceptori – stimulaţi de atingere, presiune,

lovire,distensie;
termoreceptori – stimulaţi de diferenţele de temperatură;
algoreceptori – stimulaţi de orice excitant care produce dureri;
chemoreceptori – stimulaţi de modificarea concentraţiilor unor
substanţe;
receptori electromagnetici – stimulaţi de radiaţiile
electromagnetice luminoase.
Terminatiile nervoase libere
Terminatiile nervoase libere sunt prezente pretutindeni in piele atat in derm cat si
in epiderm, dar si in alte tesuturi, detecteaza atingerea ( tactul ) si presiunea, dar pot
recepta si stimuli termici si durerosi.
Ele sunt receptori prag semnalând atingerea sau presiunea foarte ușoara sau
semnaleaza numai prezența stimulului intr-o anumită portiune a corpului ( ex. Pruritul,
mâncarimea ) sau stimului care generează senzația de gâdilat. Sunt cele mai raspindite
terminații receptoare fiind distribuite pe intinderi mari, mai frecvent in piele, dar sunt
prezente si in alte tesuturi.
Corpusculii Meissner
Corpusculii Meissner sunt terminatii alungite si trancapsulate cu diametrul de
aproximativ 100 µm, care stimulează o fibră mielinizată.
În interiorul capsulei se află mai multe ramificații ale fibrelor nervoase
dendritice terminale.
Receptorii sunt prezenți și pielea glabră (fără păr), fiind foarte abundenți la
vârfurile degetelor, la buze și in general in zone tegumentare unde este foarte
dezvoltată capacitatea de discriminare spațială a senzației tactile.
Receptorii se adaptează extrem de rapid după ce sunt stimulați, fiind foarte
sensibili la deplasarea sau întinderea unor obiecte foarte ușoare pe suprafața pielii
și la vibrațiile de frecvență joasă.
Corpusculii Krause
Corpusculii Krause fac parte din categoria corpusculilor încapsulați.
Au forma unui bulb de dimensiuni de cinci ori mai mici decât
corpusculii Meissner (cu diametru de aproximativ de 20 µm).
Se intalnesc cam in aceleasi zone in care întâlnim corpusculii
Meissner, în special in pielea glabră.
Sunt stimulați de vibrațiile cuprinse intre 10 și 200 Hz și de mișcările
de pe suprafața pielii. Acești receptori fac analiza intensittălii atingerilor
spațiale ale obiectelor.
Discurile Merkel
Discurile Merkel fac parte din categoria receptorilor incapsulați in care ramificația dendritică
A ß nu este așa de ramificată. Ei transmit un impuls inițial puternic, dar care se adaptează
parțial, urmat de un impuls mai slab, continuu dar care se adaptează incet. Ei sunt responsabili
pentru semnalele stady-state care determină atingerea continuă a pielii.
Practic sunt considerați receptori care se adaptează lent.
Ele recepționează simțuri stabile, ce permit perceperea atingerii continue a tegumentelor.
Receptorul este prezent în zona bazală a epidermului, mai frecvent in zonele in care se gasesc și
corpusculii Meissner.
Sunt receptori care se adaptează lent. Împreund cu receptorii Meissner au rolul de a localiza
senzațiile tactile pe suprafața pielii și de a aprecia calitățile suprafeței obiectelor pipăite.
Adesea discurile Merkel sunt grupate intr-un organ receptor unic numit receptorul in dom
lggo. La acest nivel epiteliul bombează în afară sub forma unei cupole constituind un receptor
foarte sensibil. intreg grupul de discuri Merkel ce intra in această unitate receptoare este
inervat de o singură fibră nervoasă mare A β.
Ei se găsesc in pielea păroasă.
 Receptorii Perifilari

Receptorii perifilari sau organul terminal al firului de păr sunt terminații amielinice
foarte abundente, in jurul firului de păr, la baza lui, unde formează două inele tactile
incapsulate de firele de păr și care constituie impreună organul perififar.
Ei detectează la fel ca și corpusculii Meissner mișcările de pe suprafața păroasă a
corpului sau contactul inițial cu un obiect, sesizănd mișcările rapide ale fiecărui fir de păr
de pe corp și se adaptează foarte rapid.

