Reprezentarea îngerilor în icoane

1. Introducere

Ce sunt îngerii? Care sunt mărturiile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi în legătură cu ei?
De ce natura lor circumscrisă este bază a reprezentării iconografice? Cum pot fi ei
reprezentaţi? Cum sunt ei veneraţi de credincioşi? Iată câteva întrebări cărora încercăm să le
dăm răspuns, în acest studiu, dedicat angeologiei creştine.

Cuvântul înger, vine din grecescul anghelos şi înseamnă trimis, mesager al lui Dumnezeu, cel
care creează o legătură între cer şi pământ, între om şi Dumnezeu. Ei au rolul de a converti
abisul dintre Dumnezeu şi om într-un spaţiu al comunicării. În Vulgata, Fericitul Ieronim face
diferenţa între nuntius şi angelus. Primul cuvânt se referă la un trimis, la un sol pământesc, iar
celălalt la un mesager ceresc. De asemenea, Theodotion numeşte îngerii prin cuvântul
strategos, iar Septuaginta prin archon.

În Vechiul şi Noul Testament nu găsim o sistematizare a învăţăturii despre îngeri.

În Vechiul Testament se vorbeşte despre unele fiinţe divine numite „fiii lui Dumnezeu“
(beney Elohim) care au fost echivalate ulterior cu îngerii.

În Israelul politeist preexilic, îngerii erau percepuţi ca nişte zeităţi, ulterior, în perioada exilică
şi postexilică (sec. VI î.d.Hr.) îngerii erau percepuţi ca fiind nişte fiinţe non-divine,
subordonate lui Iahve, singurul Dumnezeu.

Din textul de la Deuteronom 32, 8–9 reiese faptul că îngerii ar avea în grijă, sub protecţie un
neam: „Când Cel Preaînalt a împărţit moştenire popoarelor, când a împărţit pe fiii lui Adam,
atunci a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu…“

Profetul Miheia vorbeşte despre îngeri ca făcând parte din „oştirea cerească“ (III Regi 22, 19).
Ulterior, în secolele VIII–VII î.d.Hr., datorită influenţei asiriene, „oştirea îngerească“ este
identificată cu astrele. În acest sens, în Iov 38, 6 identifică pe fiii lui Dumnezeu cu stelele.

Îngerii apar fie sub formă non-umană (pară de foc – Ieşire 3, 2, stâlp de nor – Ieşire 14, 19–
20), fie sub formă umană (la Sodoma – Facerea 19, în faţa vrăjitorului Valaam – Numeri 22)
sau supraumană (înger luminos – Judecători 6, înger cu înfăţişarea ca de aramă strălucitoare –
Iezechiel 40, 3, înger cu strălucire intensă – Daniel 10, 5–6).

Vechiul Testament nu vorbeşte despre sexul îngerilor. Iosif Flavius vorbeşte despre episodul
cu îngerul care apare sub forma unui tânăr chipeş în faţa soţiei lui Manoe. Acest fapt trezeşte
gelozia bărbatului care crede că soţia s-a îndrăgostit de acel tânăr[1].

Sintagma „îngerul lui Dumnezeu“ apare de mai multe ori în paginile Vechiului Testament.
Aceste angelofanii se confundă cu teofaniile. Astfel, în Facerea 16 Agar vorbeşte despre
îngerul lui Dumnezeu (v. 7–11), iar în v. 13 vorbeşte despre Iahve, această confuzie apare şi
în episodul jertfei lui Isaac – Facerea 22.
Unii teologi văd această confuzie între Iahve şi înger ca un eufemism, ca un mod prin care
Iahve încearcă să comunice cu oamenii, dar datorită transcendenţei Sale, face acest lucru prin
intermediul îngerilor[2].

Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful vede în Îngerul Domnului o preînchipuire a Mântuitorului

Iisus Hristos[3].

Sfânta Scriptură vorbeşte şi despre căderea îngerilor. Şarpele care a amăgit-o pe Eva este
identificat cu diavolul. În Facerea 6, 2 se vorbeşte despre „fiii lui Dumnezeu“, nephilim
(căzuţi) sau gigantes (uriaşii) care iau în căsătorie „fiicele oamenilor“, iar descendenţii lor
sunt eroii din vechime. Cărţile apocrife, I Enoh şi Jubilee, susţin că giganţii au fost
transformaţi în duhuri rele, iar femeile corupte de îngeri au fost transformate în sirene. Unii
Sfinţi Părinţi îi identifică pe „fiii lui Dumnezeu“ cu demonii, iar alţii preferă alegoria,
identificând pe „fiii lui Dumnezeu“ cu descendenţii lui Set care s-au căsătorit cu femei din
seminţia lui Cain[4].

