Medierea Conflictelor Internationale - Ceausescu

Medierea conflictelor În
afacerile internaȚionale
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
----------------
Facultatea de economie Și administrarea afacerilor
©2006 European Parliament, Visits and Seminars Unit

MEDIEREA CONFLICTELOR internationale
lumea araba - israel
Israelul este definit în „Declarația de Independență” și în legile lui de bază ca
un stat evreiesc și democratic și este singurul stat din lume unde evreii sunt majoritari,
localizat în Orientul Mijlociu de-a lungul malului de est al Mării Mediterane și se
învecinează cu Libanul în nord, Siria în nord-est, Iordania și Cisiordania în est, Egipt
și Fâșia Gaza la sud-vest.
Populația din Israel - care include toți cetățenii sau resortisanții, dar nu și
muncitorii străini, în interiorul Israelului în sine și în așezările israeliene din „teritoriile
ocupate”, a fost estimată în septembrie 2019 la 9.092.000 de oameni, dintre care
6.744.200 sunt evrei.
Cetățenii arabi, al doilea grup etnic ca mărime, include atât musulmani cât și
creștini. Alte minorități sunt druzi, cerchezi, samariteni și armeni.
La sfârșitul anului 2005, 93% din populația arabă din Ierusalimul de Est au
căpătat statut de rezidență permanentă și 5% au avut cetățenie israeliană, iar în
înălțimile Golan, druzii au dreptul să aleagă între cetățenia israeliană și cea siriană.
Israelul este o țară dezvoltată și o democrație reprezentativă, cu un system
parlamentar și vot universal. Prim-ministrul Israelului servește ca șef al guvernului,
iar Knessetul, cu cei 120 de membri, servește ca organism legislativ unicameral.
Israelul este una dintre țările cu cea mai mare speranță de viață din lume.
Districtele Israelului: (1) Nord, (2) Haifa, (3)
Centru, (4) Tel Aviv, (5) Ierusalim și (6) Sud
După adoptarea planului de împărțire a Palestinei din 1947 al ONU, în 14 mai
1948, la expirarea Mandatului britanic pentru Palestina, David Ben-Gurion,
președintele Organizației Sioniste și al Agenției Evreiești pentru Palestina, a proclamat
independența Statului Israel în cadrul liniilor de împărțire teritorială decise de ONU.
Liga Arabă și organizațiile palestinene au respins atât decizia ONU de împărțire,
cât și proclamarea unilaterală a independenței Israelului. Șase state arabe au declanșat
Războiul arabo-israelian din 1948, parte a interminabilului Conflict arabo-israelian, care
avea ca scop distrugerea Israelului și „aruncarea evreilor în mare”.
După războiul arabo-israelian din 1948-1949, teritoriul care ar fi trebuit, după
hotărârea ONU (neacceptată de partea arabă), să revină unui stat arab palestinian, a
fost împărțit între Israel și două state arabe beligerante, Transiordania și Egiptul.
După Războiul de Șase Zile din iunie 1967, porțiuni din teritoriile ocupate în
acest conflict de către Israel - Ierusalimul de Est inclusiv Orașul vechi, Cisiordania,
Peninsula Sinai, Fâșia Gaza și Înălțimile Golan, - au intrat sub controlul Israelului.
Peninsula Sinai a fost retrocedată Egiptului în urma unui tratat de pace, dar celelalte
granițe încă nu au fost definite.
Multe state consideră linia de încetare a focului din 1949 (armistițiul din 1949),
așa numita „Linie verde”, ca o graniță temporară a Israelului, iar teritoriile ocupate de
Israel în cursul războiului din iunie 1967, ca „teritoriile ocupate”.
Problema nerezolvată a refugiaților palestinieni care provin - teoretic - din
interiorul liniei verzi, a urmat un proces de permanentizare și amplificare, ca o eficientă
armă anti-israeliană și una dintre principalele piedici în calea rezolvării acestui vechi
conflict. În Iordania trăiesc aproximativ un milion de refugiați, din care 200.000
în tabere ridicate și întreținute de ONU.
Trei factori principali fac imposibilă rezolvarea problemei refugiaților, a căror
număr inițial, în momentul semnării armistițiului din 1948 era de circa 100.000 și crește
pe zi ce trece - astăzi este înregistrată și întreținută a treia generație de refugiați:
1. ONU asigură întreținerea și cazarea, garantează persistența și chiar creșterea
numărului celor cu statut de refugiați, statut care riscă să le fie retras celor care s-au
încadrat într-o activitate productivă, salariată.
2. Scăderea numerică a refugiaților ar duce la micșorarea aparatajului
funcționăresc de salariați ai ONU, în mare majoritate localnici, situație care-i face pe
respectivii funcționari să fie mai flexibili și colaboratori cu refugiații.
3. Motive strategice arabe - pentru organizațiile palestiniene și statele arabe
masa de refugiați atârnă asupra Israelului ca o sabie a lui Damocles - teama Israelului
de a fi copleșit demografic de o numeroasă populație arabă, pe deasupra ațâțată de o
ură naționalistă și religioasă contra Israelului și a tot ce el reprezintă.
Conflictul arabo-israelian (arabă: ‫ئيلي‬%‫إلسرا‬%%‫يا‬%%‫رب‬%‫لع‬%%‫ع ا‬%‫را‬%%‫لص‬%%‫ا‬, Al-Sura'a Al'Arabi A'Israili;
ebraică: ‫ערבי‬-‫הסכסוך הישראלי‬, Ha'Sikhsukh Ha'Yisraeli-Aravi) se referă la tensiunile politice și
ostilitățile deschise între popoarele arabe și comunitatea evreiască din Orientul Mijlociu.
Războaie în Orientul Mijlociu
Războiul arabo – israelian (1948) („Războiul de independență” al Israelului; ,‫מלחמת‬
‫ מלחמת העצמאות‬,‫ מלחמת השחרור‬,‫)הקוממיות‬
Criza Suezului (1956), „Războiul Suezului”, „Operațiunea Kadesh” (în ebraică ‫מבצע קדש או‬
‫)מלחמת סיני‬
Războiul de Șase Zile (5 - 10 iunie 1967) (‫))מלחמת ששת הימים‬
Războiul de Uzură (1967 - 1970) (‫))מלחמת ההתשה‬
Războiul de Yom Kipur (6-26 octombrie 1973) (‫)מלחמת יום כיפור‬
Războiul din Liban (1982) - „Operațiunea Pace pentru Galileea" (‫)מבצע שלום הגליל‬
Războiul din Golf (1990-1991)(‫)מלחמת המפרץ‬
Intifada el-Akta (1987-1993/2000-2005)(‫)אירועי גאות ושפל‬
Conflictul israeliano-palestinian (în desfășurare)
Conflictul dintre Israel și Fâșia Gaza (în desfășurare)

