SIMBOLISTICA CULORII

VEȘMINTELOR
ÎN PRACTICA LITURGICĂ
• La fel ca și în restul cultului
ortodox, epoca bizantină a fost
principala sursă de inspirație și
pentru culoristica liturgică.
• Epoca bizantină a fost
caracterizată de culori îndrăznețe,
modele ornamentale și metale
prețioase în orice, de la artă la
arhitectură și la veșminte.
Atelierul veșminte preoțești oferă
o gamă foarte variată de produce
și accesorii, de foarte bună calitate.
Epitrahil - Ştefan Cel Mare, cca 1504
Detaliu din steagul cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe Acoperamântul de mormânt al lui Ieremia Movila.
daruit la 1500 de Stefan cel Mare Manastirii Zografu Broderie de mari dimensiuni -2,37 m pe 1,45 m, realizata
din Muntele Athos în anul 1606.
 Epitaful lui Silvan poartă numele egumenului care l-a
dăruit mănăstirii Neamţ în anul 1437. Este realizat din
mătase, fir de aur şi argint, cu contururi subliniate de mici
perle.
• Rațiunea folosirii unor culori diferite pentru veșmintele liturgice este aceea de
a exprima într-un mod simbolic, vizibil, ceea ce caracterizează slujirea cultică
ca taină a credinței și, prin urmare, sensul vieții creștine trăite in Biserică prin
sărbătorile și praznicele anului liturgic.

• Culoarea liturgică exprimă vizibil semificația duhovnicească a timpului

liturgic, căpătând, în acest sens, un vădit caracter epifanic (descoperă
caracterul tainic al trăirii Bisericii dintr-un anumit timp al anului liturgic)

• Pe de altă parte,veșmintele liturgice contribuie, prin culorile lor, la bogăția,

varietatea, frumusețea și strălucirea formelor externe ale cultului liturgic
ortodox, care, în ansamblul lor, reprezintă iconomia dumnezeiască a operei de
mântuire a oamenilor săvârsită de Domnul nostru Iisus Hristos.
Pentru a prezenta simbolistica culorilor
liturgice este necesar să analizăm cele 2
tradiții: bizantină și slavă.

• Tradiția bizantină
Tipicul bizantin nu cuprinde prevederi sau
reguli speciale cu privire la culorile
veșmintelor liturgice ale clerului,
menționând doar, la diferite rânduieli din
cursul anului liturgic ,necesitatea de a
folosi veșminte de culoare inchisă sau
deschisă, după caz.
Această practică bizantină veche, pastrată
în Biserica Greciei, oferă regula minimală
de urmat în materie de culoare a
veșmintelor liturgice.
• Tradiția slavă
În tradiția slavă a fost
elaborată, în timp, o schemă
coloristică destul de complexă,
fiind folosite, în principal, șase
culori liturgice: alb, verde,
mov, roșu, albastru și auriu.
Alegerea culorilor veșmintelor
liturgice se face în funcție de
semificația fiecărei culori.
 Simbolostica:

• auriul reprezintă bogăția darurilor Sfântului Duh;

• albul slava Învierii, puritatea luminii harului lui Dumnezeu;
• verde, culoarea vieții, a Sfântului Duh - Dătătorul de viață;
• purpuriu (mov) pentru jertfa Domnului Iisus Hristos; mai reprezintă
cuvioșia și cucernicia
• roșu închis pentru sângele martirilor;
• albastru pentru sărbătorile Maicii Domnului., simbol al fecioriei și curăției
• negru a fost, în Apus, în mod tradițional, culoarea morții și a doliului, spre
deosebire de Răsărit, unde culoarea inchisă simbolizează pocăința și
lepădarea de lume
Urmând sensului și semnificațiilor liturgice ale veșmintelor, culorile predominate
pentru diferitele sărbători din cursul anului bisericesc ar trebui să fie următoarele:
• La Învierea Domnului si duminici, la Praznicele Mântuitorului, la Sfinții
Apostoli și la Sfinții Ierarhi: alb, auriu sau galben - simboluri ale luminii învierii
specifice perioadei pascale, ale bucuriei si curăției.
• La Praznicele Maicii Domnului, ale Puterilor celor fară de trup (Sfinții îngeri):
albastru, alb sau auriu - simboluri ale fecioriei și curăției Maicii Domnului, ale
strălucirii si curăției îngerilor;
• La Sfinții Mucenici, la Praznicele Sfintei Cruci (cu excepția Duminicii Sfintei
Cruci din Postul Mare, câci atunci este zi de duminică) roșu sau grena (roșu
inchis): simbolul jertfei sângeroase;
• La Sfinții Cuvioși, la Intrarea Domnului în Ierusalim, la Pogorârea Sfântului
Duh si la Sfânta Treime: verde - simbol al prezentei Sfântului Duh, Dătătorul de
viață
• În Postul Mare se obișnuiește ca veșmintele folosite să fie cele negre sau cernite
(purpuriu) - simboluri ale întristării și pocăinței. În zilele de sâmbâtă și duminică
veșmintele se schimbă în unele luminate
Controversa culorii negre în practica liturgică:
• Istoric, culoarea neagră este un împrumut
apusean (catolic) de care, Patriarhiile din
Constantinopol și din Moscova s-au
îndepărtat, căci Ortodoxia accentuează
Învierea Domnului, nu greutatea şi chinul
patimilor şi morţii Domnului, aplicând
culoarea mov cu rigoare (în timpul Postului
Mare). Timid, vedem că așa se face și la
Catedrala Patriarhală din București.
• De altfel, și la înmormântări sau parastase
veșmintele trebuie să fie de culoare albă,
exprimând nădejdea învierii celui adormit.
• Există tradiția, prevăzută în tipic, ca în timpul Postului Mare,
odată cu prochimenul vecerniei de vineri, seara preoții să-și
schimbe veșmintele în timpul slujbei, dintr-o culoare închisă
în alb. Și viceversa, la vecernia de duminică seara, încheindu-
se perioada de bucurie (sâmbătă-duminică), tot la
prochimen, în cadrul vecerniei, preoții să își schimbe
veșmintele din alb într-o culoare închisă.
• O altă practică este ca în sărbătorile mari, praznice
împărătești și mai ales perioada pascală, călugării să-și
schimbe rasele negre, în altele de culoare albastru închis,
serbând prin aceasta bucuria praznicului.
Concluzii:
• Culorile liturgice s-au dezvoltat
în perioada bizantină
• Au scopul de a exterioriza trăirea
liturgică dintr-o anumită
perioadă a anului
• Ca întreg cultul bisericesc, și
culoristica liturgică are o adâncă
simbolistică, fiind asociată
pentru fiecare perioadă a anului
o schemă de culori care trebuie
respectată