Heruvimii, care în ebraică înseamnă „a se ruga“, „a binecuvânta“, nu sunt descrişi de Biblia

iudaică, iar Iosif Flavius spune: „Dar cum arătau aceşti heruvimi, nimeni nu poate să spună
sau să-şi închipuie“[5]. Descoperirile arheologice atestă faptul că în spaţiul siro-palestinian
heruvimii erau reprezentaţi sub formă de sfincşi înaripaţi[6]. Doi heruvimi cu aripile unite sunt
reprezentaţi, din sec. VI î.d.Hr., pe chivotul legii. (Ieşirea 25, 18–22). De asemenea, heruvimii
erau gravaţi şi pe pereţii templului din Ierusalim (Regi 6, 29–35). Cele patru fiinţe cu faţa de
leu, taur, om şi vultur, care au fost descrise de profetul Iezechiel la râul Chebar (Iezechiel cap.
1), au fost identificate ca fiind heruvimii. Acest lucru a fundamentat teologia merkabei.

Serafimii, care în ebraică înseamnă „a arde“ sunt descrişi de profetul Isaia ca având şase aripi
„cu două îşi acopereau faţa, cu două picioarele, iar cu două zburau“ (Isaia 6, 2). Textul
Septuagintei traduce termenul ebraic saraf prin termenul ophis (şarpe), cu excepţia textului
din Isaia 6, 2.

O grupare religioasă ce reprezenta aristocraţia sacerdotală, cea a saducheilor, nu credea în

îngeri, pentru că nu credea nici în înviere, adică în starea asemănătoare îngerilor a sufletelor
după moarte. Fariseii, care reprezentau o altă partidă religioasă din timpul Mântuitorului,
credeau în existenţa îngerilor. Din contră, esenienii ţineau secret numele îngerilor, acest lucru
reieşind din faptul că în manuscrisele descoperite la Qumran numele acestora apar rar.

Înainte de Dionisie Areopagitul existau în literatura patristică mai multe referiri la ierarhiile
îngereşti. Constituţiile apostolice vorbesc despre ierarhii îngereşti identice cu cele prezente în
corpusul areopagitic. Chiril al Ierusalimului, în catehezele sale, face referire la ierarhiile
îngereşti: „După aceasta facem pomenire de cer, de pământ şi de mare; de soare şi de lună; de
stele şi de toată zidirea cugetătoare şi necugetătoare, văzută şi nevăzută: de îngeri, de
arhangheli, de puteri, de domnii, de începătorii, de stăpâniri, de tronuri, de heruvimii cei cu
multe feţe… şi de serafimii, pe care, în Duhul Sfânt i-a văzut Isaia, stând în jurul tronului lui
Dumnezeu“[7]. Grigore din Nazians enumeră în următoarea ordine cinul îngeresc: îngeri,
arhangheli, tronuri, domnii, începătorii, puteri, splendori, înălţări, virtuţi intelectuale. Nu se
ştie dacă sfântul părinte s-a referit la natura îngerilor sau la numărul şi ordinea lor. Sfântul
Ioan Hrisostom face aceeaşi enumerare ca şi Chiril al Ierusalimului, cu excepţia faptului că
tronurile sunt aşezate între puteri şi domnii.
Îngerii sunt nu numai mesageri pentru oameni, ci sunt şi mediatori ai umanităţii lui Hristos[8].
Ei au fost iniţiaţi în taina întrupării pe care au vestit-o oamenilor, deşi întruparea a reprezentat
şi pentru ei o noutate care i-a uimit. După întruparea Domnului, „Îngerul“ Noului Testament,
funcţia lor mediatoare nu s-a încheiat. Ba mai mult, prin întrupare şi îngerii au fost recapitulaţi
împreună cu oamenii în Hristos, distanţa dintre ierarhiile îngereşti s-a diminuat, raporturile
dintre ei fiind de conlucrare.

Părintele Stăniloae pune accentul nu pe superioritatea îngerilor faţă oameni, ci pe ideea de

slujire a acestora faţă de oameni, în sensul că ei nu se pot desăvârşi decât slujind oamenilor,
prin funcţia lor anagogică şi hermeneutică, învăţând oamenii şi tâlcuindu-le tainele lui
Dumnezeu. De aceea, se pune problema superiorităţii oamenilor faţă de îngeri prin faptul că
oamenii au fost creaţi „mai mult după chipul lui Dumnezeu decât îngerii“[9]. Sfântul Grigore
Palama susţine faptul că „singur omul dintre toate fiinţele cereşti şi pământeşti a fost creat
după chipul Celui ce L-a plămădit ca să privească spre El, să-L iubească pe El, şi să fie iniţiat
şi închinător numai Lui, iar prin credinţă, înclinarea şi dispoziţia faţă de El să-şi păstreze
frumuseţea“[10].

