Etică și integritate

academică
－ SINTEZE DE CURS,
PIPP/RICS/CIMO, 2021-2022 －

autor: conf. univ. dr. Corina Matei

 ETHOSUL; NOȚIUNI DE BAZĂ
• CITAT: „Cu ajutorul arhitecturii construim
edificii, cu ajutorul mecanicii construim
mașini; nu este oare loc printre științe și
pentru una închinată omului? Etica este în
măsură să elaboreze principiile după care
trebuie să se «construiască» oamenii, pentru
a fi cu adevărat oameni.” (Traian Herseni,
Sociologie și etică, București, Editura
Științifică, 1968, p. 177).
• autorealizare, realizare de sine, individuație
• CITAT: „Manifestările omeneşti cele mai
caracteristice nu pot fi înţelese decât într-un
context social: sunt unele lucruri pe care le
facem gândindu-ne la ceilalţi şi chemându-i
prin intermediul lor când nu sunt de faţă.”
(Fernando Savater, Întrebările vieţii)
• Implicarea mentală, conștientă sau nu, a
semenilor în manifestările noastre, acea
„chemare” a lor, cum spune Savater, prin
gânduri, trăiri, atitudini, acţiuni, ne defineşte
ca fiinţe sociale, ţine de natura umană.
• Aristotel definea omul ca „animal social”,
vizând caracteristica sa de a relaționa cu
semenii și de a se raporta implicit la ei, fie
conștient, fie inconștient, fie că se află în
prezența lor, fie că nu.
• Atunci când permanenta implicare
mentală a semenilor este menită a
orienta şi a ordona convieţuirea
noastră prin valori, idealuri, principii,
convenţii, reguli, putem spune că ne
aflăm pe tărâmul moralei.
• Andrei Pleșu scria, în Minima moralia,
că morala este cea care „reglează
întâlnirea cu celălalt.”
• Nu orice raportare la semeni a omului
este de factură morală, ea putând fi
preponderent afectivă, cognitivă, ori
estetică, sau doar proxemică, sau vag
socială etc.
• De pildă, când cineva contemplă o sculptură
şi resimte nevoia de a-şi împărtăşi gândurile
sau emoţiile altcuiva, el manifestă mai
degrabă o atitudine estetică;
• Atunci când se gândeşte, însă, să-şi împartă
mâncarea cu tovarăşul său de drumeţie
flămând, manifestă mai degrabă o atitudine
morală.
• Ce anume face diferenţa între cele două
situaţii? Pot fi ele delimitate exact, ca atare?
• Problematica moralei gravitează în jurul
binelui, fericirii, datoriei ca valori cardinale,
în jurul distincţiei teoretice dintre bine şi rău,
a discernământului practic dintre acestea,
sau în jurul întrebării „Cum ar trebui să
trăim?”.
• Cu alte cuvinte, preocuparea ei la nivel
teoretic se axează pe comportamentul de
interacţiune al oamenilor în diverse medii
(cuplu, familie, grup, societate etc.)
• Etimonul latinesc pentru cuvântul
„morală” este mos (plural: mores) și
înseamnă „obicei”.
• Limba română a păstrat şi cuvântul
„morav”, provenind din acelaşi etimon,
care redă latura morală a obiceiului.
• Moravurile sunt acele tipare de
comportament pe care membrii unei
comunităţi sau contemporanii unei
epoci le stabilesc tacit în timp şi le
adoptă, le manifestă în scopul adaptării
şi acceptării de către semeni şi au
tendinţa de a le perpetua, spre
menţinerea unui anumit echilibru al
relațiilor interumane.
• Morala este constituită de un cumul
tradiţional de obiceiuri, reprezentări sociale,
valori, idealuri şi norme pe care o comunitate
umană le împărtăşeşte cu privire la relaţiile
dintre ea şi membrii săi, sau dintre aceştia, şi
pe care se bazează alegerile, deciziile şi
acţiunile individuale sau de grup, în genere,
comportamentul acceptat în comun ce
reglementează buna convieţuire.
• Etimonul grecesc êthos este,
întrucâtva, echivalentul latinescului
mos, însemnând şi „obicei”, dar şi
„caracter”, iar în română s-a păstrat
chiar cuvântul „ethos” (cu varianta:
„etos”).
• Aceasta indică o corelație între
perpetuarea unor obiceiuri, moravuri,
cristalizarea unor comportamente şi
formarea unor caractere.
• Ethosul ca noțiune se referă, aşadar, la
un nucleu stabil de datini, moravuri,
atitudini, practici, comportamente ce
caracterizează, în mare, o comunitate şi
care sunt expresia valorilor ei şi a
normelor nescrise după care se
coordonează; cu alte cuvinte,