Organele terminale Ruffini

Organele terminale Ruffini, localizate in straturile profunde ale pielii sunt terminații
pluriramificate și încapsulate de dimensiuni de aproximativ 100 µm.
Aceste organe receptoare se adaptează puțin și sesizează deformirile puternice
continue și prelungite ale tegumentului și lesuturilor profunde.
Corpusculii Pacini
Sunt fibre amielinice, centrale, invelite de mai multe straturi concentrice
conjunctive cu diametru de aproximativ 200 µm, care prin deformările
produse de presiunea exercitată din exterior influențează fibra nervoasă,
generând potențialul receptor.
Aceștia sunt plasați atât superficial cât și în profunzimea pielii si sunt
stimulați numai de mișcarile foarte rapide ale țesuturilor, deoarece se
adaptează foarte rapid.
Ei au importanță în detectarea vibrațiilor sau a modificărilor foarte rapide
în starea mecanică a țesuturilor.
Receptorii au importanță pentru detectarea vibrațiilor și a altor modificări
in statusul mecanic al țesuturilor.
 Din punct de vedere al somesteziei are o mare importanță viteza cu
care receptorii se adaptează.
Din acest punct de vedere receptorii cutanați se impart in:
a. Receptori care se adaptează lent. La nivelul pielii glabre acești
receptori sunt discurile Merkel (situați imediat sub epiderm) și
corpusculii Ruffini (situati in profunzimea dermului). La nivelul pielii
păroase din această categorie fac parte organele receptoare lggo si
receptorii perifilari
b. Receptori care se adaptează rapid sunt reprezentați de corpusculii
Meissner și receptorii Krause.
c. Receptori care se adaptează rapid sunt reprezentați de receptorii
Pacini.
Analizatorul vizual – formarea imaginii pe retină,
acomodarea, adaptarea la întuneric şi lumină
 Procesele prin care se realizează vederea sunt: recepţia vizuală, transmiterea mesajelor vizuale,
formarea senzaţiilor vizuale.
Recepţia vizuală se realizează la nivelul celulelor fotoreceptoare din retină şi se bazează pe
mecanisme optice şi fenomene fotochimice. Pe retină se formează imagini clare, reale, mai mici şi
răsturnate ale obiectelor.
Ochi emetrop (normal) – razele paralele de lumină emise de un obiect situat la infinit
focalizează pe retină.
Ochiul miop:
– este mai alungit anteroposterior decât ochiul normal – miopie axială – sau curbura
cristalinului este exagerată – miopie de curbură.
- fasciculul de raze paralele focalizează în faţa retinei;
- imaginea formată este neclară;
- se corectează cu lentile divergente (biconcave).
Ochiul hipermetrop:

• este mai turtit decât ochiul normal

• hipermetropie axială – sau cristalinul este prea aplatizat
• hipermetropie de curbură.
• fasciculul de raze focalizează în spatele retinei;
• imaginea formată este neclară;
• se corectează cu lentile convergente(biconvexe).
Reflexul pupilar fotomotor

Irisul reglează reflex (prin variaţia diametrului pupilar) cantitatea de lumină proiectată pe
retină.

În lumină puternică se contractă fibrele musculare circulare ale ale irisului (inervate de fibre
nervoase parasimpatice);
- pupila se micşorează = pupiloconstricţie = mioză.

În lumină slabă se contractă fibrele musculare radiare; (inervate de fibre nervoase

parasimpatice)
- pupila se măreşte = pupilodilataţie = midriază.
 Acomodarea vizuală este  proprietatea de adaptare a ochiului, datorită căreia
vedem clar obiectele situate la diferite distanțe.
Se realizează prin modificarea curburii cristalinului (contracția și dilatarea
mușchiului ciliar), ceea ce duce la modificarea proprietății lui de a refracta razele de
lumină si la modificarea puterii lui de refracție cu până la 15 dioptrii.
Acomodarea este un gest reflex, dar poate fi controlată în mod conștient.

Distanța la care vedem clar la aproape crește cu vârsta, astfel incat,un copil va
vedea clar la 7 cm, in timp ce,un adult  dupa 50 ani va vedea clar la o distanța mai
mare decât  distanța la care se vede clar aproape (30 cm), din cauza scaderii
amplitudinii de acomodare si aparitiei prezbiopiei ( pierderea puterii de acomodare
a cristalinului ).
 În procesul de acomodare apar mai multe modificări:

• rotirea internă a globilor oculari datorită contracţiei muşchilor extrinseci;

• micşorarea pupilei;
• contracţia fibrelor circulare ale muşchiului ciliar (inervate de fibre nervoase
parasimpatice);
• ligamentele cristalinului se relaxează:
• curbura cristalinului creşte.
 Adaptarea celulelor fotoreceptoare:

• se realizează prin descompunerea pigmenţilor fotosensibili sub acţiunea luminii şi

refacerea pigmeţilor la întuneric;
• adaptarea la întuneric durează 30-40 minute;
• adaptarea la lumină durează 5 minute.
• e pigment fotosensibil din celulele fotoreceptoare şi durata expunerii lor la lumină
• Mecanismul vederii cromatice – teoria tricromatică Young-Helmholtz
consideră:

• retina alcătuită din trei tipuri de celule cu conuri – ce conţin pigmenţi pentru culorile
roşu, verde şi albastru;
• stimularea unei singure categorii de conuri determină senzaţia culorii absorbite;
• stimularea concomitentă şi inegală a celor trei categorii de conuri dă diferitele senzaţii
cromatice;
• stimularea concomintentă şi egală a celor trei categorii de conuri dă senzaţia de lumină
albă;
• în lipsa stimulării luminoase se produce senzaţia de negru.