1.

Semnificatia comunicarii in activitatea medicala

Comunicarea medicala- o forma de comunicare profesionala.Ea este comunicarea profesionala a profesionistilor
sanatatii.Ca si celelalte tipuri de comunicare profesionala,comunicarea medicala poseda un lexic propriu,un
mediu de transmitere specific si un profil bine definit al mesajul.Capacitatea de a comunicare este foarte
importanta pentru fiecare profesionist al medicinei .Medicina presupune interactiunea cu pacientii si
apatinatorii,deci comunicare. Lipsa bunei comunicari duce la faptul ca personalul medical nu depisteaza
tulburarile psihologice ale pacientilor.Calitatea comunicarii duce la asigurarea unei stari de sanatate mai bune.
Comunicarea medicala este o parte a discursului professional ce reflecta anumite caracteristici si conditii specific
acestei practice.Ca componenta a comunicarii profesionale es difera de actul comunnicational realizat in cadrul
natural obisnuit.Astfel,pe langa elementele ,cerintele si obiectivele intalnite in teoria comunicarii,in cea
profesionala survin si necesitati ale persoanleor participante in actul medicalProblema ce survine de la bun
inceput in studiul si analizei comunicarii medicale tine de stabilirea elementelor prioritare in cadrul ei .Pentru
lucratorul medical ,obiectivul de baza este al comunicarii reprezinta menirea sa profesionala de a diagnostic sit
rata.Pentru pacient –de problemele de sanatate .Astfel competenta si performanta medicului se centreaza asupra
a doua scopuri fundamentale:
1.Acumularea informatiei de la pacient si transmiterea eficienta,adecvata arezultatului diagnosticului;
2.Acordarea unei consiglieri ce ar demonstra compatimire si respectful fata de el ,precum si respectarea
principiilor morale ale bioeticii medicale;
Astfel,medicul in procesul de codificare si emitere a mesajului trebuie sa utilizeze un limbaj simplu sic lar ,sa
vorbeasca concret la subiect,sa fie concis,sa nu utilizeze cuvinte inutile.Pacientul pentru medic nu este un obiect
de cercetare ,ci o persoanace se afla in suferinta.

3.Comunicare in echipa medicala:medic,asistent,bioetician,preot ,psiholog,psihiatru ,asistent social,pacient.

Comunicarea în echipa medicală. Comunicarea eficientă în cadrul echipei medicale este esenţială pentru
asigurarea continuităţii îngrijirii medicale şi a tratamentului eficace al pacienţilor în toate contextele asistenţei
medicale. În cadrul instituţiilor medicale de asistenţă primară, o comunicare ineficientă între membrii echipei
medicale (medic de familie, asistent medical şi medici specialişti) poate fi o cauză a eşecului în comunicarea cu
pacientul (de exemplu, în cazul în care pacientului i se comunică informaţii contradictorii cu privire la diagnoză sau
tratamentul propus). Comunicarea ineficientă între chirurgi, anesteziști, asistente medicale în sala de operație
poate duce la compromiterea siguranţei pacienţilor. Comunicarea pacienţilor în perioada pre-operatorie,
postoperatorie, a celor internaţi în cadrul secţiilor terapeutice şi a celor aflaţi în aflați îngrijire paliativă trebuie
coordonată foarte atent în cadrul echipei, deoarece aceasta este extrem de importantă în ceea ce privește
asigurarea respectării unor principii şi reguli morale ale bioeticii (binefacerii, non-dăunării, confidenţialităţii etc.)
În sistemul modern al ocrotirii sănătăţii, serviciile medicale sunt oferite de diferiţi profesioniști în domeniu cu
diferite niveluri de pregătire şi experienţă. În timpul unei şederi de patru zile în spital, un pacient poate
interacţiona cu până la 50 de specialişti cu diferite calificări, inclusiv medici, asistenţi medicali, tehnicieni, personal
auxiliar şi alţii.
Practica clinică eficientă necesită lucrul în echipă. Componentele lucrului în echipă eficient includ: crearea unui
mediu de activitate facil (agreabil) atât din punct de vedere social, cât şi material (asigurarea accesului liber la
resursele necesare); emiterea unor indicaţii clare din partea managerului; distribuirea corectă şi clară a rolurilor şi
sarcinilor în cadrul echipei; menţinerea unei atmosfere de respect reciproc; împărţirea responsabilităţilor între
membrii echipei; conştientizarea conflictelor şi depunerea eforturilor pentru evitarea sau depăşirea acestora;
specificarea clară a persoanelor cu funcţii de răspundere; comunicarea regulată şi asigurarea circulaţiei
informaţiei în cadrul echipei; instituirea unui mecanism de evaluare a rezultatelor şi ajustare corespunzătoare a
tacticilor de lucru.
Lipsa unei informaţii esenţiale, înţelegerea greşită a informaţiei, indicaţiile confuze pot amenința siguranţa
pacienţilor. Lipsa comunicării în cadrul echipei poate fi şi cauza erorilor şi greşelilor medicale, sau a malpraxisului,
ceea ce poate aduce prejudicii grave asupra sănătăţii sau chiar să le pună viața în pericol. Erorile medicale, în
special cele cauzate de eşuarea unei comunicări eficiente în cadrul echipei, sunt una dintre problemele stringente
în cadrul instituţiilor medicale. Comunicarea eficientă creşte eficacitatea lucrului în echipă, sporeşte încrederea,
respectul, şi intensifică colaborarea între personalul medical, reduce riscul erorilor şi greşelilor medicale, crește
satisfacţia pacienţilor şi a lucrătorilor medicali.
2.Comunicarea dintre medic pacient