caracterul ei prezervat şi manifestat
statornic prin tradiţie.
• Cu toate că există şi concepţii care apropie
foarte mult sensurile conceptelor de morală
şi etică, sau chiar le echivalează, vom privi
etica drept studiul teoretic al moralei;
aceasta întrucât etica este consacrată în
cultură ca o ramură aparte a filosofiei, dar
intersectându-se, desigur, cu alte domenii
filosofice (axiologie, filosofia religiei, filosofia
artei etc.) şi ale culturii în genere (psihologie,
sociologie, antropologie, religie, artă etc.)
• Etica este o disciplină filosofică ce
presupune noţiuni specifice, o
cercetare teoretică şi metodică şi se
conformează, în conținutul ei, unor
perioade şi tendinţe istorice și
culturale;
• Domeniul de studiu al eticii, morala, s-a
manifestat de la primele interacţiuni ale
oamenilor; unii teoreticieni susțin că ea
se insinuează în orice zonă a socialului.
• citat: „Morala face parte dintre acele
noţiuni pe care nu ne stă în putinţă să le
suprimăm, pentru că şi-ar arbitra propria
suprimare; nu se află în vreun pericol de
extincţie.” Ea a fost mult timp „atât de
lipsită de moderaţie, atât de vorbăreaţă,
atât de indiscretă...” (Hubert Grenier,
Marile doctrine morale, Bucureşti,
Humanitas, 1995, p. 154.)
• Émile Durkheim, întemeietorul sociologiei
franceze, îşi concepea noua disciplină ca
pe o „ştiinţă a moravurilor”.
• începuturile dreptului s-au corelat tot cu
morala, mai exact cu cutumele fixate prin
tradiţie, care au articulat normele dreptului
cutumiar.
• Diferenţa dintre normele juridice şi cele morale:
normele juridice sunt deliberate şi impuse de un for
legislativ ale cărui competenţă şi autoritate sunt
recunoscute social, au caracter obligatoriu şi
încălcarea lor se pedepseşte prin lege; normele
morale sunt nescrise, sunt asimilate şi impuse cu
mai puţină rigoare, prin tradiţie, iar încălcarea lor
atrage altfel de sancţiuni, cum ar fi oprobriul public,
izolarea de / în comunitate, mustrarea, pierderea
onoarei, sau a unor titluri nobiliare, pierderea
încrederii unor parteneri, colaboratori, unui grup,
scăderea șanselor la integrare/acceptare în grup
• Judecarea morală exercitată de opinia
publică poate atinge forme şi grade de
gravitate diverse, de la ignorare sau
alungare la protestul colectiv organizat, de
la dezavuarea verbală la linşaj, de la
ridiculizarea folclorică la revolta spontană,
în funcţie de tipul de comunitate şi de
perioada istorică.
• Problemele ce ţin de întrebarea „Cum ar
trebui să trăim?” prezintă un anumit nucleu
peren, în măsura în care este perenă şi
neschimbătoare şi natura umană, care are
o inexpugnabilă componentă morală.
• Filosoful german Erich Fromm susținea:
„bunul simț nu face progrese.” (Opere
alese, București, Editura Politică, 1987)
• 1) Au existat concepţii diminuante care exagerau
caracterul schimbător al moravurilor, prefigurând
o disipare a lor (ex. discursul psihanalitic);
• 2) Au existat şi tendinţe de a insera morala în
orice „nişă” a vieţii sociale, ducând la o inflaţie a
moralismului (ex. rigorismul secolului al 19-lea,
„obsedat de rău”; problematizarea analitică
potrivit căreia nicio acţiune umană nu e
moralmente indiferentă, ci poate fi corelată cu o
situaţie relevantă moral, prin verigi
intermediare.) 
• 3) O altă tendinţă centrifugă preocupării
pentru nucleul peren al moralei este
inventarea de morale noi, „revoluţionare”,
care nu se pot plia firesc pe problematica
autentic umană, ci sacrifică plauzibilul în
folosul creativului (ex. etica şi echitatea
„omului nou” comunist).
• 4) În prezent, una dintre direcţiile discursului de
factură etică este cea a relaxării postmoderne, a
relativismului şi a permisivităţii indiferente sau,
după o imagine a lui Konrad Lorenz, tarată de
„moleşirea simţurilor”.
• 5) Tot în prezent, există și viziunea conform
căreia, în specificul integrator al conştiinţei şi al
culturii ca produse umane, componenta etică îşi
va avea totdeauna locul şi rolul ei, chiar dacă
toate se află într-un stadiu mai degrabă incipient.
 tema 2: NOȚIUNI DE BAZĂ

