Dimensiunile morale ale

responsabilităţii
medicale

Conf. dr. Maier Adrian

 Obiectivele cursului
• Să identifice principalele caracteristici ale
dimensiunilor morale ale profesiei de medic.
• Să stabilească coordonatele relaţiei medic-
pacient.
• Să prezinte caracteristicile generale ale codului
deontologic medical.
Aspecte istorice ale eticii medicale
• A doua jumătate a secolului al IXX-lea a fost marcată de
scrierea primelor coduri de etică medicală.
• În anul 1847 apare publicat sub egida Asociaţiei
Medicale Americane (AMA) primul cod etic şi
deontologic medical, în care sunt stipulate drepturile
pacienţilor şi a celor care-i îngrijesc.
• Asociaţia Medicală Britanică a publicat primul său cod
de conduită al medicilor în anul 1858.
• Prin declaraţia de la Geneva din anul 1948, Organizaţia
Mondială a Sănătăţii (OMS) a emis, primul cod etic
medical la nivel mondial, acesta având la bază
jurământul lui Hipocrate (Steinberg, 2003).
 Prejudecăţi legate de etica medicală

• "Atâta timp cât medicul este un bun clinician,

informat și profesionist etica nu contează."
• "Etica este învățată în familie, şi nu la medicină."
• "Etica medicală este învățat prin observarea modului
în care se comportă medici, nu din cărţi sau cursuri.”
• Acestea sunt adevăruri doar pe jumătate spuse, în
realitate, din ce în ce mai multe facultăţi de medicină
din întreaga lume, sunt axate pe implementarea unor
programe care să includă în pregătirea studenţilor
bioetica şi etica medicală.
 Dimensiunile morale ale responsabilităţii
medicale
• Respectarea dimensiunilor morale ale responsabilităţii
profesionale, îi permite medicului să-şi desfăşoare
activitatea în bune condiţii, acest lucru având un efect
benefic în dezvoltarea stăpânirii de sine.
• Cu alte cuvinte dimensiunile morale ale profesiei au un rol
director în ceea ce medicul poate face din punct de
vedere etic şi moral şi ceea ce îi este interzis.
• Aceste limite contribuie la o mai bună exercitare a actului
medical, deoarece atât medicul cât şi pacientul înţeleg pe
deplin contextul şi felul etic în care se desfăşoară un act
medical.
 Principii etice şi juridice ale exercitării
practicii medicale
• În această categorie intră întregul cod deontologic al
profesiunii de medic. Aici amintim:
• Medicul va lua toate măsurile necesare pentru a nu afecta
prin acţiunile sale starea de sănătate a pacientului.
• Medicul este obligat să păstreze întreaga confidenţialitate
a actului medical, orice secret profesional nefiind
împărtăşit decât la cererea expresă şi legală a organelor
în drept.
• Medicul este obligat să-şi îmbunătăţească permanent
cunoştinţele profesionale, prin participarea la congrese,
seminarii, sau prin studierea articolelor, jurnalelor, cărţilor,
care prezintă ultimele noutăţi în specialitatea lor.
 Deontologie medicală generală
• Obligativitatea normelor profesionale şi a celor de conduită îi
cer medicului să depună toate diligenţele şi să se asigure că
orice intervenţie cu caracter medical pe care o execută sau
decizie profesională pe care o ia, trebuie să respecte normele
şi obligaţiile profesionale precum şi regulile de conduită
specifice cazului respectiv.
• Din punct de vedere al independenţei profesionale medicul
este dator să stăruie şi să îşi apere independenţa profesională,
fiind interzisă orice determinare a actului medical ori a
deciziei profesionale de raţiuni de rentabilitate economică sau
de ordin administrativ.
 Relaţia morală medic-pacient (1)
• În ceea ce priveşte caracterul relaţiei medic-pacient aceasta
va fi una exclusiv profesională şi se va clădi pe respectul
acestuia faţă de demnitatea umană, pe înţelegere şi
compasiune faţă de suferinţă.
• Medicul îşi va dedica întreaga ştiinţă şi pricepere interesului
pacientului său şi va depune toată diligenţa pentru a se
asigura că decizia luată este corectă, iar pacientul beneficiază
de maximum de garanţii în raport de condiţiile concrete, astfel
încât starea sa de sănătate să nu aibă de suferit.
• Medicul va păstra secretul profesional şi va acţiona în acord