Războiul arabo-israelian din 1948 (noiembrie 1947 - iulie 1949), numit de
Israel Războiul de Independență (‫מלחמת העצמאות‬, Milhemet HaAtzmaut), sau Războiul de
Eliberare (‫מלחמת השחרור‬, Milhemet HaShihrur) și de arabi Catastrofa (‫لنكبة‬%%‫ا‬, „al-Nakba”) s-a
declanșat ulterior unui război civil de șase luni (1947-1948) între arabii și evreii din
Palestina mandatorie, în urma retrocedării mandatului britanic în Palestina ONU în
anul 1947 și a hotărârii (Rezoluția 181 din noiembrie 1947) Adunării Generale a ONU de
împărți Palestina între evrei și arabi.
Conducerea „ishuv-ului” (evreii care locuiau în Palestina, cu excepția cercurilor
de evrei ultra religioși, „haredim”), a acceptat această împărțire, fără mare entuziasm,
datorită hărții geografice complicate și a pierderii Ierusalimului.
Liderii arabi palestinieni au respins total hotărârea de împărțire, pe baza
promisiunii statelor arabe de intervenție armată masivă, consecutivă declarației de
constituire a unui stat evreiesc și a sfaturilor britanice, care le garantau un succes
militar imediat și definitiv care urma să se încheie cu aruncarea evreilor în mare.
Cinci state arabe, Egiptul, Irakul, Transiordania, Libanul, Siria și Liga Arabă, prin
„Armata Arabă de Eliberare” au invadat Palestina ex-mandatară, înaintând în teritoriul
stabilit pentru Statul Israel nou creat.