• Antony Flew: „conştiinţa morală presupune

convingerea că o acţiune este moralmente
obligatorie (sau reprobabilă) şi, potrivit cu
aceasta, hotărârea fermă de a o săvârşi
(sau nu).” [Cf. A. Flew, Dicţionar de
filosofie şi logică, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1996, p. 77.trad. D.
Stoianovici]
• Conştiinţa morală este un concept central
al eticii, întrucât el conectează şi
originează, în instanţa deliberativă
interioară omului și pur umană, toate
manifestările moralei:
concepții, aptitudini, valori → atitudini →
conduite, acțiuni.
• Într-o altă accepţie posibilă, această
conştiinţă îşi găseşte expresia în
discernământul între bine şi rău,
capacitate pe care orice fiinţă umană
matură, sănătoasă din punct de vedere
psihic şi lucidă o posedă.
• Atunci când conştiinţele morale individuale
se regăsesc, în deliberările lor, în aceleaşi
idealuri, valori, credinţe, norme etc., ele
formează o conştiinţă colectivă, care se
poate exercita relativ omogen. Ea poate fi
de grup, de clasă socială, de etnie, de
comunitate, de societate în ansamblu, de
naţiune, de epocă, de civilizaţie, sau de
om în esenţa lui.
• Capacitatea de a discerne între bine şi
rău face parte din capacitatea de a
raționa / de a gândi raţional a omului şi
de a-şi folosi gândirea critică în diverse
aspecte ale vieţii sale, în relaţie cu
semenii.
• Judecăţile cu care operează aceasta
sunt cu precădere judecăţile de
valoare, adică acelea ce gravitează în
jurul verbului „trebuie”, şi mai puţin
judecăţile descriptive, care sunt
arondate verbului „este”.
• Întrebarea „Ce trebuie să fac?” este o
întrebare prin excelenţă de factură
morală.
• În acelaşi timp, problematica binelui ca
valoare fundamentală a eticii, tratată
prin raportare la non-valoarea răului, se
subsumează problematicii filosofice
mai ample a sensului vieţii.
• Gândirea etică este o parte
componentă a conștiinței, fie a celei
individuale, fie a celei colective.
• Morala unei colectivităţi se răsfrânge,
prin atributele sale obiective, asupra
individului, modelând în el conştiinţa
de sine etică, prin care el reacţionează
adaptându-se şi îşi asumă răspunderea
reacţiilor sale.
• Temă pentru nota de seminar:
Alcătuiți schematic o structură
explicativă a următoarelor concepte etice
de bază, surprinzând conexiunile lor
ideatice: ethos, morală, etică, moravuri,
valori, principii, reguli/norme, ideal
moral, cod moral, conștiință morală.
Atenție: a se preciza toate sursele
bibliografice consultate, respectându-se
regulile citării academice!
 Regulile polemicii civilizate

1. În orice polemică ştiinţifică, socială

sau politică, discuţia trebuie să se
rezume la schimbul de idei şi numai la
acele idei care au legătură cu problema
respectivă.
 Regulile polemicii civilizate

2. Părţile aflate în polemică folosesc

drept argument fie teorii ştiinţifice, fie
fapte concrete din realitate, care sunt
relevante în ceea ce priveşte problema
discutată.
 Regulile polemicii civilizate
3. Părţile nu au dreptul să aducă în
discuţie caracterul, temperamentul sau
trecutul adversarului, deoarece acestea
nici nu infirmă, nici nu confirmă
validitatea ideilor pe care le susţine.
 Regulile polemicii civilizate
4. Părțile nu au dreptul să pună în
discuţie motivele care determină
atitudinea ideatică a adversarului,
deoarece aceasta abate discuţia de la
problema în sine.
 Regulile polemicii civilizate
5. Etichetarea adversarului, prin
menţionarea şcolii de gândire, a clasei
sociale, a organizaţiei profesionale sau a
partidului politic din care acesta face
parte constituie o încălcare a regulilor
polemicii şi dezvăluie lipsa de argumente.
Într-o polemică civilizată contează numai
argumentele invocate de adversar ca
individ şi nu ca membru al unei şcoli sau
organizaţii. Nu ai dreptate pentru că eşti,
de pildă, gânditor materialist, patron sau
laburist, ci dacă argumentele tale sunt
convingătoare.
 TEMĂ DE SEMINAR

• Alegeți una dintre cele 5 reguli ale polemicii

civilizate stabilite la Universitatea Oxford si
argumentați, după cum considerați potrivit, că
este de dorit să le respecte oricine participă la
o discuție / dezbatere / controversă, pe teme
teoretice sau cotidiene, accesibile unui public
mai puțin instruit. Încercați să imaginați ce
consecințe ar produce nerespectarea acelei
reguli, să oferiți exemple imaginare / reale,
scenarii posibile etc.
 TIPURI DE ETICI