Prin cele două acte mântuitoare, Întruparea şi Învierea, natura umană a fost ridicată de
Mântuitorul deasupra celei angelice, întrucât aceste acte sunt inaccesibile îngerilor. Fiinţa
divină este incognoscibilă şi îngerilor ca şi oamenilor, iar cunoaşterea Lui este un
pogorământ. În acest sens, Sfântul Ioan Hrisostom spune: „Dar ca să afli că nu numai
oamenii, ci şi puterile cele de sus nu se pot apropia de fiinţa lui Dumnezeu… Spune-mi pentru
ce-şi acoperă feţele şi pun înainte aripile? Pentru care altă pricină dacă nu pentru aceea că nu
pot suferi fulgerul, care iese din tronul lui Dumnezeu, şi sclipirile acelea? Deşi Serafimii nu
vedeau lumina aceea curată, nici însăşi fiinţa aceea prea curată a lui Dumnezeu, ci cele ce
vedeau era un pogorământ. Dar ce este pogorământul? Când Dumnezeu nu se arată aşa cum
este El, ci se arată atât cât este în stare să-l vadă cel ce poate, când îşi potriveşte arătarea Feţei
Lui pe măsura slăbiciunii celor ce-L văd“[11].

Faţă de Chiril al Alexandriei care susţine că îngerii „nu cunosc gândurile nemanifestate ale
oamenilor“[12], părintele Dumitru Stăniloae crede că există o comuniune strânsă între îngeri şi
oameni „încât (aceştia) pot vedea prin ochii oamenilor ca şi când ar fi ai lor şi pot simţi cu
oamenii bucuriile şi durerile provocate în ei de lumea sensibilă“[13]. Există o comuniune
interiorizată între oameni şi îngeri, prin care omul îşi interiorizează această ierarhie
dionisiană, „prin om văzându-se îngerul şi prin îngerul din om Dumnezeu“[14].

2. Natura îngerilor

Natura îngerilor a fost considerată de la început mai presus de înţelegerea omenească. Atât
Sfânta Scriptură, cât şi Sfinţii Părinţi au încercat să descrie această natură.

Psalmistul David în psalmul 103, 5 îi numeşte pe îngeri „duhuri“ şi „pară de foc“, subliniind
caracterul imaterial al acestor fiinţe celeste.

Sfinţii Părinţi nu au ajuns niciodată la un acord cu privire la gradul de materialitate al

îngerilor, pentru ei fiind importantă distincţia între natura divină, cea angelică şi cea umană.
Natura divină nu are cum să fie identică cu cea angelică deoarece Creatorul nu poate fi egal cu
creaturile sale, el fiind necuprins şi necircumscris spaţiului şi timpului.
Teodot, în veacul al II-lea, îi numeşte pe îngeri „foc al minţii, duh înţelegător“[15] şi credea că
aceştia au o anumită corporalitate, altfel decât cea omenească. Alţi teologi afirmau că îngerii
au în compoziţia naturii lor, asemenea sufletului, proporţii egale de aer şi foc. Macarie cel
Mare afirma că îngerii au trupuri inefabile, acceptând o anumită corporalitate, pe când
Grigorie al Nyssei exclude orice legătură cu materia a naturii îngerilor[16], iar Grigorie din
Nazians afirmă că îngerii au o spiritualitate pură[17]. Alături de părinţii capadocieni, Dionisie
Areopagitul şi Sfântul Ioan Damaschin susţineau spiritualitatea absolută a îngerilor.

Datorită acestei spiritualităţi absolute, sistemul dionisian de împărţire a îngerilor în trei triade
consideră că numai arhanghelii şi îngerii intră în contact direct cu umanitatea. De aceea,
Dionisie Pseudo-Areopagitul afirmă că serafimul care se arată în faţa profetului Isaia este de
fapt un înger.

Cu toate aceste necunoscute legate de natura îngerilor, cultul lor s-a dezvoltat la nivelul
evlaviei populare. Evlavia populară era influenţată de credinţele animiste, păgâne şi iudaice.
De aceea, Biserica primară a moştenit un cult al îngerilor destul de problematic. Sfântul
Apostol Pavel se adresează printr-o epistolă celor din Colossae, avertizându-i pe aceştia să nu
cadă „într-o făţarnică închinare la îngeri“ (Coloseni 2, 18), iar Sinodul de la Laodiceea, din
380, hotărăşte că „creştinii nu trebuie să părăsească Biserica lui Dumnezeu ca să meargă să
invoce îngerii şi să ţină adunări pe ascuns, căci este lucru oprit. Dacă, aşadar, se va găsi
cineva care să se dea pe ascuns la această idolatrie, acela să fie anathema, căci L-a părăsit pe
Domnul nostru Iisus Hristos şi a mers după idoli“. Această teamă de a cădea în idolatrie a
avut efecte şi asupra reprezentării îngerilor, iar această problemă a primit un răspuns concret
în veacul al IX-lea.