Războiul s-a încheiat cu un armistițiu semnat în 1949 între Egipt, Iordania,
Liban, Siria și Israel, care a dus la divizarea teritoriului Palestinei mandatare între
Israel, Transiordania, devenită Iordania (Malul Vestic al Iordanului și zona de est a
Ierusalimului, inclusiv Orașul Vechi și locurile sfinte) și Egipt fără să fie urmat de
tratate de pace și să pună capăt conflictului arabo-israelian.
În urma cuceririlor teritoriale ale Israelului din Războiul de Șase Zile (1967),
majoritatea statelor arabe și a palestinienilor, cu sprijinul unor factori internaționali, s-
au arătat dispuse să admită teoretic linia de încetare a focului din 1949, așa numita
„Linia Verde” ca graniță definitivă, denumind zonele cucerite ulterior de Israel „teritorii
ocupate”, în schimb, au cerut ca Israelul să accepte reîntoarcerea pe teritoriul său și în
zonele aflate sub controlul său, a sutelor de mii de refugiați arabi și a urmașilor lor.
A avut ca rezultat întemeierea Statului evreiesc independent modern Israel care
a cucerit majoritatea teritoriului Palestinei mandatare, prin victoria armatei israeliene,
asupra armatelor arabe și pătrunderea din toate direcțiile pe teritoriul Palestinei ex-
mandatare și asupra grupărilor combatante de arabi palestineni.
Legiunea Arabă transiordaniană a suferit pierderi grele, dar a obținut controlul
asupra Ierusalimului de est, inclusiv al Orașului Vechi, și al unor însemnate teritorii în
Iudeea și Samaria, armata egipteană a fost izgonită de pe teritoriul Israelului și a
obținut controlul Fâșiei Gaza.
lumea araba – israel
Războiul de Șase Zile
Războiul de Șase Zile (arabă ‫لستة‬%%‫ ا‬%‫أليام‬% ‫ربا‬%‫ح‬, harb al-ayyām as-sitta, ebraică ‫מלחמת ששת‬
‫הימים‬, Milhemet Sheshet Ha‑Yamim , engleză Six-Day War sau Six Days' War) a fost un
conflict armat între Israel și alianța formată din statele arabe Egipt, Iordania și Siria.
Acest război a durat între 5 și 10 iunie 1967, iar în urma victoriei militare asupra
coaliției arabe, Israelul a ocupat Fâșia Gaza, Peninstula Sinai, Platoul Golan și
Cisiordania.
5 iunie - Forțele aeriene israeliene bombardează simultan, începând de la ora 7.45, 11
baze aeriene egiptene, distrugând astfel o mare parte din aviația militară a Egiptului.
6 iunie - Trupele israeliene ocupă Fîșia Gaza și pătrund în Peninsula Sinai.
7 iunie - Israelul cucerește malul stâng al Iordanului și partea de est a Ierusalimului,
care va fi anexată Israelului pe data de 27 iunie 1967.
8 iunie - Tancurile israeliene ajung până la Canalul Suez, deși forțele egiptene erau mult
superioare numeric celor israeliene în această zonă de conflict. Egiptul capitulează.
9 iunie - Forțele armate israeliene attaca Siria și cuceresc, după lupte grele, mare parte
din Platoul Golan, inclusiv orașul Quneitra (Al Qunaytirah’).
10 iunie - Încetarea ostilităților. După război, Israelul domină un teritoriu de aproape
patru ori mai mare decât la începutul războiului. 400.000 palestinieni se refugiază în
Iordania.
Războiul de Yom Kipur
Războiul de Yom Kipur, Războiul arabo-israelian din 1973, Războiul de Ramadan,
sau Războiul din octombrie (‫כיפור‬ ‫יום‬ ‫מלחמת‬/‫הכיפורים‬ ‫יום‬ ‫מלחמת‬ Milhemet Iom
Hakipurim/Milhemet Iom Kipur; ‫شرين‬%%‫ربت‬%‫ ح‬/;‫كتوبر‬%‫ربأ‬%‫ ح‬- ħarb October/ħarb Tishrin) a fost un
conflict armat dintre Israel și o coaliție de națiuni arabe condusă de Egipt și Siria, care a
durat între 6 octombrie și 26 octombrie 1873.
Războiul a izbucnit de ziua de Yom Kipur (Ziua Ispășirii, cea mai importantă zi de
post evreiască), printr-un atac surpriză conjugat egipteano-sirian, forțele atacatoare
traversând liniile de încetare a focului din Peninsula Sinai și respectiv, de pe platoul
Golan, teritorii cucerite de Israel în Războiul de Șase Zile (1967)
Egiptenii și sirienii au avansat în primele 24 – 48 de ore, după care situația
militară a început să se schimbe în favoarea israelienilor. După a doua săptămână de
lupte, sirienii fuseseră scoși definitiv din zona platoului Golan.
În sud, în peninsula Sinai, israelienii au lovit la punctul de joncțiune a două
corpuri de armată egiptene, (Armata a II-a și Armata a III-a) traversând canalul Suez,
(vechea linie de încetare a focului), încercuind o întreagă armată egipteană, chiar în
momentul în care intra în acțiune rezoluția de încetarea a focului a ONU.
În 1999, pentru evitarea unor situații similare cu cele din timpul războiului din
1973, conducerea politică israeliană a decis formarea unui Consiliu de Securitate pentru
coordonarea
©2006 acțiunii
European Parliament, Visits and Seminars Unit organelor de securitate și informații și ramura politică.
Israel: 415.000 soldați; 1.500 tancuri, 3.000 transportoare blindate; 945 piese de
artilerie de 100 mm și mai mari; 561 avioane, 84 elicoptere; 38 vase de război.
Pierderi: 2.656 morți, 7.250 răniți, 400 tancuri distruse, 600 avariate/reintrate în
luptă, 102 avioane doborâte
Egipt: 800.000 soldați (300.000 pe fronturile de luptă); 2.400 tancuri, 2.400
transportoare blindate; 1.120 piese de artilerie de 100 mm și mai mari; 690 avioane,
161 elicoptere; 104 vase de război
Siria: 150.000 soldați (60.000 pe fronturile de luptă); 1,400 tancuri, 800-
transportoare blindate; 600 piese de artilerie de 100 mm și mai mari; 350 avioane, 36
elicoptere; 21 vase de război.
Irak: 60.000 soldați, 700 tancuri, 500 transportoare blindate, 200 piese de
artilerie, 73 avioane.
Pierderi: 8.528 morți, 19.540 răniți, (estimări occidentale), 15.000 morți, 35.000
răniți, (estimări israeliene), 2.250 tancuri distruse sau capturate, 432 avioane distruse
Comemorări
6 octombrie este sărbătoare națională în Egipt – Ziua Forțelor Armate.
În cinstea războiului, numeroase locuri din Egipt au primit numele de 6
Octombrie sau 10 Ramadam, (echivalentul lui 6 octombrie în calendarul islamic).
Pentru națiunile arabe, în mod particular pentru Egipt, trauma psihologică
suferită în urma înfrângerii din războiul de șase zile a fost vindecată. În multe privințe,
le-a permis să negocieze cu israelienii de pe alte poziții, mult mai favorabile.
Totuși, datorită succeselor limitate din Sinai, în ciuda unor reușite deosebite din
primele primele zile ale atacului, cât și datorită faptului ca Israelul a reușit să ocupe un
teritoriu mai mare decât avusese mai înainte pe Platoul Golan și reușise să cucerească
o zonă pe continentul african, se pare ca liderii arabi au ajuns la concluzia că inamicul
comun nu poate fi învins pe cale militară și a apărut opțiunea negocierilor.
Războiul a avut un efect neașteptat în Israel. După victoria din războiul de șase
zile, armata israeliană devenise mulțumită de sine. Șocul înfrângerilor din primele zile
ale războiului a fost o lovitură psihologică extraordinar de puternică pentru majoritatea
israelienilor, care trăiau cu impresia că statul lor deține supremația militară în regiune.
Până la urmă și-au dat seama că, în timp, au ajuns la o situație uimitoare și
practic fără precedent: aceea că, în condițiile unui atac-surpriza pe două fronturi, cu
grosul armatei nemobilizate, confruntată cu o situație a câmpurilor de luptă extrem de
dinamică, lipsită de inițiativă tactică și strategică, țara s-a aflat în pragul colapsului.
Deși, în câteva zile țara și-a recăpătat echilibrul, iar în mai puțin de două săptămâni
armata israeliană ajunsese să amenințe capitalele celor doi inamici principali, pierderile
în European
©2006 oameniParliament,și
Visitsmateriale
and Seminars Unit de război fuseseră imense.
Israelul a pierdut controlul asupra
unor teritorii pe partea de vest a
Canalului Suez (cu roșu), dar a cucerit
teritorii la est de Canal și pe Platoul Golan
(cu maro).
Menachem Begin (‫בגין‬ ‫מנחם‬ -

