SFÂNTUL DIONISIE

EXIGUUL
 Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul (Smeritul) este una dintre
marile personalităţi ale teologiei străromâne din sec.V-VI, cel
care a marcat cultura universală prin aşezarea numărării anilor
începând cu Hristos, Mântuitorul lumii. Prin opera sa (Patrologia
latină, vol. 67) şi prin contactele dintre romanitatea răsăriteană şi
cea apuseană, Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul (Smeritul) a
realizat o „osmoză specifică la nivelul uman cel mai elevat şi
transfuzia reciprocă de elemente spirituale între cele două vaste
arii europene“. Pentru contribuţiile teologice şi viaţa sfântă a
monahului dobrogean, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel l-a
caracterizat drept un savant şi un sfânt, iar cercetătorii care i-au
studiat opera şi viaţa l-au numit erudit daco-roman sau podoabă a
Bisericii noastre strămoşeşti.
 Călugărul dobrogean Dionisie Exiguul, Smeritul sau
cel Mic, cum este cunoscut în studiile de patrologie, s-a
născut în Scythia Minor, Dobrogea anilor 465 d.Hr.
Originea Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul (Smeritul)
din Scythia Minor este mai presus de orice îndoială. În
afară de mărturia fără echivoc a lui Casiodor şi de propria
mărturie, vine dovada fraţilor de viaţă monahală, călugării
sciţi cu care Cuviosul Dionisie Exiguul a ţinut o legătură
strânsă în privinţa ideilor şi activităţii. De asemenea,
despre sine ne oferă date chiar smeritul învăţat în epistola
sa către Preafericitul stăpân, părintele episcop Petru, lângă
care, drept urmare a sfintelor strădanii ale acestuia,
dobândise calea spre adevărurile dumnezeieşti şi căruia i-
a tradus Epistola sinodală a Sfântului Chiril al Alexandriei
contra lui Nestorie.
În căutarea lui Dumnezeu din copilărie