3. Reprezentarea îngerilor în icoane

Reprezentarea îngerilor a ridicat încă de la început probleme legate de neputinţa artiştilor

creştini de a înfăţişa în imagini o fiinţă a cărei înfăţişare era imposibil de cunoscut şi care nu
dusese o viaţă pământească, faţă de înfăţişarea Mântuitorului şi a sfinţilor Săi care era
cunoscută încă din timpul vieţii lor pământeşti. Relaţia dintre icoana îngerului şi prototipul
său este problematică existând o tensiune între reprezentarea materială şi natura imaterială a
îngerilor.

Aceeaşi problemă a fost legată şi de reprezentarea lui Dumnezeu în icoane, a cărui

transcendenţă este absolută faţă de îngeri. Şi îngerii sunt transcendenţi, dar nu în mod absolut,
ca Dumnezeu.

Teama de a nu cădea în idolatrie reprezintă principala cauză a respingerii reprezentării

îngerilor, deoarece păgânii îi identificau pe îngerii creştini cu proprii zei. De aceea, canonul
35 al Sinodului de la Laodiceea a corectat aceste probleme legate de venerarea excesivă a
îngerilor.

Cu toate acestea, artiştii creştini au încercat să reprezinte în icoane „netrupeştile puteri“,

bazându-se pe anghelofaniile descrise de Sfânta Scriptură şi pe teologia dionisiană.

Reprezentările îngerilor sunt simbolice şi aluzive, întrucât reprezentarea acestora ţine de o

realitate spirituală care nu poate fi cunoscută în totalitate. Pe lângă acest fapt, ei au o natură
imaterială şi nu au lăsat în urma lor nici imagini imprimate în mod miraculos şi nici moaşte.
Faţă de aceştia reprezentarea Mântuitorului are la bază Întruparea Sa. De asemenea şi
reprezentările sfinţilor au ca fundament existenţa lor istorică.

Îngerii apar zugrăviţi în sens literar şi în sens simbolic.

În sens simbolic, îngerii apar reprezentaţi sub forma antropomorfică, ca tineri înaripaţi.
Arhanghelii au spre deosebire de ceilalţi îngeri şi numele inscripţionat pe icoane. Heruvimii şi
serafimii sunt identificaţi datorită numeroaselor aripi şi ochi.

Cea mai veche reprezentare a unui înger sub formă umană apare în secolul al III-lea, în
catacomba Priscillei.

În sens literar, îngerii apar înfăţişaţi sub forma stâlpului de nor şi de foc aşa cum sunt ei
descrişi în cartea Ieşirii. În Topografia creştină, scrisă în veacul al VI-lea de Cosmas
Indicopleustes, se redă literar norul şi o coloană de foc.

Aripile îngerilor reprezentau rapiditatea îndeplinirii misiunii încredinţate de Dumnezeu,

imaterialitatea şi transcendenţa lor. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Ce ne
arată puterile prin aceste aripi? Înălţimea şi subţirimea, şi uşurinţa şi iuţeala naturii lor. De
aceea, Arhanghelul Gavriil coboară în zbor: nu pentru că aripile ar fi mădulare ale puterilor
fără de trup, ci pentru că ele coboară de la cele de sus şi se întorc apoi acolo de unde au fost
trimise“[18].

Mântuitorul Iisus Hristos este reprezentat uneori ca înger, cu aripi şi fără barbă, cu nimb
crucifer şi cu mandorlă. Artiştii şi-au fundamentat lucrarea lor pe cele spuse de profetul Isaia:
„Căci Prunc S-a născut nouă, un Fiu S-a dat nouă… şi se cheamă numele Lui: Înger de mare
sfat…“ (Isaia 9, 6). Şi Sfântul Ioan Botezătorul este reprezentat sub formă de înger. De
asemenea şi Maica Domnului este reprezentată sub formă de înger înaripat sub influenţa
icoanei lui Hristos înaripat.

Imitând ceremoniile de la curtea imperială, Hristos este reprezentat înconjurat de cetele

îngereşti. Astfel, în nişa absidei capelei VI a manăstirii Sfântul Apollo de la Baouît (Muzeul
Copt din Cairo) Hristos care tronează este înconjurat de doi îngeri şi de tetramorful din
viziunea lui Iezechiel. Hristos este reprezentat înconjurat de îngeri şi la Sant’Apollinare
Nouvo din Ravenna.