• Gânditorul francez Edgar Morin scrie despre

ştiinţă că: „nu şi-a rezolvat problemele sale
elementare de adevăr, de etică, de legătură cu
finalităţile sociale. [...] Ne aflăm la începuturile
cunoaşterii [...], la începuturile conştiinţei. În fine,
nu ne aflăm în momentul unei posibile împliniri a
societăţilor istorice, ci abia la începuturile unei
veritabile hipercomplexităţi sociale.”(Edgar
Morin, Paradigma pierdută: natura umană, Iaşi,
Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1999, p. 229.)
 Etica normativă
și meta-etica
• „[...] etica este unul dintre domeniile
raţiunii, dacă aşa ceva există. Din acest
motiv putem apăra raţiunea morală doar
abandonând meta-teoria în favoarea eticii
propriu-zise. Doar forţa intrinsecă a
gândirii morale de ordinul întâi poate
înfrunta îndoielile subiectivismului.”
• Thomas Nagel, Ultimul cuvânt
 Etica normativă și meta-etica
• Studiile etice se disting în funcţie de două tipuri
de abordare: etica de ordinul întâi, numită şi
etică normativă şi cea de ordinul doi, numită şi
meta-etică.
I. În cadrul eticii normative sunt cuprinse
preocupările privind esenţa moralei, originea ei,
sau istoricul diverselor orientări, precum şi
teoretizările privind codul moral al unei comunităţi,
sau al unei epoci, sau al unui grup, adică acel
ansamblu articulat de principii, valori şi norme
morale.
 Etica normativă și meta-etica
• Aceste abordări de ordinul întâi pot avea atât un
caracter teoretic, cât şi unul practic, pot avea
aplicabilitate în diverse contexte concrete, sau
pot fi pur ipotetice.
• Conţinutul lor vizează teme şi probleme
specifice, valorile, atitudinile, opţiunile, deciziile,
acţiunile din domeniul moralei.
• Toate acestea sunt ridicate la un nivel superior
de filosofare prin aceea că sunt raportate la
condiţia omului in lume, la destinul său, la natura
umană.
 Etica normativă și meta-etica
• În privinţa manierei de tratare a temelor, putem
spune că sunt dezbătute diverse poziţii
teoretice, sunt argumentate, justificate, sau
fundamentate variate construcţii referitoare la
cuprinsul problemelor de etică, al principiilor, al
conceptelor şi categoriilor etice.
În istoria filosofiei, etica normativă a fost
modalitatea principală de abordare, iar marii
filosofi ai moralei se includ aici: Socrate, Platon,
Aristotel, Seneca,Toma d'Aquino, Spinoza,
Hobbes, Kant, Hegel, Mill etc.)
 Etica normativă și meta-etica
II. În secolul al XX-lea, prin avântul filosofiei
analitice, a luat amploare şi meta-etica. Ea viza
fundamentarea gnoseologică şi analiza logică a
judecăţilor şi a normelor etice – acesta era
specificul ei, după cât se poate constata, mult
restrâns faţă de preocupările eticii normative. Însă
această turnură se explică prin chiar specificul şi
stilul analitic de filosofare.
 Etica normativă și meta-etica
• Printre reprezentanţii acestei abordări etice de
ordinul doi se regăsesc în principal autori anglo-
saxoni precum George Moore, Alfred Ayer,
Richard Hare.
• Ulterior etapei „puritane” a pozitivismului logic în
filosofia morală analitică, au apărut autori care
îmbină preocupări de meta-etică şi altele de
etică normativă, sau chiar la care predomină cea
din urmă (v. Thomas Nagel, Bernard Williams,
Robert Nozick).
 Etica normativă și meta-etica
• În genere, ceea ce vizează meta-etica
este forma logică a judecăţilor morale,
a regulilor etice generale, a
argumentelor şi obiecţiilor dezbătute.
• Ceea ce nu face obiectul eticii de
ordinul doi este tocmai conţinutul
judecăţilor, regulilor, argumentelor,
latura aceasta ce cuprinde evaluări,
îndemnuri, critici, valori promovate etc.
 Etica normativă și meta-etica
• Teme şi probleme de meta-etică sunt,
de pildă, relaţia logică dintre credinţele
morale şi cele factuale, clarificarea
limbajului comun folosit în morală,
problema subiectivităţii sau
obiectivităţii judecăţilor etice, a
raţionamentului moral etc.
 Etica normativă și meta-etica
• Dincolo de realizările posibile şi de cele
înregistrate şi consacrate deja pe terenul
eticii de ordinul doi, se poate percepe, în
opinia noastră, o limitare, o scădere a mizei
teoretice implicate meta-etică. Însăşi
denumirea sa formată printr-un prefix pare să
stăruiască a aminti mereu că originea
adevăratelor probleme, cele care implică
mize existenţiale, se găseşte cumva ignorată,
ocolită.
 Etica normativă și meta-etica
• În sensul acesta putem interpreta şi opiniile a
doi filosofi analitici contemporani. De pildă,
Thomas Nagel susţine necesitatea de a ne
plasa pe noi înşine în lume pentru a putea
dezbate cu privire la ceea ce e moralmente
corect, considerându-ne, individual sau
colectiv, „nişte supuşi ai ordinii raţiunii mai
degrabă decât nişte creatori ai ei.”[ T. Nagel,
Ultimul cuvânt, Bucureşti, Editura All, 1998,
p. 162.]
 Etica normativă și meta-etica
Al doilea, filosoful Bernard Williams, susține:
„argumentarea analitică – specialitatea filosofului – poate
juca, desigur, un rol în aprofundarea înţelegerii. Dar scopul
este aprofundarea înţelegerii, adică a deveni conştienţi, într-
un mod mai pătrunzător şi mai onest, de ceea ce se spune,
se gândeşte şi se simte. Filosofia ne îndeamnă (...) să ne
întrebăm dacă ceea ce spunem în domeniul moralităţii este
adevărat. Un lucru pe care l-am simţit scriind lucrarea de
faţă şi pe care îl simt şi acum, încă mai acut, este că e vital
să nu uităm şi o altă întrebare legată de moralitate şi de
filosofia moralei – cât de sincer sună ceea ce spunem.” [B.
Williams, Introducere în etică, Bucureşti, Alternative, 1993,
p. 10.]
• citat: „Orice om este deopotrivă universalul
omenesc şi excepţia de la acesta.”
• (Søren Kierkegaard, Sau – sau)
 TIPURI DE ETICI
și valorile lor centrale
Binele și datoria, ca noțiuni etice, au
primit varii conţinuturi în istoria filosofiei
morale.