în ebraică, 1913-1992) a fost un om politic
israelian, comandant, în anii mandatului
britanic, al organizației evreiești
paramilitare de rezistență Etzel (Irgun
Tzvai Leumi), apoi lider al mișcării de
dreapta „Herut”, prim-
ministru al Israelului în perioada 20 iunie
1977-10 octombrie 1983.
Considerat unul din pionierii
sionismului, marele merit al său îl
constituie reușita acțiunii "schimburi de
teritorii contra pace", desfășurate
între Israel și Egipt.
Menachem Begin Nicolae Ceausescu – Pentru aceasta, alături de
Sursa: Arhivele Nationale ale Israelului. președintele Egiptului, Anwar el-Sadat, în
26/08/1977. 1978, a primit Premiul Nobel pentru Pace.
Ezer Weizman (‫ עזר ויצמן‬, 1924-2005) fost
general și Președinte al Israelului în
perioada 13 mai 1993–13 iulie 2000.
Ministrul al Apărării 20 iunie 1977 – 26
mai 1980
Simon Peres (20161923- , ‫ )ִׁש ְמעֹון ֶּפ ֶרס‬fost
Președinte al Israelului între 15 iulie 2007
– 24 iulie 2014.
Prim ministru (22 aprilie 1977 – 21 iunie
1977 / 13 septembrie 1984 – 20
octombrie 1986 / 4 noiembrie 1995 – 18
iunie 1996)
Ministru de externe (20 octombrie
1986 – 23 decembrie 1988 / 14 iulie
Ezer Weizman, Shimon Peres, ambasadorul 1992 – 22 noiembrie 1995 / 7 martie
israelian Zvi Brosh și Nicolae Ceausescu, 2001 – 2 noiembrie 2002)
Stefan Andrei. Ministrul al Apărării (3 iunie 1974 – 20
1/02/1985 iunie 1977 / 4 noiembrie 1995 – 18 iunie
Sursa: Arhivele Nationale ale Israelului 1996)
Menachem Begin și Nicolae Ceausescu. Shimon Peres și Nicolae Ceausescu

Sursa: Arhivele Nationale ale Israelului Sursa: Arhivele Nationale ale Israelului
26/08/1977 20/02/1985
Yitzhak Shamir și Nicolae Ceausescu. Yitzhak Shamir și soția Shulamit, Nicolae si

Sursa: Arhivele Nationale ale Israelului Elena Ceausescu.
18/08/1987 Sursa: Arhivele Nationale ale Israelului
©2006 European Parliament, Visits and Seminars Unit 18/08/1987
Nicolae și Elena Ceausescu, Golda Meir și

Golda Meir și Nicolae Ceausescu.
Gheorghe Maurer.
Sursa Arhivele Nationale ale Israelului
Sursa Arhivele Nationale ale Israelului
05/05/1972
05/05/1972
Ițhak Șamir (1915-2012 ;‫ ) י ִ ְצ ָחק ָׁש ִמיר‬fost

Prim ministru al Israelului în două
rânduri: 10 octombrie 1983 - 13
septembrie 1984 și 20 octombrie 1986
- 13 iulie 1992.
Președinte al Knessetului 1977-1980
Deputat în Knesset 21 ianuarie
1974 – 17 iunie 1996
În anii 1943-1948 a condus, sub
regimul mandatului britanic,
Yitzhak Shamir, Nicolae Ceausescu, organizația subterană paramilitară
ambasadorul israelian Govrin Ben Aharon, evreiască „Lehi” iar ulterior a activat în
primarul orasului Tel-Aviv Ronnie Milo. cadrul serviciilor de inteligență
18/08/1987. israeliene Mossad
Golda Meir (‫ גולדה מאיר‬, născută Golda