cu dreptul legal al fiecărei persoane la respectul vieţii sale
private din punctul de vedere al informaţiilor referitoare la
sănătatea sa.
 Relaţia morală medic-pacient (2)
• Relaţia dintre medic şi pacient este unul dintre cele mai
importante aspecte din practica terapeutică. Denumită şi
relaţie terapeutică aceasta se construieşte încet, dar odată
consolidată are efect terapeutic în cazul pacientului.
• Comunicarea, empatia, congruenţa reprezintă atribute
obligatorii în relaţia medic-pacient. Atunci când pacientul se
simte înţeles şi acceptat, încrederea sa în medic şi în actul
medical creşte, lucru care contribuie la o mai bună
manageriere a întregului proces terapeutic.
• Secretul profesional medical, reprezintă unul dintre cele mai
importante aspecte ale eticii şi deontologiei medicale.
Dezvăluirea de către medic a unor informaţii confidenţiale
legate de pacient, nu are doar consecinţe doar în plan etic,
ci, şi în cel juridic.
 Relaţia terapeutică (1)
• Cercetările efectuate asupra teoriei şi practicii diverselor şcoli de
psihologie furnizează argumente conform cărora efectele
terapeutice (care sunt în general comparabile, indiferent de terapie)
sunt determinate în primul rând de punctele comune ale diferitelor
terapii şi mai puţin de factorii care le diferenţiază.
• Ideea este susţinută şi de concluziile cercetării efectuate de Lambert,
Shapiro şi Bergin (1966), care evidenţiază o pondere de două ori mai
mare a factorilor comuni (30%) în raport cu cei specifici (15%) între
cei cărora li se atribuie schimbarea terapeutică.
• Unul din factorii comuni ai oricărei practici terapeutice este relaţia
client - terapeut sau relaţia terapeutică.
• Practic, toate abordările terapeutice recunosc că variabilele
relaţionale sunt importante pentru progresul semnificativ al
psihoterapiei şi pentru construirea unei relaţii terapeutice benefice
pentru terapeut şi pacient.
 Relaţia terapeutică (2)
• Corsini & Rosenberg (1955) au parcurs o varietate crescută de
materiale publicate, cu referinţe asupra psihoterapiei de grup şi
a factorilor terapeutici în grupuri, din care au desprins nouă
clase majore de factori care au fost grupaţi în trei categorii mai
largi:
• (1) Factori emoţionali: acceptare, altruism, transfer;
• (2) Factori cognitivi: poziţia de spectator / observator în
terapie (“spectator therapy”), universalizarea, intelectualizarea;
• (3) Factori acţionali: interacţiunea, discuţia în public /grup,
testarea realităţii.
• Aceste aspecte au un efect benefic asupra relaţiei medic-
pacient.
 NIVELE DE INTERACŢIUNE ÎN RELAŢIA
TERAPEUTICĂ
• Relaţia „reală” - se referă la aspectul real, adecvat şi
nedistorsionat al relaţiei terapeutice, care îl ajută pe
pacient să menţină contactul cu realitatea urmărind
obiectivele terapiei.
• Implică o atitudine calmă, atentă, interesată, empatică
din partea terapeutului, menită să creeze pacientului un
climat de încredere, căldură şi înţelegere, care să-l ajute
în atingerea obiectivelor terapiei.
• Relaţia centrată pe realitate poate interfera cu alianţa
terapeutică, terapeutul oscilând între cele două tipuri de
relaţie.
 NIVELE DE INTERACŢIUNE ÎN RELAŢIA
TERAPEUTICĂ
• Relaţia „nereală”- se referă la fenomenele transferenţiale şi
contratransferenţiale care se manifestă în relaţia terapeutică,
care reprezintă principalul instrument terapeutic în
psihanaliză.
• Gelso şi Carter (1994) consideră transferul / contratransferul o
distorsiune, „eroare” perceptivă sau interpretare eronată a
evenimentelor în cadrul relaţiei terapeutice, fie de către
client, fie de către terapeut, în baza trecutului lor. Întrucât
toate interacţiunile sociale sunt construite cu ajutorul
modelelor interne ale fiecăruia, înseamnă că oricine este
implicat într-o relaţie interpretează sau aşteaptă anumite
reacţii din partea celuilalt în baza trecutului său unic.
 NIVELE DE INTERACŢIUNE ÎN RELAŢIA
TERAPEUTICĂ
• Parafrazându-l pe P. Watzlawick „nu putem să nu
transferăm”. Diferenţierea între „real” şi „nereal” în
cadrul relaţiei terapeutice a provocat o serie de dispute
teoretice, pornind de la problema identificării