Conform acestei mărturii, Dionisie Exiguul a intrat într-o

mănăstire dobrogeană foarte devreme, atunci când era copil şi
unde s-a îmbogăţit duhovniceşte. Mărturii sigure despre
mănăstirea în care a fost închinoviat şi datele privind şederea
aici nu există.
După unii cercetători, ar fi stat o vreme în mănăstirea de
la Mabboug (Ierapole) din Siria şi apoi la Constantinopol, pe
timpul arhipăstoririi patriarhului Eufimie (490-496).
Pregătirea sa teologică a fost aceea care l-a „recomandat“
pentru a fi chemat la Roma de papa Ghelasie (492-496), care
avea nevoie de un bun cunoscător al limbilor latină şi greacă,
lucru deloc lipsit de importanţă dacă avem în vedere că
erudiţia sa ajunsese să fie cunoscută până la Roma.
 Timpul când Cuviosul Dionisie Exiguul a ajuns la Roma
se poate stabili, luând în calcul două elemente: primul,
acela privitor la faptul că Dionisie spune în prefaţa
Decretelor papale, care au fost cumulate şi publicate
pentru prima dată de Cuviosul Dionisie şi adresate
cardinalului Iulian, conducătorul Mănăstirii Sfânta
Anastasia, că pe papa Ghelasie nu l-a văzut niciodată cu
ochii săi („eum praesentia corporali non vidimus“). Având
în vedere că papa Ghelasie a trecut la cele veşnice la data
de 21 noiembrie 496, sosirea Sfântului Cuvios Dionisie
Exiguul (Smeritul) trebuie să fie luată în considerare ca
fiind împlinită în această vreme, sfârşitul anului 496.
 Al doilea element îl constituie faptul că în Collectia
Avellana se găseşte un Memoriu (nr. 102) în care este scrisă
menţiunea: Dionysius Exiguus Romae de graeco converti (l-
am tradus eu din greceşte, Dionisie Exiguul, la Roma).
Traducerea acestui memoriu din limba greacă în limba latină
a fost făcută, fără îndoială, la scurtă vreme după sosirea la
Roma, adică pe la începutul anului 497, pentru a fi accesibil
papei Anastasie al II-lea (496-498). Cele două elemente
conduc în mod sigur către anul sosirii sale la Roma, sfârşitul
anului 496.
 Aici, a fost închinoviat la Mănăstirea Sfânta Anastasia, de la
poalele Palatinului, având responsabilităţi privitoare la
organizarea arhivei Cancelariei pontificale, fiind considerat
fondator al arhivelor pontificale. Şederea Sfântului Dionisie în
Roma s-a întins pe perioada păstoririi a zece papi, de la Anastasie
II până la Vigilius (496-555).
În perioada şederii sale la Roma, Biserica creştină era
frământată de două mari dispute, şi anume: schisma acaciană şi
deosebirile privitoare la data serbării Paştilor. Patriarhul Acaciu
al Constantinopolului fusese excomunicat şi depus de papa Felix
al III-lea (483-492), care s-a implicat în problemele Răsăritului
ortodox, încercând aplanarea disputelor apărute.
 Trei mari virtuţi au împodobit viaţa Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul: credinţa
ortodoxă păstrată cu sfinţenie de-a lungul întregii vieţi, smerenia inimii, dragostea faţă de
Dumnezeu şi de oameni, iar despre aceste calităţi găsim mărturia prietenului său Cassiodor
într-o caracterizare de o frumuseţe greu egalabilă, marcată în principal de respect, preţuire
şi admiraţie, dar şi mesaj pentru urmaşi: „… a fost în zilele noastre şi călugărul Dionisie,
scit de neam, dar după caracter cu totul roman, foarte învăţat în amândouă limbile,
dovedind prin faptele sale echilibrul sufletesc pe care îl învăţase în Cărţile Domnului. A
cercetat Scripturile cu o râvnă atât de mare şi le-a înţeles astfel încât ori de unde ar fi fost
întrebat avea răspunsul pregătit, dându-l fără nici o întârziere. Acesta a predat dialectica
împreună cu mine şi a petrecut cu ajutorul lui Dumnezeu foarte mulţi ani din viaţă în cadrul
învăţământului glorios. […] În el era multă simplitate împreună cu înţelepciune, smerenie
împreună cu învăţătură, moderaţie împreună cu talentul de a vorbi, încât se socotea un
nimic sau unul dintre cei din urmă slujitori, deşi era vrednic, fără îndoială, de societatea
regilor. Să mijlocească pentru noi, el care obişnuia să se roage împreună cu noi, ca să putem
fi ajutaţi acum prin meritele lui, cu rugăciunea căruia am fost întăriţi aici pe pământ. […]
El se folosea cu o pricepere atât de mare de latină şi de
greacă, încât orice cărţi greceşti lua în mâini, le traducea
fără poticnire în latineşte şi, la fel, pe cele latineşti le
citea pe greceşte, încât credeai că aceasta este scrisă aşa
cum o pronunţa gura lui cu o iuţeală nestăvilită. […] Era
de o castitate rară, […] vărsa lacrimi mişcat de durere
când auzea cuvinte necuviincioase în timpul veseliei;
[…] postea fără să reproşeze celor ce mănâncă. […]
integru, legat total, cu statornicie de rânduielile
strămoşeşti; şi ceea ce pot să găsească unii citind la
diferiţi (scriitori), era cunoscut că străluceşte în ştiinţa
lui…“
Biografia Sfântului Dionisie Exiguul nu poate fi susţinută de izvoare care să ne ofere date
amănunţite şi coerente privitoare la acesta, fiind prea puţin generoase sau în unele privinţe
lipsind cu desăvârşire. Urmare a acestei situaţii, data sfârşitului monahului dobrogean este
supusă unor dezbateri venite din partea cercetătorilor operei dionisiene. Bazându-se pe textul
de la Cassiodor („quimecum dialecticam legit et in templo gloriosi magisterii plurimosannos
uitam suam, Domino praestante, transegit“), luând în considerare că Dionisie a predat
dialectica împreună cu Cassiodor la Vivarium şi că întemeierea Vivariumului a avut loc între
anii 537 şi 540, afirmăm că Sfântul Dionisie încă era în viaţă după anul 540. În sfârşit,
conform aceloraşi autori, deoarece Cassiodor a scris elegia sa către anul 555, Dionisie a
încetat din viaţă către 545-550. Părerea cu caracter general acceptată privitoare la sfârşitul
Sfântului Dionisie Smeritul este anul 545. Astfel, părintele dreptului canonic apusean,
părintele teologiei morale ştiinţifice şi părintele erei creştine, cel care a primit darul de a
marca istoria, a fost ales să rămână până la sfârşitul vieţii acelaşi fiu al virtuţii creştine a
smereniei.
Cel mai mare canonist care a trăit vreodată în Roma

