Poporul turc 

Proiect realizat de Ilisoi Denis

Popor turc este oricare dintre diversele popoare ai căror membri vorbesc o limbă din familia de limbi turcă. Aceste popoare,
numărând aproximativ 150 milioane de oameni, sunt probabil descendenții unui mare grup de triburi originare din Asia
centrală.
Cuvântul "turcic/turcică" este în zilele noastre folosit în principal pentru a denumi
popoarele și limbile întregii zone, în vreme ce "turc/turcă" este folosit în mod
obișnuit pentru a denumi poporul și limba Turciei, cât și unele dintre particularitățile
etnice și culturale ale acestui popor și ale minorităților etnice din țările vecine.

În ziua de azi, cea mai mare populație turcică trăiește în Turcia. Alte populații turcice numeroase trăiesc
în Azerbaijan, Cipru, Iran, Kazakhstan, Kârgâzstan,Rusia,Turkmenistan și Uzbekistan. De asemenea, mai trăiesc
populații turcice în China, în nordul Irakului, Afghanistan, Republica Moldova, și în Balcani (în special
în Grecia, Bulgaria, România și în fosta Iugoslavia). Un număr mic de persoane turcice trăiesc de asemenea
în Vilnius , capitala Lituaniei.
O graniță exactă între diferitele popoare turcice nu poate fi trasată cu exactitate. Unii oameni de știință divid
aceste popoare în șase ramuri: oghuzii, kipchacii, kurlucii, siberienii, ciuvașii, și yakuții.
Una dintre cele mai mari dificultăți întâmpinate în încercarea de clasificare a diferitelor limbi, dialecte,
popoare și grupuri etnice turcice este impactul avut de Uniunea Sovietică (și în mod particular de politica
națională a lui Stalin, de crearea unor noi granițe naționale și de deportarile în masă), asupra amestecurilor
etnice în regiunile care fuseseră mai înainte zone multiculturale precum Khiva/Khwarezmia, valea
Fergana și Caucaz. Clasificarea menționată mai sus nu este de aceea nici în detaliu, nici în general suficient de
exactă. Un alt aspect dezbătut este influența pan-turcismului și naționalismului în creștere asupra percepțiilor
diviziunilor etnice din republicile din Asia Centrală care și-au câștigat de puțină vreme independența.
Popoarele turcice diferă de multe ori în ceea ce privește înfățișarea fizică. Majoritatea popoarelor turcice, din vestul Chinei până în
răsăritul Europei, se pare că au caracteristici ale rasei albe (caucazian). Unii au caracteristici ale rasei albe precum ochii albaștri și
părul blond sau roșcat, deși cei mai mulți reprezentanți ai popoarelor turcice au o înfățișare mediteraniană, cu părul și ochii negri,
cu piele măslinie până la tuciurie. În unele zone turcice, este comună existența oamenilor care au pielea albă, părul și ochii
deschiși la culoare dar care au o față cu structură mongoloidă (precum e cazul unor uzbeci sau tătari). Majoritatea persoanelor
turcice au pomeții ridicați, capete rotunde și părul drept.
Sunt multe discuții pe seama originii rasiale a popoarelor turcice, unii considerând că există o rasă ural-altaică compusă din unguri
, finlandezi, estoni, popoare turcice, mongoli și tunguși; alții considerând că exista o rasă turcică separată, parțial amestecată cu
mongoli. Alții atrag atenția din nou că multe limbi au fost adoptate fie benevol fie silit de alte popoare diferite rasial. Teoria
acceptată curent este aceea a moștenirii lingvistice și rasiale separate, bazate pe o multitudine de invazii, războaie, imperii și
migrații ale populației.

Teritoriul Turciei se întinde pe mai mult de 1.600 km în lungime și 800 km în

lățime, având o formă aproximativ dreptunghiulară. Se întinde între 35° și 43°
latitudine Nordică și între 25° și 45° longitudine Estică.
Turca este unica limbă oficială în toată Turcia. 
Obiceiuri si traditii la turci