aspectelor reale, autentice şi a celor nereale,
distorsionate ale relaţiei (Greenberg, 1994; Patton,
1994; Gelso şi Carter, 1994).
• Kellermann (1992) asociază alianţa de lucru, din
terminologia psihanalitică, întrucât se referă la un
consimţământ mutual, la cooperarea dintre două
persoane reale, ca fundament al colaborării.
 Pregătirea profesională
• Medicul prin cunoştinţele pe care le-a dobândit trebuie să se
îngrijească într-un mod echitabil de orice bolnav, fără
deosebire de rasă, naţionalitate, sex, religie, sau orientare
sexuală.
• De asemenea, medicul va evita orice cuvânt, gest sau
atitudine, care ar putea influenţa negativ pacientul.
• Dreptul la asistenţă medicală este garantat prin lege, astfel că
medicul va acorda asistenţă medicală oricărei persoane aflată
într-o suferinţă fizică sau psihică, nefiind condiţionat de
statutul social al pacientului, apartenenţa politică a acestuia,
sau alţi factori care pot influenţa actul medical în sine.
 Bioetică şi etica medicală în genetică
• Adjectivul ereditar, iniţial, a fost folosit în legǎturǎ cu
bunurile şi titlurile transmise de pǎrinţi copiilor, dar din a
doua jumǎtate a secolului al XIX-lea, acest adjectiv a
primit alte conotaţii şi anume în legǎturǎ cu unele boli, care
conform, cunoştinţelor medicale ale timpului erau
considerate cǎ sunt transmise tot ca o moştenire de cǎtre
pǎrinţi urmaşilor lor.
• Se cunoaşte din istoria secolului al XX-lea la ce situaţii
abominabile s-a ajuns când ideea eugeniei a fost preluatǎ
şi experimentatǎ, dincolo de orice înţelegere a
omenescului, de cǎtre politicieni organizatori de sisteme
totalitare, în care lagǎrul, gulagul sau spitalele de psihiatrie
au fost folosite ca instrumente de extincţie selectivǎ pentru
acele categorii de populaţie considerate, în mod aberant,
nedemne de a mai participa la procesul transmiterii
caracteristicilor ereditare urmaşilor lor.
 Bioetică şi etica medicală în genetică
• Ca urmare, etica medicală este în opoziţie şi
dezavuează orice practică de natură a diferenţia şi de a
experimenta orice fel de proceduri medicale care
implică materialul genetic, într-un sens în care să se
lezeze fizic sau psihic fiinţa umană.
• Prin intermediul deontologiei medicale, principiile etice
sunt respectate în aşa fel încât orice tip de cercetare
sau studiu efectuat cu şi în legătură cu materialul
genetic, să se desfăşoare în condiţii de siguranţă, şi în
conformitate cu principiile legale, etice şi morale.
 Sunt considerate fapte nedeontologice
• Practicarea eutanasiei şi eugeniei;
• cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege sau de normele
profesiei, refuzul acordării serviciilor medicale;
• abandonarea unui pacient fără asigurarea că acesta a
fost preluat de o altă unitate medicală sau de un alt
medic ori că beneficiază de condiţii adecvate situaţiei în
care se află şi stării sale de sănătate;
• folosirea unor metode de diagnostic sau tratament
nefundamentate ştiinţific sau neacceptate de
comunitatea medicală, cu risc pentru pacient;
 Fapte şi acte nedeontologice
• Cu excepţia urgenţelor vitale, exercitarea profesiei medicale în
condiţii care ar putea compromite actul profesional sau ar putea
afecta calitatea actului medical;
• emiterea unui document medical de complezenţă sau pentru
obţinerea unui folos nelegal sau imoral;
• emiterea unui document medical pentru care nu există
competenţă profesională;
• atragerea clientelei profitând de funcţia ocupată sau prin
intermediul unor promisiuni oneroase şi neconforme cu normele
publicităţii activităţilor medicale;
• folosirea, invocarea sau lăsarea impresiei deţinerii unor titluri
profesionale, specialităţi ori competenţe profesionale neconforme
cu realitatea;
• încălcarea principiilor fundamentale ale exercitării profesiei de
medic.
 Concluzii
• Întreaga activitate profesională a medicului
este dedicată exclusiv apărării vieţii, sănătăţii
şi integrităţii fizice şi psihice a fiinţei umane.
• Relaţia terapeutică dintre medic şi pacient
oferă încredere şi conduce la eficientizarea
unor tratamente medicale.