Se pare că reprezentarea îngerilor cu aripi a fost preluată din arta funerară păgână, care
reprezenta pe zeiţa Nike înaripată. Dar există diferenţe de gen şi vestimentaţie dacă comparăm
reprezentările îngerilor creştini şi figurile victoriei înaripate. Îngerii creştini sunt reprezentaţi
mereu ca bărbaţi şi purtând tunică şi pallium, iar Nike este mereu de genul feminin cu
vestimentaţie adecvată, în speţă chiton. Spre exemplu, panoul de fildeş care aparţine dipticului
Barberini, ce datează din secolul al VI-lea şi se află la Muzeul Luvru din Paris, prezintă pe
zeiţa victoriei, înveşmântată în chiton, care stă în dreapta împăratului, iar în partea superioară
a panoului sunt reprezentate două figuri bărbăteşti cu aripi, înveşmântate în tunică şi pallium,
care poartă un medalion cu chipul lui Hristos.

Şi alte personificări păgâne au influenţat iconografia creştină a îngerilor ca de pildă vântul,

personajele psihopompe sau sufletele. Manuscrisul Cotton al cărţii Facerii, ce datează din
veacul al VII-lea, cuprinde figuri personificate ale zilelor creaţiei ce poartă ghirlande de flori
în păr şi chiton. Cercetătorii au ajuns la concluzia că figurile feminine înaripate sunt de fapt
sufletele celor răposaţi, alţii spun că aceste figuri feminine ar personifica timpul sau fiecare zi
a creaţiei.

Unii cercetători au ajuns la concluzia că reprezentarea îngerilor înaripaţi se leagă de un

context creştin, fără legătură cu cel păgân. În acest sens, un panou de fildeş, aflat la Milano şi
datând din veacul al V-lea, reprezintă în registrul superior un taur şi un înger, simbol al
evangheliştilor, iar jos un înger fără aripi care străjuieşte mormântul lui Hristos. S-a ajuns la
concluzia că reprezentarea îngerilor înaripaţi ar avea ca fundament simbolul evanghelic al
omului înaripat.

Cercetătorii care împărtăşesc această opinie mai aduc ca argument al teoriei lor mozaicul
absidei Bisericii Sfântului Pudenziana din Roma, care datează din secolul al V-lea, în care
simbolurile evangheliştilor apar deasupra Mântuitorului Hristos şi ale apostolilor.

Iconografia creştină este clar influenţată de cea păgână, dar zografii creştini nu au copiat
întocmai modelele păgâne, ci au dat operelor lor o notă originală.

Până în secolul al XIV-lea îngerii apar fie cu aripi, fie fără aripi. Spre exemplu, în fresca din
catacomba de pe Via Latina apar reprezentaţi literar cei trei îngeri fără aripi şi fără precizarea
identităţii lor, care se arată lui Avraam la stejarul din Mamvri. De asemenea, într-un mozaic
aparţinând Bisericii Santa Maria Maggiore din Roma (sec. V) vedem reprezentaţi trei îngeri
fără aripi, dar îngerul din mijloc apare într-o aureolă transparentă de lumină, simbolizându-L
pe Mântuitorul Iisus Hristos. În manuscrisul Cotton, scena Filoxeniei este reprezentată
simbolic pentru a arată că cei trei îngeri înaripaţi reprezintă Persoanele Sfintei Treimi.

La San Vitale din Ravenna într-un mozaic din veacul al VI-lea, scena Filoxeniei face parte
dintr-un program iconografic al tipologiei euharistice, în sensul că cei trei tineri reprezentaţi
fără aripi sunt reprezentaţi alături de scena jertfei lui Isac. Deasupra acestei scene sunt
zugrăviţi doi îngeri înaripaţi care recunosc demnitatea împărătească a lui Hristos, care
stăpâneşte întreg universul.

De asemenea, îngerii sunt reprezentaţi fără aripi şi pe sarcofagul de la Muzeul Pio Cristiano
sau pe sarcofagul de la acelaşi muzeu, provenit de la Santa Maria in Trastevere. Aici, Avraam
este reprezentat cu mâna ridicată pentru a-şi înjunghia fiul, dar aceasta este oprită de un înger.
Mâna de pe umărul Evei a îngerului neînaripat este reprezentată şi pe sarcofagul de la Muzeul
de Antichităţi din Arles.

F. Tristan consideră că „imagierii din primele secole au refuzat dotarea cu aripi a îngerilor de
teamă să nu fie confundaţi cu geniile sau cu victoriile, ceea ce ar fi însemnat trădarea
sensului“[19].