•Un binecunoscut obicei este acela al casatoriei intre rude, astfel incat daca esti femeie si sotul rau a murit din cauze
naturale sau pentru ca nu a respectat alte traditii, tu ca femeie esti obligata sa te casatoresti cu fratele sotului, adica
cumnatul tau de pana atunci. Probabil ca multora dintre noi ni se pare o traditie injositoare, fara fundament logic, dar in
ciuda acestor aspecte, este o traditie care asigura continuitatea poporului.
•O  traditie este cea a respectarii sefului de clan si a clanurilor care conduc populatia. Tot aici, se impune ca in cazul
urmasilor, pe cale masculina, acestia sa preia stafeta de conducator si de supraveghetor al clanului si al actiunilor care se
petrec in interiorul acestuia. In cazul in care in familia conducatorului nu este nici un urmas pe cale masculina, se va apela
la nepoti sau verisori de gradul intai.
•Probabil cea mai neplacuta traditie pentru femei este cea a vesmintelor. Acestea sunt obligate sa isi ascunda pe cat posibil
podoaba capilara, sa nu poarte machiaje stridente, si sa adopte un stil vestimentar cat mai simplu. Intr-o alta acceptiune,
traditia tuceasca impune femeilor sa traiasca in credinta islamica, intr-o ascultare permanenta, in umbra barbatilor. Femeile
nu ies niciodata singure pe strada, iar daca se intapla din motive bine intemeiate sa le intalnesti pe strada, acestea sunt
acoperite de vesminte din cap pana in picioare.
•Casatoriile persoanelor musulmane sunt privite ca evenimente majore si e normal ca acestea sa dureze cateva zile, sa aiba
un numar mare de invitati si de musafiri, incat intreg poporul sa stie despre acest eveniment. Contrar nuntii, inmormantarea
trebuie sa fie una simpla, in care o slujba mica asigura linistea celui decedat, unde nu este loc de fala si de evenimente
costisitoare, astfel incat, la turci, defunctul se ingroapa intr-un material asemanator cearceafului, in lipsa unui sicriu.
•Media de ceaiuri baute de turci intr-o zi este de 10. Pont: Daca esti invitat sa servesti un ceai turcesc si nu mai doresti sa
bei, pune lingurita desupra paharului. Acesta este in semn ca nu mai doresti reumplerea lui. Lingurita asezata jos, in
farfuriuta de ceai, inseamna ca doresti sa continui sa bei licoarea magica, iar ceaiul va fi turnat automat de gazda sau de
personalul localului in care te afli
•Deosebit de interesantă este sărbătoarea anului nou. Din 1926 s-a adoptat
şi în Turcia sistemul gregorian, dar în anumite zone din Anatolia încă se mai
întâmpină noul an în stilul vechi. Acesta se sărbătoreşte la 21 martie şi
înainte se săvârşeşte un ritual complex:se vizitează cimitirele, sunt aşezate
pietre funerare pe mormintele proaspete, iar pe mormintele celor viteji se
ridică statui în formă de berbec. Tradiţia se pare că ar proveni de la
triburile akkoyunlu(oile albe) şi karakoyunlu(oile negre). In ziua morţilor
(ultima marţi înainte de 21 martie), fiecare familie pregăteşte pilaf, halva,
dulciuri, pe care le împarte săracilor adunaţi la cimitir.Tot în această
perioadă se aprind mari focuri numite tongar, rostindu-se cuvintele:bolile şi
necazurile să ardă în acest foc. Se dansează la lumina torţelor, iar fiecare
bate în faţa casei un ţăruş despre care se spune că ar aduce noroc.
•Aspect demn de menţionat este haremul, dovada distincţiei destul de clare
dintre obiceiurile poporului şi cele ale aristocraţiei. Istoria haremului incepe
odată cu istoria Imperiului Otoman şi este vorba despre o instituţie
oarecum misterioasă, pentru că în afară de sultan nu avea acces nimeni la ea.
Iniţial femeile din harem erau toate de origine turcă, dar începând cu finele
secolului al XV-lea sunt din ce în ce mai numeroase străinele.
•Haremul era o instituţie foarte bine organizată, în care fiecare îşi cunoştea
precis funcţia. Toate femeile erau supuse mamei sultanului (valide sultan).
În ciuda imaginii exotice afişate de obicei în descrierile haremului, femeile
se ocupau mai tot timpul de probleme administrative. Unele pregăteau masa,
altele baia, altele cafeaua etc. În harem mai existau 5 secretarea care
ţineau evidenţa bunurilor, precum şi o serie de moaşe,   doici şi femei de
serviciu.