Mabovici, între 1917-1956 Golda
Meyerson ‫גולדה מאירסון‬, n. 1898-1978) fost
politiciană social-democrată israeliană, al
patrulea Prim ministru al statului Israel
(17 martie 1969 – 3 iunie 1974).
Meir a fost aleasă prim ministru al
Israelului, după ce servise ca ministru de
externe (19 iunie 1956–12 ianuarie
1966).
Ministru al muncii 10 martie 1949 – 19
iunie 1956
A fost prima femeie din Israel și a
treia din lume care a ocupat funcția de
șefă de guvern. Golda Meir a condus
Golda Meir și Nicolae Ceausescu Israelul în ultimii ani ai Războiului de
5/05/1972 uzură și în Războiul de Yom Kipur.
Statul Palestina (‫لسطين‬%%%‫ف‬, vFilastīn) este un stat situat pe coasta estică a Mării
Mediterane, care și-a proclamat independența la 1988 și cuprinde o suprafață totală de
6,240 km² și cuprind: Cisordania- 5655 km² tereștri și 220 km² din suprafața Mării
Moarte, Ierusalismul de Est și Fâșia Gaza - 365, așa cum stabilește Linia verde.
Suveranitatea de jure a Statului Palestina este recunoscută ca atare de ONU, prin
rezoluția 67/19 din 2012, iar Autoritatea Națională Palestiniană exercită
suveranitatea de facto asupra unei părți însemnate din teritoriul statului.
Potrivit estimărilor din 2014, 93% din palestinieni sunt musulmani (majoritatea
sunniți, iar 15% practică islamul independent) și 6% sunt creștini.
„Teritoriile palestiniene” (‫لفلسطينية‬%%‫يا‬%%%‫ض‬%‫ألرا‬%%‫ا‬ Al Aradi Al Falastiniya), denumite ca
„Teritoriile palestiniene ocupate” este numele pentru teritoriile fostei Palestine sub
mandat britanic, care, ocupate de Egipt și de Iordania în cursul Războiului arabo-
israelian 1948-1949 au rămas sub controlul lor între anii 1948-1967, iar în iunie 1967
au fost ocupate de către Israel ca urmare a Războiului de Șase Zile.
Termenul „teritorii ocupate” este folosit în cazul terenurilor ocupate de către
Israel. Cisiordania și Ierusalimul de est au fost anexate în 1950 de către Transiordania
(Iordania). Această anexare (cu excepția Ierusalimului de est) a fost recunoscută oficial
numai de către Marea Britanie și Pakistan. Ele au fost parte integrală din Iordania până
la European
©2006 Războiul de
Parliament, Visits Șase
and Seminars Unit Zile, în care Iordania a intrat de partea Egiptului și Siriei.
Nicolae Ceauşescu și Yasser Arafat,

©2006 European Parliament, Visits and Seminars Unit 6 / 12/ 1976
Yasser Arafat ‫اسر عرفات‬%%‫ ))ي‬pe numele său
adevărat Muhamed Abdel Rauf Arafat al-
Qudwa al-Husseini, zis și Abu Amar (1929-
2004) a fost un lider palestinian.
Primul Președinte al Autorității Naționale
Palestiniene - 20 ianuarie 1996 – 11
noiembrie 2004
Din 1969 a fost co-fondator și președinte
al Organizației pentru eliberarea
Palestinei (OEP).
În 1994 a fost co-laureat al. Premiului Nobel
pentru Pace împreună cu Ithak Rabin și
Simon Perez.
Ca lider și coordonator al unor unități de
gherilă (Fatah, Septembrie Negru, Abu
Nidal, etc.), era privit ca luptător pentru
pace de către cei care îl sprijineau și ca
Nicolae Ceauşescu și Yasser Arafat, terorist cu o lungă carieră de promovare a
5 / 04/ 1972 violenței de către restul lumii.
Nicolae Ceaușescu și Anwar Sadat Nicolae Ceaușescu și Anwar Sadat