Îngerii au aceeaşi natură dar denumiri diferite. Cu toate acestea, din punct de vedere al
reprezentării vizuale, ei nu se diferenţiază unii de alţii. Spre exemplu, în manuscrisul de la
Viena (sec. VI) heruvimul, care păzeşte poarta raiului cu o sabie de foc, este reprezentat sub
forma unui bărbat înaripat, faţă de descrierea pe care o face profetul Iezechiel heruvimilor,
care sunt în viziunea lui fiinţe tetramorfe cu şase aripi. Faţă de viziunea profetului Isaia,
serafimii apar şi ei reprezentaţi sub forma unor bărbaţi înaripaţi pe poarta de intrare din
Alahan (sec. VI) – Seleucia, Asia Mică şi în Topografia lui Cosmas Indicopleustes.
La Hosios David din Tesalonic se află cel mai vechi mozaic (sec. V–VI) ce reprezintă pe
heruvimii şi serafimii tetramorfi aşa cum apar ei în viziunea lui Iezechiel (1, 4–28, 10, 12),
Isaia (6, 1–3) şi Apocalipsa (4, 8). Hristos imberb apare reprezentat în glorie, în mandorlă,
purtat de cele patru fiinţe din viziunea lui Iezechiel, care au fiecare aripi şi mulţi ochi.

Textele liturgice au influenţat reprezentarea heruvimilor şi serafimilor. Sfântul Ioan

Hrisostom vorbeşte despre heruvimii şi serafimii cu şase aripi şi cu ochi mulţi. Pornind de la
această descriere artiştii au reprezentat aceste fiinţe celeste în mod identic.

Îngerii sunt reprezentaţi fie într-un stil abstract, fie într-unul naturalist, în funcţie de slujirea
lor, care poate fi cerească sau pământească. Spre exemplu, în manuscrisul lui Cosmas
Indicopleustes, păstrat la Vatican, Hristos este zugrăvit înconjurat de doi serafimi hieratici,
nemişcaţi şi fără relief, iar un alt serafim, înaripat şi cu chip de om, duce un cărbune la gura
lui Isaia. La mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai se află o icoană, cu puternice
influenţe elenistice[20], ce reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul pe tron, iar în spatele
tronului se află Sfântul Gheorghe şi Sfântul Teodor, apoi urmează reprezentaţi în spatele lor,
doi îngeri care au ochii aţintiţi către cer, de unde se pogoară Sfântul Duh. Această icoană face
deosebirea între firea oamenilor şi cea a îngerilor, prin modul în care personajele sunt
reprezentate.

Alte exemple, se referă la două mozaicuri de la Sfânta Sofia, din Istanbul, secolul al IX-lea,
unul îl reprezintă pe Arhanghelul Gavriil, iar celălalt pe Maica Domnului pe tron cu Pruncul.
Primul mozaic îl înfăţişează pe arhanghel pe un fond auriu pentru a arăta natura sa asomatică,
iar cel de-al doilea, spre deosebire de primul, este redat într-un stil naturalist, în care
materialitatea tronului este scoasă în evidenţă. În altă icoană, aflată la Mânăstirea Sfânta
Ecaterina de la Sinai (sec. XII) este reprezentată minunea arhanghelului de la Chonae. Aici se
accentuează mai mult corporalitatea arhanghelului, în comparaţie cu monahul, reprezentat
alături, care prin practicarea ascezei îşi anulează dimensiunea fizică.

Datorită influenţei păgâne asupra artei creştine, îngerii erau zugrăviţi, în prima jumătate a
secolului al VI-lea, ca prinţi sau regi. De aceea, Sever al Antiohiei a predicat împotriva
zugrăvirii îngerilor în acest fel pentru că, prin aceste imagini, se considera că se neagă
caracterul spiritual al acestor fiinţe.

La Muzeul Bizantin din Atena se găseşte o icoană a Arhanghelului Mihail, din secolul al
XIV-lea, creaţie a epocii Paleologilor. Icoana este o îmbinare interesantă între stilul naturalist,
datorat senzualităţii imaginii, dată de trăsăturile şi expresia feţei şi stilul abstract, hieratic de
zugrăvire a arhanghelului. Acest din urmă stil este redat prin ochii mari ai arhanghelului,
aţintiţi către privitor. Prin această icoană se pune în evidenţă calitatea nonfigurativă a artei
bizantine.

Panglica pe care îngerii o poartă pe cap arată puritatea intelectului lor, ei fiind legaţi direct de
Dumnezeu, sursa existenţei celor văzute şi nevăzute. De asemenea, panglica mai simbolizează
cununa cereştilor virtuţi, simbolul nestricăciunii sau, în concepţia lui Simeon al Tesalonicului,
ea este semn al unirii intelectuale a îngerilor cu Dumnezeu. Aureola este semnul sfinţeniei,
harului de care îngerii se împărtăşesc, globul pe care ei îl poartă în mână este semnul sfinţirii
lor de Duhul Sfânt, iar litera X de pe el, ca şi toiagul sau bagheta pe care-o poartă în mână,
simbolizează noua misiunea pe care o au îngerii, odată cu Întruparea Mântuitorului, dar şi
autoritatea lor împărătească. Aripile sunt simbolul apartenenţei lor celeste.
Arhanghelul Mihail este reprezentat având în mâna dreaptă un glob care are deasupra lui o
cruce. Cu mâna stângă ţine o lance. Această reprezentare care se află pe dipticul de la
Constantinopol, din veacul al VI-lea, ce se află azi la British Museum, este influenţată de
ceremoniile de la curtea imperială, Arhanghelul Mihail fiind cunoscut ca cel care conduce
oştile cereşti, ca arhistrateg.