Capacitatea de comunicare este foarte importanta pentru fiecare profesionist al medicinei.Dialogul este discutia
dintre doua personae.Acest mod de comunicare este foarte important in comunicarea medicala.Mediul in care se
desfasoara comunicarea poate fi in ambolatoriu,in stationar,la domiciliu.Interactiunea dintre medic pacient se
refera la relatia care se stabileste intre medic si pacient.In cadrul comunicarii medicale ,medicii indeplinesc roulul
celor care acorda asistenta ,pacientul este cel care solicita ajutorul.Prin urmare, personalul medical are o pozitie
superioara fata de pacient,pacientul depinde de personalul medical.Din cauza acestei pozitii asimetrice ,medical
poate fi tentat sa desfasoare comportamente dominante care modifica si dicursul comunicarii. Atunci cand
interactionam cu un pacient ,este important ca sa cunoastem ,pe langa simptome ,factorii psihosociali ai
pacientului.De aceea ,medicina pune mare accent pe o comunicare optima cu pacientul si in special pe o relatie
medic –pacient foarte apropiata.Premisele unei bune comunicari implica respectful reciproc si increderea.Pentru
o buna interrelatie,este nevoie de cooperarea ambilor factori:pacient si medic.
Factorii care depind de personalul medical: empatie si simpatie,rabdare,timpul alocat comunicarii ,pregatire
psihosomatica ,lipsa de prejudecati.Comunicarea trebuie pragatita . Daca pacientul era programat,e bine sa avem
dosarul lui si sa-l parcurgem inainte de intrevedere.Comunicarea trebuie sa fie orientata spre fiecare pacient in
parte.Vocabularul sa fie adaptat capacitatii de intelegere a pacientului.

2.1 Tipuri de comunicare medic-pacient(comunicarea medicala)

Clasificarea formele comunicării medicale se poate realiza prin prisma a două criterii, care, de fapt, se
intercalează reciproc. Unul ar fi conformarea comunicării medicale la tipurile comunicaționale . Altul – după
poziția și atitudinea medicului față de pacient și invers, precum și în funcție de stadiul actului medical. Primul
punct de vedere presupune elemente integrale referitoare la comunicare și formează baza teoretico-practică a
culturii comunicării a medicului. Al doilea criteriu este unul specializat și necesită o atenție deosebită, deoarece
ține de situații concrete în relația medic-pacient. Întâi de toate, expunerea tipurilor de comunicare medic-pacient,
după stadiile actului medical, oferă posibilitatea structurării sale în trei tipuri care diferă între ele în funcție de
complexitatea cerințelor față de subiecții implicați atât în procesul curativ, cât și de prevenire.