Iată o clasificare a eticilor în funcție de

aceste două concepte, cu exemple:
• Eticile binelui au ca noţiuni de bază pe
cele ale fericirii şi/sau binelui, fericirea
fiind considerată ca scop final al vieţii,
iar celelalte noţiuni fiindu-i
subordonate în construcţia doctrinară
(corect, dezirabil, virtute, realizare de
sine, temperanţă etc.). Din această
categorie fac parte: hedonismul,
eudemonismul, stoicismul,
utilitarismul.
• hedonismul, pentru care fericirea se găseşte
în plăcere, văzută mai mult sau mai puţin
corporal (v. Aristippos);
• eudemonismul, care investeşte plăcerea cu o
natură spiritualizată (v. Epicur).
• stoicismul, care vede posibilă atingerea
fericirii prin practicarea binelui în
diverse forme virtuoase şi sub diverse
valori coordonatoare rigoriste;
• utilitarismul, care prevede maximizarea
fericirii ca stare dezirabilă pentru cei
mai mulţi oameni şi în cel mai înalt grad
(v. John Stuart Mill).
• Eticile datoriei au ca noţiune de bază pe
aceea a virtuţii şi/sau datoriei, virtutea fiind
ţelul călăuzitor al vieţii, iar alte concepte
fiindu-i subordonate (responsabilitate,
demnitate, libertate de alegere, dreptate
etc.). În categorie includem: filosofia lui
Kant; Şcoala axiologică de la Baden; etica
sentimentului; filosofiile întemeiate pe
inspiraţie.
• filosofia lui Kant, pentru care virtutea
presupune a acţiona cu respect faţă de
demnitatea umană şi de datorie;
• Şcoala axiologică de la Baden
(Windelband, Rickert etc.), de inspiraţie
neokantiană, întemeiată pe valoarea
datoriei;
• etica sentimentului (Max Scheler), care
analizează atât religia, cât şi morala pe
baza sentimentului, pornind de la care se
stabileşte ce acte sunt moralmente bune;
• filosofiile întemeiate pe inspiraţie (v. Henri
Bergson), care văd în ea modalitatea de a
accede la morala completă, prin emoţiile
transformatoare ale sufletului date de
modelele unor înţelepţi ai omenirii.
• Clasificările ce se fac în domeniul
concepţiilor şi doctrinelor etice sunt
multiple; cele prezentate au mai mult un
rol orientativ și didactic.
• „Concepţia care acceptă ca fundament al
moralei Utilitatea sau Principiul Celei Mai Mari
Fericiri (The Greatest Happiness Principle)
susţine că acţiunile sunt corecte (right) în
măsura în care ele tind să promoveze fericirea şi
sunt incorecte (wrong) în măsura în care tind să
producă inversul fericirii. Prin fericire se înţelege
plăcerea şi absenţa durerii; prin nefericire,
durerea şi privarea de plăcere.” [Ibidem, p. 18.]
 ABORDAREA DEONTOLOGISTĂ
ȘI CEA TELEOLOGISTĂ