04 / 04 /1972 25 / 04 /1979
În 1971 Sadat trimite către ONU o propunere de pace după acordul care
prevedea returnarea de porțiuni din Peninsula Sinai Egiptului și rezoluția ONU 242 care
prevedea retragerea Israelului din părțile ocupate din Războiul de Șase Zile (1967).
În 1973, Sadat, împreună cu Siria intră în Războiul de Yom Kipur cu Israelul
pentru a recupera părțile ocupate de Israel din Războiul de Șase Zile (1967), dar
Israelul sub comanda gen. Ariel Sharon ajung până la Cairo (Egipt) și Damasc (Siria).
Sadat cere ca URSS să intervină. Inițial la inceputul războiului era o victorie a
Egiptului și și-a recuperat regiunile ocupate, s-a deschis Canalul Suez și a ridicat
moralul poporului egiptean.
În 1977 Sadat devine primul lider arab care în mod oficial vizitează Israelul, se
întâlnește cu premierul israelian Menachem Begin pentru negocierile de pace și a vorbit
în Knesset în Ierusalim, chiar dacă lumea arabă era foarte revoltată de această vizită.
În 1978 se semnează acordul de pace la Camp David și primește (cu Begin)
Premiul Nobel pentru Pace, iar Egiptul devine cel mai puternic dintre statele arabe.
Sadat își îndeplinește misiunea de pace lăsând la o parte problemele cu Liga Arabă, care
credea ca numai prin forță militară se poate negocia cu Israelul.
În 1981, în timpul unei parade militare la Cairo, Sadat a fost asasinat de Jihadul
Islamic, pentru că a negociat cu dușmanul principal al națiunii arabe, Israelul.
În 1982 Israelul se retrage complet din peninsula Sinai.
Muhammad Anwar Al-Sadat ) )‫ت‬%‫لسادا‬%%‫نورا‬%‫د أ‬%‫محم‬
)1981-1918( a fost un politician
egiptean, al treilea președinte al
Egiptului începând cu 1970 și până la
asasinarea sa din 1981.
A fost considerat în Egipt și în Orientul
Mijlociu, figura cu cea mai mare influență
asupra istoriei moderne.
Împreună cu ofițerii Mișcării
libere, Sadat a participat la Revoluția
Egipteană din 1952, care l-a îndepărtat
pe regele Farouk I, preluând controlul
posturilor de radio egiptene, care au fost
folosite pentru a informa publicul
egiptean de schimbările din țară din
perioada post-revoluționară.
După ce a ocupat mai multe
poziții în guvern (inclusiv Prim ministru),
a fost ales de Gamel Abdel Nasser ca
©2006 European Parliament, Visits and Seminars Unit vicepreședinte (1964-1966/1969-1970).
Pe plan extern, Ceauşescu a atras atenţia puternicilor lumii prin poziţia
exprimată in cel de-al treilea conflict israeliano-arab din iunie 1967, soldat cu victoria
Israelului. Israelienii au ocupat Sinaiul, o parte a platoului sirian, zonele Golan şi
Cisiordania şi au decis să le păstreze in gaj, in ciuda rezoluţiei 242 a Consiliului de
Securitate a ONU, care stabilise retragerea lor.
La 7 iunie 1967 a avut loc o întâlnire a Tratatului de la Varşovia asupra adoptării
unei poziţii de bloc a ţărilor membre.
„Nu suntem de acord să definim Israelul drept agresor”, a spart atunci
Ceauşescu unanimitatea „lagărului” comunist, chiar dacă era bun prieten cu lumea
araba și Yaser Arafat.
”Amândoi vrem să influenţăm America în favoarea noastră. Cu toate astea,
metodele noastre sunt diferite. Tu, Frate Arafat, foloseşti armele. Eu folosesc
cuvintele”, ar fi spus Ceauşescu, potrivit lui Pacepa, la care replica „fratelui” nu s-a
lăsat prea mult aşteptată. „Lupta, frate Ceauşescu. Lupta înarmată şi teroarea sunt
singurele lucruri pe care le respectă America”, a răspuns Arafat.
In toamna aceluiaşi an, Corneliu Mănescu a fost ales preşedinte al celei de-a
XXII-a sesiuni a Organizaţiei Naţiunilor Unite, fiind primul președinte comunist.
Ulterior, declaraţia contra invaziei Cehoslovaciei va acredita imaginea unui
Ceauşescu
©2006 democrat
European Parliament, Visits and Seminars Unit care deschide o breşă in lagărul comunist.
Filmul întâlnirii din iunie 1967 a debutat cu informarea lui Leonid Brejnev,
conducătorul Uniunii Sovietice. Au luat apoi şi ceilalţi cuvântul.
Susţinându-l pe Brejnev, liderul cehoslovac Antonin Novotny menţiona
provocările arabe: „În ultimul timp, Gamal Abdel Nasser (Preşedintele Egiptului) a
căutat să ne convingă că a sosit momentul ca Israelul să fie lichidat. Cu câteva zile
înainte de această şedinţă, s-a întors din Siria ministrul nostru al Apărării. Sirienii ne-au
informat că ei vor zdrobi Israelul”.
Anunţând darul iugoslav – 50.000 tone de porumb, „ajutor moral şi politic” -,
Iosip Broz Tito confirmă planul lui Nasser de distrugere a Israelului. Dar „avem nevoie
de Nasser”, pentru a dejuca „planurile de agresiune ale imperialismului”.
Acesta a fost momentul intervenţiei contra. Cu uluitoare fermitate, Ceauşescu
răstoarnă ceea ce părea limpede în comunicările dinainte. „Conducerea PCR a ajuns la
concluzia că trebuie să se facă totul pentru a împiedica izbucnirea războiului. Deşi, atât
din punctul de vedere al dotării cu armament, raportul de forţe era în favoarea arabilor,
din analiza capacităţii de luptă a armatelor ţărilor în conflict, noi am ajuns la concluzia
că ţările arabe nu pot câştiga un asemenea război. De aceea, noi am lansat un apel către
ţările arabe şi Israel în care ceream să se facă totul pentru rezolvarea problemelor
litigioase pe cale paşnică pentru a nu se ajunge la război”.
Era bine, spunea diplomatic Ceauşescu, să se fi acordat arabilor ajutor, dar nu