Astfel avem: 1) comunicarea preclinică; 2) comunicarea clinică; 3) comunicare post-clinică.

Comunicarea preclinică este una strategică și ține de datoria și responsabilitatea medicului de a promova
educația pentru sănătate, de a organiza măsuri profilactice. Astfel, în Legea cu privire la exercitarea profesiunii de
medic sunt redate un șir de obiective puse în fața activității medicale cum ar fi: promovarea sănătăţii şi prevenirea
maladiilor; asigurarea unui mod sănătos în viaţă; menţinerea sănătăţii tinerii generaţii; fortificarea sănătăţii
vârstnicilor; controlul bolilor cronice necontagioase; crearea unui mediu ambiant sănătos şi sigur; alimentarea
raţională şi activitatea fizică sporită; formarea unei societăţi fără tutun, alcool şi droguri; garantarea vieţii fără
violenţă şi traume; asigurarea condiţiilor pentru ameliorarea sănătăţii mintale; controlul maladiilor contagioase;
obţinerea de noi performanţe în sistemul de ocrotire a sănătăţii (Legea RM Nr.264 din 27.10.2005 cu privire la
exercitarea profesiunii de medic.
Activitatea medicului nu se realizează doar în clinici şi instituţii medicale. Medicul trebuie să fie prezent în mijlocul
societăţii pentru a forma, investiga şi analiza. Astfel, mijloacele prin care se realizează comunicarea preclinică
sunt determinate de problemele de sănătate majore cu care se confruntă societatea. Rolul medicului este de a le
depista şi a organiza măsuri educative şi informare, cu privire la situaţia existentă.
Manifestările concrete ale medicului ar fi: 1) întruniri în cadrul instituţiilor de învăţământ şi/sau adunări
comunitare; 2) comunicarea prin intermediul materialelor informative, afișelor; 3) participarea la emisiuni radio
sau televizate cu tematici respective. Prin urmare, cunoaşterea strategiilor de comunicare pentru schimbarea
comportamentului şi a stilului de viaţă, ce duce la răspândirea bolii sau culturii sănătăţii la pacient şi posedarea
tehnicilor de comunicare eficientă (abilitatea de a convinge, argumenta, abilităţile oratorice, dicţia şi alte
elemente ale metacomunicării), joacă un rol decisiv în realizarea acestor directive.

Comunicarea clinică. Acest tip de comunicare este axat pe trei faze decisive ale actului medical: 1) anamneza și
investigarea simptomelor de medic; 2) metodele de diagnosticare și stabilirea diagnosticului; 3) stabilirea
tratamentului.
Premisele unei bune relații comunicative dintre medic și pacient debutează din afara cabinetului medical, unde
personalul medical ar trebui să depună efort pentru a reduce obstacolele ce stau în calea unei comunicări
eficiente. Aici trebuie luate în calcul ambianţa, inclusiv barierele fizice şi potenţialele perturbări, adică
întreruperile frecvente, intrările de personal, deschiderile dese ale ușii etc., ce pot apărea pe parcursul
consultației. Personalul care face programările ar trebui să clarifice tipul consultaţiei (lungă sau scurtă), dacă
pacientul are anumite nevoi speciale etc. Pentru consultaţiile la care vor fi oferite informaţii şi răspunsuri la
întrebări, ar trebui să fie acordat mai mult timp, iar în cazul în care vor fi comunicate o diagnoză proastă sau altă
informaţie negativă, pacienţii ar trebui încurajaţi să vină la consultaţie acompaniaţi de o rudă, un prieten sau o
persoană apropiată.