• „Filosofia este neobişnuita încercare

încăpăţânată de a gândi clar.” (William
James)
• A. Abordarea deontologistă în filosofia
morală se caracterizează prin susţinerea că
trebuie să facem ceea ce este bine pentru că
este bine în sine, indiferent de consecinţe.
Cu alte cuvinte, există lucruri care sunt
obligatorii, ţin de datoria noastră
imprescriptibilă, indiferent de alte
considerente legate de practică. Filosofia lui
Immanuel Kant (1724-1804) oferă cea mai
bună ilustrare pentru această orientare.
• Potrivit concepţiei sale, singurul lucru
care este bun în mod necondiţionat
este o voinţă bună; ceea ce face ca o
voinţă să fie bună nu constă nici în
consecinţele ce rezultă din actele
realizate pe baza ei, nici în înclinaţiile şi
dorinţele care o influenţează de fapt, ci
în dispoziţia liberă (consimţirea liberă)
de a face ceea ce cere datoria.
• Datoria cere să acţionăm în conformitate cu
imperativul categoric, un imperativ ce nu e
condiţionat sau ipotetic, ci necondiţionat.
• Imperativul categoric poate fi formulat astfel:
„Acţionează doar după acea maximă prin care poţi
voi ca ea să devină o lege universală.”[ Apud V.
Mureşan, Fericirea, datoria şi decizia etică,
Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2010,
p. 72. Autorul prezintă şi analizează în lucrare
multitudinea de formule kantiene ale principiului
suprem al moralităţii, însă pentru scopul nostru
ilustrativ am ales-o pe cea dintâi.]
• Ca atare, o acţiune e corectă dacă este făcută
dintr-o voinţă bună, iar o voinţă este bună
dacă îndeplineşte trei condiţii:
• – dacă maxima pe baza căreia se acţionează
poate fi universalizată;
• – dacă acea voinţă îşi acceptă liber datoria;
• – dacă-i tratează pe oameni ca scopuri în
sine şi nu ca mijloace pentru alte scopuri.
• Opunându-se scepticismului etic,
pentru care nu există adevăr moral,
Kant a fost mai degrabă un absolutist
etic. În viziunea sa, adevărul moral este
obiectiv. Moralitatea are un temei
raţional ce ne arată că unele lucruri
sunt corecte indiferent de consecinţe,
de opinii cu autoritate venite din partea
unor indivizi sau colectivităţi.
„Dat fiind că lumea inteligibilă conţine în sine şi principiul lumii
sensibile şi deci principiul legilor acesteia, ceea ce însemnează că
este legiferatoare imediată pentru voinţa mea (care aparţine în
totul lumii inteligibile) şi că trebuie chiar să fie concepută aşa,
urmează că deşi eu sunt, pe de o parte, o fiinţă ce aparţine lumii
sensibile totuşi trebuie să mă recunosc, inteligenţă fiind, supus
legilor lumii inteligibile, adică raţiunii, care exprimă aceste legi
prin ideea de libertate, vra să zică să mă recunosc supus
autonomiei voinţei. Aşadar, legile lumii inteligibile vor trebui să fie
pentru mine nişte imperative, iar acţiunile conforme acestui
principiu, îndatoriri.”[ I. Kant, Bazele metafizicei moravurilor, trad.
I. Colin, Bucureşti, Editura Tiparniţa, p. 105.]
• În privinţa caracterului de comandament moral al
datoriei, Kant precizează că, întrucât numai ceea ce
e în mod necesar valabil pentru voinţa oricărei fiinţe
raţionale ne poate da o lege, un principiu obiectiv,
conform căruia să fim ţinuţi să acţionăm chiar dacă
toate înclinaţiile sau dispoziţiile noastre i-ar sta
împotrivă, „sublimitatea şi dignitatea lăuntrică a
comandamentului datoriei sunt, amândouă, cu atât
mai evidente cu cât determinaţiunile subiective îi
sunt mai puţin susţinătoare şi mai mult ostile, fără ca
acestea din urmă să poată totuşi diminua câtuşi de
puţin necesitatea legii, sau să răpească ceva din
valoarea ei.”[ Idem, op. cit., pp. 70-71.]
• B. Abordarea teleologistă, aşa cum îi arată
denumirea (v. grecescul télos, însemnând
„scop”, „ţel”) se caracterizează prin
explicarea sau justificarea
comportamentelor în funcţie de o finalitate,
de scopuri, de intenţii, de consecinţe, mai
degrabă decât în funcţie de cauze.
Filosofia lui John Stuart Mill (1806-1873)
este edificatoare pentru această abordare.
• John Stuart Mill discută despre principiul
celei mai mari fericiri şi încearcă o
armonizare a acestuia cu ideea datoriei.
• Mill critică preceptul kantian: „Acţionează
în aşa fel încât regula după care ai
acţionat să poată fi adoptată ca lege de
către toate fiinţele raţionale” (trad. V.
Mureşan, în J. S. Mill, Utilitarismul,
Bucureşti, Alternative, 1994, p. 14].
„Dar când începe să deducă din acest precept diferite
datorii morale concrete, ele eşuează, aproape grotesc,
în tentativa de a arăta că ar exista vreo contradicţie,
vreo imposibilitate logică (ca să nu mai vorbim de una
fizică) în adoptarea de către orice fiinţă raţională a
celor mai cumplit de imorale reguli de conduită. Tot
ceea ce arată el e că tocmai consecinţele adoptării lor
universale ar fi de aşa natură încât nimeni nu ar vrea să
şi le asume. Cu această ocazie, fără a mai discuta şi
alte teorii, voi încerca să contribui întrucâtva la
înţelegerea şi la mai buna apreciere a teoriei
«utilitariste» sau a «fericirii» şi a căilor pe care ea ar
putea fi demonstrată.”[Mill, idem,14.]
• Orice acţiune umană este făcută cu un scop,
spune Mill, de aceea este firesc ca regulile de
acţiune să-şi împrumute specificul de la
scopul pe care îl servesc.
• Mill invocă filosofia lui Jeremy Bentham,
pentru care utilitatea e identificată cu
plăcerea şi evitarea durerii.
• Mill formulează rezumativ concepţia etică
utilitaristă astfel:
• „Concepţia care acceptă ca fundament al