Opera de traducere realizată de Sfântul Dionisie Exiguul: - lucrări cu caracter dogmatic

(Epistola sinodală a Sfântului Chiril al Alexandriei contra lui Nestorie; Epistola Sfântului
Chiril al Alexandriei către episcopul Succesus al Diocesareei; Tomosul lui Proclu al
Constantinopolului către armeni; Memoriul apocrisiarhilor alexandrini către delegaţii papali
de la Constantinopol din anul 496; Cuvântarea Patriarhului Proclu al Constantinopolului
despre Maica Domnului (Oratio Procli de Deipara); Despre crearea omului a Sfântului
Grigorie de Nissa; - lucrări de drept canonic (trei ediţii ale Canoanelor; Colecţia
Decretalelor papale); - opera de calendarolog (Cartea despre Paşti, Argumente Pascale; -
două scrisori De ratione Paschae; - lucrări cu caracter divers (Minunata pocăinţă a Sfintei
Taisia; Viaţa Sfântului Pahomie; Istoria aflării capului Sfântului Ioan Botezătorul).
 Faptul că Dionisie a prelucrat un mare volum de materiale, texte
ale sinoadelor şi Decretale îl defineşte, fără îndoială, a fi fost cel mai
activ canonist care a trăit vreodată în Roma. Cu darul său de critic al
surselor şi canonist ordonat, Dionisie a adus o viziune total nouă a
izvoarelor dreptului bisericesc. Colecţia cuprinde canoanele
sinoadelor de la Niceea până la Calcedon, dar din ea lipsesc câteva
canoane, care în prelucrările lui Dionisie nu au fost recunoscute că ar
avea legătură cu restul (probabil o consecinţă a dezaprobării în
Decretum Gelasianum), fiind vorba aici despre canoanele apostolice
şi cele ale sinoadelor locale de la Sardica şi Cartagina. Prof. Valerian
Şesan susţine că Dionisie este autorul celei mai importante colecţii
canonice apusene şi care poartă titlul de Codex Canonum
Ecclesiasticorum. Potrivit acestuia, Codex-ul cuprinde 50 de
canoane apostolice, canoanele celor 4 sinoade ecumenice şi 5
sinoade particulare, la care se adaugă canoanele de la Sardica şi
Cartagina.
 Dionisie a mai început şi o colecţie cu
Decretaliile papilor: Collectio decretorum
pontificium romanorum. Această colecţie a fost unită
cu Codex canonum şi răspândită în Spania, Galia,
Africa şi Anglia. Papa Adrian I a donat lui Carol cel
Mare, în anul 774, un exemplar comentat din această
colecţie, numită acum Collectio Dionisio-Hadriana,
care a devenit codice oficial pentru imperiul franc.
Acelaşi codice, obligatoriu pentru Spania, a fost
numit Collectio Hispana. Pentru activitatea sa,
Dionisie Exiguul a fost considerat părintele dreptului
bisericesc apusean.
 Lucrările de cronologie ale Sfântului Dionisie Exiguul se bazează pe o perfectă
cunoaştere a scrierilor greceşti referitoare la această problemă, bazate pe autoritatea totală a
Sinoadelor Ecumenice şi a Sfinţilor Părinţi, iar aşa-numita eroare a monahului dobrogean
este justificată în principal de lipsa anului zero în cultura romană (matematică şi istorică) a
timpului său şi a intervalului cronologic de capăt, nesocotite de Sfântul Dionisie.
Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, la propunerea
Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a iniţiat demersurile canonice şi statutare în vederea
canonizării Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul (Smeritul), părintele erei creştine, şi Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin hotărârea nr. 5070/2008, a aprobat înscrierea ca
sfânt în calendar, cu dată de prăznuire la 1 septembrie, începutul anului bisericesc. Astfel a
emis Tomosul Sinodal de proclamare a canonizării în data de 9 iulie 2008, iar proclamarea
solemnă a avut loc în 26 octombrie 2008.