Anamneza și investigarea simptomelor de către medic. În această parte a actului medical, sunt fundamentale
patru elemente: 1. Organizarea raportului – prezentarea personală este o parte importantă a stabilirii contactului
cu pacientul. Pacientului ar trebui să-i fie acordat suficient timp pentru a-şi comunica problemele, fără a fi
întrerupt, fiindu-i demonstrat în acest mod că medicul va identifica mai rapid problema sa. Dacă pacientul nu
poate formula exact motivul vizitei sale, medicul ar trebui să-l ghideze, adresându-i întrebări specifice astfel încât
acesta săşi poată descrie problema. 2. Ascultarea activă – comunicarea eficientă poate fi întreţinută cu ajutorul
tehnicilor de ascultare activă şi ajutându-i pe pacienţi să se exprime şi să înţeleagă informaţia pe care o primesc. .
Ascultarea activă include: stabilirea contactului vizual chiar de la începutul interviului; adresarea întrebărilor de
tip deschis ; apelarea la mijloacele de comunicare verbală şi non-verbală; clarificarea dacă pacientul înţelege
informaţia oferită de medic. 3. Asistarea pacientului – în afara de ascultarea activă, medicul îl poate asista pe
pacient în alte moduri: să caute să înţeleagă aşteptările pacientului de la această vizită; să fie receptiv (sensibil) la
nevoile şi circumstanţele pacientului ; să-l încurajeze pe pacient să adreseze întrebări; să-i permită pacientului să
ia notiţe; să-i permită sau să-l întrebe pe pacient dacă ar avea nevoie de prezenţa unui apropiat în timpul
consultaţiilor medicale; programarea următoarei consultaţii medicale; 4. Oferirea informaţiei şi a sfaturilor – se
poate fi realiza prin: stabilirea a ceea ce pacientul doreşte şi are nevoie să cunoască; folosirea unui limbaj simplu,
pe înțelesul pacientului.
Metodele de diagnosticare, stabilirea diagnosticului și a tratamentului
Comunicarea pentru facilitarea deciziilor informate este importantă atunci când pacienţii sunt puşi în faţa
necesităţii de a lua decizii sau de a-şi da acordul asupra intervenţiilor. Intervenţiile se referă la procedurile
diagnostice şi testele şi toate formele de tratament. Aici, o regulă valoroasă ar fi ca medicul să prezinte, dacă este
posibil, mai multe opțiuni de diagnosticare și tratament, iar pacientul să aleagă. Dacă pacientul nu poate să
decidă, atunci el (medicul) trebuie să-l ajute, să-i recomande, reieșind din posibilitățile pacientului (stare
financiară sau alte dificultăți ce ar apărea pentru pacient). Aşadar, o comunicare eficientă cuprinde acordul
informat, în timp ce o comunicare insuficientă creşte probabilitatea insatisfacţiei cu urmări imprevizibile.

Comunicare post-clinică este caracterizată prin două lucruri: reabilitarea și asistarea pacientului, fie în baza
terapeutică, fie post chirurgicală. Obiectivul acestui tip de comunicare este, pe de o parte, ca pacientul să
realizeze tratamentul, iar pe de altă parte, să diminueze factorii existențiali ce au dus la apariția bolii. Aceste
preocupări se fundamentează pe buna relație pe care au stabilit-o cei doi de la început – autoritatea medicului în
fața pacientului (crestomație text 15) și încrederea (crestomație text 16), a căror realizare este posibilă printr-o
bună comunicare și atitudine morală.
Eficacitatea tratamentului depinde de accentuarea de către medic a următoarelor lucruri:
• Informarea pacienților cu privire la consecințele neefectuării tratamentului;
• Prezentarea mai multor opțiuni, dacă este posibil, pentru ca pacientul să poată alege;
• Stabilirea termenului în care pacientul trebuie să revină la medic;
• Comunicarea anticipată a unor efecte nedorite, ce pot surveni pe parcursul tratamentului (de aceea, revenirea
este o soluție);
• Codificarea informației în funcție de prioritățile pacientului etc.