După înfrângerea curentului iconoclast, în icoanele închinate Soborului Arhanghelilor Mihail

şi Gavriil, în locul globului cu cruce, arhanghelii apar reprezentaţi având în mână medalionul
lui Hristos Emanuel, sau Logosul întrupat, un fel de imago clipeata (imagine redată sub formă
de medalion).

Roba albă este simbolul inocenţei îngerilor, iar mantia roşie simbolizează constituţia de foc a
naturii lor. Aceste culori folosite în reprezentarea veşmintelor îngerilor pot fi puse şi în
legătură cu Judecata de Apoi. La Sant’ Apollinare Nuovo Hristos este reprezentat ca având
de-a dreapta un înger în veşminte roşii, ce-i simbolizează pe cei care vor sta în slava
Domnului, iar în stânga un înger în veşminte albastre, ce-i simbolizează pe cei care vor fi
privaţi de această slavă.

4. Cinstirea îngerilor şi a icoanelor acestora

Iconoclaştii respingeau cinstirea îngerilor şi a icoanelor acestora de teamă de a nu cădea în

idolatrie şi angelolatrie. Iconodulii respingeau aceste acuze, susţinând faptul că cinstind
icoana unui înger, nu cinstim materia din care este construită icoana, nici culorile picturii, ci
prototipul prin care cinstirea trece la cel reprezentat în icoană.

Iconofilii considerau că porunca dată de Dumnezeu evreilor de a construi Chivotul Legii

străjuit de cei doi heruvimi, făuriţi din aurul cel mai curat (Ieşirea 25, 22), reprezintă
justificarea faţă de acuza de idolatrie pe care le-o aduceau iconomahii care, având o abordarea
literară a artei figurative, spuneau că această poruncă nu mai are nicio relevanţă pentru Noul
Testament şi pentru arta icoanei, căci reprezentarea heruvimilor contrazice natura lor
spirituală.

Închinarea adusă icoanei îngerilor nu încalcă porunca a doua, căci această poruncă capătă noi
valenţe în contextul Noului Testament[21], odată cu întruparea Domnului Iisus Hristos.

Pentru o corectă cinstirea a icoanelor trebuie să se facă diferenţa între icoanele bune sau
adevărate şi icoanele false sau idoli, prin credinţă şi evlavie. Patriarhul Nichifor spune că „un
idol este un lucru închipuit şi reprezentarea unei fiinţe inexistente, aşa cum îşi fac elinii din
lipsă de bun-simţ sau de credinţă, ca de pildă tritonii sau centaurii sau alte fantasme care nu
există. În acest sens icoanele trebuie deosebite de idoli; cei care nu acceptă această distincţie
trebuie pe drept cuvânt numiţi idolatri. În ceea ce priveşte icoanele, există icoane bune şi
icoane care nu sunt bune şi este important să le deosebim. Cele bune trebuie cinstite, cele care
nu sunt bune trebuie respinse, după cum trebuie să ne ferim de idolatrie“[22].

În dialogul dintre Ştefan cel Tânăr şi împăratul iconoclast Constantin al V-lea, scris de Ştefan
Diaconul în anul 806, se face deosebirea între tip şi prototip, deosebire importantă în privinţa
cinstirii acordate icoanei de către credincioşi. Iată ce spune în acest sens împăratul Constantin
al V-lea: „Cum este posibil să dai o reprezentare perceptibilă cu ajutorul simţurilor unor
lucruri despre care se ştie că nu pot fi exprimate şi sunt greu de văzut, şi de natură spirituală,
şi să te închini lor prin intermediul materiei, când cu ajutorul acesteia nu poţi înainta nimic în
înţelegerea acestor făpturi, neputând spune dacă sunt inefabile, după cum spune Grigorie
Teologul“[23]. Ştefan cel Tânăr îl acuză pe împărat că face confuzia între icoană şi idol, între
tip şi prototip în cinstirea icoanelor: „Într-adevăr, cine ar zice, fiind în toate minţile, că
cinstirea celor aflate în Biserică… înseamnă închinarea la cele materiale? De aceea li se dă
numele celor sfinte. Nu sunteţi în stare să faceţi deosebirea între sfânt şi profan, nici nu vă
temeţi, în nebunia voastră, să afirmaţi că icoana lui Hristos este un idol, ca şi cum ar fi o
pictură a lui Apollo, sau că icoana Sfintei Fecioare este deopotrivă cu icoana lui Artemis şi
călcaţi aceste icoane în picioare sau le ardeţi“[24]. În continuarea dialogului care dezbate
aceeaşi temă, a deosebirii dintre tip şi prototip, împăratul iconomah susţine că cine calcă în
picioare icoana lui Hristos nu-L calcă în picioare pe însuşi Hristos. Ştefan îi răspunde că dacă
o monedă cu efigia împăratului este călcată în picioare, prin acest gest se aduce o ofensă
acestei demnităţi, cu atât mai mult în cazul icoanelor lui Hristos.