moralei Utilitatea sau Principiul Celei Mai Mari
Fericiri (The Greatest Happiness Principle)
susţine că acţiunile sunt corecte (right) în
măsura în care ele tind să promoveze fericirea şi
sunt incorecte (wrong) în măsura în care tind să
producă inversul fericirii. Prin fericire se înţelege
plăcerea şi absenţa durerii; prin nefericire,
durerea şi privarea de plăcere.” [Ibidem, p. 18.]
• „[...] Morala, în sensul ei deplin şi genuin, înainte de a fi
definită ca minimală sau maximală, ea trebuie totuşi, în primul
şi în ultimul rând, să fie pur şi simplu ceva: un scop ultim,
legitim şi/sau o datorie primă, obligatorie. În acest sens, oricum
am defini condiţia morală, ceea ce nu poate lipsi din această
evaluare este, prin urmare, recunoaşterea acestui «paradox al
moralei» (după expresia atât de potrivită a lui Vladimir
Jankelevich) că sunt interdicţii care eliberează, că există pe
lumea aceasta porunci care dau sens, că sunt posibile
imperative care-i înnobilează pe oameni şi, deloc la urmă, că
pot fi gândite norme şi reguli care, limitând, prin chiar această
limitare dezmărginesc subiectivitatea omenească.”[ Vasile
Morar, Moralităţi elementare, Bucureşti, Editura Paideia, p. 6. ]
 ETICA APLICATĂ
• „Gândirea morală nu este interesată de
descrierea şi de explicarea a ceea ce se
întâmplă, ci de decizii şi de justificarea
lor”. (Thomas Nagel, Ultimul cuvânt)
• Filosoful Antony Flew susţine că, în
măsura în care un om de rând gândeşte
critic asupra unor opinii morale, a
justificării lor sau a diferenţelor dintre
ele, acesta este, în felul său, un filosof
al moralei.
• Etica aplicată presupune o atitudine
mai nouă faţă de problematica şi
statutul teoretic al moralei; una mai
relaxată şi care o transformă într-o
preocupare la îndemâna oricui este
realmente interesat şi/sau afectat de
anumite probleme practice din zona
moralei.
• Adrian Miroiu sugerează că am avea
de-a face chiar cu o modă printre
subiectele de filosofie frecventate în
universităţi occidentale şi nu numai;
dar o modă care este susţinută de o
anumită „cerere socială”. (Adrian
Miroiu, „Introducere” la Etica aplicată,
Bucureşti, Editura Alternative, 1995)
• Problemele de etică aplicată sunt
extrase direct din viaţă, din contexte
concrete ale diverselor comunităţi şi
ele solicită dezbateri şi soluţii, adesea
şi de ordin legislativ.
• Teme care suscită argumentări şi
contraargumentări ample în etica
aplicată, apărută ca o nouă ramură
disciplinară: eutanasia pasivă şi cea
activă, avortul, drepturile animalelor,
etica mediului etc.
• Reprezentanţi ai domeniului: Peter
Singer, James Rachels, Thomas Nagel,
Tom Regan etc.
• CITAT: „când anumite probleme ale societăţii
au devenit presante, poate oare filosoful să
stea alături de drumul principal? [...] Sau,
când chestiunile de morală domină primele
pagini ale ziarelor şi campaniile electorale
[...], atunci cum i-ar sta filosofului să cugete
despre ce înseamnă valoarea, datoria ori
comportamentul moral, stând departe de
această lume, de opiniile ei morale?” [Adrian
Miroiu, op. cit., p. 4. ]
 Codurile etice și integritatea
• Exemplu de cod etic în Relații Publice, în
Germania (apud D. Borțun, Etică în
comunicare, curs univ., SNSPA, 2018):
1. Prin munca mea servesc interesului public.
Sunt constient de faptul ca nu pot sa induc
publicul în eroare sau sa-i influentez
comportamentul în mod negativ. Trebuie sa
fiu sincer si cinstit.
• 2. Prin ceea ce fac sunt legat de
organizaţia careia îi sunt loial. Cunosc
şi îmi însuşesc politica şi cultura
organizaţională pe care o reprezint, atât
timp cât acestea sunt în concordanţă
cu demnitatea umană, cu respectarea
drepturilor fundamentale ale omului şi
cu legislaţia în vigoare.
• 3. Dacă organizaţia pentru care lucrez
încalcă demnitatea umană şi drepturile
fundamentale în comunicare, voi face
tot ce pot pentru a-mi îndrepta greşelile
şi a-mi corecta comportamentul
comunicaţional.
• 4. În mod conştient şi intenţionat voi fi
sincer, transparent şi clar cu jurnaliştii
şi cu alte medii ale comunicării cu
publicul. Nu voi oferi acestora nicio
recompensă materială sau financiară.
• 5. Voi respecta libertatea şi
independenţa interlocutorilor mei. Nu
voi apela la nicio constrângere sau
coerciţie asupra lor.
• 6. Cred că relaţiile publice reprezintă o
modalitate de a genera încredere publică,
de a armoniza diferite interese şi de a
corecta anumite comportamente. Nu voi
face nimic în dauna credibilităţii şi
reputaţiei profesiei mele.
• (Cf. Horst Avenarius, 2009, „Etica în
Relaţiile Publice － o perspectivă
germană”, în PR Romania, 22 ianuarie
2009).
• Etica în comunicare trebuie înţeleasă
ca o modalitate de a avea succes, de a
avea o bună reputaţie.
• Principiile eticii la nivel internaţional
sunt legate de strategiile specialiştilor
şi practicienilor din domeniu.
 CODURILE ETICE
• Codurile comportamentale au drept
scop îmbunătățirea reputaţiei prin
apelul la competenţă, prin acumulări de
cunoștinţe şi informaţii, prin
înțelegerea fenomenelor sociale, ca
urmare a cercetărilor profesioniştilor
din domeniul psihologiei sociale,
cunoaşterea transformărilor şi a
tendinţelor publicului.
• Codurile etice sunt legate de
transparenţă şi de adevăr; ele concep
comunicarea numai în perspectiva
interesului public, înţeles ca produs al
dezbaterilor cu privire la binele comun,
care se duc în sfera publică.
• Codurile de etică sunt instrumente ale
unor instituții, care reglementează