s-ar fi schimbat situaţia în favoarea lor. Mai bine ar fi fost soluţiile în favoarea păcii şi
retragerea armatelor în graniţele lor. „Problemele din această zonă să fie rezolvate atât
în favoarea ţărilor arabe, dar să se asigure, în acelaşi timp, existenţa Israelului”, a
încheiat Ceauşescu.
Statele din Tratatul de la Varşovia înclinau să-i ofere ajutor lui Nasser pentru
menţinerea la putere. S-au împotrivit însă Ianos Kadar, liderul Ungariei, şi Wladyslaw
Gomulka, liderul Poloniei. Problema s-a tranşat în momentul în care Brejnev le-a
comunicat partenerilor ultimele ştiri primite. Se estima că Nasser va pierde puterea.
În consecinţă, Gomulka era de părere că Nasser a vrut să-i atragă într-o
„aventură”. „Nu este vorba de lupta dintre Republica Arabă Unită (uniune vremelnică
din care făcea parte şi Egiptul în acel moment) şi Israel, ci de o luptă între forţele
socialiste şi cele imperialiste”, insistă Brejnev, aruncând „pisica moartă” a vinovăţiei lui
Nasser tocmai în China.
Ciu En Lai, zice el, a incitat Egiptul la intenţii belicoase. „Noi va trebui să
condamnăm agresiunea Israelului ca o acţiune imperialistă, să cerem încetarea
acţiunilor militare şi retragerea pe poziţiile iniţiale”, ordonă liderul sovietic.
Singurii care se anunţă doritori să lucreze cu sovieticii la comunicatul comun au
fost Ceauşescu şi Maurer. Românii nu s-au înţeles cu sovieticii, iar Bucureştiul a
redactat un „contraproiect”.
„Textul dumneavoastră este neutru”, le reproşează Nikolai Podgornîi, şeful
Sovietului Suprem, „nu putem accepta aşa ceva”. În replică, Ceaușescu găseşte textul
sovietic „inacceptabil”: „Nu suntem de acord să definim Israelul drept agresor”.
Procedând altfel, argumentează Ceauşescu, sovieticii vor izola ţările socialiste de
mişcarea progresistă din Occident. Căci toate partidele comuniste din Occident au făcut
declaraţii publice fără să incrimineze Israelul ca agresor.
Ceauşescu i-a explicat apoi calm lui Jivkov că prin declaraţia de a nimici Israelul,
arabii şi-au tăiat singuri craca de sub picioare. Căci lupta lor antiimperialistă, pentru
unitate naţională şi progres nu poate fi legată de lichidarea statului Israel.
Ceauşescu anunţă: „Tovarăşi am o problemă principială. Delegaţia noastră nu
poate să-şi însuşească acest comunicat…”. Dar ceilalţi îşi continuă vorbirea asupra
„imperialismului american” şi „imperialismului englez” din spatele „agresiunii”
Israelului. Ceauşescu insistă (şapte sunt intervenţiile sale, plus una a lui Maurer),
obţinând „să fie un comunicat cu denumirea celor care au participat şi pe urmă o
declaraţie unde să fie ştearsă România”.
Nicolae Ceauşescu a jucat, în anul 1977, rolul de intermediar în negocierile de
pace dintre Israel şi Egipt, promovând şi intensificarea contactelor cu fostul lider
palestinian Yasser Arafat, precum şi recunoaşterea Palestinei.
Ceauşescu a avut un rol important in pregătirea vizitei lui Sadat, in 1978, in
Israel. Tatonările şi intenţia Romăniei de a deveni intermediar in contactele cu lumea
arabă au ajuns la apogeu, la vizita lui Begin la Bucureşti (26 august 1977), când s-a
vorbit despre posibilitatea vizitei lui Sadat la Ierusalim
„Preşedintele român, Nicolae Ceauşescu, mi-a spus că preşedintele Egiptului,
Anwar El Sadat, este pregătit pentru o întâlnire între reprezentanţii Israelului şi
Egiptului. L-am întrebat dacă este vorba de o întrevedere între preşedintele Egiptului şi
eu, dar mi-a spus că, deocamdată, este vorba de o întâlnire la nivel de reprezentanţi ai
celor două ţări”, Menachem Begin.
În plus faţă de relaţiile cu Egiptul, Ceauşescu a propus ca Israelul să recunoască
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) şi să negocieze cu aceasta. „Ceauşescu
mi-a spus că ar trebui să recunoaştem OEP, ar trebui să purtăm negocieri cu Yasser
Arafat; Arafat este un om bun, Ceauşescu a vorbit cu el şi există oameni care sunt mult
mai răi în OEP, Arafat este pregătit să recunoască statul Israel”, le explica premierul
Begin miniştrilor israelieni.
„În 1977, a venit la noi şi Arafat, iar Ceauşescu l-a asigurat că Begin doreşte o
discuţie”. Ariel Sharon a confirmat, de asemenea, rolul determinant al insistenţelor lui
Ceauşescu în înţelegerile dintre ei.
În timpul vizitei sale din 1978, Carter a subliniat că, mai mult decât oricare lider,
Ceauşescu a fost cel responsabil de vizita istorică a preşedintelui Sadat al Egiptului la
Ierusalim. Au continuat aceste eforturi, iar procesul a dus la semnarea acordului de pace
în Orientul Mijlociu.
De aici s-a ajuns la acordul dintre Ariel Sharon şi Arafat. Noi am fost cei care l-am
convins pe Begin să accepte întâlnirea cu Sadat, l-am pus pe Sadat să meargă să se
întâlnească cu Begin şi de aici au ajuns la acordurile de la Camp David".
"Legătura noastră specială cu Arafat, cu OEP, cu organizaţiile palestiniene, a fost
vector foarte important în relaţiile noastre cu ţările arabe.” - Stefan Andrei
După întâlnirea lui Sadat cu Begin la Camp David, în prezenţa lui Carter, care a
dus la pacea între Israel şi Egipt, Sadat i-a spus lui Ceauşescu că ar fi trebuit să
primească şi el Premiul Nobel: «Eu am luat Premiul Nobel pentru Pace, iar dumnea
voastră care aţi fost la capătul celălalt, nu»". „Am destule decoraţii", i-a răspuns însă
Ceauşescu.
În cursul întrevederii, Ceauşescu a cerut Israelului să se retragă din teritoriile
ocupate în 1967. Ceauşescu „a vorbit şi despre colonii, iar eu i-am răspuns ce era
necesar. A cerut retragerea la frontierele din 1967… Mi-a spus: Dacă Israelul va
continua actualele politici – adică nu va accepta retragerea la frontierele din 4 iunie
1967, nu va recunoaşte statul Palestina, nu va purta negocieri cu OEP – el este
îngrijorat – şi a spus acest lucru cu preocupare – că sentimentele antievreieşti se vor
accentua în multe zone ale lumii. I-am spus: vreau să ştii că poporul evreu este unit
acum, mai mult ca niciodată, în jurul Israelului”, Menachem Begin.
În afară de mesajul din partea lui Anwar El Sadat transmis prin intermediul
României, Israelul a folosit şi contactele cu Marocul şi cu regele Hassan al II-lea pentru
a organiza o reuniune cu partea egipteană.
În urma negocierilor iniţiate după mesajul intermediat de Nicolae Ceauşescu,
Israelul a semnat, în 1979, un tratat de pace cu Egiptul, conform Acordurilor de Pace de
la Camp David. Acordul de pace, aflat în vigoare şi în prezent, a fost semnat de
preşedintele egiptean de la acea vreme, Anwar El Sadat, şi de fostul premier israelian
Menachem Begin.
În relaţia cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi cu Autoritatea
Palestiniană, Israelul nu a dat curs recomandării lui Nicolae Ceauşescu de a recunoaşte
statul palestinian.
Tratatul de pace israeliano-egiptean a fost semnat la Washington, Statele Unite,
la 26 martie 1979, ca urmare a Acordurilor de la Camp David din 1978.
Tratatul Egipt-Israel a fost semnat de președintele egiptean Anwar Sadat și
premierul israelian Menachem Beggin asistați de președintele Statelor Unite ale
Americii, Jimmy Carter.
Tratatul de pace dintre Egipt și Israel a fost semnat la 16 luni după vizita
președintelui egiptean Anwar Sadat în Israel în 1977, după negocieri intense.
Principalele caracteristici ale tratatului au fost recunoașterea reciprocă dintre
cele două țări, încetarea stării de război care a existat încă de la Războiul arabo-
israelian din 1948, normalizarea relațiilor și retragerea completă de către Israel a
forțelor sale armate din Peninsula Sinai ocupat din timpul Războiului de Șase Zile din
1967 și a civililor din cele două localități israeliene create în Peninsula Sinai ː Yamit și
Saba.
Acordul prevedea, de asemenea, trecerea liberă a navelor israeliene prin Canalul
Suez și recunoașterea Strâmtorii Tiran și Golful Agaba drept căi navigabile
internaționale. Egiptul a fost de acord să părăsească zona demilitarizată.
Acordul a determinat, de asemenea, ca Egiptul să fie primul stat arab care să
recunoască oficial Israelul.
Anwar Sadat și Menachem Beggin