Iconoclaştii confundau idolatria cu angelolatria, datorită faptului că tipul este consubstanţial

după natură cu prototipul.

Pentru iconoclaşti adevăratele icoane sunt Euharistia şi creştinii virtuoşi, adevărate icoane vii,
aşa cum hotărăşte Sinodul iconoclast de la Hieria (754). Această hotărâre constituie
argumentul principal împotriva utilizării icoanelor în cult[25].

Cinstirea îngerilor nu poate fi despărţită de cinstirea icoanele lor, iar legenda minunilor
Sfântului Artemie, din veacul al VII-lea, confirmă acest lucru. În această legendă, ni se spune
că o tânără virtuoasă vede în timpul nopţii doi îngeri pe care-i recunoaşte, a doua zi, în
icoanele aflate în Biserică[26].

Apariţia miraculoasă a Arhanghelului Mihail la Chonae, povestită de către Pantaleone, în

veacul al IX-lea[27], oferă un model de abordare a cinstirii îngerilor, de închinare corectă la
icoanele lor. Legenda spune că nişte păgâni au dorit să dărâme, prin devierea cursului apei
unui râu, biserica închinată Arhanghelului Mihail. Însă un călugăr, pe nume Arhip, se roagă
arhanghelului, care intervine în mod miraculos şi salvează această biserică.

Icoanele îngerilor sunt cinstite pentru că ele reprezintă nişte fiinţe care slujesc lui Dumnezeu
şi oamenilor, ei fiind cum, spune H. Corbin, „tămâietori ai liniştii lui Dumnezeu“[28].

5. Concluzii

Reprezentarea îngerilor în iconografia creştină a întâmpinat unele dificultăţi datorate tensiunii

dintre firea imaterială a îngerilor şi redarea plastică a acestora. Iconarii creştini au depăşit
această tensiune bazându-se pe angelofaniile prezentate de Sfânta Scriptură şi pe descrierea
firii îngerilor făcută de Sfinţii Părinţi.

Teologia icoanelor îngerilor a fost clarificată de către teologii iconoduli, Sfinţii Ioan
Damaschin, Nichifor Mărturisitorul şi Fotie prin scrierile lor, prin care arată faptul că îngerii
pot fi reprezentaţi în icoane fiindcă, faţă de Dumnezeu care are o fire necircumscrisă de timp
şi spaţiu, îngerii au o fire circumscrisă. Pe de altă parte, Sfinţii Părinţi prezintă şi alt argument
pentru reprezentarea îngerilor, acela care se referă la faptul că îngerii iau în Sfânta Scriptură
înfăţişări antropomorfe. O artă liturgică ia fiinţă prin porunca lui Dumnezeu către Moise de
reprezentare iconică a îngerilor pe Chivotul Legii. Alt argument pentru reprezentarea îngerilor
se referă la apariţiilor lor, angelofanii, redate simbolic de arta creştină datorită corporalităţii
relative a acestora. Tertulian şi Origen au afirmat principiul, reluat şi de teologii iconoduli
potrivit căruia nu există nimic fără de trup, în afară de Dumnezeu. Macarie Egipteanul face
diferenţa între „trupul fin“ al îngerilor şi „trupul dens“ al oamenilor[29]. Ioan Casian susţine şi
el faptul că îngerii nu trebuie consideraţi „cu totul netrupeşti“, căci au un corp cu mult mai fin
decât sunt corpurile noastre, potrivit învăţăturii Sfântului Apostol Pavel, care spune: „Sunt
trupuri cereşti şi trupuri pământeşti“ (I Corinteni 15, 40)“[30]. La fel şi părintele angeologiei
creştine, Pseudo-Dionisie Areopagitul vorbeşte despre corporalitatea subtilă a îngerilor.

Plecând de la aceste clarificări ale Sfinţilor Părinţi iconarii au reprezentat îngerii într-un mod
aluziv, prin aripi, care sugera caracterul simbolic al acestor reprezentări[31].

Sursa: http://altarul-banatului.ro/?page_id=299