activitatea și interacțiunea membrilor
acelor instituții din punct de vedere
moral, stabilind ceea ce este permis,
ceea ce este interzis, ce este corect sau
incorect în mediul respectiv.
• Societăţile postmoderne globale au o
exigenţă clară: transparenţa.
• Cel ce relaţionează şi informează corect
e cel ce creează transparenţă şi,
implicit, acţionează cu o moralitate
impecabilă. Transparenţa e mai mult
decât o provocare, este o oportunitate
de a avea succes şi premisa unei bune
reputaţii.
• Integritatea vizează formarea unui caracter
moral al membrilor unei comunități; în
subsidiar, aceasta presupune și stipularea
într-un cod moral a unor principii, valori și
reguli care au fost adoptate și asimilate în
caracter.
• în mediul academic, integritatea este
echivalentă cu onestitatea în
comportamentul și activitatea academice.
• Promovarea integrității academice se
poate face prin: traininguri de
sensibilizare; dezbaterea unor
probleme de natură etică; schimbul de
roluri; prezentarea unor materiale
educative (filme, clipuri, interviuri etc.).
(v. cap. IV, cursul de Etică și integritate
academică, Editura Universității din
București, 2018)
• Codul de etică este un ansamblu
coerent de reguli morale (interdicții sau
obligații morale).
• tipuri de coduri de etică, după funcția
lor:
• - aspiraționale;
• - educative;
• - punitive.
• Regulile morale pot avea forma:
• - unor interdicții (ex.: „este interzis
plagiatul în lucrările supuse examinării
și notării”)
• - unor obligații (ex.: „profesorii și
studenții trebuie să se trateze cu
respect”)
• Definiția plagiatului, în legea 206/2004, art. 4, alin.
1, despre conduita în cercetarea științifică:
• „plagiatul - expunerea într-o operă scrisă sau o
comunicare orală, inclusiv în format electronic, a
unor texte, expresii, idei, demonstrații, date,
ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice
extrase din opere scrise, inclusiv în format
electronic, ale unor autori, fără a menționa acest
lucru și fără a face trimitere la sursele originale.”
(Apud Etică și integritate academică, ed. cit., p.
110).
• recomandare bibliografică: Șercan,
Emilia, Deontologie academică. Ghid
practic, București, Editura Universității
din București, 2017.
• Proiectele și lucrările academice intră
în competența Comisiei de Etică a
Cercetării dintr-o universitate (CEC), fie
pentru avizarea lor, fie pentru evaluare
etică, fie pentru analiza în cazul
apariției unor presupuse încălcări ale
deontologiei în domeniu.
• Cele cinci principii etice recunoscute în
comunitatea academică (apud op. cit.,
pp. 71-73):
• 1. Principiul respectării demnității
• 2. Principiul binefacerii
• 3. Principiul dreptății
• 4. Principiul integrității
• 5. Principiul vulnerabilității.
• 1. Principiul respectării demnității
• presupune a acționa respectând ființa
umană ca valoare supremă sau ca scop
suprem al cercetării, o ființă având
autonomie, raționalitate si libertate de
decizie în comportamentul său.
• 2. Principiul binefacerii
• presupune să se acționeze în cercetare
evitându-se a face răul, evitându-se
părtinirea, evaluându-se riscuri, daune
și beneficii, și promovându-se
scopurile și interesele benefice și
legitime, pentru cei mai mulți dintre cei
implicați.
3. Principiul dreptății
• presupune distribuirea echitabilă a
resurselor și a beneficiilor cercetării,
fără discriminări, în funcție de nevoi, de
contribuția și de responsabilitatea
fiecăruia.
• 4. Principiul integrității: (Codul de Etică a
Cercetării, Universitatea din Buc., op. cit., 73):
• „Trebuie să alegem acele căi de acțiune prin care
să protejăm de orice ingerință externă valorile și
credințele (religioase, morale, politice, filosofice
etc.) prin care indivizii umani (cercetători și
participanți la cercetare) sau instituțiile, privite ca
entități morale, își identifică felul lor esențial de a
trăi sau a munci și care, dacă sunt afectate, pun
în pericol identitatea acestora.”
• încălcări posibile:
• - incompetența celor implicați;
• - falsificarea datelor cercetării;
• - fabricarea lor;
• - folosirea incorectă a fondurilor;
• - interpretarea deliberat eronată a datelor;
• - colaborarea cu persoane incompetente;
• - corupția și coruperea cercetătorilor.
• 5. Principiul vulnerabilității presupune
grija și acțiunea protectoare față de
entități vulnerabile (persoane,
ecosisteme, animale, plante etc.), astfel
încât să nu le fie afectate, prin limitare
sau distrugere, integritatea fizică,
psihică, ori capacitatea de perpetuare.
 TEME ORIENTATIVE PT. EXAMEN:
A se trimite răspunsul în fișier word, în maximum
două ore de la primirea lui în platforma Teams, la
adresa: coramatei@yahoo.com
Atenție: răspundeți pe baza informațiilor
acumulate la curs și în formulări proprii, reflectate
de dumneavoastră (exclus copy-paste!), fără a le
împărtăși colegilor!
1. Comentați articolul X, punctul Y, din Codul etic
al Universitatii "Titu Maiorescu", care prevede:
„.........................”
2. Formulați trei argumente în sprijinul
principiului etic potrivit căruia ................................
3. Ce distincție există între noțiunile etice de
„........” și „............”?
4. Ce se înțelege prin conceptul de „............”?
Dați exemple.
5. Comentați una dintre cele cinci reguli ale
polemicii civilizate stabilite de Universitatea
Oxford, în 1890.
Etică și integritate academică
test final
SUCCES!

conf. univ. dr.

Corina Matei