asistați de președintele Statelor Unite ale
Americii, Jimmy Carter
26 / 03 / 1979
“- Arafat deţine cheia acum! Dacă voi fi în stare să le spun lui Carter
(Preşedintele SUA), Sadat (Preşedintele Egiptului) şi Begin (premierul israelian) că pot
transforma OEP-ul (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei) într-un guvern în exil şi să-
i conving să accepte rezoluţiile 242 şi 338 (acceptau existenţa Israelului ca stat), aş
putea deveni mediatorul conflictului.” – Nicolae Ceaușescu.
“- Îl vreau pe Arafat aici, a continuat. Trimite avionul meu la Beirut si ordonă-i lui
Olcescu (Colonelul Constantin Olcescu era însărcinat cu afaceri al ambasadei române şi
şeful rezidenţei D.I.E. din Liban) să vină cu el”
Implicarea activă a serviciilor de spionaj româneşti în politica Orientului Mijlociu.
Politica externă a României anilor 70 este strâns legată de fosta Direcţie de Informaţii
Externe (DIE).
Structura, condusă la vremea respectivă de generalul Mihai Pacepa, a înlesnit
relaţii diplomatice unice între Bucureşti, Cairo şi Ierusalim, surclasând cumva rolul de
“jandarm-mondial” al Washingtonului.
“Scopul acţiunii era să creeze iluzia că România ceauşistă este un nou tip de ţară
comunistă, independentă faţă de toată lumea, inclusiv faţă de Moscova, care merita să
fie sprijinită de Occident”, generalul Pacepa, în Orizonturi Roșii.
Dacă ar fi reușit să împace Israelul cu Palestina, Nicolae Ceaușescu putea spera
la Premiul Nobel pentru Pace.
MEDIEREA conflictelor În
afacerile internaȚionale
STOP!!!
ÎnvĂȚAȚI, învĂȚAȚI,
învĂȚaȚi !!!
 INTREBARI…
 CONCLUZII… MULTUMESC
 DISCUTII LIBERE… PENTRU ATENTIE!

Medierea Conflictelor Internationale - Ceausescu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Medierea Conflictelor Internationale - Ceausescu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Medierea conflictelor În

Facultatea de economie Și administrarea afacerilor

©2006 European Parliament, Visits and Seminars Unit

©2006 European Parliament, Visits and Seminars Unit

©2006 European Parliament, Visits and Seminars Unit

Menachem Begin (‫בגין‬ ‫מנחם‬ -

Menachem Begin și Nicolae Ceausescu. Shimon Peres și Nicolae Ceausescu

Yitzhak Shamir și Nicolae Ceausescu. Yitzhak Shamir și soția Shulamit, Nicolae si

Nicolae și Elena Ceausescu, Golda Meir și

Ițhak Șamir (1915-2012 ;‫ ) י ִ ְצ ָחק ָׁש ִמיר‬fost

Golda Meir (‫ גולדה מאיר‬, născută Golda

Nicolae Ceauşescu și Yasser Arafat,

Nicolae Ceaușescu și Anwar Sadat Nicolae Ceaușescu și Anwar Sadat

Era bine, spunea diplomatic Ceauşescu, să se fi acordat arabilor ajutor, dar nu

Anwar Sadat și Menachem Beggin

S-ar putea să vă placă și